REVISTA MEA DIN 31 DECEMBRIE / 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 31 DECEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         192: Împăratul Commodus este asasinat; Pertinax este proclamat împărat. Marcus Aurelius Commodus Antoninus  fost împărat roman din anul 180, până în 192. A fost  fiul lui Marcus Aurelius și al Faustinei, născut la Roma (“primul moștenitor al tronului născut în purpură”), si a fost ridicat la rang de caesar în 166 si  la cel de Augustus (și coregent) în 177. La moartea tatălui său, Commodus  este proclamat imparat si instituie un regim absolutist. Puterea este exercitată de favoriții săi, Tigidius Perennius și M. Aurelius Cleander, apoi de Q. Aemilius Laetus, prefecți ai pretoriului. Cultele orientale cunosc in timpul domniei sale o largă răspândire. La 31 decembrie 192, cade victimă unei conspirații  inițiată de Q. Aemilius Laetus, Eclectus și de Marcia (amanta împăratului). Pe tron a urcat la 1 ianuarie 193  Publius Helvius Pertinax. Odata cu Commodus s-a  stins dinastia Antoninilor (96-192).

·         406: Triburile Vandalilor, Alanilor si Suebienilor trec Rinul si incep invazia Galiei romane.

·         535: Trupele generalului bizantin Belisarius incheie cucerirea Siciliei, infrangand garnizoana gota a cetatii Palermo (Panormos).

·         1225: In Vietnam, Dinastia Lý ia sfarsit, după 216 de ani de la urcarea pe tron aîmpăratului  Trần Thái Tong, si  începe dinastia Trần. Dinastia Lý a pierdut puterea în momentul in care  regina Lý Chieu Hoang (8ani) a fost forțata să abdice de la tron în favoarea soțului ei, TRAN Cảnh. În timpul domniei lui Lý Thanh Tông, denumirea oficială a Vietnamului a devenit Đại Việt.

·         1229: Recucerirea creștină a insulei Mallorca. Jaime I de Aragón el Conquistador (Cuceritorul), intră Medinao Mayurqa (acum cunoscuta sub numele de Palma, Spania). O parte dintre musulmani se refugiaza in nordul Africii. Insula este repopulata cu catalani, italieni, provensali, Occitani, din sudul Franței. Mallorca devine un teritoriu al Coroanei de Aragon.

·         1660: Iacob al II-lea al Angliei este numit Duce de Normandia de Ludovic al XIV-lea al Franței.

·         1695: În Anglia regelui William al III-lea se introduce impozitul pe ferestre, pe care populația învață repede cum să-l ocolească: pur și simplu se zidesc ferestrele cu cărămizi. De precizat că fiscul ia în calcul pentru plată numai geamurile dinspre stradă. Proprietarii se vor adapta situației, folosind la maximum curțile interioare și grădinile. Taxa pe ochiul de geam a fost abrogată în 1851.

·         1757: Împărăteasa Elisabeta I a Rusiei emite ucazul prin care incorporează Königsbergul în Rusia.

·         1775: În timpul războiului de independență al SUA, în bătălia de la Quebec, forțele britanice au respins un atac al Armatei Continentale, capturând orașul Quebec City și obținând susținerea canadienilor francofoni.

·         1805: Ultima zi de valabilitate a calendarului Revoluției Franceze. Calendarul republican francez a fost un calendar propus pe timpul Revoluției Franceze și adoptat de către Convenția Națională din Franța și care s-a folosit între anii 1792 și 1806. Prin acest calendar se încerca adoptarea sistemului zecimal și eliminarea referințelor religioase. Anul începea la 22 septembrie odată cu echinocțiul de toamnă. Schema calendarului a fost creată de matematicianul Gilbert Romme cu ajutorul astronomilor Joseph-Jerôme de Lalande, Jean-Baptiste-Joseph Delambre și Pierre-Simon Laplace, iar numele lunilor și zilelor poetului Fabre d’Églantine. În calendarul republican anul începea în echinocţiul de toamnă, anul avea 12 luni a câte 30 zile. Lunile se împărţeau în 3 decade astfel dispărând săptămânile. Numele lunilor fuseseră alese din fenomene ale naturii şi agricultură. Lunile încep de la începutul anotimpurilor astronomice precum în zodiacul grec În loc să poarte nume de sfânt, ca în calendarele creştine, fiecare zi este asociată unui mineral, plantă,animal (zilele terminate în cifra 5), sau unei unelte (zile terminate în cifra 0)

·         1852: Este inaugurat solemn Teatrul cel Mare (Teatrul Naţional) din Bucureşti, Muntenia, cu piesa Zoe, sau Amor românesc.  Primul director al teatrului a fost  Costache Caragiale. În 1864, Teatrul cel Mare din Bucureşti, devine instituţie publică de cultură cînd, printr-un decret semnat de primul ministru de atunci, Mihail Kogălniceanu, „s-a hotărît să se ia pe contul statului şi să devină instituţie naţională ”. În anii 1916 – 1918, în timpul Primului Război Mondial, Trupa Teatrului Naţional s-a refugiat la Iaşi. La data de 24 august 1944, clădirea Teatrului Naţional din Calea Victoriei a fost  distrusă în timpul bombardamentelor aviatiei germane.

·         1857: Regina Victoria a ales Ottawa, drept capitală a Canadei.

·         1866: Avocatul român Ioan Raţiu  a prezentat  la Viena împăratului Austriei, o petiţie  (redactată de George Bariţiu şi semnată de 1493 de intelectuali, negustori, industriaşi şi agricultori români), în care exprima protestul împotriva votării de către Dietă a alipirii Transilvaniei la Ungaria.

·         1879: Inventatorul Thomas Edison a facut prima demonstratie publica a modului in care functioneaza lampa electrica, aceasta aducandu-I porecla de “vrajitorul din Menlo Park”, dupa numele localitatii unde isi avea laboratorul

·         1913: În România, guvernul condus de Titu Maiorescu demisionează.

·         1925: Consiliul de Coroană a ratificat renunțarea prințului Carol al II–lea la succesiunea tronului în favoarea fiului său, Mihai de Hohenzollern. Carol al II–lea s–a stabilit în Franța, sub numele de Carol Caraiman.

·         1930: Este promulgată în România Legea pentru reducerea lefurilor salariaţilor publici în valoare de circa 10%, aplicată începând din ianuarie 1931. Legea este cunoscută ca “prima curbă de sacrificiu“.

·         1936: A fost descoperit cortizonul de către biochimistul american John Cowdery Kendall (Premiul Nobel pentru Chimie, 1962).

·         1938: Celebrul test cu fiolă, efectuat pentru depistarea șoferilor aflați în stare de ebrietate, a fost introdus, pentru prima dată, în Indianapolis (SUA).

·         1944: Al Doilea Război Mondial: Ungaria declară război Germaniei naziste.

·         1946: Era livrat statului primul tractor fabricat în întregime la „Uzinele Tractorul” din Braşov (fabrica de tractoare a început să producă în fostele „Uzine IAR” de avioane, înfiinţate în 1925 şi desfiinţate de Guvernul dr. Petru Groza, la ordinul ocupanţilor sovietici). Primul tractor 100% românesc s-a numit IAR 22 și a copiat modelul german Hanomag, un fost constructor nemțesc de automobile și tractoare. Tractorul cu nr. 1000 a ieşit pe portile uzinei la începutul lui 1949.

·         1946: Președintele SUA, Harry Truman declară oficial sfârșitul celui de–al Doilea Război Mondial.

·         1956: Oficial, TVR transmite, prima emisiune de televiziune din România. A fost prima transmisiune alb-negru  a Televiziunii Române (la început cu un timp de emisie de 21 de ore pe lună); primele emisiuni (alb-negru) au fost transmise în direct cu prilejul Revelionului dintr-un studio improvizat din Str. Moliere, aflată în apropierea sediului actual al TVR. Postul funcţiona în cadrul Radioteleviziunii Române, conduse de un comitet numit de Consiliul de Miniştri. Televiziunea avea în jur de 150 de angajaţi şi un singur car de reportaj. Pe 23 august 1983, cu ocazia festivităţilor prilejuite de Ziua Naţională, Televiziunea Română făcea prima transmisie color oficială.

·         1989: Un comitet de iniţiaivă format din membri PCR, a lansat un apel catre toti românii care au avut “carnet roșu”, să sprijine convocarea unui congres extraordinar care să hotarască autodizolvarea acestei formaţiuni politice şi predarea patrimoniului acesteia.

·         1989: Este abolită pedeapsa cu moartea pe teritoriul României.

·         1989: A fost emis Decretul-lege nr. 8, privind inregistrarea si functionarea partidelor politice si a organizatiilor obstesti in Romania; a fost emis Decretul-lege nr. 10, privind constituirea, organizarea si functionarea Guvernului Romaniei.

·         1989: Este constituită, la Bucureşti, prima organizație a societății civile din România constituită legal după căderea comunismului, Grupul pentru Dialog Social (GDS), asociaţie independentă, neguvernamentală, cu caracter nepatrimonial, care şi-a propus să apere şi să promoveze valorile democraţiei, libertăţile şi drepturile omului. Grupul pentru Dialog Social intervine activ în viața publică și culturală prin intermediul Revistei 22, organizând întâlniri, mese rotunde, simpozioane cu o tematică deopotrivă diversă și unitară axată pe conflictele sociale, inițiative legislative, libertatea presei și a televiziunii, minorități, alegeri locale și generale.

·         1991: Uniunea Sovietică este dizolvată în mod oficial.

·         1992: Cehoslovacia se dizolvă. Rezultatul este formarea a două state independente: Republica Cehă, cu capitala la Praga și Slovacia cu capitala la Bratislava.

·         1999: Președintele Federației Ruse, Boris Elțin, a demisionat și l-a numit pe Vladimir Putin ca președinte interimar.

·         1999: Canalul Panama a trecut complet sub jurisdictia statului Panama (inclusiv toate terenurile adiacente canalului cunoscute sub numele de Zona Canalului Panama). Retrocedarea  s-a facut in baza acordului din anul 1977 dintre cele doua tari, cunoscut sub numele de Tratatul Torrijos- Carter.

·         2004: Este inaugurat  oficial la Taipei, in Taiwan, cel mai mare  zgarie-nori din lume  la acea data, inalt de 509 metri. A fost depasit in anul 2010 de cladirea Burj Khalifa din Dubai, care a ajuns la 829,8 m în înălțime.

Nașteri

·         1378: S-a nascut Papa Calixt al III-lea, primul papă spaniol al Romei; (d. 06.08.1458).

* 1514: Andreas Vesalius Bruxellensis (formă latinizată pentru Andreas van Wesel din Bruxelles) sau Andreas Vesal (n. 31 decembrie 1514, Bruxelles — d. 15 octombrie 1564, Zakynthos) a fost un anatomist de origine flamandă, medicul personal al lui Carol Quintul. Este autorul uneia dintre primele cărți de anatomie umană bazată pe disecții și observații originale, De humani corporis Fabrica (română Funcționarea corpului uman).

Vesalius este considerat ca inițiator al studiului modern al anatomiei umane. Anatomia umană antică se baza pe observațiile pe animale și păsări și pe scriptele sfinte, corpul uman fiind considerat sfânt și, deci, trebuia înhumat intact, pentru a nu se prezenta alterat la învierea morților. Artiștii plastici ai renașterii (Leonardo da Vinci, Michelangelo ș.a.) au încercat să reducă decalajul dintre anatomia scrisă, oficială, și realitatea corpului uman prin efectuarea de disecții pe cadavre umane în condiții de ilegalitate și în secret, departe de ochii inchiziției.

Opera lui Vesalius, De humani corporis Fabrica (în română Constituția/Funcțiile corpului uman), deși se reclamă a fi un tratat de anatomie funcțională, este un atlas de anatomie descriptivă bazat pe disecții de cadavre și pe observații personale, prezentate pe planșe-gravuri de înaltă valoare științifică și artistică.

·         1572: Împăratul Go-Yōzei al Japoniei (d. 1617)

* 1586: Magdalene Sibylle a Prusiei (31 decembrie 1586 – 12 februarie 1659) a fost soția Electorului Johann Georg I de Saxonia. S-a născut la Königsberg și a fost fiica lui Albert Frederic, Duce de Prusia și a Marie Eleonore de Cleves. Magdalene Sibylle a fost o strănepoată a împăratului Ferdinand I.

S-a căsătorit la 19 iulie 1607, la Torgau, cu Johann Georg I, Elector de Saxonia. A fost a doua soție a Electorului, prima lui soție a murit la nașterea singurului lor copil.

Magdalene Sibylle a fost prietenă cu regina Maria Eleonora de Brandenburg, nepoata ei, și a fost interesată de pictură, poezie și grădinărit. A folosit prizonieri de război suedezi pe care i-a pus să lucreze la Dresdner Festungsbau ("fortăreața Dresda"). A devenit văduvă în 1656 și s-a retras la Dresdner Frau Kurfürstin-Haus. A murit trei ani mai târziu la Dresda, la vârsta de 72 de ani. Magdalene Sibylle și Johann Georg I au avut următorii copii:

1. Sophie Eleonore (n. 23 noiembrie 1609, Dresda – d. 2 iunie 1671, Darmstadt), s-a căsătorit la 1 aprilie 1627 cu Georg al II-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
2. Marie Elisabeth (n. 22 noiembrie 1610, Dresda – d. 24 octombrie 1684, Husum), s-a căsătorit la 21 februarie 1630 cu Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp.
3. Christian Albert (n. 4 martie 1612, Dresda – d. 9 august 1612, Dresda).
4. Johan Georg al II-lea (n. 31 mai 1613, Dresda – d. 22 august 1680, Freiberg), succesor al tatălui său ca Elector de Saxonia.
5. Augustus (n. 13 august 1614, Dresda – d. 4 august 1680, Halle), a moștenit Weissenfels ca Duce.
6. Christian I (n. 27 octombrie 1615, Dresd – d. 18 octombrie 1691, Merseburg), a moștenit Merseburg ca Duce.
7. Magdalene Sibylle (n. 23 decembrie 1617 – d. 6 ianuarie 1668, Schloss Altenburg), s-a căsătorit la 5 octombrie 1634 cu Prințul Moștenitor Christian, fiul cel mare al regelui Christian al IV-lea al Danemarcei; a doua oară la 11 octombrie 1652 cu Frederic Wilhelm al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg.
8. Maurice (n. 28 martie 1619 – d. 4 decembrie 1681, Moritzburg), a moștenit Zeitz ca Duce.
9. Henric (n. 27 iunie 1622, Dresda – d. 15 august 1622, Dresda).

Ea a fost de trei ori strămoașa Augustei de Saxa-Gotha, mama regelui George al III-lea al Marii Britanii.

Ducesa Magdalene Sibylle a Prusiei
Date personale
Născută	31 decembrie 1586 Königsberg
Decedată	12 februarie 1659 (72 de ani) Dresda
Înmormântată	Freiberg Cathedral[*]
Părinți	Albert Frederick[*] Marie Eleonore of Cleves[*]
Frați și surori	Marie of Prussia, Margravine of Brandenburg-Bayreuth[*] Duchess Anna of Prussia[*] Eleanor of Prussia[*] Duchess Sophie of Prussia[*]
Căsătorită cu	Johann Georg I, Elector de Saxonia
Copii	Sofia Eleonore de Saxonia Marie Elisabeth, Ducesă de Saxonia Johann Georg al II-lea, Elector de Saxonia Augustus, Duce de Saxa-Weissenfels Christian I, Duke of Saxe-Merseburg[*] Magdalene Sibylle of Saxony[*] Maurice, Duke of Saxe-Zeitz[*] Christian Albert von Sachsen[*][1] Heinrich von Sachsen[*][1]
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce duchess[*]
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern

·         1617: S-a nascut pictorul spaniol Bartolome Esteban Murillo. A pictat, printre altele, ”Imaculata Concepţie”, ”Viziunea Sf. Anton”, ”Fuga din Egipt”); (d.03.04.1682).

* 1720: Prințul Charles Edward Louis Philip Casimir Stuart (31 decembrie1720 – 31 ianuarie 1788) cunoscut drept Bonnie Prince Charlie sau Tânărul Pretendent a fost al doilea pretendent iacobit la tronul Angliei, Scoției și Irlandei. Charles Edward Louis John Casimir Silvester Severino Maria Stuart s-a născut la Palazzo Muti din Roma, Italia, la 31 decembrie 1720,^[2] unde tatălui său i s-a permis șederea de către Papa Clement al XI-lea. Și-a petrecut aproape întreaga copilărie la Roma și Bologna. Prințul Charles Edward a fost fiul cel mare al lui James Francis Edward Stuartși nepot al regelui Iacob al II-lea al Angliei. Mama sa a fost nepoata regelui Ioan al III-lea Sobieski.

Fiind, în opinia lor, ultimii moștenitorii legitimi ai Casei Stuart, familia sa a trăit cu un sentiment de mândrie și a crezut neclintit în dreptul divin al regilor. Recâștigarea tronurile Angliei și Scoției pentru Stuarți a fost un subiect constant de conversație în casă.^[3]

Bunicul său, Iacob al II-lea al Angliei, a condus țara în perioada 1685-1688^[2], apoi a fost detronat când Parlamentul i-a invitat pe protestantul olandez, William al III-lea, și pe soția acestuia, Prințesa Maria (fiica cea mare a regelui Iacob), să-l înlocuiască, în timpul Revoluției glorioase din 1688.

În 1734, Charles Edward a observat asediul francez și spaniol asupra Gaeta, prima sa expunere la arta războiului. Tatăl său a reușit să obțină sprijinul reînnoit al guvernului francez în anul 1744; și Charles Edward a călătorit în Franța, cu unicul scop de a comanda unei armate franceze, care l-ar duce într-o invazie a Angliei. Invazia nu s-a materializat niciodată, pentru că flota de invazie a fost împrăștiată de o furtună. În momentul în care flota s-a regrupat, flota britanică a realizat diversiunea și și-a preluat din nou poziția pe Canal.^[4] Fără să fie descurajat, Charles Edward era hotărât să continue în lupta lui pentru restaurarea Stuarților.

·         1741: Prințesa Isabella Maria de Parma (d. 1763)

* 1828: Fitz James O'Brien (n. 31 decembrie 1828, Comitatul Cork, Irlanda – d. 6 aprilie 1962, Cumberland, Maryland, Statele Unite) a fost un scriitor irlandez. De origine irlandeză, Fitz James O'Brien se stabilește la New York în 1852, reușind să se facă repede cunoscut în cercurile literare și teatrale.

Numit "un Poe în miniatură" și "un scriitor proeminent de povestiri supranaturale al timpului său", Fitz-James O'Brien este cel mai bine reținut pentru trei povestiri antologice recunoscute pe scară largă ca fiind la granița cu științifico-fantasticul precum și pentru poemul său supranatural.

Piesa A Gentleman from Ireland s-a jucat cu mult succes vreme de câteva stagiuni. S-a înrolat de timpuriu în Războiul Civil, de partea nordiștilor, murind în urma rănilor suferite în luptă.

Povestirile sale dovedesc o fantezie vie, originală, în interes personal pentru speculațiile științifice, dar și pentru supranatural, un stil rafinat. Cele mai cunoscute sunt "The Lost Room" (Camera dispărută); "Făcătorul de minuni", în care o legiune de soldăției de plumb sunt însuflețiți cu scopul de a ucide copii adunați la sărbătorile de iarnă. O altă povestire cunoscută este Himera, în care eroii obțin mulajul unui animal fantastic și periculos, dar, în spiritul fantasticului realist pe care autorul îl practică, propune două explicații verosimile: una este o extrapolare a teoriei refracției, încurajând ipoteza existenței obiectelor și ființelor invizibile, cealaltă, eventualitatea ca toată întâmplarea să nu fie decât un vis al eroului, aflat sub influența drogurilor.

Lentila de diamant (1858) figurează în mai toate antologiile de proză scurtă americană. Un microscopist descoperă într-o picătură de apă o făptură încântătoare, dar explorarea altor coridoare ale materiei îl pune în conflict cu lumea acesteia. Viziunea universurilor paralele, tragic separate, speculațiile în jurul eticii și legitimității științei îi apropie cel mai mult autorului eticheta propusă de unii exegeți: autor de anticipație.

·         1842: Iacob Negruzzi (n. 31 decembrie 1842, Iași - d. 6 ianuarie 1932, București) a fost scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române. Este cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi și al Mariei Gane. 

În anul 1853 este trimis de tatăl său în Germania la studii. Aici face liceul, împreună cu fratele său Leon, iar din anul 1859 studiază dreptul, obținând doctoratul (1863).

Revenit în țară, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iași, unde va preda până în anul 1884 când, după moartea lui Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept a Universității din București, unde profesează până în 1897, când a ieșit la pensie.

În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor și Theodor Rosetti, pune bazele societății culturale „Junimea” și ale revistei sale „Convorbiri literare”, pe care o conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895). Revista își propunea discutarea unor probleme lingvistice, organizarea unor cenacluri prin care să răspândească idei, cunoștințe de literatură, istorie, economie, politică și să promoveze noi valori din cultura românească.

Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător de revistă, un organizator plin de talent, el atrăgând aici spiritele cele mai alese, al căror talent era descoperit cu o intuiție sigură.

Ca scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societății pentru literatura și cultura română în Bucovina”. Scrie poezii lirice, balade, idila Miron și Florica (1870), satire, epistole, schițe, romanul Mihai Vereanu (1873), piese de teatru, memoriale de călătorii și un volum de memorii intitulat sugestiv Amintiri de la Junimea (1921).

Este inițiat în anul 1866, în Loja masonică ieșeană Steaua României, unde primește în anul următor gradele de Companion și Maestru. Iacob Negruzzi a fost Venerabilul acestei loji în 1886.^[2]

Ca membru al Partidul Conservator a fost de mai multe ori deputat ori senator de Iași, dar nu s-a remarcat în această calitate, este memorabilă doar intervenția sa din anul 1888 pentru acordarea unei pensii viagere poetului Mihai Eminescu.

Membru titular (1881) al Academiei Române, fiind de mai multe ori vicepreședinte al acestei prestigioase instituții, de două ori conducând-o în calitate de președinte (25 mai 1910 - 25 mai 1913; 6 iunie 1923 - 12 iunie 1926) și secretar general (28 mai 1915 - 6 iunie 1925).

Acest „gospodar al vieții culturale”, după cum îl numea Eugen Lovinescu, a contribuit la răspândirea ideologiei junimiste prin toate scrierile lui și, mai ales, a fost unul dintre cei mai activi susținători ai adepților proaspăt recrutați, făcând din ei scriitori de o importantă valoare.

Și-a făcut studiile în Germania. A fost profesor la Facultatea de drept din Iași și președinte al Academiei Române. Membru fondator al societății Junimea a condus timp de peste 28 de ani revista Convorbiri literare.

Opera

Teatru

• Hatmanul Baltag (operă bufă scrisă în colaborare cu Ion Luca Caragiale)
• Nu te juca cu dracul
• Împăcarea
• Amor și viclenie
• O alegere la senat
• O poveste
• Beizadea Epaminonda

Roman

• Mihaiu Vereanu (1873)

Copii de pe natură

• Prolog
• Părintele Gavril
• Eroul fără voie
• Vespasian și Papinian
• Stărostii
• Poeticale
• Lei paralei
• Christachi Văivărescu
• Ștefan și Mihai
• Cucoana Nastasiica
• Electorale
• Tribulațiile unui redactor
• Don Juan de la Arhivă
• Foi căzute
• Ioniță Cocovei
• Artistul dramatic
• Gramaticale
• Tachi Zîmbilă om politic
• Curiozități contimporane
• Chilipir
• Scaieți
• Cuconul Pantazachi
• Un drum la Cahul
• Vorbe parlamentare

Miron și Florica, idilă

• Cântul I. Sfântul Gheorghe
• Cântul II. Părinții
• Cântul III. Copiii
• Cântul IV. Sfătuitorii
• Cântul V. Ursita

Scrisori

• Scrisoarea I
• Scrisoarea II
• Scrisoarea III
• Scrisoarea IV
• Scrisoarea V

Satire

• Satira I. Luxița
• Satira II. La cîțiva autori contimporani
• Satira III. Domnului B. P. Hasdeu
• Satira IV. Politicale
• Satira V. Supărăcioșii
• Satira VI. Advocatul
• Satira VII. Amicul Sandu
• Satira VIII. Aristip
• Satira IX. Fațarnicii

Amintiri

• Din copilărie. Aduceri aminte și impresiuni
• Amintiri din "Junimea"
• Înființarea Societății literare
• Procesul lui Maiorescu
• Ortografia
• Puțină politică
• Tipografia societății "Junimea"
• Convorbiri literare
• Vasile Alecsandri
• Dosarul "Junimii" — Poșta redacțiunii
• Din dosar... Excerpta
• Sîmbăta seara
• Cîteva portrete
• Banchetul
• Prieteni și dușmani
• Eminescu
• Încheiere

Iacob Negruzzi
Iacob Negruzzi
Date personale
Născut	31 decembrie 1842 Iași, Principatul Moldovei
Decedat	6 ianuarie 1932 (89 de ani) București, Regatul Nou al României, astăzi România
Părinți	Constantin Negruzzi
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	poet, jurnalist
Limbi	limba română[1]
Studii	Universitatea Humboldt din Berlin
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Romantism
Specie literară	epic
Note
Președinte al Academiei Române
Membru titular al Academiei Române

* 1846: Achille Lemot (n. 31 decembrie 1846, Reims - d. 20 septembrie 1909, Asnières-sur-Seine (Hauts-de-Seine) a fost un ilustrator și caricaturist francez, cunoscut și sub pseudonimele Uzès sau Lilio1.

·         1849: Kornél Ábrányi (fiul), romancier, poet și jurnalist maghiar (d. 1913)

·         1850: Emil Ábrányi, poet, jurnalist, traducător și politician maghiar (d. 1920)

·         1855: Giovanni Pascoli, poet italian (d. 1912)

·         1858: Enea Hodoș, folclorist și scriitor român (d. 1945)

* 1860: Louis Pierre Blanc (n. 31 decembrie 1860, Geneva — d. 26 aprilie1903, București) a fost un arhitect elvețian, proiectantul unor clădiri publice monumentale, reprezentative pentru arhitectura urbană de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.^[1] Cele mai numeroase clădiri proiectate de către el au fost construite în București. Cele mai importante clădiri proiectate:

• Institutul de Bacteriologie Victor Babeș^[2], București
• Casa Ion Lahovary^[3], Calea Dorobanților, 1889, București
• Casa Nicolae Filipescu, 1888, București, construită pe strada Scaune, nr. 26, fostă Batiștei, nr. 15, actualmente Batiștei, nr. 13. Casa spațioasă, compusă din subsol, parter și etaj, cu ferestre canelate și cu ancadramente, a fost construită între 1888-1890.^[4]
• Palatul Ministerului Agriculturii și Domeniilor, sediul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, 1895, București
• Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, 1893–1897, Iași
• Casa Take Ionescu ^[5], București
• Palatul H. Spayer, 1900,București
• Palatul Facultății de Medicină, 1895 - 1902, București

·         1869: S-a nascut Henri Matisse, pictor impresionist, sculptor şi desenator francez, maestru al ilustraţiei de carte, iniţiatorul fovismului; este autorul celebrului tablou “Ie românească” (d.03.11.1954). Fiu al unui negustor de grane, Matisse  s-a nascut in localitatea Chateu-Cambresis, si si-a descoperit pasiunea pentru desen la varsta de 20 de ani, astfel ca s-a inscris la Academia Julian din Paris, chiar daca initial se gandea sa studieze Dreptul. S-a perfectionat  la Scoala de Arte Frumoase, unde l-a avut ca dascal pe pictorul Gustave Moreau.  In 1905 isi expune lucrarile la Salonul de Toamna de la Paris, alaturi de Andre Derain, Maurice de Vlaminck, Albert Marquet, reusind sa scandalizeze criticii din cauza stilului abordat. Louis Vauxcelles, unul dintre critici, a denumit sala in care au fost expuse tablourile “cusca fiarelor salbatice” (“la cage aux fauves”), care a dat si numele curentului initiat de pictori: fauvism. Prietenia care l-a legat de artistul roman Theodor Pallady i-a inspirat lucrarea “Bluza romaneasca”, care infatiseaza o tanara imbracata cu ie. Dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial a continuat sa experimenteze noi stiluri si, chiar daca era slabit din cauza bolii, a lucrat pina in ultimele clipe de viata.A murit in toamna anului 1954 in urma unui atac de cord.

·         1869: Constantin Hamangiu, jurist român (d. 1932)

·         1877: István Auer, scriitor, poet și traducător maghiar (d.1938)

* 1878: Horacio Silvestre Quiroga Forteza (n. 31 decembrie 1878, Uruguay – d. 19 februarie 1937, Buenos Aires, Argentina) a fost un scriitor argentinian de origine uruguayană. Influențele lui Quiroga pot fi observate în operele lui Gabriel García Márquez și Julio Cortázar. A înfățișat cu mare forță realistă natura regiunilor subtropicale ale Argentinei și viața dramatică a lucrătorilor de pe plantații.

·         1880: George Catlett Marshall, cunoscut, mai ales, ca George Marshall(n. 31 decembrie 1880 - d. 1959) a fost un general, diplomat și politician american, distins cu Premiul Nobel pentru Pace. S-a născut în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania. De mic a arătat înclinații spre o carieră militară. Astfel, el urmează cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le absolvă în 1901. Ca tânăr ofițer participă la Primul Război Mondial, unde se remarcă prin calitățile sale. După război îndeplinește diverse misiuni în China și în SUA.

·         1885: Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein (Viktoria Adelheid Helene Luise Marie Friederike; n. 31 decembrie 1885 – d. 3 octombrie1970) a fost soția lui Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha. La 11 octombrie 1905, la Castelul Glücksburg, Schleswig, ea s-a căsătorit cu Charles Eduard, Duce de Saxa-Coburg și Gotha. Charles Edward era singurul fiu al Prințului Leopold, Duce de Albany și a Prințesei Helena de Waldeck și nepot al reginei Victoria. De asemenea, soțul ei era verișor primar cu împăratul german Wilhelm al II-lea, și interesul mare a lui Wilhelm arătat în educația tânărului său văr l-a făcut cunoscut pe Charles Edward sub numele "al șaptelea fiu al împăratului".^[1] Prințeasa Victoria Adelaide era nepoată a împăratului Wilhelm și căsătoria s-a făcut la intervenția acestuia.

Familia de Saxa-Coburg și Gotha.

La cinci ani după căsătorie, el a succedat la conducerea ducatului de Saxa-Coburg și Gotha după decesul unchiului său patern, Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha în 1900.^[2][3] Victoria Adelaide și Charles Edward au avut cinci copii:

• Prințul Johann Leopold (2 august 1906 - 4 mai 1972); prin prima sa căsătorie morganatică cu baronesa Feodora von der Horst a renunțat la drepturile sale ca Șef al Casei de Saxa-Coburg și Gotha; au avut copii. În 1963 s-a căsătorit a doua oară cu Maria Theresia Reindl; fără copii.
• Prințesa Sibylla (18 ianuarie 1908 - 28 noiembrie 1972); s-a căsătorit la 20 octombrie 1932 cu Prințul Gustaf Adolf al Suediei, Duce de Västerbotten; au avut copii
• Prințul Hubertus (24 august 1909 - 26 noiembrie 1943) necăsătorit.
• Prințesa Caroline Mathilde (22 iunie 1912 - 5 septembrie 1983); căsătorită prima dată în 1931 cu Friedrich Wolfgang Otto, Conte de Castell-Rüdenhausen; au divorțat la 2 mai 1938; au avut copii; a doua căsătorie în 1938 cu căpitanul Max Schnirring care a murit în 1944; au avut copii; a treia căsătorie în 1946 cu Karl Andree; au divorțat la 27 decembrie 1947; fără copii
• Prințul Friedrich Josias (29 noiembrie 1918 - 23 ianuarie 1998); căsătorit prima dată la 25 ianuarie 1942 cu Contesa Viktoria-Luise de Solms-Baruth; au divorțat la 19 septembrie 1947; au avut copii; a doua căsătorie la 14 februarie 1948 cu Denyse Henrietta de Muralt; au divorțat la 17 septembrie 1964; au avut copii; a treia căsătorie la 30 octombrie 1964 cu Katrin Bremme; fără copii

Prin fiica sa Sibylla, Victoria Adelaide a fost bunica maternă a regelui Carl al XVI-lea Gustav al Suediei.

La 18 noiembrie 1918, Consiliul muncitorilor și soldaților din Gotha l-a detronat pe Ducele de Saxa-Coburg și Gotha. Cinci zile mai târziu, Ducele a semnat o declarație prin care a renunțat la drepturile sale la tron. Al doilea fiu al lor, Hubertus, a fost ucis în misiune în 1943 pe frontul de est într-un accident de avion. După război, deoarece Gotha era parte a Turingiei și deci în zona de ocupație sovietică, armata rusă a confiscat mare parte din proprietățile familiei.

Cuplul și-a petrecut ultimii ani ai vieții în izolare. Soțul ei a murit în 1954, la vârsta de 69 de ani iar ea a murit 16 ani mai târziu.

Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein
Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha
Prințesa Victoria Adelaide of Schleswig-Holstein
Date personale
Nume la naștere	Viktoria Adelheid Helene Luise Marie Friederike
Născută	31 decembrie 1885 Grünholz, Schleswig-Holstein, Prusia
Decedată	3 octombrie 1970 (84 de ani) Greinburg, Austria
Cauza decesului	boală
Părinți	Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Frați și surori	Wilhelm Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Helena Adelaide de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Princess Adelaide of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Prințesa Alexandra Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Princess Karoline Mathilde of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*]
Căsătorită cu	Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha
Copii	Prințul Johann Leopold Prințesa Sibylla, Ducesă de Västerbotten Prințul Hubertus Prințesa Caroline Mathilde Prințul Friedrich Josias
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa de Saxa-Coburg și Gotha

·         1892: S-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) sculptoriţa Miliţa Petraşcu (numele la naştere: Melania Nicolaevici) (m. 1976). NOTĂ: În legătură cu data naşterii sale, există mai multe opinii. Artista însăşi, într-o convorbire avută cu scriitorul Victor Crăciun (vezi Victor Crăciun, Portretul-Autoportret Brâncuşi de Miliţa Pătraşcu şi Brâncuşi, Editura Semne, 2011, p. 20) precizează că s-ar fi născut cu 10 ani mai devreme, respectiv în anul 1882. Ar fi optat pentru varianta naşterii sale în anul 1892 pentru a evita o atitudine de respingere, pe criteriul diferenţei de vârstă, din partea familiei soţului ei Emil Pătraşcu, născut în anul 1890. Potrivit mentalităţii vremii, era greu de acceptat o diferenţă atât de mare între soţi, îndeosebi când cel mai în vârstă era soţia.

* 1893: Friedrich Christian, Margraf de Meissen (31 decembrie 1893 – 9 august 1968) a fost Șeful Casei Regale de Saxonia. S-a născut la Dresda ca al doilea fiu al regelui Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei și a soției acestuia, Arhiducesa Luise de Austria, Prințesă de Toscana. La 13 noiembrie 1918 tatăl său a abdicat în urma înfrângerii Imperiului german în Primul Război Mondial.

Friedrich Christian a devenit moștenitor aparent al Casei regale a Saxoniei după decizia fratelui mai mare, Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei, de a renunța la drepturile sale de succesiune în 1923. Friedrich Christian a devenit Șef al Casei Regale la 12 februarie 1932 după moartea tatălui său.

În 1933 guvernul polonez a vrut să-i propună să devină noul rege al Poloniei însă creștera puterii lui Adolf Hitler și viitorul al doilea război mondial au prevenit ca acest lucru să se întâmple.^[1]

Friedrich Christian a murit la 9 august 1968 la Samedan, la vârsta de 74 de ani. Friedrich Christian s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis (1903–1976) la 16 iunie 1923 la Regensburg. Cuplul a avut cinci copii:

• Maria Emanuel, Margraf de Meissen (1926 – 2012), căsătorit cu Prințesa Anastasia de Anhalt, fără copii
• Prințesa Maria Josepha de Saxonia (n. 1928), necăsătorită
• Prințesa Anna de Saxonia (n. 1929 – 2012), căsătorită cu Roberto de Afif, trei copii
• Prințul Albert de Saxonia (n. 1934 – 2012), căsătorit cu Elmira Henke, fără copii
• Prințesa Matilda de Saxonia (n. 1936), căsătorită și divorțată de Prințul Johannes Heinrich de Saxa-Coburg și Gotha; au avut un fiu care a decedat la 18 ani într-un accident de ski

Friedrich Christian
Margraf de Meissen
Date personale
Nume la naștere	Friedrich Christian Albert Leopold Anno Sylvester Macarius von Sachsen
Născut	31 decembrie 1893 Dresda
Decedat	9 august 1968 (74 de ani) Samedan
Înmormântat	Königskapelle Karrösten[*]
Părinți	Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei Arhiducesa Louise de Austria
Frați și surori	Prince Ernst Heinrich of Saxony[*] Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei Princess Margarete Karola of Saxony[*] Prințesa Anna de Saxonia Princess Maria Alix of Saxony[*]
Căsătorit cu	Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis
Copii	Maria Emanuel, Margraf de Meissen Prințesa Maria Josepha Prințesa Ana Prințul Albert Prințesa Matilda
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	conducător[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Margraf
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Șeful Casei de Saxonia
Predecesor	Frederick Augustus III
Succesor	Maria Emanuel

Alexandru Marcu
Date personale
Născut	31 decembrie 1894  Burdujeni, România
Decedat	27 februarie 1955 (60 de ani)  București, Republica Populară Română
Cetățenie	România
Ocupație	filolog[*] profesor universitar[*] romanist
Activitate
Organizație	Universitatea din București
Membru corespondent al Academiei Române
Modifică date / text

* 1894: Alexandru Marcu (n. 31 decembrie 1894 Burdujeni județul Botoșani, astăzi în județul Suceava – d. 27 februarie 1955, Văcărești-București) a fost un profesor român, savant italienist, traducător, membru corespondent (1940) al Academiei Române, subsecretar de Stat în Ministerul Propagandei, în Guvernul condus de Ion Antonescu (3). A murit în închisoarea Văcărești.

Biografie

Alexandru Marcu s-a născut la 31 decembrie 1894, la Burdujeni județul Botoșani, astăzi în județul Suceava.

A fost absolvent al Colegiului Național Carol I din Craiova. A fost licențiat în litere, în 1919, al Facultății de Litere și Filosofie din București. La recomandarea profesorului Ramiro Ortiz, a studiat la Roma, la Accademia di Romania (1923-1924). A obținut titlul de doctor în litere la Florența (Italia).

Alexandru Marcu a fost profesor la Universitatea din București, specialist în italienistică, membru corespondent (1940) al Academiei Române. A tradus din literatura italiană. În timpul războiului a fost decan al Facultății de Litere din București.^[1]

Profesorul Alexandru Marcu a fost numit pe 4 decembrie 1941 în funcția de ministru subsecretar de Stat la Departamentul Propagandei în guvernul Ion Antonescu (3).^[2] După răsturnarea regimului lui Ion Antonescu,^[3] Alexandru Marcu a fost arestat. Conform deciziei criminală cu nr. 27 din 6 februarie 1948, Alexandru Marcu, deținut în penitenciarul Văcărești, a fost condamnat la 12 (doisprezece) ani temniță grea și la cinci ani detențiune riguroasă […], urmînd să execute numai pedeapsa de doisprezece ani temniță grea cu degradare civică pe același termen [...]. ^[4]

Deținut politic, a murit în închisoarea Văcărești-București.

Decorații

•  Ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Ofițer (7 noiembrie 1941)^[1]

Opera

• Un pittore romano all’Accademia di S.Luca: Giorgio Tataresco, Roma, 1923;
• Romanticii italieni și Românii, București 1924
• La Spagne ed il Portogallo nella visione dei romantici italiani, in: Ephemeris dacoramana. Annuario della Scuola romena di Roma, 2, 1924, pp. 66-222
• Un fédele amico G.V. Ruscalla, Livorno, 1926;
• L’Italia in cerca della latinità dei Romeni, 1927;
• V. Alecsandri și Italia, București 1927 (în italiană: V. Alecsandri e l'Italia. Contributo alla storia dei rapporti culturali tra l'Italia e la Rumenia nell'Ottocento, Roma 1929)
• Romantismul italian, București 1929
• Dicționar român-italian, București 1929 (624 de pagini)
• Conspiratori și conspirații în epoca renașterii politice a României 1848-1877, București 1930
• Simion Bărnuțiu, Al. Papiu Ilarian și Iosif Hodoș la studii în Italia cu documente inedite, București 1935
• Torquato Tasso în romantica românească, I, București 1937
• Figuri femenine din renaștere, București 1939
• Aspecte italiene (schițe, studii, amintiri), București 1942
• Valoarea artei in Renaștere, București 1942, 1982 (ediție italiană: Il valore dell'arte nel Rinascimento, Firenze 1943).

Traducător

• Giovanni Papini, Viața lui Isus, Editura „Cartea Românească”, 1928. Ediția a II-a a apărut la Editura „Ago-Temporis” din Chișinău în 1991; (Titlul original: Storia di Cristo, 1921)
• Dante Alighieri, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932 (traducere în proză).
• Dante Alighieri, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933 (traducere în proză).
• Dante Alighieri, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934 (traducere în proză).
• Giovanni Papini, Un om sfârșit, Editura „Socec”, 1943.
• Vittorio Alfieri, Mirra^[5], Tragedie în 5 acte, Colecția „Teatrul Italian”, Institutul de Cultură Italiană, Imprimeria „Tiparul Universitar”, București, 1943, [str.] Elie Radu, 6.
• Gabriele D'Annunzio, Fata lui Iorio, Colecția „Teatrul Italian”, Tragedie pastorală în 3 acte, Institutul de Cultură Italiană, Imprimeria „Tiparul Universitar”, București, 1943.
• Critica italiană dela Vico la Croce. Antologia alcătuită, București 1941 (Antologie de critică literară italiană de la Vico la Croce).

Sari la navigareSari la căutare

Ilarie Voronca

* 1903: Ilarie Voronca (nume original Eduard Marcus, n. 31 decembrie 1903, Brăila - d. 8 aprilie 1946, Paris) a fost un poet evreu român de avangardă, promotorul revistelor 75 HP și Integral și al mișcării integraliste. A mai semnat sub pseudonimele Alex Cernat și Roneiro Valcia.

Biografie

Începuturile literare ale lui Ilarie Voronca sunt legate de activitatea cenaclului Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu, și de revista acestuia Sburătorul literar, unde și debutează în 1922 cu versuri simboliste influențate de George Bacovia și de lirismul melodios și maladiv al lui Camil Baltazar. Publică apoi poezii de aceeași factură în revistele Flacăra, Năzuința și Contimporanul, care vor constitui materia lirică a volumului de debut, din 1923, intitulat Restriști. Este o poezie de atmosferă, care transcrie tristețile și deznădejdea omului condamnat la existența cenușie a orașelor de provincie. Aproape nimic din tonalitatea și sistemul imagistic al acestor poezii, în afara tentației asociațiilor insolite, nu anunță viitoarea evoluție a poetului, caracterizată prin extrema receptivitate față de doctrinele avangardiste.

Astfel, la numai un an de la apariția volumului de debut, Ilarie Voronca aderă la atitudinea pragmatic inovatoare cuprinsă în Manifestul activist către tinerime al revistei Contimporanul, publică el însuși în 1924, împreună cu Victor Brauner și Stephan Roll, publicația de avangardă constructivistă 75 HP (din care apare un singur număr), colaborează la alte reviste similare precum Punct sau Integral. Ermetismul, expresia eliptică, selectarea vocabularului poetic din domeniul industrial și tehnic probează orientarea poetului în această etapă.

Ilarie Voronca văzut de Robert Delaunay

În 1927, apare la Paris poemul Colomba, cu două portrete de Robert Delaunay, care marchează o nouă tendință în scrisul lui Voronca. Poetul părăsește constructivismul și intră în sfera de influență a suprarealismului, mișcare concretizată prin onirismul imaginii. Ritmul publicării plachetelor de versuri este foarte susținut și el nu încetinește nici după stabilirea poetului în Franța, în 1933, de unde păstrează legături strânse cu viața literară din România. După această dată, creația sa aparține spațiului literar de adopție: L'Apprenti fantôme (1938), Beauté de ce monde (1940), Arbre (1942), etc..

Naturalizat francez în 1938, va participa la mișcarea de rezistență, ca scriitor și luptător. În ianuarie 1946 face o vizită în țară, unde este întâmpinat cu un entuziasm general. Se sinucide în același an, la 8 aprilie, în Paris, în timp ce lucra la un Manual al perfectei fericiri.

La zece ani de la moarte, prietenii francezi publică volumul Poèmes choisis, iar în 1964 și 1965, tânărul grup de literați "Pont de l'épée" adună într-un volum poemele inedite ale lui Voronca. În 1972, la editura Minerva din București apar, sub îngrijirea lui Sașa Pană, două volume de Poeme alese.

Opere

• Restriști, Editura Rahova Arte Grafice, 1923 (copertă și desene de Victor Brauner)
• Colomba, Colecția Integral, Paris, 1927 (copertă de Sonia Delaunay și portrete de Robert Delaunay; tiraj de 134 de exemplare)
• Ulise, Colecția Integral, Paris, 1928 (portret de Marc Chagall; tiraj de 206 de exemplare)
• Plante și animale. Terase, Colecția Integral, Paris, 1929 (cu desene de Constantin Brâncuși)
• Brățara nopților, editura unu, București, 1929 (cu un desen de Victor Brauner)
• A doua lumină, editura unu, București, 1930 (tiraj de 250 de exemplare)
• Zodiac, editura unu, București, (1930) (desen și copertă de M. H. Maxy; tiraj de 300 de exemplare)
• Invitație la bal, editura unu, București, 1931 (cu un desen de Victor Brauner; tiraj de 100 de exemplare)
• Incantații, Editura "Cultura Națională", București, 1931 (cu portret de Milița Petrașcu pe frontispiciu)
• Act de prezență, Colecția "Carte cu Semne", București, 1932
• Petre Schlemihl, Tipografia Bucovina, București, 1932 (ilustrații de Victor Brauner, Jules Perahim și Michonze; tiraj de 230 de exemplare)
• Ulysse dans la cité, Éditions du Sagittaire, Paris, 1933 (traducere în franceză de Roger Vailland, prefață de Georges Ribemont-Dessaignes și portret de Marc Chagall)
• Patmos și alte șase poeme, Editura Vremea, București, 1933
• Patmos, Editions des Cahiers Libres, 1934
• Poèmes parmi les hommes, Editions des Cahiers du "journal des poetes", 1934
• Permis de Séjour, Editions R.A. Corréa, Tipografia Labor, Paris, 1935 (tiraj de 525 de exemplare numerotate)
• La poésie commune, Editions G.L.M., Paris, 1936 (tiraj de 225 exemplare numerotate)
• La joie est pour l'homme. Poèmes, suivis de trois poèmes à la gloire du sommeil, Editions Les Cahiers du Sud, Marseille, 1936 (tiraj de 512 de exemplare)
• Pater Noster suivi de Ebauches d'un Poème, Editions Avant-poste, Bruxelles/Paris, 1937
• Amitié des choses, Editions Sagesse, 1937
• Oisiveté, Editions Sagesse, 1938
• Le marchand de quatre saisons, Edition Les Cahiers du "journal des poetes", 1938
• L'apprenti fantome et cinq poèmes de septembres, Les Éditions des Presses du Hibou, 1938 (tiraj de 100 de exemplare hors-commerce)
• Beauté de ce monde, Éditions du Sagittaire, 1939
• Lord Duveen ou l'invisible à la portée de tous, Editions de l'Ilot, 1941
• Les Témoins, Editions du Méridien, Rodez, 1942 (tiraj de 206 de exemplare)
• La confession d'une âme fausse, Editions du Méridien, 1942
• La clé des réalités, Editions du Méridien, 1944
• L'interview, Editions Jean Vigneau, 1944 (cu un portret de Halicka)
• Henrika, 1945 (cu un frontispiciu de F. Delanglade)
• Souvenirs de la planète Terre, Sagel, Paris, 1945
• Contre-solitude, Editions Bordas, 1946
• Les chants du Mort, Editions Charlot, 1947 (traducere în română de Jacques Lassaigne și de autor)
• Diner, Editions PAS, 1952 (conține colaje de Jeanne Coppel)
• Poemes choisis, Seghers, Paris, 1957 (cu o reproducere după portretul de Marc Chagall; tiraj de 700 de exemplare numerotate)
• Poeme, Editura Univers, București, 1961 (traducere de Sașa Pană și prefață de Eugen Simion)
• Poèmes inédits, Editions Guy Chambelland, 1964 (cu un desen de Abidine)
• Onze récits, Rougerie, 1968
• Poeme alese (2 vol.), Editura Minerva, București, 1972 (copertă de Constantin Guluță și prefață de Sașa Pană)
• Mic manual de fericire perfectă, Cartea Românească, București, 1973 (traducere și prefață de Sașa Pană)
• Interviul, Cartea Românească, București, 1989 (traducere de Ion Pop, Irina Fortunescu și Barbu Brezianu și prefață de Ion Pop și Barbu Brezianu)
• Perméables, Le trident Neuf, 2005

·         1905: Tadeusz Breza, romancier polonez (d. 1970)

·         1908: Simon Wiesenthal, supraviețuitor austriac al holocaustului și denunțător al acestuia (d. 2005)

·         1915: Nell Cobar, regizor de filme de animație și caricaturist român (d. 1993)

Vintilă Horia
Date personale
Nume la naștere	Vintilă Caftangioglu[1]
Născut	18/31 decembrie 1915  Segarcea, România[4]
Decedat	4 aprilie 1992 (76 de ani)[5][6]  Collado Villalba[*], Spania
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor diplomat
Pseudonim	Vintila Horia, Valer Crângu[1], Juan Dacio[2]
Limbi	limba spaniolă limba română limba italiană limba franceză[3]
Studii	Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
Opere semnificative	Dumnezeu s-a născut în exil[*]
Note
Premii	Premiul Goncourt
Modifică date / text

* 1915: Vintilă Horia (pseudonimul literar al lui Vintilă Caftangioglu, n. 18 decembrie 1915 (S.N. 31 decembrie), Segarcea – d. 4 aprilie 1992, Collado Villalba, Madrid, Spania) a fost un diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier român, care a scris în special în limbile română și franceză, cunoscând consacrarea internațională după exilul său.

Biografie

S-a născut în 1915, în localitatea Segarcea, județul Dolj - Oltenia. A început școala primară la Râmnicu Sărat și a terminat-o la București. A absolvit Colegiul Sfântul Sava. A studiat la Facultatea de Drept, în paralel cu cea de Litere și Filozofie.

Aidoma altor intelectuali români de calibru mondial cu traiectorii similare, Cioran, Eliade și Noica, Horia a fost atras de extrema dreaptă. A fost, timp de șase luni, cuzist și a colaborat în perioada 1937-1941 cu revista antisemită Sfarmă-Piatră.

În anii 1940 - 1945, când Vintilă Horia a locuit la Roma și Viena, a fost parte a diplomației românești, ca șef de cabinet la Ministerul Propagandei și, ulterior, atașat de presă la Roma. Reprezentarea la Roma a fost întreruptă în anii conducerii statului român de alianța dintre guvernul mareșalului Ion Antonescu și legionari. A revenit în diplomație, de data aceasta la Viena. Când România întoarce armele împotriva Germaniei (august 1944), Vintilă Horia și soția lui, Olguța (n. Teohari), sunt internați într-un lagăr german. La sfârșitul războiului, cei doi soți pleacă în Italia. Aici, Vintilă Horia îl cunoaște pe Giovanni Papini, scrie și publică în reviste italiene, dar situația economică grea a Italiei postbelice îl determină să plece mai departe, în Argentina (primăvara 1948). Va sta la Buenos Aires până în martie 1953, când se întoarce în Europa, și anume în Spania, unde are o activitate literară susținută și se face cunoscut.

În 1946, Tribunalul Poporului din România l-a condamnat în contumacie la 25 ani muncă silnică, pentru crime de război, în baza legii 312/1945, art 2: „s-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului și au contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a țării în detrimentul intereselor poporului român”. Completul de judecată care l-a condamnat pe Vintilă Horia era format din: președinte: Alexandru Voitinovici; membri: 2 „judecători ai poporului”, 2 învățători, 1 muncitor CFR, 1 comerciant, 1 fost consilier la Camera de Muncă, 1 „judecător delegat”, 1 grefier, 1 acuzator public și unul singur magistrat. Fiica scriitorului, Cristina Horia, a inițiat o acțiune judiciară în vedera abolirii acestei sentințe emise de un tribunal politic de tip sovietic ^[7]

Vintilă Horia a murit în anul 1992.

Premiul Goncourt

Dieu est né en exil

În noiembrie 1960, romanului lui Dieu est né en exil îi este atribuit Premiul Goncourt. Autorul, stabilit la Paris (între 1960-1964), respinge oferta ambasadei române de a intra în rolul de reprezentant al scriitorimii României comuniste. Guvernul român, cu sprijinul comuniștilor francezi, începe o campanie de denigrare a scriitorului, atribuindu-i - printr-un dosar falsificat - un trecut de legionar.^[8] Sub presiunea acestei campanii, Vintilă Horia refuză premiul Goncourt. Dar, conform regulamentului Premiului Goncourt nu poate fi anulat. El rǎmâne atribuit dar nedecernat. Romanul a fost distins în 1961 la Milano cu o medalie de aur (Medalla de Oro de „Il Conciliatore” - a se vedea Vintilă Horia, El despertar de la sombra, Madrid, Editora Nacional, 1967. Alte premii: “Bravo para loshombres que unem en la verdad”, Madrid (1972) și Premiul “Dante Aligheri, Florența (1981).

Vintilă Horia se întoarce în Spania în 1964, unde continuă să scrie, în spaniolă și în franceză.

Jurnalista de televiziune Marilena Rotaru realizează documentare despre Vintilă Horia în seria Memoria exilului românesc (1991-1996) și în Întoarcerea lui Vintilă Horia (2002).

Centenarul nașterii lui Vintilă Horia a fost sărbătorit în decembrie 2015 prin colocvii la Madrid, Craiova, Alba Iulia, Deva și prin lansări de carte la Segarcea, locul natal al scriitorului ^[9]

Consiliului Local al orașului Segarcea (județul Dolj), prin Hotărârea nr. 60 din 27 noiembrie 2015, i-a atribuit titlul de cetățean de onoare - post mortem. La cererea Institutului Elie Wiesel, i s-a retras titlul la 10 februarie 2016.^[10][11][12]

Propaganda fascistă

În articolele sale publicate între anii 1937-1941, Vintilă Horia s-a remarcat prin elogiile aduse lui Benito Mussolini, Adolf Hitler, național-socialismului și fascismului în general. Totodată, a criticat în mai multe rânduri forma de guvernare democratică și a practicat un discurs instigator la ură împotriva evreilor în timpul Holocaustului, când aceștia erau supuși persecuției și exterminării sistematice.^[13] După emigrarea sa în Argentina, în anul 1948, Vintilă Horia a fost redactor la ziarul neolegionar „România” și colaborator al ziarului „Însemnări”, editat de Radu Ghenea, legionar și apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu.

Vintilă Horia a considerat că fascismul este o revoluție spirituală și o operă de renaștere a Europei. După declanșarea războiului din Est, a justificat masacrele anti-evreiești întreprinse de trupele române. De asemenea, a considerat că principalii inamici ai României și Europei sunt democrații, evreii și masonii, acuzându-i pe aceștia că sprijină comunismul.^{[necesită citare]}

Admirația sa pentru Adolf Hitler e exprimată în pasajul:

„Germania lui Adolf Hitler este o valoare asemănătoare, ca forță și întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renașterii. Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată și să dovedească, cu strălucite argumente, forța nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor și al basilicelor, din fundurile bibliotecilor și al muzeelor și de pe culmea aceea de umanitate care se numește europenism.”^[14]

Perioada postcomunistă

În anul 2016 Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), aflat atunci sub conducerea lui Radu Preda, a organizat un centenar în memoria lui Vintilă Horia, unde s-a făcut apologia lui Adolf Hitler și Benito Mussolini, menită să justifice articolele cu caracter fascist publicate de Vintilă Horia în revista „Sfarmă-Piatră”.^[15]

Opera literară

Romane

• Acolo și stelele ard, Ed. Gorjan, București, 1942.
• Dieu est né en exil, Fayard, Paris, 1960.
• Le Chevalier de la Résignation, Fayard, Paris, 1961.
• Les Impossibles, Fayard, Paris, 1962.
• La septième lettre. Le roman de Platon, Plon, Paris, 1964.
• Une femme pour l’Apocalypse, Julliard, Paris, 1968.
• El hombre de las nieblas, Plaza y Janés, Barcelona, 1970.
• El viaje a San Marcos, Magisterio Español, Madrid, 1972.
• Marta o la segunda guerra, Plaza y Janés, Barcelona, 1982.
• Persécutez Boèce, Lausanne, L’Age d’Homme, 1987.
• Un sepulcro en el cielo, Planeta, Barcelona, 1987.
• Les clefs du crépuscule, L’Age d’Homme, Lausanne, 1988.
• Mai sus de miazănoapte, Cartea Românească, București, 1992.

Nuvele

• El despertar de la sombra, Editora Nacional, Madrid, 1967.
• Informe último sobre el Reino H, Plaza y Janés, Barcelona, 1981.
• Moartea morții mele, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
• El fin del exilio. Cuentos de juventud, Criterio Libros, Madrid, 2002.

Jurnale

• Journal d’un paysan du Danube, Table Ronde, Paris, 1966;
• Scrisori din Exil, vol.I si II, corespondența dintre Vintilă Horia și fratele său Alexandre Castaing (1972-1992), 2011, 350p.;
• Jurnalul unui fost sagetator, Ed. Vremea, București, 2015.

Eseuri

• Presencia del mito, Escelicer, Madrid, 1956.
• Poesía y libertad, Madrid, Ateneo, 1959.
• La rebeldia de los escritores soviéticos,Rialp, Madrid, 1960.
• Quaderno italiano, Pisa, 1962.
• Giovanni Papini, Wesmael-Charlier, Paris, 1963.
• Juan Dacio, Diccionario de los Papas. Prefacio de Vintila Horia. Editorial Destino, Barcelona 1963. (Juan Dacio este pseudonimul lui Vintilă Horia.)
• Platon, personaje de novela, Ateneo, Madrid, 1964.
• España y otros mundos,Plaza y Janés, Barcelona, 1970.
• Viaje a los Centros de la Tierra,Plaza y Janés, Barcelona, 1971.
• Pepi Sánchez,Prensa Española, Madrid, 1972.
• Mester de novelista,Prensa Española, Madrid, 1972.
• Encuesta detrás de lo visible, Plaza y Janés, Barcelona,1975.
• Introducción a la literatura del siglo XX. (Ensayo de epistemología literaria), Gredos, Madrid, 1976.
• Consideraciones sobre un mundo peor, Plaza y Janés, Madrid, 1978.
• Literatura y disidencia, Ed. Rioduero, Madrid, 1980.
• Los derechos humanos y la novela del siglo XX, Magisterio Español, Madrid, 1981.
• Mai bine mort decât comunist, Phoenix, București, 1990.
• Dicționarul Papilor, Editura Saeculum I.O., 1999.

Poezie

• Procesiuni, Ed. Pavel Suru, București, 1936.
• Cetatea cu duhuri, Ed. Pavel Suru, București, 1939.
• Cartea omului singur, Ed. Pavel Suru, București, 1941.
• A murit un Sfânt, Valle Hermoso (Argentina), 1952.
• Poesia romaneasca noua. Antologie, Colecția “Meșterul Manole”, Salamanca, 1956.
• Jurnal de copilărie, Fundația Regală Universitară Carol I, Paris, 1958.
• Viitor petrecut, Salamanca, 1976.

Cărți și teze de doctorat care se referă la opera lui Vintilă Horia

Cărți

• Sanda Stolojan, Au balcon de l’exil roumain à Paris: avec Cioran, Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Vintilă Horia…, Paris, L ’Harmattan, 1999.
• Crenguța Gânscă, Vintilă Horia. Al zecelea cerc: eseu despre o trilogie a exilului, Cluj-Napoca, Dacia, 2001.
• Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Ideea, București, 2002.
• Cecilia Latiș, Arhitecturi paralele: Marguerite Yourcenar –Vintilă Horia, Suceava, Editura Universității din Suceava, 2003.
• Cecilia Latiș, Polifonii creatoare: paralelă între creația lui Marguerite Yourcenar și a lui Vintilă Horia, Suceava, Editura Universității din Suceava, 2003.
• Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia - Translittérature et Réalité, Editura L’Homme Indivis, Veauche, Franța, 2008.
• Georgeta Orian, Vintilă Horia, un scriitor împotriva timpului său, Cluj-Napoca, Limes, 2008.
• Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia - Transliteratură și Realitate, București, Curtea Veche, 2011.
• Sonia Elvireanu, Fața întunecată a lui Ianus – Vintilă Horia, Dumitru Țepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleșa, Editura Tipo Moldova, Colecția „Academica”, Iași, 2013.
• Nicolae Florescu, Vintilă Horia între „ieșirea din a exista și intrarea în a fi”, București, Editura Jurnalul Literar, 2014.
• Mihaela Albu și Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Craiova, Aius, 2015.
• Corespondența lui Vintilă Horia cu Basarab Nicolescu : Traian D. Lazăr și Raluca Andreescu, Scrisori din exil – Arhiva literară Basarab Nicolescu, Curtea Veche, București, 2015, capitolul „Drumul spre transdisciplinaritate – Vintilă Horia-Basarab Nicolescu”, p. 215-271.
• Corespondența lui Vintilă Horia cu Ștefan Lupașcu: Oana Soare, Stéphane Lupasco – Infinitul și experiența. Corespondență primită, articole, interviuri, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2015, p. 241-258.

Teze de doctorat

• Monica Nedelcu, La obra literaria de Vintila Horia. El espacio del exilio en cuatro novelas francesas (L’œuvre littéraire de Vintila Horia. L’espace de l’exil dans quatre romans français), Madrid, Universidad Complutense, Colección Tesis Doctorales, 1989.
• Claudia Drăgănoiu, La prose littéraire d’exil : Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu et L. M. Arcade (Proză literară de exil: Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu și L. M. Arcade), Strasbourg, Faculté des Lettres, Université de Strasbourg, 2011.
• Manuela Alexe, Représentations de l’espace dans la prose de Vintilă Horia (Reprezentări ale spațiului în proza lui Vintilă Horia), Școala doctorală de studii literare și culturale, Universitatea din București, 2012.
• Renata-Simona Georgescu, L’image de la Roumanie chez Vintilă Horia, Petru Dumitriu et Paul Goma, Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2013.
• Alina Elena Costin, Vintilă Horia: Exil et création, Facultatea de Litere, Universitatea « Alexandru Ioan Cuza », Iași, 2013.
• Sonia Elvireanu, Fața întunecată a lui Ianus – Vintilă Horia, Dumitru Țepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleșa, Facultatea de Istorie și Filologie, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, 2013.

·         1920 - S-a născut Rex Allen, cântăreţ şi compozitor country american.

* 1929: Victor Kovarski (n. 31 decembrie 1929, Harkov, URSS – d. 4 iulie 2000, Chișinău, Moldova) a fost un fizician din Republica Moldova de origine evreiască, membru titular al Academiei de Științe din Republica Moldova.

·         1930: Odetta (Odetta Holmes Felious Gorden), cântăreață, chitaristă și compozitoare de folk-blues americană (d. 2008)

·         1937: S-a nascut Anthony Hopkins, actor actor englez (Premiul Oscar pentru filmul ”Tăcerea mieilor”; “Legendele Toamnei”, Rămăşiţele zilei”). Anthony Hopkins s-a născut în ultima zi a anului 1937, în Margam, o suburbie a Port Talbot, Glamorgan.^[2][3] Părinții săi au fost Annie Muriel (n. Yeates) și Richard Arthur Hopkins, un brutar.^[4] Anthony Hopkins nu s-a dovedit un elev strălucit, ci mai degrabă unul mediocru. Prefera să se uite la câteva filme pe săptămână în loc să învețe pentru școală.^[2] A schimbat chiar și câteva colegii până când s-a înscris, într-un final, sub influența lui Richard Burton, la un colegiu de muzică și dramă, pe care l-a absolvit în 1957.^[5] Cariera sa a fost influențată, direct sau indirect, de câteva nume importante din lumea teatrului și cinematografiei. În anul 1965 se mută la Londra, la Teatrul Național, la invitația lui Laurence Olivier,^[5] care văzuse în tânărul Hopkins ceva promițător chiar de la prima audiție. Din acest moment, cariera lui prinde contur. Debutul în film îl face cu The White Bus (Autobusul Alb) în 1966. Filmul nu a avut ecou în lumea cinematografică. Tânărul Hopkins repurta însă succese deosebite ca actor de teatru. Momentul de răscruce al carierei sale l-a constituit rolul lui Edgar din Dansul morții de August Strindberg, în care, inițial, fusese doar dublura lui Lawrence Olivier. Soarta însă a vrut ca Olivier să se îmbolnăvească de apendicită și Hopkins să fie nevoit să îi ia locul pe scenă.^[6] A fost remarcat și rolurile au început să curgă. În 1971 a jucat primul rol principal, în filmul When Eight Bells Toll.

·         1939: John Brian Alford, cântăreț britanic

* 1941: Sir Alexander Chapman "Alex" Ferguson, CBE (n. 31 decembrie1941, Govan, Glasgow) este un antrenor scoțian de fotbal, fost atacant, fost antrenor al echipei Manchester United F.C. și în prezent retras din activitate. A câștigat mai multe trofee decât oricare alt antrenor din istoria fotbalului englez, și a condus de pe bancă pe Manchester United în peste 1000 de meciuri. Cu 20 de ani petrecuți la acest club, este al doilea antrenor ca longevitate în istoria lui Manchester United, în urma unui alt „Sir”, Matt Busby, și este considerat unul dintre cei mai mari antrenori ai fotbalului modern.

A mai antrenat pe East Stirlingshire și St. Mirren, înainte de o perioadă foarte bună la echipa scoțiană Aberdeen F.C.. A fost pentru scurt timp antrenorul echipei naționale de fotbal a Scoției, fiind numit interimar după moartea lui Jock Stein, iar în 1986 a fost numit antrenor la Manchester United.

La Manchester, Sir Alex a devenit cel mai de succes antrenor din istoria fotbalului englez, câștigând nouă titluri de campioană. În 1999, a devenit primul antrenor care a condus o echipă din Anglia spre o triplă Premiership-Cupă FA-Liga Campionilor. Pe lângă faptul că e singurul antrenor care a câștigat de cinci ori Cupa FA, este de asemenea singurul antrenor din istorie care a câștigat trei campionate la rând în Anglia cu aceeași echipă (1998-1999, 1999-2000, 2000-2001).

Un leitmotiv al carierei lui Ferguson la Manchester United a fost faptul că nici un jucător nu a fost considerat mai important decât echipa. A fost foarte intransigent în relațiile sale cu jucătorii, și presiunea acestei tactici manageriale a determinat multe vedete să plece. De-a lungul anilor, jucători precum Gordon Strachan, Paul McGrath, Paul Ince, Jaap Stam, Dwight Yorke, David Beckham, și, mai recent, Ruud van Nistelrooy sau Gabriel Heinze, au plecat de la club în urma unor conflicte mai mult sau mai puțin grave cu Ferguson. Se consideră că disciplina impusă unor jucători foarte bine cunoscuți și plătiți a fost un factor determinant în succesul constant al lui Manchester în era Ferguson.

În 2011 a fost numit cel mai titrat antrenor de fotbal (47 de trofee) de către postul de televiziune ESPN.^[5]

Pe 23 noiembrie 2012 a fost dezvelită în fața stadionului Old Traffordo statuie dedicată lui.^[6]

La 24 octombrie 2013, Ferguson și-a publicat a doua autobiografie, intitulată Alex Ferguson: My Autobiography, unde relatează atât experiența sa ca manager, cât și aspecte din cadrul familiei sale.^[7][8]

·         1942: Andy Summers, chitarist și compozitor englez (The Police)

* 1943: John Denver (născut Henry John Deutschendorf Jr. la 31 decembrie1943, Roswell,  New Mexico - d. † 12 octombrie 1997, Monterey Bay,  California) a fost un cântăreț și compozitor american de muzică country și folk. Denver este cunoscut publicului din România indirect prin faimoasa interpretare a melodiei "Country roads" ("Drumuri de țară") de către Gil Dobrică în varianta intitulată "Hai acasă".

* 1943: Ben Kingsley (n. 31 decembrie 1943) este un actor britanic. Este cunoscut în special pentru rolul lui Mahatma Gandhi din filmul Gandhi(1982).

·         1945: Leonard Adleman, informatician american, coautor al algoritmului RSA

* 1945: Constance Elaine Trimmer Willis (n. 31 decembrie 1945) este o scriitoare americană de literatură științifico-fantastică.

Willis a câștigat, printre alte premii, unsprezece premii Hugo și șapte Premii Nebula. Cel mai recent a câștigat premiile Hugo și Nebula pentru romanu Blackout/All Clear (august 2010)^[7]. În anul 2009 a intrat în Science Fiction Hall of Fame^[8][9], iar în 2011 Science Fiction Writers of America a desemnat-o al 28-lea Grand Master.^[10]

Unele dintre operele sale vorbesc despre călătoria în timp a unor studenți la istorie în cadrul unei facultăți de la Universitatea Oxford — considerate parte a unei serii intitulată Călătoria în timp.^[11] Seria cuprinde povestirea "Cei care pândesc focul" (1982, care a apărut și în câteva antologii), romanele Cartea Judecății de Apoi și To Say Nothing of the Dog (1992 și 1998), precum și romanul în două părți Blackout/All Clear (2010).^[11] Toate patru au câștigat premiul Hugo și, în afară de To Say Nothing of the Dog, premiul Nebula.^[7]

·         1946 - S–a născut Mihai Dascăl, critic şi istoric literar.

·         1947 - S-a născut Burton Cummings, vocalist, clăpar şi compozitor canadian (Guess Who).

·         1948: LaDonna Adrian Gaines (n. 31 decembrie 1948 - d. 17 mai 2012), cunoscută sub numele de scenă Donna Summer, a fost o cântăreață și textieră americană, care a dobândit o puternică notorietate în perioada disco de la sfârșitul anilor '70.

Printre cele mai apreciate cântece interpretate se pot enumera: Hot Stuff, She Works Hard for the Money, I Feel Love, Last Dance, Heaven Knows.

* 1949: Ellen Datlow (n. 31 decembrie 1949) este un editor american de literatură științifico-fantastică, fantezie, de groază și antologist. A fost editorul revistei de ficțiune Omni și Omni Online din 1981 până în 1998. A editat cele zece antologii Omni asociate.

Datlow a câștigat premiul Hugo pentru cel mai bun editor profesional în 2002 și 2005 și premiul Hugo pentru cel mai bun editor de proză scurtă în în 2009 și 2010.

·         1950 - S-a născut Willy Ray Ingram, saxofonist american (Spider Murphy Gang).

·         1951 - S-a născut Tom Hamilton, basist american (Aerosmith).

·         1956: Val Kilmer, actor american

* 1966: Maddie Taylor (născută Matthew William Taylor, n. 31 decembrie1966, Flint, SUA) este un actor de film, televiziune și voce american.

* 1969: Cristian Popovici este un antrenor român de fotbal. El antrenează în prezent Aerostar Bacău, club din Liga a II-a.^[1]

* 1972: Grégory Coupet (n. 31 decembrie 1972, Le Puy-en-Velay, Franța) este un fost fotbalist francez, care a jucat pe postul de portar, pentru echipe precum Olympique Lyonnais sau Paris Saint-Germain, echipă la care s-a retras în 2011.

* 1973: Amir Karič (n. 31 decembrie 1973) este un fost fotbalist sloven.

* 1973: Sinnamon Love (născută Kamilah Rouse pe 31 decembrie 1973 în Flint, Michigan) este o actriță porno americană. Ea este cunoscută sub nume diferite ca Sinnamen, Sinamon, Sinemon Love, Sinnamon Love, Cinnamon Love, Sinnamone, Sinnamon și Cinnamon.

* 1974: Joe Abercrombie (n. 31 decembrie 1974) este un scriitor britanic de fantasy și editor de film. Abercrombie este autorul trilogiei Prima Lege. Abercrombie a lucrat ca producător de televiziune înainte de a deveni editor de film liber profesionist. În timpul unei pauze între servicii a început să scrie Tăișul sabiei în 2002, carte pe care a finalizat-o în 2004. În 2006, ea a apărut la editura Gollancz, fiind urmată de alte două cărți din trilogia Prima Lege, Before They Are Hanged și Last Argument of Kings. La începutul anului 2008, Abercrombie a fost unul dintre cei care au contribuit la seria BBC Worlds of Fantasy, alături de Michael Moorcock, Terry Pratchett și China Miéville, printre alții.^[2] În 2009, Abercrombie a publicat romanul Best Served Cold, a cărui acțiune se petrece în universul Primei Legi, dar este un roman de sine stătător. A urmat The Heroes(2011), care aparține tot aceluiași univers. Abercrombie trăiește în Bath, Somerset, cu soția și cei trei copii.

În 2011, Abercrombie a semnat un contract cu Gollancz pentru încă 4 cărți a căror acțiune se petrece în lumea Primei Legi^[3]. În 2013, divizia fantasy și de copii a celor de la HarperCollins a anunțat că a obținut drepturile pentru trei cărți ale lui Abercrombie, al căror public țintă în constituie publicul tânăr. Cele trei romane de sine stătătoare dar interconectate formează o „poveste clasică de maturizare”, primul volum fiind publicat în vara anului 2014 sub titlul Jumătate de rege^[4].

* 1975: Dan-Cristian Popescu (n. 31 decembrie 1975) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Democrat Liberal.

În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar al Partidului Național Liberal.

* 1978: Peter Majerník (n. 31 decembrie 1978) este fundașul central al lui Inter Bratislava. Anterior acesta a jucat la FC Brașov în Liga I.^[1][2]

* 1979: Mihai Chițu (n. 31 decembrie 1979 la București) este un cântăreț român notabil pentru câștigarea celui de-al treilea sezon al emisiunii-concurs Vocea României.

Copilăria, studiile și activitatea muzicală

Chițu susține că a fost mereu autodidact și că, deși a început să cânte de la vârsta de 5–6 ani, nu și-a dat seama că are un talent până în timpul liceului. A urmat timp de două luni cursuri la Școala Populară de Artă din București.

În 2002, l-a cunoscut pe Răzvan Fodor și a cântat o dată la studioul formației Krypton, după care a urmat o colaborare până în 2012 cu trupa Înalta Societate, cu o pauză în perioada 2005–2009. În 2012 a început să colaboreze cu formația Direcția 5, cântând împreună cu aceasta în câteva spectacole,^[1] după care a avut spectacole private la Mamaia și apoi, împreună cu 2zece Band, la București.

Pe lângă activitatea sa muzicală, Mihai Chițu a lucrat și ca agent de vânzări până în 2013, când a câștigat concursul Vocea României.^[2]

Viața personală

Mihai Chițu s-a căsătorit în 2007 cu o profesoară de educație fizică și sport cu care s-a cunoscut în 2002. Ioana^[3] și Mihai Chițu au o fiică pe nume Riana, născută în 2009.^[2]

Participarea la Vocea României

Chițu s-a înscris la preselecțiile pentru primele trei sezoane ale emisiunii Vocea României (2011—2013), însă a fost respins în primele două. La al treilea sezon, s-a calificat pentru etapa audițiilor pe nevăzute, unde l-a ales pe Horia Brenciu ca antrenor, după ce acesta și Marius Moga au fost convinși de interpretarea sa a piesei „The Great Pretender”. Concurentul s-a făcut remarcat pe parcursul participării lui, calificându-se în finala din 26 decembrie 2013, în care a concurat alături de alți 3 muzicieni aspiranți și în care s-a clasat pe locul I, obținând 37,34% din voturile telespectatorilor și aflându-se la o diferență de 0,78% de Sânziana Niculae, clasată pe locul II.^[4] Artistul a declarat că dorește să-și investească premiul de 100 000€ în familia sa și în muzică.^[2]

Melodii interpretate în concurs

Nr.	Piesă	Interpret original	Data episodului
1	„The Great Pretender”	The Platters	28 septembrie 2013
2	„Kids” (împreună cu Ruxandra Măcărescu)	Robbie Williams și Kylie Minogue	9 noiembrie 2013
3	„One More Try”	George Michael	7 decembrie 2013
4	„I Don't Want to Miss a Thing”	Aerosmith	14 decembrie 2013
5	„La Viflaim, colo-n jos”		21 decembrie 2013
6	„Delilah”	Tom Jones
7*	„'O sole mio” (împreună cu Horia Brenciu)		26 decembrie 2013
8	„Caruso”	Lucio Dalla
9	Colaj (împreună cu Corina Chiriac)
	„O clipă de sinceritate”	Corina Chiriac
	„Păi de ce?”
	„Ne cunoaștem din vedere”
	„Unde erai?”	Corina Chiriac și Marius Țeicu
	„Opriți timpul”	Corina Chiriac

·         1982: Angélico Vieira, actor și cântăreț portughez (d. 2011)

* 1986: Emmanuel Koné (n. 31 decembrie 1986 în Abongoua, Coasta de Fildeș) este un fotbalistivorian care evoluează la echipa Apollon Smyrni pe postul de mijlocaș. De asemenea este și component al echipei naționale de fotbal a Coastei de Fildeș.

* 1986: Salif Nogo (n. 31 decembrie 1986 în Ouagadougou) este un fotbalist din Burkina Faso, care joacă pe postul de fundaș central. A mai jucat la Astra.^[1]

* 1986: Florent Rouamba (n. 31 decembrie 1986, Ouagadougou, Burkina Faso) este un fotbalist aflat sub contract cu Sheriff.

* 1987: Seydou Doumbia (n. 31 decembrie 1987, Abidjan) este un fotbalist ivorian care evoluează la clubul Girona pe postul de atacant.

* 1989: Line Anna Ryborg Jørgensen (n. 31 decembrie 1989)^[1] este o handbalistădaneză care joacă pentru echipa națională a Danemarcei, al cărei căpitan este.^[2] Jørgensen evoluează pe postul de inter dreapta și a fost componentă a echipei daneze la Jocurile Olimpice din 2012, desfășurate la Londra.

Pe 26 ianuarie 2015, Jørgensen a semnat un contract pe doi ani, începând din vara anului 2015, cu clubul românesc CSM București, care joacă în Liga Națională.^[3] În vara anului 2018, după dispute și negocieri care au implicat și reprezentanții CSM București^[4][5], Jørgensen s-a transferat la echipa daneză Team Esbjerg^[6][7].

* 1990: Patrik Chan (n. 31 decembrie 1990) este un patinator din Canada. Este triplu Campion Mondial la patinaj artistic proba masculina (2011-2013), dublu campion la Finala Grand Prix (2010–2011 & 2011–2012), de doua ori campion al turneului Patru Continente (2009 & 2012) si de 6 ori campion national al Canadei (2008-2013).

La Campionatul National al Canadei din 2010 a fost ales sa reprezinte Canada la Jocurile Olimpice de iarnă din 2010, unde s-a plasat pe locul 5 la proba masculina.

La campionatul mondial de patinaj artistic din 2011, pe 27 Aprilie 2011, a câștigat medalia de aur cu un record mondial de puncte: 93,02 (programul scurt), 187,96 (programul liber) și 280,98 (total).

* 2003: Dumitrescu Robert Ionuț este un jucător profesionist de fotbal care joacă în prezent pentru CSJ Craiova pe postul de fundas