MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI: REVISTA MEA DIN 5 DECEMBRIE / 1. B.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 5 DECEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

· 63 i.I.Hr: Moare politicianul roman Publius Cornelius Lentulus Sura (n.114 î.Hr.), fost fost chestor sub Sylla si consul în 71 î.Hr. A fost expulzat de la Senatul roman, din cauza comportamentului său scandalos. El a fost implicat în conspirația lui Catilina, a rămas în Roma, după plecarea lui Catilina, fortat sa să demisioneze, fiind astfel lipsit de imunitate. Plasat sub arest la domiciliu, el a fost transferat în ziua următoare de Cicero la închisoarea Mamertine și apoi strangulat.

· 1560: În Franţa regele Francisc al II-lea moare şi este succedat de Carol al IX-lea.

* 1703: Primarul Johann Sachs von Harteneck este decapitat în Piața Mare din Sibiu

· 1791: A murit Wolfgang Amadeus Mozart, compozitor, pianist, violonist și dirijor austriac (n.1756). Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator era: hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze pomenite erau: febră reumatică (infecție streptococică), sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficiență cardiacă și venisecție. Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală contractată în timpul copilăriei lui. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă și care a antrenat și afectarea altor organe. Speculațiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră și datorită filmului lui Milos Forman, Amadeus, care a câștigat nu mai puțin de 8 Premii Oscar. La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția Requiemului, pe care însă nu va reuși să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai târziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenția de a se interpreta Requiemul compus de Mozart cu ocazia încetării din viață a soției sale, reclamând creația drept o compoziție proprie. Despre această întâmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica și-o scrie pentru propria sa moarte. În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la Catedrala Sfântul Ștefan din Viena (Stefansdom), trupul neînsuflețit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoțitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieții, din cauza vremii nefavorabile, foarte puține persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au însoțit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost ” Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine”. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani de la nașterea compozitorului, în Austria și Germania a fost cunoscut ca „Anul Muzical Mozart”.

· 1848: A încetat din viaţă compozitorul Joseph Mohr, autor al celebrului colind “Stille Nacht, heillige Nacht” ; (n. 11 decembrie 1792).

· 1870 - A încetat din viaţă scriitorul Alexandre Dumas (tatăl), autorul celebrelor romane istorice "Cei trei muschetari", "Regina Margot", "Contele de Monte-Cristo" (n. 24 iulie 1802)

· 1891: A murit Pedro al II-lea al Braziliei (n. 1825).
* 1912: Eugen Brote (n. 29 noiembrie 1850, Rășinari, Sibiu - d. 5 decembrie 1912, Brașov, comitatul Brașov) a fost un agronom, publicist și politician român.

S-a născut într-o familie importantă românească din Transilvania. Tatăl său a fost un om de afaceri, directorul școlii din Rășinari și prieten cu Andrei Șaguna, iar bunicul mamei sale a fost Sava Popovici Barcianu.

Urmează studiile primare în Rășinari, iar apoi studiază la Gimnaziul Luteran din Sibiu. Studiile superioare le-a efectuat la Budapesta, unde a studiat economia și agricultura.

După finalizarea studiilor revine la Sibiu, unde a înființat Telegraful Român împreună cu Nicolae Cristea, Dimitrie Comșa și Daniil Popovici Barcianu. A fost, de asemenea, unul dintre membrii fondatori ai ASTRA, ocupând diferite poziții în asociație între anii 1877 și 1888. În același timp a fost și membru în Consistoriul Arhiepiscopiei Ordotoxe a Sibiului.

Se căsătorește în anul 1880, la București cu Ana Triandafilt.

Se implică și în crearea ziarului Tribuna, iar după arestarea lui Ioan Slavici, devine conducătorul redacției. În anul 1892 devine unicul acționar al ziarului.

A fondat Reuniunea Română de Agricultură la Sibiu, fiind unul dintre militanții întăririi economice a românilor din Transilvania.

În plan politic a fost ales vicepreședinte al Partidului Național Român, în octombrie 1880, făcând parte din redactorii Memorandumului Transilvaniei, alături de Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu etc., și a fost parte din delegația de 237 de persoane care a mers la Viena pentru a-l înmâna împăratului Franz Josef. A fost principalul susținător al Partidului Național Liberal, în Transilvania.

În anul 1893, împreună cu Ioan Russu-Șirianu și Septimiu Albini, întemeiază la Sibiu ziarul Foaia Poporului.

În octombrie 1893 pleacă în România, unde se va dedica organizării unei ferme. În 1896 se recăsătorește cu Adele von Heldenberggel, o profesoară germană de muzică.

În anul 1904 înființează prima bancă de credit funciar din România.

Fiind agronom de profesie, a publicat nenumărate articole necesare conștientizării noilor tehnici agricole. A pledat permanent pentru folosirea ortografierii latine. A publicat lucrarea Chestiunea românilor din Transilvania și Ungaria, lucrare premiată de Academia Română.

A decedat la Brașov la 5 decembrie 1912.

· 1916: A murit Prințesa Augusta de Cambridge (n. 1822)

· 1925: A încetat din viaţă scriitorul polonez Wladyslaw Stanislaw Reymont, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1924 (trilogia istorică “1794″, “Ultima dietă a republicii”, “Insurecţia”); (n. 7 mai 1867).

· 1926: A murit Claude Monet, pictor francez (n. 1840). “ Nu am decât meritul de a fi pictat întocmai după natură străduindu-mă să reproduc propriile impresii față de fenomene trecătoare și schimbătoare.” Cu aceste cuvinte Claude Monet își definea în 1926 propria activitate la sfârșitul unei lungi existențe dedicate cu pasiune, în totalitate, picturii. El a rămas în istorie drept părintele fondator al mișcării impresioniste și cel care a inspirat o nouă poetică a momentului și a unei sensibilități formale și lirice a materiei.

· 1965 - A murit medicul american Joseph Erlanger, laureat al premiului Nobel pentru medicină în anul 1944 (n.05.01.1874).

· 1973: A încetat din viaţă fizicianul Robert Alexander Watson-Watt, inventatorul aparatului radar; (n. 13 aprilie 1892).

· 1974: Zaharia Stancu (n. 5 octombrie 1902, Salcia, județul Teleorman - d. 5 decembrie 1974, București) a fost un scriitor român, poet, romancier, prozator, director de teatru, jurnalist și publicist, academician, laureat al Premiului Herder.

Zaharia Stancu și-a început cariera literară ca gazetar și poet liric, a devenit un militant activ de stânga, romancier angajat după război, în primii ani ai puterii populare. Ulterior a scris proză realistă, naturalistă, marcată însă de un lirism specific. A reînceput să scrie poezie în ultimii ani ai vieții.

Romanul Desculț (1948) a fost masiv promovat în perioada comunistă, fiind cel mai tradus roman al unui autor de limba română și parcurgând globul „în sandale de aur”, după cum îi plăcea autorului să spună. A fost tradus în 24 de limbi până în 1988, existând, printre altele, o traducere și în limba japoneză.^[4]

Cu toate acestea, în opinia mai multor critici, cele mai importante cărți ale lui sunt romanele Șatra, Jocul cu moartea și Pădurea nebună (Dilîi-orman; două cuvinte provenite din două limbi, care definesc aria sa natală, Diliorman sau Teleorman).

Zaharia Stancu s-a născut în 1902 în localitatea Salcia, județul Teleorman, în Câmpia Dunării. După ce a abandonat școala la vârsta de 13 ani, a lucrat în diverse meserii până în 1919, când și-a continuat studiile de literatură și filosofie la Universitatea din București.

După ce a primit diploma de licență (1933), a lucrat ca editor, a condus sau a colaborat la reviste precum Azi, Lumea Românească, Revista română, Gândirea.

A fost recunoscut atât ca poet cât și ca prozator de valoare încă din perioada interbelică, în cercurile literare și de către publicul larg.

Gloria și recunoașterea majoră le-a cunoscut însă după război, fiind promovat de puterea comunistă din rațiuni ideologice.

A fost director al Teatrului Național din București (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcție al Editurii pentru Literatură și Artă (din 1948), președinte al Uniunii Scriitorilor (din 1947) și al Societății Scriitorilor Democrați din România (din 1948). A publicat romanul Desculț în anul 1948, opera sa angajată fiind inclusă în toate programele școlare din perioada comunistă.

A fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, apoi reprimit.

A fost descris ca „intelectual de servici” al regimului^[9] din cauza faptului că s-a manifestat oportun la adresa unor scriitori ca Howard Fast sau Boris Pasternak.

În 1955 a devenit membru titular al Academiei Republicii Populare Române^[10], după ce se afirmase deja plenar în viața politică, ca deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948-1952, imediat după proclamarea Republicii. În 1966, la un an de la instalarea la putere a lui Ceaușescu, Stancu a preluat, pentru al doilea mandat, șefia Uniunii Scriitorilor.

A fost sărbătorit cu fast la aniversarea a 70-a.

A încetat din viață în 1974, la vârsta de 72 de ani.

Date biografice:

1902 - La 5 octombrie, se naște în comuna Salcia, județul Teleorman, al patrulea copil, din a doua căsătorie a lui Tudor Stancu Mitroi și al Mariei (născută Delcca Bratu). Ambii părinți aveau vocația narativă caracteristică țăranilor din Câmpia Dunării.

1911 - Începe școala primară în satul natal cu învățătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru care îl apreciază. „...între 1911 și 1915 citisem sute de cărți și știam cât elevii buni din ultimele clase de liceu”.

1915 - Este ucenic la o tăbăcărie din Roșiorii de Vede și băiat de prăvălie.

1917 - Lucrează ca argat pe moșia boierească din Lisa.

Încearcă să se stabilească în București, ca vânzător de ziare.

Tot în 1917 face călătoria la sudul Dunării care, mult mai târziu, se va esențializa în romanul Jocul cu moartea. Continuă să citească foarte mult, fiind arhivar la Judecătoria din Turnu Măgurele.

1920 - Debutează în ziarul Victoria din Turnu Măgurele cu un pamflet, Mai puțină ingratitudine, cu referire la pensia mizerabilă a văduvei lui Coșbuc.

1921 - Publică în Ziarul științelor și al călătoriilor, sub pseudonimul Mitroi Th. Ștefan, articolul Note de drum, povestind o experiență de viață ce va fi transfigurată în Jocul cu moartea. Debutează cu poezie în Adevărul literar artistic și în suplimentul literar al ziarului România nouă, condus de Ion Minulescu și Alfred Moșoiu. Colaborează și la Săgetătorul (Mihail Sorbul) și Universul literar.

1920-1922 - Urmează liceul, în particular, la Roșiorii de Vede (episod transferat în Pădurea nebună). În memoriile sale risipite, scriitorul insistă asupra studiilor pentru că nu-i place să treacă drept autodidact.

1924 - Intră în gruparea revistei Gândirea prin intermediul lui Cezar Petrescu, unde publică versurile care vor alcătui volumul de debut. Frecventează și cenaclurile literare ale Capitalei (Eugen Lovinescu, Mihail Dragomirescu) și cenaclul revistei Vieața nouă, condus de Ovid Densusianu.

1925 - Se căsătorește cu Nicolina Păun, învățătoare din Turnu Măgurele, iar peste un an se naște unicul său fiu, Horia, care va deveni medic și scriitor.

1926 - Pentru sonetul Viața, publicat în revista Țara noastră, condusă de Octavian Goga, este premiat de Societatea Scriitorilor Români. Efectuează stagiul militar.

1927 - Debutează editorial cu volumul Poeme simple, premiat de Societatea Scriitorilor Români.

1928 - Își încheie studiile liceale (bacalaureatul în 1931 la Pitești) și se înscrie la Facultatea de Litere din București, cu licența în 1932. Este funcționar public. După alte surse, Zaharia Stancu nu și-ar fi încheiat studiile.

1932 - La începutul anului, apare revista Azi, avându-l ca director pe Zaharia Stancu, la care au colaborat scriitori străluciți: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Vladimir Streinu, Ion Pillat, Ion Vinea, Gib Mihăescu, Alexandru Sahia, Geo Bogza. Azi a apărut până în 1940. Este și redactor la Credința.

1934 - Alcătuiește Antologia poeților tineri cu o postfață de Ion Pillat, un adevărat eveniment literar.

1937 - Împreună cu Constantin Clonaru editează cotidianul Lumea Românească, apărut până în 1940. Ziar de stânga (Geo Bogza publică reportaje de pe fronturile din Spania), polemizează cu Stelian Popescu de la Universul, ziar fascizant.

1943 - Este internat în lagărul de la Târgu-Jiu, de unde impresii cristalizate în volumul Zile de lagăr.

1946 - Este numit director al Teatrului Național din București.

1948 - Apare romanul Desculț, a cărui redactare începuse cu un an în urmă, sub forma memorialistică directă, și tipărită, în serial, în săptămânalul Contemporanul. Până în 1988 apăruseră peste 20 de ediții și fusese tradus în 24 de limbi.

1949 - În adunarea generală din 25-27 martie s-a hotărât înființarea Uniunii Scriitorilor. Președinte de onoare a fost ales Mihail Sadoveanu, iar președinte activ Zaharia Stancu.

1954-1955 – Este laureat al Premiului de Stat și membru al Academiei Române.

1964 - Devine deputat în Marea Adunare Națională.

1962-1964-1966-1972 - Este ales și reales în funcția de Președinte al Uniunii Sriitorilor, „cel mai profund, frumos și devotat breslei” (Alexandru Balaci).

1971 - Primește premiul internațional "Gottfried von Herder".

1972 - La împlinirea vârstei de 70 de ani este sărbătorit ca o mare valoare națională.

1974 - La 5 decembrie moare la București.

POEZIE

Poeme simple, București, 1927;
Albe, poeme, București, 1937;
Clopotul de aur, versuri, București, 1939;
Iarba fiarelor, București, 1941;
Ani de fum, versuri, București, 1944;
Cântec șoptit, versuri, București, 1970;
Șaptezeci, versuri, antologie și pref. de A. Martin, București, 1972;
Sabia timpului, versuri, București, 1972;
Poeme cu luna. București, 1974;

NUVELE ȘI ROMANE

Oameni cu joben, roman, București, 1941;
Brazda îngustă și adâncă, București, 1944;
Zile de lagăr, București, 1945;
Secolul omului de jos, București, 1946;
Clopotul, București, 1947;
Desculț, București, 1948; reeditat în 1960, 1968, 1970, 1973 etc.
Dulăii, roman, București, 1955;
Florile pământului, București, 1958;
Darie, București, 1960;
Jocul cu moartea, roman, București, 1962; reeditat în 1966 și 1968
Costandina, povestiri, București, 1962;
Pădurea nebună, roman, București, 1966; reeditat în 1972
Șatra, roman, București, 1968;
Vântul și ploaia, I-III, București, 1969 (vol. 1 - Vulpea; vol. 2 - Frigul; vol. 3 - Roza);
Povestiri de dragoste. Groapa. Lupoaica. Costandina. Uruma. Liliacul. Ce mult te-am iubit. București, 1970;
Ce mult te-am iubit, roman, București, 1970;
Desculț, roman, cu 20 de gravuri în lemn de Fred Micos, București, 1973;
Să nu uiți, Darie, antologie și pref. de Adriana Mitescu, București, 1973;
Uruma, roman, București, 1974;

PUBLICISTICĂ

Triumful rațiunii, culegere de articole, București, 1973;
Pentru oamenii acestui pământ. Articole, cuvântări, interviuri, confesiuni. 1961-1971, București, 1971;

· 1975: A murit Constantin (Dinu) Pillat, prozator, critic și istoric literar român, fiul marelui poet Ion Pillat. (n. 1921) A fost detinut politic între anii 1959–1964 si a fost implicat, alaturi de alti intelectuali români în ceea ce istoria comunismului din România a consemnat drept “procesul Noica–Pillat”, ultimul mare proces politic din timpul regimului lui Gh. Gheorghiu Dej; (studii de literatura “Dostoievski în constiinta literara româneasca”, “Romanul de senzatie în literatura româna din a doua jumatate a secolului al XIX–lea”) ; (n.19 noiembrie 1921).

· 1987: Leonid Dimov (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia - d. 5 decembrie 1987, București) a fost un poet și traducător român, cu rădăcini evreiești, unul dintre precursorii Postmodernismului românesc, membru marcant al grupului onirist.

A fost fiul Nadejdei Dimov, fiică de învățător și nepoată de preot basarabean, și al lui Naum Mordcovici, fiul unui comerciant evreu de caviar (necesita citare). Numele Dimov îl ia în 1941, când, pentru a-l proteja de persecuția antisemită, Nadia îi intentează proces de paternitate lui Naum, proces în urma căruia Leonid e declarat fiu natural, modificându-i-se numele în certificatul de naștere.^[2]. Rădăcinile evreiești, odată conștientizate, i-au pricinuit lui Dimov grele complexe de inferioritate, făcându-l în tinerețe să se identifice cu ideologia antisemită legionară.^[3]

A absolvit Colegiul „Sfântul Sava” din București, 1944, continuând cu studii (trei ani) la Facultatea de Filologie din București, facultate pe care a abandonat-o, însă. La fel a studiat 3 ani de zile biologia, fără a-și lua licența. A mai studiat în paralel, câte un an sau doi, dreptul, teologia și matematica.

Căsătorit de două ori, prima dată, în 1948, cu Lucia Salam (cu care are un copil, Tatiana, n. 1952), iar a doua oară, în 1959, cu Ana-Marina Voinescu (pe a cărei fiică, Ileana - tatăl fiind Teodor Pîcă - o va înfia).

A fost redactor al revistei România literară.

În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic. Grupul oniric îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu.

În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel).

Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securității, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS.^[4]

Dimov a murit în urma unui stop cardiac; este înmormântat la Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu).

OPERE

Volume și antologii

Versuri, Editura pentru Literatură, București, 1966 (copertă de El. Mărgineanu)
Pe malul Stixului, Editura Tineretului, București, 1968
7 poeme, Editura pentru Literatură, București, 1968
Carte de vise, Editura pentru Literatură, București, 1969 (conține ciclurile Hipnagogice, 7 proze, La capătul somnului și Poeme de veghe)
Semne cerești. Rondeluri, Cartea Românească, București, 1970
Eleusis, Cartea Românească, București, 1970 (cu ilustrații de Florin Pucă)
Deschideri, Cartea Românească, București, 1972 (copertă de Harry Guttman)
A.B.C., Cartea Românească, București, 1973
Amintiri, Cartea Românească, București, 1973 (colaborare cu Mircea Ivănescu și Florin Pucă)
La capăt, Editura Eminescu, București, 1974
Litanii pentru Horia, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975
Dialectica vârstelor, Cartea Românească, București, 1977
Tinerețe fără bătrânețe. Basm (după Petre Ispirescu și nu prea), Editura Albatros, București, 1978
Spectacol, Cartea Românească, București, 1979 (cu ilustrații de Florin Pucă)
Texte, Colecția "Cele mai frumoase poezii", Editura Albatros, București, 1980 (prefață de Mircea Iorgulescu)
Veșnica reîntoarcere, Cartea Românească, București, 1982

Ediții postume

Carte de vise, Editura Eminescu, București, 1991 (selecție și îngrijirea textului de Marina Dimov)
Baia, Colecția "Poeți români contemporani", Editura Eminescu, București, 1995 (selecție de Marina Dimo și copertă de Daniel Nicolescu)
Carte de vise, Colecția "Biblioteca școlarului", Editura Litera, Chișinău, 1997 (copertă de Isai Cârmu)
Momentul oniric, Cartea Românească, București]], 1997 (texte teoretice de Dimov și Dumitru Țepeneag strânse de Corin Braga; copertă de Tudor Jebeleanu)
Versuri, Editura Gramar, București, 2000 (ediție îngrijită, postfață, tabel cronologic și referințe critice de Nicolae Bârna)
Scrisori de dragoste (1943-1954), Colecția "Ego-grafii", Editura Polirom, București, 2003 (corespondență; ediție îngrijită, studiu introductiv, bibliografie, notă asupra ediției și note de Corin Braga)
Pe malul Styxului, Colecția "Ediții definitive. Scriitori români. Patrimoniu", Editura Vinea, București, 2003 (ediție realizată de Nicolae Tzone și prefațată de Gheorghe Grigurcu)
Poezii (carte la borcan), Editura Humanitas, București, 2003
Opere. Vol. 1, Colecția "Biblioteca românească. Poezie", Editura Paralela 45, Pitești, 2006 (prefață de Ion Bogdan Lefter)
Onirismul estetic. Antologie de texte teoretice, Nedea Print, Curtea Veche, București, 2007 (interpretări critice și prefață de Marian Victor Buciu)

Traduceri

A tradus din Marcel Raymond, Pierre Daix, Hugo Friedrich, Curzio Malaparte, Giambattista Marino, Gerard de Nerval, Andrei Belîi, Mihail Lermontov etc.

Leonid Dimov

Poetul Leonid Dimov

Părinți	Nadejda Dimov <br?> Naum Mordcovici
Căsătorit cu	Lucia Salam Ana-Marina Voinescu
Copii	Tatiana (cu Lucia) Ileana Pâcă (înfiată)

* 2006: Nicolae Vrăbiescu (n. 29 aprilie 1943 - d. 5 decembrie 2006^[1]) a fost un politician român, membru al PNȚ-CD, fost primar al sectorului 6 în perioada februarie 1992 - 5 aprilie 1994, când a fost demis^[2]. A fost primul primar al sectorului 6 ales prin alegeri locale libere după 1989.

· 2007: Revolutionarul si politicianul roman Dan Iosif, a încetat din viaţă intr-o clinică din Novosibirsk (Rusia), în urma unui cancer pulmonar; (n. 14.10.1950).

· 2007: Karlheinz Stockhausen, compozitor german (n. 1928)

· 2008: Anca Parghel (n. 16 septembrie 1957, Câmpulung Moldovenesc — d. 5 decembrie 2008, Timișoara) a fost o cântăreață și profesoară de jazz, fosta soție a pictorului Virgiliu Parghel.

După ce a terminat Liceul de Muzică din Iași, și-a continuat studiile la Conservatorul de Muzică, tot din Iași, unde și-a dat licența cu lucrarea Charlie Parker, un geniu al improvizației.^[1]

Până în 1989, a predat canto, pian și improvizație la Liceul de Muzică din Suceava, în București, la Conservatorul de Muzică, în Belgia, la Bruges și Namur (La Marlagne), la Hanovra, Ravensburg, la Conservatorul din Leipzig, München, Oldenburg), în Germania, la Silsoe și Cleolaine Workshops în Marea Britanie și la Chișinău.^[1]

A cântat în cadrul marilor festivaluri de jazz începând cu 1984 (București, Brașov, Sibiu, Costinești, Iași, Nürnberg, Leipzig, Varșovia, Leverkusen, Viena, Liège, Tübingen, München, Linz, Zagreb, Varna, Lomza și Bratislava), dar și în cluburile de jazz din România, Bulgaria, Germania, Belgia, Austria și Elveția.^[1]

De-a lungul carierei a cântat alături de muzicieni români cunoscuți, între care Johnny Răducanu, Mircea Tiberian, Garbis Dedeian, dar și cu celebrități din jazzul mondial (Billy Hart, Archie Shepp, Larry Coryell, Jean-Louis Rassinfosse, Phillip Catherine, Marc Levine, Claudio Roditi, Thomas Stanko, Ricardo del Fra, Stephane Galland, Jon Hendricks Band, Klaus Ignatzek etc.).^[1]

Stabilită în Bruxelles, Belgia, Anca Parghel și-a continuat activitatea la catedră, ca profesor de jazz vocal la Conservatorul Regal de Muzică din Bruxelles și la Conservatorul Lemmens, dar și ca muziciană și vocalistă pe scenele de jazz din Belgia, Germania și Olanda în formule de trio, cvartet sau cvintet, a căror componență cuprinde pe Ciprian Parghel, la bass, Tudor Parghel, baterie, și Puiu Pascu, la pian.

Cu ocazia festivalului Jazz Supernight, Mamaia, din iulie 2002, a susținut un recital alături de saxofonistul american Rick Condit, de bateristul italian Fabio Grande și de mai vechii săi colaboratori, pianistul Ion Baciu Jr. și basistul Pedro Negrescu. A apărut de asemenea pe scena Festivalului de Jazz București 2002, alături de Big Band-ul Radiodifuziunii Române.

În 2008 artista a primit numeroase premii, din care o parte pentru albumul "Zamorena" și single-ul "Brasil" lansat în colaborare cu Fly Project și Tom Boxer. Din premiile primite merită amintite: "Artistul anului 2008" și "Cel mai bun cântec pop-dance" la Premiile Radio România Actualități, "Premiul pentru întreaga activitate" la Romanian Music Awards, "Trofeul aniversar" și "Best Hit" la Romanian Top Hits, precum și alte premii în cadrul "Galei sectorului 6", "Eroii din Ring" a ziarului Ring, emisiunilor "Duminica în familie", "Agentul VIP", "Confidential", ș.a. De asemenea, Anca Parghel a fost desemnată "Cetățean de onoare al orașului Câmpulung Moldovenesc", localitatea de origine a artistei.

În decembrie 2008, studio-ul de producție FlyRecords împreună cu Roton au lansat albumul de colinde al artistei intitulat Colind pentru România. În 2009, asociații FlyRecords, Tudor Ionescu, Tudor Parghel și Dan Deneș au participat sub patronajul label-ului Roton la filmarea clipului pentru single-ul "Andale" al artistei, înregistrat în toamna 2008, acesta urmând a fi acompaniat și de lansarea ultimului album pop-dance al artistei.

În februarie 2009, Jurnalul Național și Fundația Anca Parghel au reeditat albumul Midnight Prayer al artistei și l-au lansat în cadrul ediției de colecție a cotidianului dedicată Ancăi Parghel.

Cu ocazia zilei de naștere a artistei în septembrie 2009, Hard Rock Cafe București și Tudor Parghel au organizat în debutul seriei de concerte Blue Monday un concert in memoriam. La acest eveniment au interpretat fii artistei, Tudor și Ciprian Parghel, Puiu Pascu și Alin Constanțiu, având ca invitate speciale pe Paula Seling, Ozana Barabancea și Luiza Zan.

Bunica din partea tatălui a Ancăi Parghel era de etnie romă, etnia bunicului fiind necunoscută.

La 28 iunie 2008, Anca Parghel a fost internată în spital în urma unor dureri de cap și de stomac, fiind ulterior diagnosticată cu un un cancer ovarian,^[3], care se pare că este ereditar.^[4]

Anca Parghel a decedat la 5 decembrie 2008 la Spitalul Județean din Timișoara și a fost înmormântată pe aleea Artiștilor din cimitirul Bellu din București.

Anca Parghel
Anca Parghel în Belgia, la sfârșitul anilor '90

· 2008: Alexei al II-lea, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse (n. 1929)

Date personale
Paul Niculescu-Mizil
Politicianul Paul Niculescu-Mizil
Născut	25 noiembrie 1923 Bucuresti, România
Decedat	5 decembrie 2008, (85 de ani) București, România
Căsătorit cu	Lidia Niculescu-Mizil
Copii	Donca, Lidia (mama deputatei PSD Oana Niculescu-Mizil), Serghei, Dumitru , Doru
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Ideolog comunist și secretar al CC al PCR
Rectorul Școlii de Partid „Ștefan Gheorghiu"
În funcție 1950 – 21 iunie 1954
Director adjunct al Institutului de istorie a PMR
În funcție 1955 – 25 ianuarie 1956
Șeful secției de propagandă a CC al PMR
În funcție 25 ianuarie 1956 – 1965
Membru al Comitetului Politic Executiv al PCR
În funcție 24 iulie 1965 – 22 decembrie 1989
Viceprim-ministru al guvernului
În funcție 18 martie 1972 – 30 martie 1981
Ministru al Educației și Învățământului
În funcție 1972 – 1976
Ministru al Finanțelor
În funcție 7 martie 1978 – 30 martie 1981
Precedat de	Florea Dumitrescu
Succedat de	Petre Gigea
Președinte al Centrocoop
În funcție 1981 – 1989

Premii	A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România
Partid politic	Partidul Muncitoresc Român Partidul Comunist din România Frontul Salvării Naționale Partidul Alianța Socialistă
Alma mater	Academia Comercială și Industrială (1945); curs de partid de două săptămâni pe lângă Comitetul regional Ilfov (în 1946)
Profesie	politician comunist
Modifică date / text

* 2008: Paul Niculescu-Mizil (n. 25 noiembrie 1923, București, România – d. 5 decembrie 2008, București, România^[1]) a fost un înalt demnitar comunist, care a ocupat, printre altele, funcțiile de ministrul educației și învățământului din Republica Socialistă România (între 1972-1976), fiind și cel de-al 129-lea ministru al Finanțelor Publice ale României (între 1978-1981). A fost căsătorit cu Lidia Niculescu-Mizil și a avut șase copii, din care trei adoptați.

Cariera politică[modificare | modificare sursă]

Tatăl lui Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Niculescu-Mizil^[2], provenea din vechea mișcare socialistă, de aceea în familie predominau lecturile marxiste, leniniste și staliniste^[3]. Influențat de acestea, Niculescu-Mizil devine în 1945 membru al PCR, făcând carieră în aparatul propagandistic. A lucrat în cadrul secțiilor conduse de Leonte Răutu, unul din zbirii ideologici staliniști. A devenit curând prorectorul, apoi rectorul Școlii Superioare de Partid „Ștefan Gheorghiu” și director adjunct al Institutului de istorie a P.M.R. (1955). În anii '50 a condus numeroase prelucrări și a fost un actor principal în înscenările și procesele din anii 1958-1960^[4].

Între 1956 și 1968 a fost șeful secției de propagandă și agitație a Comitetului Central al P.M.R., fiind unul din artizanii cultului personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej^[4].

În mai 1961 a fost decorat cu Medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”.

În anii 1963-1964 a participat la întocmirea documentelor care au dus la Declarația din aprilie 1964^[4]. Adoptată la plenara C.C al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964, „Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, anunța o reorientare a conducerii comuniste de la București în raport cu Uniunea Sovietică. Declarația enunța principiile călăuzitoare care trebuiau să stea la baza raporturilor dintre partidele comuniste: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-și rezolva problemele politice și organizatorice. Deși Declarația din aprilie 1964 anunța o poziție de independență față de U.R.S.S., resorturile ei erau în realitate altele. După moartea lui Stalin, după demascarea crimelor acestuia de către Nikita Hrușciov în faimosul Raport Secret de la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, și mai ales după evenimentele din 1956 din Ungaria, vechea gardă stalinistă din țările satelit ale Moscovei începuse să fie înlocuită de sovietici cu lideri ceva mai flexibili ideologic. Plenara din aprilie 1964 era de fapt un răspuns al conducerii dogmatice de la București, în frunte cu Gheorghiu-Dej, pentru a se asigura că va rămâne cu orice preț la putere.^[4]^[5]

După moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Paul Niculescu-Mizil devine secretar al C.C. însărcinat cu ideologia și problemele mișcării comuniste. La Congresul al IX-lea al PCR din 19-24 iulie 1965 este ales membru al Comitetului Politic Executiv al P.C.R., funcție în care va rămâne până în 1989. La scurt timp este promovat membru al Prezidiului Permanent al C.P.Ex., devenind o persoană foarte influentă a aparatului de partid pe care s-a bizuit Nicolae Ceaușescu pentru acapararea totală a puterii^[6].

Paul Niculescu-Mizil în 1971

penultimul din dreapta,
în primul rând de la prezidiu

Ca urmare a politicii de rotație a cadrelor promovată de Ceaușescu, Paul Niculescu-Mizil este transferat din aparatul politic de partid în sfera executivă, fiind numit viceprim-ministru al guvernului (1972-1981), ministru al Educației și Învățământului (1972-1976), ministru al Finanțelor (1978-1981), președinte al Centrocoop (1981-1989).^[4]

Ca demnitar și membru deplin al C.P.Ex., Niculescu-Mizil și-a pus semnătura pe toate actele de represiune săvârșite de regimul Ceaușescu după 1965. Printre ele, reprimarea grevei minerilor din Valea Jiului din 1977, a Mișcării Goma, a revoltei anticomuniste de la Brașov din 1987.^[4]

După Revoluția din decembrie 1989, Ion Iliescu l-a păstrat pe Paul Niculescu-Mizil în conducerea Frontului Salvării Naționale, însă presiunile societății civile au dus repede la îndepărtarea, arestarea și ulterior judecarea sa ca membru al lotului C.P.Ex.^[4], alături de demnitari comuniști importanți precum Constantin Dăscălescu, Manea Mănescu, Ion Dincă, Emil Bobu sau Tudor Postelnicu. Condamnat, Niculescu-Mizil a executat o pedeapsă de trei ani de închisoare pentru implicarea directă, prin votul dat în Comitetul Politic Executiv, în represiunea împotriva manifestanților de la București și Timișoara. Ulterior a fost grațiat de Ion Iliescu.^[3]

După eliberarea din închisoare, Paul Niculescu-Mizil a fost activ în presă, acordând numeroase interviuri și scriindu-și memoriile. În tot ce a publicat, el și-a clamat nevinovăția și a luat apărarea sistemului comunist, acuzându-l pentru abuzuri pe Nicolae Ceaușescu. Într-unul din interviuri, Niculescu-Mizil spunea^[7]:

„Odată, un ziar din București a scris că eu sunt nostalgic sau criptocomunist.
Le-am zis: «domnilor, nu mai căutați atâția termeni, eu sunt comunist».”
—Martor Incomod - august 2006

În 2003, respectând jurământul dat la intrarea în PCR, a rămas un comunist adevărat, devenind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Alianța Socialistă unde a fost activ până la moarte. Paul Niculescu-Mizil a murit pe 5 decembrie 2008, la 85 de ani, în azilul privat din Bucureștii Noi în care locuia în ultimul timp. Suferea de probleme cardiace, în 2007 fiind operat la o clinică din Germania. Cu aprobarea ministrului Varujan Vosganian, trupul său a fost depus la Ministerul Finanțelor, generând un scandal intern în sânul Partidului Național Liberal^[3], aflat la acea vreme la guvernare. Fruntași ai partidului precum Smaranda Enache, Adrian Cioroianu sau Mircea Ionescu Quintus și-au declarat dezamăgirea față de decizia ministrului Vosganian, acuzând o „reabilitare mascată, care nu se face în nici un stat fost comunist membru al UE”^[3]. Paul Niculescu-Mizil a fost înmormântat pe 9 decembrie 2008 în cimitirul din curtea mănăstirii Cernica, fiind condus pe ultimul drum de câteva sute de persoane.

Familia[modificare | modificare sursă]

Paul Niculescu-Mizil a fost căsătorit cu Lidia Niculescu-Mizil. Împreună au avut șase copii, din care trei adoptați. Copiii naturali sunt Serghei Mizil, Lidia Mizil și Donca Mizil. Pe Doru, Paul Niculescu-Mizil l-a înfiat înainte de a împlini 1 an, după ce a rămas orfan în urma unui accident rutier.^[8]

Serghei Mizil a dus o viață obișnuită pentru un fiu de demnitar comunist^[9]:

„În primii ani ai lui Ceaușescu puteai să faci rost de orice. Am avut Mercedes 220 decapotabil, ca James Bond, un Jaguar, alții aveau BMW sau Jeep. Erau doar în uzul nostru, proprietatea statului.”

„Aveam vilă la Snagov, aveam o Dacie mai specială cu număr mic și nu se luau milițienii de mine. Astea erau avantajele mele, mâncam de la o casă de comenzi mai specială, unde găseai whisky de multe feluri, țigări mai bune. Astea se datorau funcțiilor părinților. Aveam un magazin, la început, pe strada Varșovia, unde ăia din Biroul Politic puteau să comande orice, și Rolex și Merțane. În ultimii ani se duseseră și o parte din avantajele astea, Ceaușescu voia să facă economii.”
—Jurnalul Național - 4 martie 2008

A absolvit Arte Plastice, obținând o diplomă de pictor, și o perioadă a profesat. A făcut rochii sau curele pentru Fondul Plastic, a vândut tablouri inclusiv în străinătate, beneficiind, ca fiu de activist de Partid, de privilegiul unui pașaport^[10]. A fost un apropiat al lui Nicu Ceaușescu, fiul dictatorului Nicolae Ceaușescu. Alături de acesta a dus o viață de noapte, frecventând baruri și restaurante cunoscute în epocă; din cercul celor doi mai făceau parte și alți fii de demnitari comuniști sau de persoane sus-puse, precum Mădălin Voicu, Jean Maurer, fiul lui Ion Gheorghe Maurer, nepoții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ghiță, Sanda și Mândra, Gino Iorgulescu, Irinel Columbeanu sau Sașa Marinescu^[9]. Mama lui Sașa, Iulia Marinescu, a fost primul colonel de Securitate femeie din România^[11]. Serghei Mizil a fost coleg de școală cu Sorin Oprescu^[12]. Actualmente este considerat o persoană mondenă și invitat la diverse posturi de televiziune.

Donca Mizil a avut o relație îndelungată - timp de 10 ani - cu Nicu Ceaușescu. Acesta s-a îndrăgostit de ea pe când avea 16 ani, iar apropiații lor susțin că între cei doi a fost o dragoste adevărată.^[13] Dar această legătură amoroasă nu era pe placul Elenei Ceaușescu, care a intervenit mereu în relația celor doi. Din cauza ei, Donca Mizil a fost chiar nevoită să suporte o întrerupere de sarcină într-o lună avansată, după cum amintește politologul Vladimir Tismăneanu ^[4]. Elena Ceaușescu a reușit până la urmă să-l despartă pe Nicu de fata lui Paul Niculescu-Mizil și să-l determine să se însoare cu preferata ei, Poliana Cristescu. Elena Ceaușescu o cunoscuse pe aceasta într-o vizită oficială la Târgoviște, unde Cristescu era șefa Organizației de Pionieri din județ. Deoarece din primele verificări rezultau numai aspecte favorabile: înfățișare agreabilă, tânără, licențiată, devotată Partidului, inteligentă și fără încurcături, Elena Ceaușescu a mutat-o la București, numind-o secretară a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, în subordinea lui Nicu Ceaușescu^[14]. Nunta celor doi s-a oficiat pe 10 decembrie 1983, în fața delegatului de stare civilă al Consiliului Popular al sectorului 1 București. Jean Maurer își amintește că despărțirea lui Nicu de Donca „i-a distrus pe amândoi”^[13].

În total, Paul Niculescu-Mizil a avut 11 nepoți, cei mai cunoscuți fiind Răzvan Niculescu-Mizil și deputata Oana Mizil, aleasă în această funcție la alegerile din 2008 din partea P.S.D.^[15]. Oana Mizil este proprietara revistei „Monden” și este căsătorită cu omul de afaceri libanez Jimmy Thome.

Nașul de botez al lui Răzvan Niculescu-Mizil a fost Nicu Ceaușescu^[11]. Director la compania de telefonie mobilă Zapp, el a decedat pe 2 mai 2005, într-un accident rutier, în apropierea localității Săftica. Răzvan Mizil conducea motocicleta personală cu viteză excesivă și a pierdut controlul acesteia, izbindu-se de balustrada de protecție a DN1^[16]. La înmormântare au participat mulți membri ai nomenclaturii comuniste și copii ai acestora, precum nepoții lui Nicolae Ceaușescu, Mădălin Voicu, Sașa și Violeta Marinescu^[11]. Alți participanți la înmormântare au fost interlopul Fane Spoitoru, fiica președintelui Băsescu, Elena Băsescu, Tudor Vasile, băiatul fostului premier Radu Vasile, Alexandru Erbașu, fostul director al S.I.E. Cătălin Harnagea, oameni de afaceri libanezi sau palestinieni^[11].

Scrieri[modificare | modificare sursă]

„O istorie trăită”, Editura Enciclopedică, București, 1997
„România și războiul americano-vietnamez”, 2008^[17].

Decorații[modificare | modificare sursă]

Ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a II-a (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”^[18]
titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”^[19]
medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”^[19]

· 2008: Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Constantin Ticu Dumitrescu, a încetat din viaţă; (n. 27 mai 1928). Constantin-Grigore Dumitrescu, cunoscut ca Ticu Dumitrescu, (n. 27 mai 1928, Ciumați, Prahova, România – d. 5 decembrie 2008, București, România) a fost un om politic român, fost deținut politic, fost senator de orientare creștin-democrată (PNȚ-CD), președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, inițiatorul Legii Deconspirării Securității și al Legii Lustrației, proiecte vehement contestate de cei vizați. Din 1990 a fost membru al CPUN, senator în două legislaturi (1992-2000), președinte al Asociației Naționale a Foștilor Deținuți Politici din România – A.F.D.P.R. –, din 1990 și Președinte al Uniunii Internaționale a Foștilor Deținuți Politici (1991-1999). A fost membru al Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.) din anul 2006.

* 2010: Gheorghe Enoiu (n. la 4 noiembrie 1927, Mănicești, comuna Băiculești, județul interbelic Argeș - d. 5 decembrie 2010^[1]) a fost un colonel de Securitate român, fost director al Direcției de Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne. Pentru cruzimea de care a dat dovadă în timpul interogatoriilor a fost supranumit „Măcelarul de la Interne

În 1942, după absolvirea școlii primare din comuna Băiculești, se angajează ucenic la Tipografia CFR Filaret din București, unde va lucra până în 1949. Enoiu a intrat în Partidul Comunist Român în 1945.^[3] Pe 30 august 1948, prin Decretul nr. 221 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR, este înființată Direcția Generală a Securității Poporului. Gheorghe Enoiu a intrat în Securitate la 1 august 1949, în urma absolvirii, între primii 10, a unui curs de patru luni la „Școala profesională a DGSP”^[4], și a avut o ascensiune rapidă în cadrul fostei poliții politice comuniste, ocupând pe rând funcțiile de lucrător operativ (anchetator), șef Birou, locțiitor șef Serviciu. Demonstrând un zel și o duritate deosebită, căpitanul de atunci Gheorghe Enoiu este numit, în 1950, șef al Serviciului Anchete Penale din cadrul Direcției a VIII-a a Securității, funcție pe care o va ocupa până în 1960.

Din această poziție, Enoiu a fost implicat în anchetarea, la începutul anilor '50, a liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu^[5], care fusese arestat în 1948, fiind acuzat de naționalism burghez. În urma anchetei, Pătrășcanu a fost condamnat la moarte și executat în aprilie 1954.

În 1952, Gheorghe Gheorghiu-Dej inițiază un val de epurări politice la vârful PMR, inspirat de procese similare orchestrate în URSS. În cadrul acestui val, liderii staliniști Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca și unii din apropiații lor sunt arestați sub acuzațiile de „cosmopolitism”, „deviaționism de dreapta”, activități „antipartinice”, sabotarea colectivizării agriculturii și legături cu agenți străini. Gheorghe Enoiu joacă din nou un rol important în cursul anchetei desfășurate între 1952 și 1953, coordonând cu brutalitate interogatoriile^[5].

Următoarea anchetă importantă pe care o coordonează Enoiu este cea a deținuților torționari implicați în așa-numitul proces de reeducare de la Pitești. Grupul, condus de fostul student legionar Eugen Țurcanu, a fost anchetat, între 1952 și 1954, de serviciul condus de Gheorghe Enoiu. În urma anchetei, cei 22 de inculpați sunt condamnați la moarte după un proces ținut cu ușile închise, iar 16 dintre ei, inclusiv Țurcanu, au fost executați la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954. Din ceilalți 6 condamnați, 4 au murit ulterior tot la închisoarea Jilava, în secția specială de exterminare numită Casimca.

În toamna anului 1956, ca ecou al Revoluției din Ungaria, în centrele universitare din București, Timișoara, Cluj, Iași și Târgu Mureș izbucnesc mișcări de protest față de regimul comunist instalat în România. Studenții de la diferite facultăți cer eliminarea din programă a cursurilor de limba rusă și de marxism, apoi solicită discutarea situației din Ungaria în prezența unor delegați ai Comitetului Central al PMR. Ședințele organizațiilor Uniunii Tineretului Muncitor sunt boicotate sau sunt folosite pentru a dezbate evenimentele revoluționare din țara vecină, făcându-se apel la solidaritate și la necesitatea de a se trece la acțiune.

Puterea comunistă reacționează dur. În urma unei încercări de organizare a unei revolte populare la Timișoara^[6], peste 3.000 de studenți sunt arestați în zilele de 30 și 31 octombrie 1956^[6]^[7]. Deși la București s-a aflat imediat despre arestări, comitetul de acțiune condus de Alexandru Ivasiuc și Mihai Victor Serdaru hotărăște totuși convocarea unei adunări studențești cu caracter public, în ziua de 5 noiembrie, în Piața Universității. Aflând de intenția studenților, forțele de represiune operează numeroase arestări, inclusiv printre inițiatorii manifestației. În noaptea de 4 spre 5 noiembrie, trupele Ministerului de Interne au ocupat Piața Universității, oprind complet circulația. Soldați înarmați cu arme automate au fost masați atât în piață, cât și în clădirea Universității și în alte imobile din zonă.

Pentru supervizarea represiunii, conducerea de partid înființează un comitet special, în fruntea căruia este instalat Gheorghe Apostol. Sub coordonarea acestui comitet, în săptămânile următoare, dar și în tot cursul anului 1957, se efectuează sute de arestări printre studenți. Anchetelele care au urmat au fost deosebit de brutale, cei arestați fiind bătuți cu bestialitate. Căpitanul Gheorghe Enoiu este numit anchetator principal, fiind secondat de subordonații săi, locotenent major Vasile Dumitrescu, locotenent Gheorghe Blidaru, locotenent Horia Brestoiu, locotenent Nicolae Domnița, locotenent major Florea Gheorghiu, locotenent major Gheorghe Mihăilescu, locotenent major Iosif Moldovan, locotenent major Dumitru Preda^[5]^[8]. Gheorghe Enoiu nu doar a coordonat interogatoriile, ci a participat personal la torturarea unora dintre cei arestați. Demostene Andronescu, reținut pe 10 noiembrie 1956, își amintește:^[9]

„După vreo jumătate de oră de așteptare, a apărut, în sfârșit, Enoiu, însoțit de trei haidamaci. Toți erau cu busturile goale, având pe ei doar maieurile. [...] Începutul l-a făcut Enoiu. Primele lovituri au fost groaznice. [...] Când Enoiu a obosit, considerând că își făcuse partea lui de treabă, întinse gârbaciul celorlalți, zicând: „Na mă, scoateți-i pantofii și continuați voi!”. Mi-au scos imediat pantofii și au început să mă bată alternativ, când la fund, când la tălpi.”

„Nu m-a lăsat din pumni decât atunci când a simțit că s-a rănit la mână în cei doi dinți pe care mi-i spărsese.”

Alexandru Ivasiuc,

student la medicină,

anchetat de Gheorghe Enoiu

După Revoluție, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a strâns mai multe mărturii ale celor care au supraviețuit anchetelor din beciurile Securității: „Enoiu a fost unul din personajele sinistre ale anilor 1956 și nu există nimeni dintre studenții arestați atunci care să fi scăpat de bătăile lui Enoiu”^[5]; „Altcineva nu m-a bătut, altcineva nu m-a lovit în timpul anchetei, decât Enoiu”^[5]; „Enoiu m-a lovit cu palmele și cu pumnii în cap. În urma bătăilor și a presiunii psihice la care am fost supus, am încercat să mă sinucid prin spânzurare. [...] Urmarea acestui gest a fost că Enoiu m-a lovit, mi-a smuls părul de pe cap, m-a bătut așa de tare că am ajuns aproape de inconștiență”^[5].

Scriitorul Paul Goma, student la acea vreme, a fost și el arestat și anchetat de Enoiu. Pe pagina sa web oficială, Paul Goma a publicat o „Listă a securiștilor, 1949-1989”. Despre Gheorghe Enoiu, Goma scrie:^[10]

„ENOIU GHEORGHE - căpitan în 1956, când se ocupa de legionari și de studenți. Altfel numitul „Măcelarul” - erau mulți măcelari în Securitate. M-a bătut și pe mine (floare la ureche pe lângă ce au pătimit Petrișor, Ivasiuc, Cocioran, Costică Iliescu) el este vinovat de moartea studentului Ștefan Negrea; l-a bătut - în cap, numai în cap - până a înnebunit - s-a spânzurat la Gherla.”

Politologul Vladimir Tismăneanu a aflat de la Alexandru Ivasiuc cum l-a torturat Gheorghe Enoiu - în perioada anchetelor din 1956-1957 - pe tânărul intelectual Marcel Petrișor, acuzat de „uneltire împotriva regimului democrat-popular”. În cadrul unor interogatorii conduse de Enoiu, Petrișor a fost bătut cu cruzime luni întregi. Într-una din „ședințele” de anchetă, Gheorghe Enoiu i-a spus: „Mărturisește, Petrișor, altfel crăpi în bătaie. Înțelege că noi te omorâm și tot noi te vom reabilita”^[11].

Însuși Ivasiuc a fost torturat de echipa condusă de Gheorghe Enoiu^[5]. În urma bătăilor repetate, Ivasiuc a cedat și a recunoscut faptele de care era acuzat. Mai mult, a fost obligat să dezvăluie numele celorlalți colegi de facultate implicați în mișcările de protest^[5].

După 1990, Gheorghe Enoiu a negat toate acuzațiile de tortură care i s-au adus: „Eu n-am săvârșit o crimă”^[12]. Mai mult, a susținut în puținele interviuri acordate că a fost adeptul anchetării în deplină legalitate a celor arestați. Enoiu recunoaște totuși că studenții au fost bătuți cu brutalitate, dar susține că acest lucru s-ar fi întâmplat în aresturile Securității Capitalei^[12]:

„Erau foarte mulți. Îmi amintesc că îi aduceau cu oasele gata fărâmate, gata bătuți. Erau anchetați întâi aici, în București, și ni-i aduceau apoi nouă. Îi cercetam pe bazele materialelor venite de la Direcția I, de la Securitatea Capitalei.”

Enoiu admite că studenții nu fuseseră retinuți legal, pentru că nu existau mandate de arestare emise pe numele lor^[12]:

„Îi țineau în aresturile Ministerului de Interne și în cel de la Rahova, am cerut să li se emită mandate pentru că nu aveau nici așa ceva. Era unul, Pohonțu, care le-a semnat pe toate în alb. Venea procurorul și le completa ulterior.”

Ghorghe Enoiu a dat ca exemplu cazul unei studente din Arad, Gloria Barna, care „când a venit la noi era bătută tare de tot”^[12]. Enoiu susține: „Chiar am făcut reclamație la ministru”^[12]. În același interviu, fostul anchetator al Securității admite totuși că și la serviciul pe care îl conducea este posibil să fi fost bătuți oameni^[12]:

„La anchetă nu am bătut, dom’le, că de bătut eu, personal, nu băteam. Dacă era, era unu’ acolo care bătea, un oarecare Brânzaru.”

Cel la care se referă Gheorghe Enoiu este fostul colonel Emil Brânzaru. Însă din mărturiile a zeci de oameni, strânse după Revoluție de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, rezultă că anchetele au fost deosebit de brutale, că ele au fost coordonate de Gheorghe Enoiu și că acesta a participat nemijlocit la torturarea celor arestați^[5]. În Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, făcut public în 2006, scrie^[8]:

„Enoiu Gheorghe, colonel, București. Deosebit de violent, bătea personal anchetații, dezbrăcat până la brâu, acoperit de un cearceaf pentru a nu se murdări de sânge. A fost șeful anchetelor studenților arestați în toamna anului 1956, după protestele din mediile universitare. Studenții anchetați atunci și-l amintesc ca fiind de o duritate extremă.”

În vara anului 1959, șase persoane mascate și înarmate au jefuit o mașină a Băncii de Stat a Republicii Populare Române, în care se aflau 1,6 milioane de lei. După două luni de anchetă fără precedent, implicând mii de interogatorii și omorârea în bătaie a cel puțin unei persoane, casierul de bancă Gogan^[13], Securitatea arestează șase persoane pe care le acuză de comiterea loviturii: frații Alexandru și Paul Ioanid (născuți Leibovici), soții Monica și Igor Sevianu, Sașa Mușat (născut Glanstein) și Haralambie (Harry) Obodeanu. Surpriza este totală, pentru că suspecții, foști ilegaliști de origine evreiască, aveau legături importante în cercurile puterii și ale Securității. Alexandru Ioanid, colonel de Miliție, fusese căsătorit cu sora Marthei Cziko, soția ministrului de Interne Alexandru Drăghici. Ancheta este încredințată serviciului condus de Gheorghe Enoiu, care reușește prin tortură să-i facă pe cei șase să-și mărturisească vinovăția^[5], deși până în ziua de azi au rămas multe semne de întrebare.

După anchetă, Securitatea a regizat un film al faptelor intitulat „Reconstituirea”, obligându-i pe cei șase acuzați să-și joace propriile roluri și să-și recunoască vinovăția în fața camerelor de filmare. Pelicula, în regia lui Virgil Calotescu, a fost destinată doar uzului intern al nomenclaturii comuniste. Pornind chiar de la acest film, regizorul Alexandru Solomon a realizat în 2004 un documentar intitulat „Marele jaf comunist”. Intervievat în filmul lui Solomon, Gheorghe Enoiu afirmă despre „Reconstituirea” că „scenariul a fost scris chiar de mine”^[13], și neagă că asupra celor șase suspecți s-ar fi exercitat vreo constrângere fizică. Afirmațiile lui sunt întărite pe peliculă și de subordonatul său, anchetatorul Gheorghe Blidaru^[13].

Procesul celor șase s-a desfășurat între 20 și 22 noiembrie 1959 și a fost filmat de autorități. A fost un proces tipic anilor '50, în care inculpații au recunoscut toate faptele de care au fost acuzați. Cei cinci bărbați au fost condamnați la moarte și executați, iar Monica Sevianu la muncă silnică pe viață, ținându-se cont că era mamă a cinci copii

De-a lungul timpului, Gheorghe Enoiu și subordonații săi au aplicat asupra celor anchetați cele mai variate și mai brutale tipuri de tortură.

Unul din cei anchetați de Enoiu a fost Aurel State, fost sublocotenent în Armata Regală Română. Acesta fusese făcut prizonier de sovietici la Sevastopol, în 1944. În detenție îl cunoaște pe ofițerul George Fonea, care-și pierduse vederea în luptă, alături de care este închis la Oranki, lângă Nijni Novgorod, și în alte lagăre de exterminare din Rusia. În 1948, cei doi și alte mii de prizonieri sunt retrimiși în România, însă tot în lagăre, unde rămân până în 1956. George Fonea moare în 1958, iar Aurel State, alături de foști camarazi și de membrii Asociației Nevăzătorilor de la Vatra Luminoasă, își îngroapă fostul prieten înfășurat în tricolorul României^[14]. Acest lucru este considerat o sfidare, iar Securitatea îl arestează pe 12 februarie 1958.

Este anchetat cu duritate de echipa condusă de Gheorghe Enoiu, fiind „jucat în picioare” de către acesta, conform documentelor Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România^[5]. Enoiu dorea să afle numele tuturor persoanelor care participaseră la înmormântarea lui George Fonea. Pentru a nu fi silit prin tortură să-și divulge foștii camarazi, Aurel State, într-un moment de neatenție al gardienilor, se aruncă de pe acoperișul închisorii Uranus, cu intenția de a se sinucide^[5]^[14]. Încercarea lui Aurel State nu a reușit, el suferind răni grave și fracturi multiple, însă fiind recuperat în viață de către Securitate. După relativa vindecare a rănilor, State este internat în închisoarea de la Aiud, chiar în toiul sinistrelor procese de „reeducare”.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a adunat mai multe mărturii^[5] privind tehnicile de tortură folosite de Gheorghe Enoiu și serviciul pe care-l conducea:

Bătaia repetată la tălpi cu ranga peste încălțăminte, urmată de obligarea celor anchetați să alerge; acestora li se dislocau oasele metatarsiene;
Bătaia pe capre, constând în legarea celor anchetați cu brațele pe sub genunchi și introducerea unui baston pe sub brațe și genunchi; bastonul era sprijinit pe două birouri, iar victima, atârnând cu capul în jos, era bătută cu cruzime;
Bătaia la testicule, până când acestea se umflau și cauzau dureri îngrozitoare;
Bătaia cu sacul de nisip de 4-5 kilograme, care cauza dislocarea organelor interne, ducând în final la hepatită sau boli renale și pulmonare incurabile;
Izolarea în celule fără mobilier și cu podeaua udă, conducând la umflarea picioarelor și probleme de inimă;
Interdicția de a merge la toaletă, combinată cu servirea de mâncăruri bazate pe lichide; reținerea urinei afecta puternic rinichii.

Gheorghe Enoiu

Colonelul de securitate Gheorghe Enoiu

Șef al Serviciului Anchete Penale din cadrul Direcției a VIII-a a Securității
În funcție 1950 – 1960

· 2012: A decedat marele arhitect brazilian Oscar Niemeyer (n. 15 decembrie 1907). Oscar Ribeiro de Almeida Niemeyer Soares Filho este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai arhitecturii moderniste. Cele mai cunoscute opere ale marelui arhitect brazilian sunt probabil clădirile publice pe care acesta le-a proiectat și realizat pentru orașul Brasília.

· 2013: Nelson Mandela, primul președinte de culoare al Republicii Africa de Sud, laureat al Premiului Nobel (n. 1918)

2017: Jean d’Ormesson, scriitor și jurnalist francez (n. 1925)
2017: Mihai I (n. 25 octombrie 1921, Sinaia, România^[8] – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția^[9]) a domnit ca Rege al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu . Mihai s-a născut la Sinaia, fiind fiul principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și al prințesei Elena a Greciei. Din partea tatălui este nepot al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, iar din partea mamei nepot al regelui Constantin al Greciei. Astfel, Mihai al României este descendentul celor mai importante familii regale și imperiale ale Europei, printre ele numărându-se familiile regale britanică, rusă și habsburgică, strămoși direcți ai săi fiind țarii Nicolae I și Alexandru al II-lea al Rusiei, regina Victoria a Marii Britanii, împărați habsburgi, regi ai Prusiei, Portugaliei șamd.
Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii atât pe filieră maternă, cât și paternă. Este văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
Căsătoria propriu-zisă a părinților săi a fost scurtă și nefericită, din cauza nepotrivirii celor două personalități. În 1925, principele Carol a profitat de o îndatorire protocolară, reprezentarea dinastiei la înmormântarea reginei consoarte Alexandra a Marii Britanii, pentru a nu se mai întoarce în România. S-a întâlnit cu amanta sa Elena „Magda” Lupescu în străinătate și a renunțat la tron, cei doi stabilindu-se în cele din urmă în Franța. Regele Ferdinand era decis să nu tolereze din nou această nouă dovadă de nesupunere a fiului său, care dezertase și în timpul Primului Război Mondial. Deși unii politicieni, precum Constantin Argetoianu, au pledat pe lângă rege să se răzgândească, acesta a convocat un Consiliu de Coroană în cadrul căruia Carol a fost exclus de la succesiunea tronului și din familia regală, primind numele de Carol Caraiman. Prinț moștenitor a devenit fiul lui Carol, Principele Mihai.
Deja în 1925 starea de sănătate a regelui Ferdinand era fragilă, și acesta a murit în iulie 1927, de cancer intestinal. În consecință, Mihai i-a succedat la tron bunicului său. La scurt timp a murit însă și Ionel Brătianu, conducătorul Partidului Național Liberal, și, dintre frații săi, cel mai versat politician. Astfel, prima venire la putere a lui Mihai a stat sub semnul slăbirii autorității celui mai important partid politic de până atunci.
Mihai și principesa Elena (1922)

Mihai, Elena și Regina Maria

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand, întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Deoarece Mihai avea doar 6 ani și nu putea guverna, o regență a fost formată din principele Nicolae (al doilea fiu al regelui Ferdinand și unchiul lui Mihai), patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație (până la 7 octombrie 1929 când a murit, fiind înlocuit cu Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație). Este notabilă absența Reginei Maria din regență, una din figurile de autoritate de până atunci. Jurământul a fost depus în fața parlamentului de noul rege și de regență pe data de 20 iulie 1927.^[13]

Față de regență, principalele partide politice s-au poziționat diferit. În timp ce Partidul Național Liberal a susținut-o, grăbind depunerea jurământului militar către noul rege pentru a evita formarea unui curent carlist în armată, în Partidul Național Țărănesc s-a discutat chiar aducerea în țară a lui Carol.^[13] Regența nu a avut autoritatea de a arbitra viața politică. Mihai fiind minor, atribuțiile regale erau îndeplinite de regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a fost marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o vadă doar câteva săptămâni pe an, când o vizita la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a beneficiat în schimb de o educație aleasă,^[14] dar nu a fost pregătit pentru domnie.

Marele Voievod Mihai în 1938

În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în țară. Guvernul lui Iuliu Maniu i-a cerut garanția că va întrerupe relația cu Elena Lupescu și va relua căsătoria cu Elena de Grecia. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege, iar pe Mihai drept urmaș la tron, cu titlul inventat ad-hoc de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. După scurtă vreme a sosit în țară Elena Lupescu.

Mama lui Mihai a fost exilată la Florența, impunându-se de către Carol al II-lea un regim draconic de vizitare, care permitea întâlnirea mamei cu fiul doar pentru o vacanță de câteva săptămâni, o dată pe an.

De la urcarea pe tron a lui Carol al II-lea și până la sfârșitul anului 1937 s-au succedat 14 guverne. Liderul țărănist Iuliu Maniu a demisionat în octombrie 1930, nemulțumit de revenirea Elenei Lupescu în România. Carol i-a încredințat guvernul lui Gheorghe G. Mironescu, care a fost prim-ministru șase luni apoi, Carol a numit un guvern de tehnocrați condus de profesorul Nicolae Iorga, care rămâne la putere între aprilie 1931 și iunie 1932. Au urmat două guverne conduse de Alexandru Vaida-Voevod care a demisionat la 14 octombrie 1932 în urma conflictului cu Nicolae Titulescu pe marginea „Pactului de neagresiune” cu URSS.^[15] A urmat apoi guvernul Maniu din 20 octombrie 1932, care însă a demisionat după trei luni, în ianuarie 1933, când Mihalache a fost silit să părăsească executivul din cauza unui conflict cu regele.^[16] Vaida-Voevod a preluat din nou guvernul în ianuarie 1933, rămânând la putere zece luni. Apoi a urmat guvernul I. G. Duca, asasinat de membri ai Gărzii de Fier la câteva zile după ce câștigase alegerile din decembrie 1933. Au urmat apoi patru guverne conduse de Gheorghe Tătărescu, din 5 ianuarie 1934 până în 28 decembrie 1937. După alegerile din decembrie 1937, pe 28 decembrie Carol al II-lea l-a desemnat premier pe Octavian Goga, însă și acesta, la rândul lui a fost demis pe 10 februarie 1938. La 10 februarie Carol a hotărât să numească un guvern de tehnocrați, așa-numit „guvern consultativ”, condus de patriarhul Miron Cristea. Pe 31 martie 1938 regele a semnat un decret care desființa „toate asociațiunile, grupările sau partidele actualmente în ființă”. După desființarea partidelor politice regele a promulgat o lege, în 16 decembrie 1938, pentru crearea organizației politice a Frontului Renașterii Naționale, definit ca „unică organizație în stat”.(Cristian Preda, op. cit, p. 177).

În septembrie 1939 a început Al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României Mari, care a pierdut în decurs de câteva luni, fără luptă, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara,^[17] tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. Sub Statul național-legionar, apoi sub regimul de dictatură al lui Antonescu, regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă.

Mihai I și Ion Antonescu în 1941

În septembrie 1940 Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu, care i-a impus să abdice în favoarea fiului său. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituție (suspendată printr-un decret din 5 septembrie 1940 al regelui Carol al II-lea) și fără votul de aprobare al parlamentului (dizolvat tot prin acel decret și redeschis abia în 1946).^[18] Decretul-lege din 6 septembrie 1940, privitor la depunerea jurământului de către regele Mihai, prevede la articolul II: „Jurământul de credință se va depune în prezența Șefului de Stat Român, președinte al Consiliului de Miniștri, Înalt Prea Sfinției Sale Patriarhul României și primului președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție”.^[19] Regele Mihai a depus la 6 septembrie 1940 un jurământ de credință cu următorul cuprins: „Jur credință Națiunii Române. Jur să păzesc cu sfințenie legile Statului. Jur să păzesc și să apăr ființa Statului și integritatea teritoriului României. Așa să-Mi ajute Dumnezeu.” în fața generalului Antonescu (Șeful Statului Român și președintele Consiliului de Miniștri), a patriarhului Nicodim Munteanu și a lui Dimitrie G. Lupu (numit anterior, în aceeași zi, prim-președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție și care depusese anterior un jurământ de credință către Șeful Statului Român).^[20] Ulterior, în aceeași zi, Mihai a fost încoronat^[21] cu Coroana de Oțel și uns rege de patriarhul României, Nicodim Munteanu, în Catedrala Patriarhală din București.

Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi comandantul suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducător”. Decretul regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940 prin care Antonescu căpăta puteri depline „pentru conducerea Statului Român” (care a preluat în mare parte prevederile unui decret similar semnat în 5 septembrie 1940 de regele Carol al II-lea)^[22] și decretul nr. 3072 din 6 septembrie 1940 privind prerogativele regale conțineau o prevedere importantă: regele numea pe primul ministru.^[23]^[24] Această prevedere a trecut neobservată la vremea respectivă, însă patru ani mai târziu, la 23 august 1944, această formulare din decret i-a oferit regelui Mihai justificarea legală pentru demiterea lui Antonescu și numirea unui nou prim-ministru.^[25] La 14 septembrie 1940, printr-un decret-lege semnat de generalul Antonescu, regele Mihai I a fost înălțat la gradul de general de divizie.^[26]

Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului „Mihai Viteazul”, fiind singurul deținător român în această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu. În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Uniunea Sovietică a tergiversat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Tânărul rege a fost cel care a luat inițiativa arestării lui Antonescu, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, scoțând astfel România din Axă. Politicienii Maniu și Brătianu, în cooperare strânsă cu Regele Mihai, ca principali organizatori ai loviturii de stat, au stabilit ca ziua de 26 august să fie data acesteia, însă atunci când au aflat că Antonescu va pleca pe front în ziua de 24 august, au devansat această dată pentru 23 august. În după-amiaza zilei respective Regele l-a invitat pe Antonescu la Palatul Regal; între Rege și Ion Antonescu are loc un dialog, în salonul galben, între orele 16 și 16.58^[28]. Mareșalul Antonescu i-a prezentat detaliat Regelui situația de pe front și a spus că va încheia un armistițiu doar după ce îl va avertiza pe Hitler. Când Antonescu a refuzat să accepte un armistițiu imediat, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat atât pe Ion Antonescu, cât și pe Mihai Antonescu, care îl însoțea^[25] ; arestarea efectivă a fost efectuată, la ordinul regelui, de aghiotantul său, colonelul Emilian Ionescu cu o gardă de patru persoane.^[29] Ceilalți membri ai guvernului, convocați și ei la Palat, sunt arestați, unul după altul. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, care sprijinise planul Blocului Național Democrat de răsturnare a regimului Antonescu, l-a încredințat pe Antonescu lui Emil Bodnăraș, prezentat Regelui ca "inginerul Ceaușu", șef al unui grup de muncitori înarmați („Gărzile patriotice”), care l-au transferat într-o casă conspirativă , în cartierul Vatra Luminoasă, strada Sighișoara, în București. Comuniștii i-au predat sovieticilor pe Ion Antonescu și ministrul său Mihai Antonescu la 1 septembrie 1944.^[30]^[31] Antonescu și ceilalți miniștri au fost preluați de general-locotenent Tevcenkov, comandantul politic al Frontului 2 Ucrainean și generalul Nikolai Burenin, comandant al forțelor sovietice din București (Dennis Deletant, 2008, op.cit. p. 260).

Noul guvern al generalului Sănătescu era dominat de Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal. Din noul guvern au făcut parte Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc, ministru fără portofoliu, liderul Partidului Național Liberal Dinu Brătianu, ministru fără portofoliu, Lucrețiu Pătrășcanu, lider al P.C.R., ministru ad interim al Justiției și Titel Petrescu, liderul Partidului Social Democrat Român, ministru fără portofoliu, precum și Niculescu-Buzești ministru de Externe și generalul Aldea ministru de Interne. Apoi ministrul plenipotențiar german la București Manfred von Killinger a obținut audiență la rege și în convorbirea avută, regele a declarat că mareșalul și-a prezentat demisia și că dacă armata germană se va retrage în ordine, fără acte de ostilitate, împotriva ei nu se va întreprinde nimic.^[32]

Relatarea din cartea acad. Florin Constantiniu, O istorie sinceră...(op. cit., ref. 18) este confirmată de un fragment din telegrama redactată de Klugkist, membru al Legației germane din București, transmisă Ministerului de Externe al Reichului de plenipotențiarul german la Budapesta, Weesenmayer, în 30 august 1944: "Plenipotențiarul Killinger, la <aflarea> știrii că Sănătescu a fost numit președinte al Consiliului de Miniștri, s-a anunțat imediat la rege, care l-a primit în prezența acestuia din urmă, precum și a noului ministru de externe Niculescu-Buzești (până acum consilier de legație în Ministerul de Externe român). Plenipotențiarul a făcut regelui violente reproșuri și a declarat că Germania nu poate accepta o schimbare a politicii externe românești. Regele a replicat că trupele germane nu mai apără țara și de acum el trebuie să încerce să atenueze dezastrul inevitabil prin intrarea în contact cu inamicii. Împotriva trupelor germane din România și împotriva cetățenilor Reichului din România, guvernul român nu va întreprinde, desigur, nimic."^[33]

Partidul Comunist Român a exagerat intenționat rolul comuniștilor români în lovitura de stat.^[34] Propaganda comunistă „i-a atribuit Regelui Mihai postura de simplu spectator" (Deletant, op. cit.). În studiul: Romania: a country study^[35] se precizează că "Istoricii occidentali în mod constant arată că comuniștii au jucat numai un rol de suport în lovitura de stat; istoricii români postbelici atribuie totuși comuniștilor rolul decisiv în răsturnarea lui Antonescu."

Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, transmis pe data de 23 august la orele 22, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat armistițiul oferit de aceștia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților, a ordonat trupelor române să se retragă cât mai repede la sud de aliniamentul Focșani-Galați și a declarat război Germaniei.^[36] În proclamația regală din seara zilei de 23 august se afirma: "România a aceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite."^[37] Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată^[38]. Trupele rusești au dezarmat marile unități române dintre Trotuș și Siret, Corpurile de Armată 5, 6 și 7, la 24 și 25 august 1944.^[39] Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, la Moscova, „în termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică”^[38], ca o consecință, între altele, și a faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României. Mai exact, în momentul în care au început discuțiile la Moscova între delegația română și reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și SUA, teritoriul României, cu excepția Transilvaniei era, din punct de vedere militar, sub controlul complet al Armatei Roșii.^[40] Delegația română pentru negocierea condițiilor de armistițiu a fost condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, iar din delegație au făcut parte Gheorghe Pop, secretarul general al Partidului Național-Țărănesc, prințul Barbu Știrbey, Constantin Vișoianu, generalul adjunct Dumitru Dămăceanu, ministrul Ion Șerban Christu, Gheorghe Gussi, consilier de Legație, secretar general al delegației.^[39]Prin armistițiu, România și-a asumat povara unor reparații de 300 milioane de dolari, plătibili Uniunii Sovietice, pentru pierderile înregistrate în timpul operațiilor militare desfășurate pe teritoriul acesteia.^[25] În această situație, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”^[41]^[42], o „predare”^[38]^[43] „necondiționată”^[44] în fața sovieticilor și a aliaților lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. Actul de la 23 august 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu șase luni, salvând sute de mii de vieți omenești. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupația ungară. La sfârșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decorației^[45]. Liderul comunist albanez Enver Hodja^[46] considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fața sovieticilor, într-o situație în care nu putea face altceva.

Unii susțin^[38]^[47] că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România și în Europa, în detrimentul trupelor Aliaților occidentali. Alții văd^[48] în absența de-a lungul anilor a unor invitații pentru Mihai la majoritatea festivităților din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia și la anumite comemorări din Cehia și Slovacia^[49].

Domnia sub regimul comunist

Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de șantaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor. În semn de protest față de abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă nestingherit activitatea neconstituțională.

În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile generale din noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care „le-a câștigat” detașat, iar 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc, prin „înscenarea de la Tămădău”. La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare,^[50] în aceeași zi fiind proclamată republica populară.

Ordinul Victoriei

Legiunea de Merit în grad de Comandant Șef

Brevetul de decorare pentru Ordinul Legiunea de Merit primit de regele Mihai

Imediat după evenimentele de la 23 August 1944, regele și guvernele succesive (conduse de generali, mai întâi Constantin Sănătescu, apoi Nicolae Rădescu) au făcut eforturi pentru restabilirea vieții democratice normale a românilor (care se degradase treptat începând cu anul 1938, în contextul înăspririi dictaturii hitleriste în Germania și a celei comuniste în Rusia). Cu unele limitări (impuse de situația externă a României după război), a fost repusă în vigoare Constituția din 29 martie 1923, actul fundamental menit să garanteze drepturile și libertățile națiunii, pe principiile tradiționale ale parlamentarismului și ale democrației liberale. Autoritatea generalului Rădescu, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, a fost subminată de unele agitații de stradă : pe 24 februarie 1945 la o demonstrație ținută în Piața Palatului au fost împușcați mai mulți oameni. Comuniștii au cerut arestarea lui Rădescu, retorică agresivă apărută pe un fond de haos politic. (Cristian Preda, op. cit. p. 205).

Totuși, deși teritoriul României nu a fost transformat în teatru propriu-zis de război și multe pierderi au fost evitate (mulțumită actului de la 23 August), nu trebuie uitat că, începând cu acea dată, țara s-a găsit sub ocupație militară sovietică (ocupație care a fost retrasă abia în anul 1958 de pe majoritatea teritoriilor românești, dar care - așa cum subliniază explicit regele - se menține și azi în zona de est a Basarabiei). În ciuda declarației formale făcute de către Viaceslav Molotov la 2 aprilie 1944, după ocuparea militară, sovieticii nu au respectat niciodată dreptul României de a-și alege liber un regim politic democratic și de a-și menține forma de guvernământ monarhică tradițională, care limita abuzurile comuniste. De aceea, după 23 august 1944, în ciuda stăruinței regelui și a primelor trei guverne numite de el, democrația românească s-a erodat din nou, progresiv, culminând cu instalarea completă a dictaturii comuniste după lovitura de stat de la 30 decembrie 1947.

La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului militar sovietic, regele Mihai a fost silit să accepte un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Guvernul Groza a fost un guvern minoritar, acceptat numai în urma promisiunilor britanice și americane de a menține un regim democratic în România chiar și în cazul în care sunt îndeplinite cererile politice ale Rusiei. Guvernul era controlat de Frontul Național Democrat, dominat de comuniști.

La 21 august 1945, fiind martor la abuzurile frecvente comise de guvernul comunist Groza (în fapt, un guvern-marionetă al ocupanților militari sovietici), regele i-a cerut demisia. Pentru prima dată în istoria constituțională modernă a României, un guvern a refuzat să dea curs cererii suveranului de a demisiona. Refuzul lui Groza de a demisiona la cererea Regelui a fost o încălcare flagrantă a Constituției din 1923, recunoscută drept lege fundamentală...pentru că aceasta îi dădea Regelui puterea de a numi și demite miniștri.^[51]

Ca urmare a acestei stări de fapt, între 20 august 1945 și ianuarie 1946, regele Mihai a încercat - prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” - să se opună guvernului nedemocratic. El a invalidat de jure decretele prezentate de miniștri, refuzând să le sancționeze și să le promulge prin semnătura sa. Conform Constituției din 1923, un act poate dobândi putere de lege numai prin acordul tuturor celor trei ramuri ale puterii legiuitoare: Senatul, Adunarea Deputaților și regele, iar acesta din urmă „poate refuza sancțiunea sa”. La presiuni sovietice, britanice și americane^[52], regele Mihai a fost silit să renunțe, în cele din urmă, la opoziția directă față de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia (după ce guvernul se angajase în mod formal că va organiza alegeri generale libere).

Pentru recunoașterea meritelor sale în victoria Aliaților și în scurtarea războiului, regelui Mihai i-au fost conferite înalte decorații atât de către americani, cât și de către sovietici. La 19 iulie 1945, printr-o ceremonie desfășurată în Sala Tronului, regelui i-a fost decernat Ordinul Victoriei, cea mai înaltă decorație militară sovietică. Un an mai târziu, în 1946, regele Mihai a primit din partea Statelor Unite Legiunea de Merit în grad de Comandant Șef. În brevetul de decorare, semnat de, președintele american Harry S. Truman se arată că:

„Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepțional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Națiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. În iulie și august 1944, Națiunea sa, sub dominația unui regim dictatorial peste care Regele nu avea control, aliindu-se cu agresorii germani, el, Regele Mihai I, a reușit să dea țel, direcție și inspirație forțelor interne, necoordonate până atunci, care se opuneau conducerii dictatorului. În culminarea eforturilor sale, pe 23 august 1944, deși capitala lui era încă dominată de trupele germane, el personal, din propria lui inițiativă, și în completă nepăsare pentru sigurața lui personală, a dat semnalul pentru o lovitură de stat ordonând gărzilor palatului său să aresteze pe dictator și principalii lui miniștri. Imediat apoi, într-o inspirată proclamație către țară adresată la radio, el a declarat țării decizia lui de a scoate România de sub jugul nazist și a chemat Armata să se întoarcă împotriva trupelor germane, și să ucidă, captureze prizonieri sau să-i alunge din țară. Puși în fața acestui frontal și puternic act din partea suveranului lor, răspunsul poporului român și al armatei române a fost imediat și din toată inima, cu rezultatul că, în doar câteva zile, cea mai mare parte a teritoriului României a fost eliberat de sub controlul nazist, și linia principală a rezistenței germane pe frontul de Sud-Est a fost alungat mai mult de cinci sute de kilometri spre Nord-Vest. Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii sale și prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuție extraordinară la cauza libertății și democrației.”^[53]^[54]

Articol principal: Manifestația de la 8 noiembrie 1945.

La 8 noiembrie 1945, cu ocazia zilei onomastice a Regelui (Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil), a avut loc în Piața Palatului din București o mare manifestație anti-comunistă și pro-monarhistă, menită să arate sprijinul națiunii pentru tânărul Suveran (privit ca ultima speranță împotriva instalării totale a dictaturii comuniste). După modelul mineriadelor de mai târziu, manifestația a fost întâmpinată cu violență de grupurile muncitorești radicalizate, asociate Partidului Comunist Român. Încăierările au oferit guvernului Groza pretextul de a opera arestări masive printre manifestanții anticomuniști (mulți dintre ei studenți, elevi sau simpatizanți ai PNȚ și PNL); unii dintre aceștia au rămas închiși până în 1947, când au fost folosiți ca obiect de șantaj în lovitura de stat comunistă de la 30 decembrie, prin care Regele a fost silit să semneze actul neconstituțional de abdicare.^[55]^[56]

Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziției, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constituția îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justiție. Alte surse, precum memoriile mătușii regelui, principesa Ileana de Habsburg^[57], citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării naționale^[58]^[59] și presupus amant al Ilenei^[60], Emil Bodnăraș afirmă că dacă regele ar fi refuzat să semneze sentințele de condamnare la moarte a deținuților politici condamnați pentru „crime de război”, guvernul comunist i-ar fi susținut decizia: „Păi, dacă Regele decide să nu semneze sentința la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că Regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstituțional, precum o sentință la moarte, emisă de tribunale politice neconstituționale: „Știți prea bine (...) că Regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstituțional. Dacă o va face, vi-l va pune în brațe și guvernul dumneavoastră va purta vina în fața întregii națiuni. Cu siguranță că nu vă doriți acest handicap adițional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai importante victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziției anticomuniste și președinte al PNȚ, partidul câștigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comuniști, a mărturisit procurorilor comuniști că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea țărăniștilor, în ciuda multor servicii aduse de aceștia monarhiei. În noiembrie 1947 Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalități americane și britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste românești” citate de Washington Post^[62]. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări^[63], regele Mihai nu a avut astfel de intenții de a nu reveni acasă.

După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Petru Groza și Gheorghiu-Dej i-au cerut regelui, în seara zilei de 29 decembrie, să vină la București de la reședința sa din Sinaia sub pretextul discutării unei probleme "familiale" importante și urgente și i-au prezentat o declarație de abdicare. Când Mihai a refuzat, cei doi i-au acordat o jumătate de oră de gândire. Între timp, au fost aduse trupele diviziei "Tudor Vladimirescu" care au înconjurat palatul regal. Regele a refuzat totuși să semneze, dar Groza l-a amenințat cu declanșarea unui război civil^[34] și că vor fi executați cei aproximativ o mie de studenți care se aflau în acel moment închiși în diferitele închisori din capitală, dacă Regele refuză să semneze imediat și necondiționat actul de abdicare.^[64] Confruntat cu riscul vărsării de sânge, regele Mihai a cedat și a semnat, la 30 decembrie, ora 14. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei și instaurarea unei republici populare, printr-o lege adoptată de Camera Deputaților, și au transmis la radio înregistrarea proclamației regelui despre propria sa abdicare^[65]^[66]. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – așa cum este scris aici – că instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noștri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. Prin urmare, și actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se știe pretutindeni – și aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras”.^[67]

La 3 ianuarie 1948, regele Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână^[68], de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rușii, încât au devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale Regelui.^[69]

Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol^[70]^[71]^[72] și cu șantajul că urma să execute 1.000 de deținuți studenți dacă nu abdică.^[73] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times^[74], regele Mihai rememorează evenimentele: „A fost șantaj. Mi-au spus «Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați» - de ce obligați, nu știu - să ucidem peste 1.000 de studenți pe care-i aveau în pușcărie.” Potrivit revistei Time,^[65] guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu cu unele anterioare, și că apoi va scufunda țara în sânge, dacă Mihai nu abdică.^{[necesită citare]} Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul Național^[75]^[76], din care unul citează arhivele Securității române^[75], abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală^[76]. Potrivit cărții Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness -- A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului șef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic^[77]. Referitor la episodul controversat al amenințării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorț - și decent și elegant - de monarhie”.^[78]

Nu a fost găsit nici un document care să susțină zvonurile despre înțelegerea dintre regele Mihai și puterea comunistă de la București^[64] în schimbul libertății sale de a părăsi România nevătămat, împreună cu familia și membrii curții sale.

Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja^[79], care rememorează conversațiile avute cu liderii comuniști români privind abdicarea regelui, Mihai ar fi fost amenințat de către liderul PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol și nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost apoi lăsat să plece din țară însoțit de câteva persoane din anturaj și, după cum confirmă liderul sovietic Nikita Hrușciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,^[80] cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine și aur^[79]. Hodja nu menționează în cartea sa vreun șantaj comunist cu vreo execuție, dar afirmă că liderii comuniști români l-ar fi amenințat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal și trupele acestuia, loiale lui Mihai.

Potrivit unei relatări din revista Time^[81], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai și guvernul comunist privind recuperarea unei părți din averea lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denunțarea abdicării drept ilegală.

Există rapoarte^[82]^[83]^[84]^[85]^[86]^[87] conform cărora autoritățile comuniste române, obediente față de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din țară”^[88]. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein^[84]. Unul dintre tablourile aparținând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din țară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul național în 2004 ca donație^[82]^[89]^[90] făcută de John Kreuger, fostul soț al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina.

În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu^[91] a declarat că acuzațiile aduse regelui Mihai de a fi scos din țară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” și că guvernul român nu are nici o dovadă a unor astfel de acțiuni ale regelui Mihai, susținând că, pentru perioada anterioară anului 1949, guvernul nu are o evidență a lucrărilor de artă preluate din fostele reședințe regale. Potrivit unor istorici^[92], există, totuși, atari evidențe oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948.

Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor Porter^[87], un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia regală a scos din țară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiași jurnal, două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976. Totuși, mulți alți editorialiști neagă acest cadou comunist făcut regelui și consideră aceste acuzații drept propagandă comunistă antimonarhistă.

Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci elvețieni^[93]. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate^[94] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin și prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut^[95]^[96]^[97]

că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948^[98], Mihai și-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume^[99]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertății, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra^[98].

În legătură cu vizita regelui Mihai în Statele Unite, trebuie menționat că la 23 martie 1948 a fost primit în audiență de președintele Truman, căruia i-a descris evenimentele care l-au determinat să părăsească România.^[100] Conform comunicatului Casei Albe, dl Truman și-ar fi exprimat dorința ca fostul rege să se poată întoarce în curând în țara sa.

În ianuarie 1948, Mihai a început să se autointituleze prinț de Hohenzollern^[101]^[102], folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totuși, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai își denunța abdicarea ca fiind smulsă cu forța și ilegală. Revista americană "Time" susține că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunța abdicarea, deoarece negociase cu comuniștii recuperarea unor proprietăți din România^[81], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureștii i-ar fi permis să scoată din țară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile și o decorație cu diamante și rubine, acordată de către Stalin^[103]. De atunci, Mihai se semnează ca "Regele Mihai de România".

Unii monarhiști români^[104], pentru care Mihai era rege doar de drept divin, nu și constituțional, deoarece nu a jurat pe constituție și nu a fost investit în funcție de parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituțional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziție în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiași monarhiști susțin că, în calitate de rege absolut, neconstituțional, de drept divin, Mihai a fost singur și pe deplin reprezentantul statului român și că, în consecință, el putea dispune după cum dorea de proprietățile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i aparțineau și de al căror „furt” a fost acuzat.

Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din țară, relatările despre viața sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-si câștige existenta prin propria-i muncă și nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.^[105]^[106]

Referitor la domnia Regelui Mihai, Vlad Georgescu, în lucrarea sa Istoria românilor de la origini până în zilele noastre^[107] a enunțat următoarea caracterizare: „Regele Mihai fusese un rege bun, precum bunicul său Ferdinand. Modest și democrat, cu simțul datoriei față de țară, un simț care lipsise tatălui său, ar fi putut ajunge un rege mare, asemenea lui Carol I. A avut însă parte de vremuri tulburi pe care nici un cap încoronat sau om politic nu le-ar fi putut înrâuri. I-a fost dat să asiste la eșecul României Mari și la inaugurarea unui șir de dictaturi străine spiritului său constituțional, străine de asemenea mentalității clasei politice care făcuse România Mare, la 1918.”

Mihai I și Ana de Bourbon-Parma (1948)

În ianuarie 1948 a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma și s-au stabilit după mai multe peregrinări la Versoix, în Elveția. Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria.

În iunie 1948 s-a căsătorit cu Regina Ana a României, principesă de Bourbon-Parma,^[101] cu care a avut cinci fiice. Autoritățile române comuniste i-au retras cetățenia română în același an. Până la sfârșitul anului 1948, cei doi au locuit la Vila Sparta lângă Florența, locuința Reginei mame Elena, iar din 1949 la Lausanne, unde se naște prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, și Irina, în 1953.

Între timp, familia se stabilește în Marea Britanie^[108], unde va locui timp de șase ani, până în 1956, la Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. Pentru a-și câștiga existența, Regele si Regina au înființat o fermă de pui și au construit un mic atelier de tâmplărie.^[109]^[110]

Regele a păstrat încă de atunci legătura cu evenimentele din țară, primind săptămânal rapoarte, analize și noutăți de la generalul Lazăr, pe care îl vedea in fiecare săptămână la Londra. De asemenea, familia a păstrat contacte strânse cu Familia Regală britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a și cu principesa Marina, ducesă de Kent.

Regele, Regina si principesele s-au întors în Elveția în 1956, după o scurtă ședere de trei luni la Vila Sparta. Regele Mihai semnase un contract cu compania aeriană Lear Jets and Co, la Geneva (v. William Powell Lear). Familia s-a instalat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Geneva, la câțiva kilometri de orașul Geneva. Aici au locuit peste patruzeci și cinci de ani și tot aici s-a aflat casa familiei. Principesa Sofia s-a născut la Atena, în 1957, iar principesa Maria la Copenhaga, în 1964.

În anul 1958 Mihai a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai târziu, în 1959, a înființat o companie de electronică și de mecanisme automate numită Metravel. Compania a funcționat bine până in 1964, producând elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă și vânzând avioane de ocazie.^[111]^[112] Dar, după cinci ani, presiunea concurenței devenise prea mare, așa că Regele si cei doi asociați au decis să vândă compania. Regele a urmat, de asemenea, cursuri de broker la Bursa din Wall Street.

A patronat fără succese notabile Comitetul Național Român, un grup care avea drept scop apărarea intereselor românești în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democrațiile occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter. Intervievat în 1991 de jurnalistul francez Philippe Viguié-Desplaces, suveranul a declarat despre Revoluția din 1989:

Viguié-Desplaces, Philippe (1995 „Sentimentele noastre erau amestecate. După surpriză, a urmat spaima în fața violenței înfruntărilor și a imaginilor pe care le transmitea televiziunea. [...] Această evoluție ne neliniștea. Pe cât am susținut și împărtășit, la început, acest formidabil elan de speranță care a fost revoluția română, pe atât ne-am îndoit după aceea că acest elan fusese spontan. Ca să fiu cinstit, acum nu o mai cred deloc. Însă chiar și dacă declanșarea a fost artificială, ridicarea populară împotriva comunismului a fost, ea, foarte reală. [...] Astăzi, consider ca foarte posibil, așa cum o afirmă unii, ca structurile KGB-ului să fi teleghidat aceste răsturnări. Rămâne însă de aflat care era scopul exact urmărit de Moscova. Eu nu văd decât o singură explicație plauzibilă. Rușii simțeau că edificiul Ceaușescu începuse să pârâie. Spiritul latin al românilor risca să ia foc și să arunce peste bord comunismul. Pentru a evita o răsturnare atât de radicală și cu speranța de a-și salvgarda totuși sistemul, rușii au hotărât să îl sabordeze pe Ceaușescu.”). Mihai al României, o domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié-Desplaces. Editura Libra. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)^[113]

După Revoluția din 1989 a fost oprit de regimul Ion Iliescu să se întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă. De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior, i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți. Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai a ținut un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României.

La 25 decembrie 1990, Mihai I, însoțit de mai mulți membri ai familiei regale, a sosit pe aeroportul Otopeni și a intrat în țară cu un pașaport diplomatic danez, obținând o viză pentru 24 ore pentru a merge la Mănăstirea Curtea de Argeș, unde voia sa se reculeagă la mormintele antecesorilor săi regali și să asiste la slujba religioasă de Crăciun. Însă, în drum spre Curtea de Argeș, Regele și însoțitorii săi au fost opriți de un baraj al Poliției, conduși din nou la aeroport și obligați să părăsească țara.^[114] În 1992, la trei ani după revoluția Română din 1989 prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în țară pentru a participa la prăznuirea Sf. Paști. Regele a fost întâmpinat de populație cu o simpatie deosebită. În București, peste un milion de persoane au ieșit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a îngrijorat guvernul președintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani. Un episod al acestei interziceri s-a derulat în data de 7 octombrie 1994, când după aterizare pe aeroport a fost repoftit să urce în avion pe motiv, în fond un abuz, că nu se acordă viză "în acest moment" și pe urmă că nu se acordă viză "în frontieră".^[115]. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către președintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetățenia română și i-a permis să își reviziteze propria țară.

Regele Mihai și Regina Ana au locuit, din 2004, la Aubonne, in Elveția.^[116] De marile sărbători creștine și în funcție de angajamentele lor publice, Regele și Regina au ales să fie alături de cei dragi fie la fie la castelul său de la Săvârșin din județul Arad, fie la palatul Elisabeta din București, pus la dispoziția lor prin decizie parlamentară.

În martie 2016 a fost anunțată îmbolnăvirea lui de cancer și retragerea din viața publică.^[117]

În data de 5 decembrie 2017, la ora 13:00, fostul suveran s-a stins din viață în urma unei suferințe îndelungate (leucemie și cancer de piele), în locuința particulară din Aubonne, Elveția.

Regele Mihai a fost înmormântat, pe 16 decembrie 2017, în noua catedrală arhiepiscopală și regală din Curtea de Argeș, alături de regina Ana, care fusese înmormântată tot aici pe 13 august 2016. Copiii regelui Mihai ^[119]:

ASR Principesa Margareta a României
ASR Principesa Elena a României (Helen Nixon McAteer)
ASR Principesa Irina a României
ASR Principesa Sofia a României
ASR Principesa Maria a României

Atât Elena cât și Irina au fii și fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fiică.

Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituție democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieți), în absența schimbării constituției, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, șeful acesteia, prințul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziție în ordinea de succesiune. (Vezi și Ordinea de succesiune la tronul României.)

La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată^[120], Mihai a promulgat noul statut al casei regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României^[21], un act considerat de unii^[cine?] "nedemocratic"^[121], cu însemnătate eminamente simbolică, în absența aprobării Parlamentului^[122]^[123], în comparație cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept moștenitoare a tronului cu titlurile de Principesa Moștenitoare a României și de Custode al Coroanei României. Cu aceeași ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care națiunea română și parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunțe la aplicarea legii salice de succesiune.

La 10 mai 2011, pe fondul unor procese în Germania referitoare la fostul nume de Hohezollern-Veringen al ginerelui său, Radu, dar și a temerii, conform unora, privind eventuale pretenții ale Hohenzollernilor germani la șefia Casei Regale române^[124]^[125], Mihai a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în "al (a) României" și a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară.

Mihai I al României

Rege al României

Mihai al României în 2007.

Părinți	Carol al II-lea al României Regina mamă
Frați și surori	Carol Lambrino
Căsătorit cu	Ana, Principesă de Bourbon-Parma (10 iunie 1948 - 1 august 2016)
Copii	Margareta Elena Irina Sofia Maria

Sărbători

· Sf. Sava cel Sfințit; Sf. Mc. Anastasie; dezlegare la pește (calendar creștin-ortodox)

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

vineri, 4 decembrie 2020

REVISTA MEA DIN 5 DECEMBRIE / 1. B.