MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI: 17 FEBRUARIE 2021

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Mare Mc teodor Tiron; Sf Mariamna; Sf împărați Marcian și Pulheria

Viața Sf Mare Mc Teodor Tiron

Dumnezeu, ca să arate minune și să slăvească pe sfântul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumânare, încât numai a înconjurat trupul sfântului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfântul, mulțumind lui Dumnezeu, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Împărăţind Maximian şi Maximin, împăraţi păgâni, mare primejdie era asupra neamurilor care credeau în Hristos. Căci au trimis porunci înfricoşătoare, iar împreună cu poruncile lor cele păgâneşti şi fără de Dumnezeu, au trimis ighemoni, oameni tirani, cruzi şi fără de omenie prin toată stăpânirea lor, poruncind ca oricare dintre creştini ar voi să se lepede de Hristos, mare cinste şi dregătorii să aibă de la împăraţi. Iar dacă vor fi tari în credinţa lor şi nu vor voi să jertfească zeilor elineşti, au să pătimească munci, pedepse grozave şi cumplite şi cu amară moarte să se omoare.

Era mare frică şi nevoie asupra creştinilor. Unii dintre dânşii, care erau mai mari la suflet şi tari în credinţă, se duceau şi mărturiseau la arătare şi cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe şi cumplite munci. Alţii, de frică, vai! se duceau şi se lepădau de Hristos şi jertfeau idolilor. Iar câţi nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau şi se ascundeau prin munţi şi peşteri. Iar alţii, temându-se a se descoperi că sunt creştini, se făţărniceau că sunt elini, dar într-ascuns erau creştini.

Unul dintre aceştia era şi Sfântul mare mărturisitor Teodor, creştin într-ascuns, din moşi-strămoşi, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creştin şi că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe faţă. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu şi ispitirea lui a fost astfel: vrând să meargă cu ceaţă în care era numărat şi sfântul care se numea Tiron, pentru cunoştinţa şi vitejia lui, în părţile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceaţa ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostaşi, căci oamenii Legheonului atâta număr cuprindea.

Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea şi numele deosebit şi se numea Mărgăriti, adică tari şi puternici. Deci s-au ridicat din Amasia şi au mers cu generalul lor Vringa în părţile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure şi în pădurea aceea era un balaur înfricoşător, încât nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin târârea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă şi mulţi oameni de frica fiarei şi-au lăsat ţarinile şi viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Când şuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei şi multă frică aveau locuitorii de la el.

Sfântul Teodor, vrând să ispitească, precum am zis mai sus, şi să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea şi a căutat să afle balaurul. Umblând cu calul său multă vreme, căutându-l, s-a dat în lături puţin şi, descălecând, se odihnea după osteneală şi a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întâmplat să treacă în acel ceas prin locul acela şi a văzut pe sfânt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus şi l-a deşteptat, zicându-i cu lacrimi: "O! prea frumosule tânăr, dacă voieşti să-ţi dobândeşti viaţa şi să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare şi înfricoşător, de a cărui frică nu îndrăzneşte nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?" Atunci, sfântul i-a zis: "Cine eşti tu?" Femeia i-a răspuns: "Eu sunt creştină şi am avut aici moşie de la părinţii mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulţi oameni i-a omorât, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinereţile tale să nu întârzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta şi să te mănânce".

Sfântul a zis: "O! femeie, nu te teme şi nici nu plânge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui şi vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deşteptat, Dumnezeu să-ţi dea iarăşi moşia pe care ai avut-o moştenire". Acestea a zis sfântul, apoi îndată şi-a făcut cruce, a încălecat pe cal şi a pornit iarăşi spre pădure. Şi, numaidecât cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat şi a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoşător, căci din ochii lui ieşea foc şi şuiera foarte tare. Dar sfântul, îndată şi-a făcut cruce şi a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncând tare cu suliţa, l-a lovit în cap şi l-a străpuns. Balaurul, de durere a şuierat foarte tare şi cu coada se încolăcea şi se zvârcolea. Apoi, făcând câteva învârtituri înfricoşătoare, a murit acolo. Atunci sfântul a ieşit din pădurea aceea, bucurându-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoşată, va birui şi puterea diavolului, care este fiara cea gândită. Şi aşa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfântul s-a dus iarăşi la locul unde era adunată cealaltă oaste.

Dar a venit vremea în care oastea şi Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalţi ostaşi s-au dus şi au jertfit, iar Sfântul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creştin. Vringa, mai marele oastei, înştiinţându-se că sfântul este creştin, a adunat toată oastea şi a zis către el: "Teodore, pentru ce nu jertfeşti zeilor ca noi toţi? Oare numai tu singur eşti creştin?" Adevăratul ostaş al lui Hristos, Sfântul Teodor, umplându-se de Duh Sfânt, cu multă îndrăzneală a răspuns: "Eu sunt creştin din început şi cred în Hristosul meu şi Lui voiesc să-I jertfesc, având pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat şi împărat al tuturor, iar celor desfrânaţi zei, nicidecum nu le voi jertfi".

Atunci, Vringa prepozitul a zis: "Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale şi, ostăşindu-te, vino şi jertfeşte zeilor ". Sfântul Teodor a răspuns: "Eu sunt ostaş Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia". Zis-a Vringa: "Şi aceştia toţi, care sunt acolo, sunt creştini şi este ostaş împăraţilor Romei". Răspuns-a sfântul: "Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpânului meu şi Împăratului ceresc, Dumnezeu, şi Unuia Născut Fiul său". Posidon sutaşul, stând de faţă, a zis: "Are şi Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?" Sfântul Teodor a zis: "Are cu adevărat fiu, pe Cuvântul adevărului, prin care a făcut toate".

Prepozitul a zis lui: "Putem să-L cunoaştem şi noi pe El?" Grăit-a sfântul: "Aş fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înţelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El". Zis-a Posidon lui: "Chiar de L-am cunoaşte pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împăraţii noştri şi să ne apropiem de El?" Grăit-a Sfântul Teodor: "Nimeni nu vă opreşte pe voi că să lăsaţi întunericul şi pe vremelnicii împăraţi pământeşti şi să vă apropiaţi de Dumnezeul cel viu, Împăratul şi Stăpânul cel veşnic şi să-I oştiţi Lui ca şi mine". Vringa a zis către sutaş: "Să-l lăsăm pe el câteva zile ca să-şi aleagă cele de folos". Apoi, luând Sfântul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat şi lăuda pe Dumnezeu. Iar paginii cârteau cu mânie asupra unora din cetăţeni, pe care îi prinseseră şi-i duseseră în temniţă pentru Hristos. Sfântul Teodor, mergând în urma lor, striga, învăţându-i pe ei calea cea mântuitoare şi răbdarea şi să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închişi în temniţă, Sfântul Teodor a aflat vreme lesnicioasă şi a ars noaptea capiştea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiştei, cu numele Cronid, văzuse pe sfânt când a dat foc capiştei şi, temându-se să nu cadă vina pe dânsul, a prins pe Teodor şi l-a dus la ighemonul Puplie, zicând: "Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiştea maicii zeilor noştri şi a necinstit pe zei. Deci, prinzindu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraţilor şi stăpânilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală". Ighemonul, chemând pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: "Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiştea maicii zeilor noştri?" El a răspuns: "Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dându-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei şi a trecut cu vederea împărăteştile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împăraţii au poruncit".

Atunci ighemonul, şezând la judecată, a pus de faţă pe fericitul Teodor şi i-a zis lui: "Pentru ce, când se cădea să aduci jertfă zeilor şi tămâie zeiţei, tu i-ai adus foc?" Grăit-a Sfântul Teodor: "De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeiţa voastră şi puterea ei, căci focul se atinge de ea şi o arde". Mâniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicându-i: "Vorba mea cea blândă te-a făcut îndrăzneţ; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te aşteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărăteşti". Grăit-a Sfântul Teodor: "Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deşi sunt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voieşti - căci aşteptarea bunătăţilor celor viitoare, care sunt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie şi pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu".

Zis-a judecătorul: "Jertfeşte zeilor, Teodore, şi te vei libera de chinurile ce te aşteaptă; pentru că rău şi cu amar ai să mori". Grăit-a Sfântul Teodor: "Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sunt chinuri; pentru că Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feţei mele, izbăvindu-mă de muncile tale şi pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minţii".

Apoi, judecătorul, umplându-se de mânie şi răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniţă, să pecetluiască uşile şi să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniţă, era hrănit de Sfântul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: "Îndrăzneşte, Teodore, iată Eu sunt cu tine. Să nu primeşti hrană sau băutură pământească, că vei avea altă viaţă nepieritoare şi veşnică în ceruri". Acestea zicând, Domnul S-a dus de la dânsul. Iar Sfântul Teodor a început a cânta şi a se veseli şi-i slujeau o mare mulţime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cântare de laudă, au alergat la uşile temniţei şi, văzând uşile încuiate şi pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie şi au văzut mult popor cu haine albe, cântând împreună cu Sfântul Teodor.

Temându-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculându-se, a mers cu sârguinţă la uşile temniţei şi, văzându-le încuiate, iar lanţul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cântau împreună cu Sfântul Teodor, a poruncit ostaşilor înarmaţi să înconjoare temniţa, parându-i că şi alţi creştini sunt cu Teodor. Dar, intrând înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decât numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică şi cutremur, precum şi asupra tuturor celor ce erau cu dânsul. Apoi, ieşind din temniţă, a încuiat uşile iarăşi şi s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pâine şi apă. Iar marele şi credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris - dreptul din credinţă va fi viu - nicidecum n-a voit să ia de la dânşii pâine şi apă, zicându-le lor: "Pe mine mă hrăneşte Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos".

A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stând înaintea lui, i-a zis: "Ascultă-mă şi jertfeşte marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpânii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor şi vei lua nu puţină cinste şi pe acelaşi scaun pe care şedem noi, vei şedea şi tu". Sfântul Teodor, căutând spre cer şi cu semnul Crucii însemnându-se, a grăit către tiran: "Chiar şi cu foc de ai arde trupul meu şi cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mâncare de-l vei da, totuşi, până ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu".

Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spânzure pe lemn pe sfânt şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atât de mult a strujit pe mucenicul, până au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cântă: "Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea". Tiranul mirându-se de atâta răbdare şi bărbăţie, i-a zis: "Oare nu te ruşinezi, o! ticălosule, mai mult decât oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorât cu moarte silnică şi pentru Dânsul te dai la chinuri şi la pedeapsă, cu atâta nesoco-tinţă?" Sfântul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: "Necinstea aceasta să-mi fie mie şi tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos".

Atunci, poporul a strigat: "Să se ridice din mijloc, Teodor!" Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicându-i: "Voieşti să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc şi mai mult?" Dar sfântul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: "Necuratule şi plin de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ţi-a dat atâta stăpânire şi putere? Căci printr-Însul împăraţii împărăţesc, iar puternicii stăpânesc pământul. Tu mă sileşti şi pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu şi să mă închin pietrei celei neînsufleţite?"

Judecătorul, gândindu-se mult, a zis Sfântului Teodor: "Spune, voieşti să fii cu noi sau cu Hristos al tău?" Sfântul i-a răspuns cu mare bucurie: "Cu Hristos al meu am fost, sunt şi voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voieşti". Văzând ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărât asupra lui condamnare la moarte, zicând: "Pe Teodor, care nu s-a supus stăpânirii slăviţilor împăraţi şi mărilor zei şi a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului". Hotărârea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunând mulţime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.

Ostaşii au voit să-l pironească pe pământ, dar sfântul n-a voit şi a zis: "Lăsaţi-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd şi focul". Deci nu l-au pironit. Atunci, sfântul a ridicat mâinile spre cer către Dumnezeu şi se rugă cu lacrimi, zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mântuire Te-ai pogorât din cer şi ai venit pe pământ, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne şi chinuri pentru sfântul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ţie, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învredniceşte-mă, Hristoase al meu şi împărăţiei Tale şi, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, aşa şi Tu, Dumnezeul meu, slăveşte-mă în împărăţia Ta. Apoi şi pe ostaşii care au fost cu mine, iar acum sunt în temniţă pentru numele Tău, învredniceşte-i şi pe ei, să mărturisească şi să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca şi mine".

Astfel a zis şi era ascuns acolo un creştin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfânt şi lăcrima. Iar sfântul i-a zis: "Frate Cleonic, te aştept, vino!" Acestea a zis sfântul şi iarăşi a început a se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întâi această mucenicie Care ai răbdat cruce şi moarte pentru mântuirea noastră, ca să ne arăţi drumul mântuirii şi cum să venim la împărăţia Ta, primeşte această mică mucenicie a mea şi ia sufletul meu în veşnica împărăţie a Ta şi-l rânduieşte cu sufletele sfinţilor Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile şi caznele şi, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte". Acestea a zis sfântul şi îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudând şi slăvind pe Dumnezeu.

Dumnezeu, ca să arate minune şi să slăvească pe sfântul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumânare, încât numai a înconjurat trupul sfântului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfântul, mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. "Şi am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul şi sfântul său suflet ridicându-se spre cer, ca un fulger!" Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deşteptat pe sfânt în pădure, a cumpărat moaştele lui cu multă bogăţie şi le-a dus în patria ei, Evhaita, şi-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar şi toţi bolnavii locului aceluia şi lumea toată îl avea doctor sufletesc şi trupesc şi nu numai citi erau aproape, dar şi cei ce erau îndepărtaţi luau deasemenea, darurile lui. Întâiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.

Constantinopolul mai de mult se numea Bizanţ şi, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetăţii, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărăţit împăratul Constantin şi în vremea aceea era întărită dreapta credinţă. Vrăjmaşul adevărului, diavolul, văzând că creştinătatea creşte, căuta de-a pururea să afle un ceas rău şi un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutând necuratul, a aflat un ceas blestemat şi pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărăţit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie şi Constă, iar după ei a împărăţit necuratul Iulian. Câte rele a făcut păgânul acesta, ce cuvânt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deşi mai înainte de a lua împărăţia era creştin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moşul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin şi Iulian Apostatul a luat împărăţia, a căutat să prigonească pe creştini. Aducându-şi aminte, că în săptămâna întâi a marelui post, mai ales creştinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăţi cu sângele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: "Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vândă în cetate altă mâncare decât numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sângele jertfelor, căci aşa făcând, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească". Aceasta a zis necuratul împărat şi eparhul a răspuns: "Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc". Şi îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creştinii nu cunoşteau nicidecum gândul cel rău al păgânului împărat.

Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticneşte pe cei răi şi meşteşugurile lor şi poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meşteşugul cel tăinuit şi înşelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfântul marele mucenic Teodor, care era din rânduiala tironilor în oaste şi se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: "Degrab sculându-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănânce bucăţele şi băuturile cele ce se vând în târg, căci toate sunt întinate cu sânge din jertfele idoleşti, după porunca păgânului împărat". Arhiereul întrebă: "Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din târg?" Atunci i-a grăit sfântul: "Să li se dea colivă şi se va mângâia neajungerea lor".

Apoi, nepricepându-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: "Coliva este făcută din grâu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi griul fiert în Evhaita".

Arhiereul a întrebat iarăşi pe cel ce i s-a arătat: "Cine eşti tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l ştiu". Sfântul i-a răspuns: "Eu sunt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi descopăr sfatul păgânului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îţi zic! Şi s-a făcut nevăzut.

Patriarhul, sculându-se îndată, a adunat toată lumea creştinilor şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcând colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meşteşugul vrăjmaşului. Nimeni n-a cumpărat din bucăţele împărăteşti, încât toate s-au stricat în săptămâna aceea şi le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzând că tăinuita lui cursă s-a vădit şi nimic n-a sporit, foarte tare s-a ruşinat. El a poruncit ca iarăşi să se vândă în târg obişnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfârşindu-se săptămâna întâia a marelui post, în Sâmbăta aceea a făcut pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfântul Său rob, Teodor. De atunci până acum, cei dreptcredincioşi din toată lumea, în sâmbăta întâia a marelui post, săvârşesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva şi cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creştini şi ajutorul Sfântului Marelui Mucenic Teodor.

Dar şi alte minuni preaslăvite, a făcut sfântul şi acesta: pe cei robiţi i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat şi pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perşilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl află, orişiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii nişte bani şi cu toate acestea sfântul i-a arătat pe dânşii. Pe nişte ostaşi i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; şi pe nişte oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Şi multe alte minuni mari şi preaslăvite a făcut spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri şi Împărăţii. Prin a căreia iubire de oameni să dobândim veşnicele bunătăţi, întru nemărginiţii veci fără de sfârşit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărţile ruseşti se află pusă la Sfântul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a şapte a acestei luni, iar în cele greceşti este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puţin mai înainte. Deci, sau că este vreo greşeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amândoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un câmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lângă Evhaita. Tot despre aceeaşi dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbeşte la amândoi, care şi moaştele lor le-a îngropat).

Viața Sf Cuv Mariamna

După Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Filip găsindu-se la Ierapole cu Vartolomeu şi Mariamna, sora lui, pentru că propovăduiau acolo cuvântul lui Hristos, a fost spânzurat. Şi în timp ce se săvârşea, a rugat pe Dumnezeu, şi antipatrul şi poporul ce era sub ascultarea lui au fost scufundaţi în pământ. Iar ceilalţi, temându-se, s-au rugat de Sfântul Vartolomeu şi de Sfânta Mariamna, care şi ei se găseau spânzuraţi, ca să nu fie scufundaţi şi ei. Atunci Sfântul Vartolomeu şi Mariamna s-au rugat Sfântului Filip şi nu i-a mai prăpădit, ci încă pe cei ce erau scufundaţi i-a scos afară. Iar pe antipatru şi pe Ehidna, femeia lui, i-au lăsat dedesubt. Atunci Vartolomeu şi Mariamna au fost sloboziţi. Vartolomeu s-a dus de aici în India, unde fiind răstignit şi-a dat sfârşitul; iar Mariamna, mergând la Licaonia a propovăduit acolo cuvântul lui Hristos şi făcând pe mulţi să se boteze, s-a săvârşit în pace.

Sf împărați Marcian și Pulheria

Viața Sf împărat Marcian

Iar trăind împăratul Teodosie de la naşterea sa patruzeci şi doi de ani, i-a sosit sfârşitul şi a spus sfintei Pulheria o descoperire dumnezeiască, care i se făcuse lui în Efes, pe când se afla în Biserica Sfântului Ioan Teologul. Pentru că stând el acolo în rugăciune, i s-a descoperit lui că, după moartea lui, o să ia Marcian Ostaşul sceptrul împărăţiei greceşti şi a rugat-o pe ea ca să-i ajute lui Marcian la împărătescul scaun.

Murind Arcadie împăratul grec, a lăsat pe fiul său cel mic Teodosie fiind de opt ani, şi pe cele trei fiice, Pulheria, Arcadia şi Marina. Şi era Pulheria cu cinci ani mai mare decât fratele său, foarte înţeleaptă şi curată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a dăruit-o ca pe un dar împărăţiei greceşti, spre ajutor tinărului Teodosie şi spre apărarea Ortodoxiei care, în acea vreme, era tulburată de eretici. Aceasta, având o înţelegere care covârşea anii ei, a fost primită la împărăţie împreună cu fratele său şi a fost rânduita Augustă. Şi era atunci de şaisprezece ani când, luând puterea cea împărătească, nu cu cunoştinţă femeiască, ci cu înţelepciune bărbătească, a început a aşeza împărăţia grecească; de la înţelepciunea şi cunoştinţa ei toată lumea se minuna, pentru că de la Dumnezeu avea această dăruire pentru curăţia vieţii sale. Că pentru dragostea lui Dumnezeu şi purtând grijă de pacea grecilor n-a vrut să se însoţească cu bărbat, ca să nu fie vreo dezbinare între bărbatul şi frate-le ei, ci făgăduindu-se pe sine mireasă lui Dumnezeu a vrut ca până la moarte să petreacă în feciorie. Iar spre semnul fecioriei sale celei lui Dumnezeu logodită, în soborniceasca biserică din Constantinopol a făcut un prestol dumnezeiesc din aur şi din pietre scumpe, minunat şi de mult preţ.

Încă îndemna spre paza fecioriei şi pe Arcadia şi pe Marina, surorile ei, care aşijderea au făgăduit lui Dumnezeu ca să-şi păzească curăţia lor până la sfârşitul vieţii. Şi vieţuiau cu dânsa în post şi în rugăciune, supunându-se ele acesteia nu numai ca celei mai mari surori, ci ca şi maicii lor, şi ca împărătesei; încă ţinea loc de maică şi fratelui său Teodosie, împăratul, pentru că se îngrijea de dânsul foarte mult, învăţându-l pe el frica lui Dumnezeu. Şi ştiind bine limba greacă şi latină, singură i-a fost lui învăţătoare, nu numai învăţându-l pe el carte, ci şi la bunele obiceiuri povăţuindu-l pe dânsul.

Ci îl învăţa pe el toate lucrurile cele bune spre o bună şi cuviincioasă ocârmuire. Şi cădea sămânţa cea bună nu pe pământ rău, că o asculta pe ea în toate şi atâta a putut învăţătura ei cea bună încât atunci când a ajuns la vârsta de bărbat desăvârşit era mai mult decât alţi împăraţi bun şi blând, răbdător şi nerăutăcios, înţe-lept şi socotitor, îndurător şi milostiv, pentru că, pe lângă învăţătura, şi rugăciunea Sfintei Pulheria i-a sporit lui în viaţă. Această sfântă a zidit o Biserică prea slăvită în numele Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu şi a făcut în Vlaherne alte multe biserici şi mânăstiri; a dat la săraci nelipsită milostenie, şi prin sârguinţă ei împărăţia era în pace şi în linişte mare, ferită de dezbinările eretice dinlăuntru. Săvârşindu-se douăzeci de ani de la naşterea împăratului Teodosie şi venind vremea însurării lui, preafericita Pulheria se sârguia ca să afle o fecioară vrednică de cămara împărătească. În acea vreme, a venit de la Atena în Constantinopol o oarecare fecioară, pe nume Athinais (sau Atinaida), pagina cu credinţa, foarte frumoasă şi înţe-leaptă, fiică a unui filosof atenian, anume Leontie, care învăţase bine de la tatăl său filosofia, astronomia, geometria şi toată înţelepciunea greacă şi pe mulţi înţelepţi cu cunoştinţa îi întrecea.

Deci, venise în Constantinopol pentru o pricină că aceasta: murind tatăl ei, a împărţit moştenirea toată la doi fii ai săi, Valerie şi Aetie, iar ei nu-i lăsase mai nimic, numai câţiva galbeni. Întrebându-l pe el rubedeniile şi vecinii ce lasă fiicei sale, a răspuns: "Destul este ei frumuseţile şi înţelepciunea ei". Şi aceasta zicând-o, a murit. Şi împărţiră cei doi fraţi toată averea părintească între dânşii, iar surorii lor nu i-au dat nimic. Pentru aceea venise ea la Constantinopol, ca să se jeluiască de nedreptatea fraţilor săi. Pe aceea văzând-o Pulheria, precum şi frumuseţea ei, bunul obicei şi înţelepciunea cercetându-le cu privirea, a gândit să o logodească pe ea cu fratele său.

Drept aceea, mai întâi spre sfântul botez a apropiat-o pe ea şi ca pe o fiică a făcut-o sieşi. Apoi, ca pe o vrednică de nunta împă-rătească, a însoţit-o cu împăratul, fratele său Teodosie. Şi i-a dat ei nume din Sfântul botez, Eudoxia. După aceea, i-a născut Eudoxia lui Teodosie o fiică, care, când a împlinit vârsta potrivită, a fost în-soţită cu Valentinian al III-lea în Roma, cel pe care l-a învrednicit Teodosie la o parte a împărăţiei sale.

În timpul acestor drept credincioşi împăraţi a fost soborul al treilea a toată lumea în Efes, care a discutat erezia lui Nestorie, prin sârguinţă fericitei Pulheria, pentru că mare râvna avea aceasta pentru dreapta credinţă. Şi pe fratele său, fiindcă începuse a se în-şela cu eresul şi a rătăci din adevărata cale, l-a sfătuit, şi în dreapta credinţă l-a întărit, fapt pentru care era cinstită de sfinţii părinţi cu multe laude.După câţiva ani, vrăjmaşul, nesuferind să vadă risipirea ere-surilor sale care se făcea prin Sfânta Pulheria, s-a înarmat asupra ei vrând să o depărteze pe ea de la împărătescul scaun şi de la stăpânire. Acest lucru l-a şi făcut la o vreme, Dumnezeu îngăduind ca plăcuţii săi să fie ispitiţi. Iar ispitirea aceea s-a început cu un chin ca acesta: era la împăratul Teodosie un famen oarecare, anume Hrisafie, iubit de împăratul şi între sfetnici nu mai prejos, dar plin de vicleşug şi de răutate, de vrajbă şi de iubire de argint. Acela s-a sculat asupra prea sfinţitului patriarh Flavian, care se suise pe sca-un după sfântul Proclu. Şi era Flavian bărbat vrednic de acea cinste, ca un dreptcredincios, care şi viaţă cerească avea. Iar Hrisafie era eretic şi nu se învoise la supunerea lui. Deci, căutând asupra lui pricină, a trimis la dânsul, zicând să se gătească un dar împăratului spre binecuvântare, ca unul ce a fost pus arhiereu din nou. Iar el, gătind, a trimis nişte pâini curate. Iar Hrisafie, lepădând pâinile, a zis: "Aur, iar nu pâini, se cade a se trimite spre binecuvântare de la patriarh". Iar patriarhul prin trimişi i-a răspuns zicând: "Bine ştie Hrisafie că aurul şi argintul bisericesc este al lui Dumnezeu şi la nimeni nu se poate da, decât numai la săraci".

Atunci, Hrisafie, mai mult mâniindu-se asupra patriarhului, se gândea cu ce fel de meşteşug i-ar săpa lui groapa. Văzând că fericită Pulheria, dreptcredincioasă fiind, îl sprijină foarte mult pe patriarh şi nu îi era cu putinţă ca să-i facă lui ceva rău, a gândit vrăjmaşul ca să-i facă rău şi ei. Deci, a început a semăna neghină între Pulheria şi Eudoxia împărăteasa, făcând vrajbă între dânsele cu felurite meşteşuguri.

În acea vreme s-a întâmplat un lucru ca acesta: avea obicei împăratul Teodosie de iscălea împărăteştile sale scrisori fără a le citi, necercînd nici să ştie ce era scris într-însele şi oricine poftea, după a sa voie, gătind scrisoarea, o aducea la împăratul, iar el neobservând ce era scris într-însa, punea mâna sa cea împărătească. Drept aceea, fericită Pulheria văzând acea neîngrijire a lui, a vrut, ca una ce totdeauna se îngrijea de dânsul, ca să-l îndrepteze pe el cu dragoste. Şi a pus la cale o meşteşugire de acest fel: a scris o adresă ca din partea împăratului, în care scria cum împăratul îi da în robie pe femeia sa surorii sale, Pulheria, prin rugămintea ei, şi îi adevereşte că de acum nu mai are stăpânire asupra ei. O scrisoare ca aceasta gătind-o, i-a dat-o împăratului să o iscălească. Iar el, după obiceiul său, necitind scrisoarea şi neştiind ce era într-însa scris, a pus mâna sa cea împărătească şi a iscălit. Iar Pulheria, luând acea scrisoare, a chemat cu cinste pe împărăteasa Eudoxia în palatul său şi cu vorbă de dragoste şi cu cinste a ţinut-o pe ea la sine mult. Iar trimiţând împăratul după împărăteasa, Pulheria nu a lăsat-o pe ea. Şi a doua oară trimiţând, i-a răspuns zâmbind Pulheria: "Să ştie împăratul că nu are putere peste împărăteasa sa, că mi-a dat-o mie în robie şi prin scrisoarea sa cea împărătească a în-tărit aceasta". Acestea zicându-le, a mers singură la fratele său şi i-a zis: "Vezi, împărate, că nu faci bine iscălind scrisorile necitite! " Şi i-a arătat lui scrisoarea aceea. Cu o meşteşugire ca aceasta înţe-leaptă a sfătuit pe împăratul ca să fie mai cu pază şi să cerceteze şi să citească scrisorile acelea pe care avea să-şi pună împărăteasca iscălitură. Înştiinţându-se de aceasta, vicleanul vrăjmaş Hrisafie, fa-menul, s-a apropiat de Eudoxia împărăteasa, zicându-i: "Vezi ce-ţi face ţie Pulheria, cum te defaimă? Roaba ei vrea să te facă pe tine. Până când vei suferi de la dânsa unele ca acestea ?! Au nu eşti ca şi ea împărăteasă şi cu împăratul mai de aproape, ca un trup cu dîn-sul ?" Unele ca acestea şi mai multe zicându-le, vrăjmaşul a pornit spre mânie pe Eudoxia, care după aceea a început a-şi îndemna bărbatul ca, luând stăpânirea împărătească de la Pulheria, singur să împărăţească. Iar împăratul, îndemnat de femeie şi de Hrisafie, deşi se gândea să le urmeze sfatul, se ruşina ca să aducă necinste asupra surorii şi învăţătoarei sale. Deci în taină a rugat pe patriarh ca pe Pulheria, când va intra în biserică, să o sfătuiască ca să se facă diaconiţă, ca pe una ce vieţuia cu curăţie şi cu sfinţenie şi de slujba diaconiei fiind vrednică. Pentru că era obiceiul într-acele vremi ca pe fecioarele cu viaţă curată să le silească, chiar şi nevrând, la slujirea diaconească. Deci şi pe sfânta Pulheria voia să o silească la aceeaşi faptă, ca să o depărteze cu o slujbă ca aceasta de la stăpânirea împărătească. Deci, patriarhul a spus de aceasta Pulheriei în taină, iar ea, cunoscând o scornire ca aceea a fratelui său şi cunoscând vrajba împărătesei şi a lui Hrisafie, singură şi-a lăsat stăpânirea împărătească şi, plecând din palatele împărăteşti cu servitoarele sale şi aşezându-se la un loc osebit de linişte, slujea lui Dumnezeu în tăcere şi fără tulburare.

Atunci, ereticul Hrisafie, aflând vreme cu prilej răutăţii sale, a pornit pe împăratul împotriva patriarhului. Şi era biserica lui Dumnezeu în tulburare, sculându-se ereticii fără temere, nemaifiind Pulheria apărătoarea dreptei credinţe. Atunci a deschis Dumnezeu împăratului ochii minţii lui, ca să-şi cunoască greşeala şi să ştie mânia cea nedreaptă a împărătesei sale asupra sfintei Pulheria şi să înţeleagă înrăutăţita purtare a lui Hrisafie.

Oarecând aduseră împăratului Teodosie un măr foarte frumos şi mare, mai presus de a sa fire, de a căruia frumuseţe şi mărime neobişnuită mirându-se, l-a trimis pe el împărătesei sale. Şi aceea, ţinându-l la sine, nu l-a mâncat, ci l-a trimis lui Paulin senatorul, un iubit prieten al împăratului, bolnav fiind atunci. Iar Paulin, neştiind nimic, a trimis mărul acela împăratului. Deci, luând mărul împă-ratul, l-a cunoscut pe el şi mergând la împărăteasă, a întrebat-o zicând: "Unde este mărul pe care l-am trimis ţie?" Iar împărăteasa neştiind că mărul acela a venit iarăşi în mâinile împăratului i-a răs-puns: "L-am mâncat". Atunci împăratul i-a arătat ei mărul şi i-a zis: "Dar acesta ce este?" Şi dintr-acea vreme s-a mâniat foarte asupra împărătesei şi cu necinste a ocărât-o pe ea, pentru că i se părea că îl înşală cu Paulin şi îndată pe Paulin l-a trimis la surghiunie în Capadocia, iar pe împărăteasă, de atunci, nu o mai lăsa să vină pe la dânsul. Aşijderea şi asupra lui Hrisafie, famenului, sfetnicul împărătesei, foarte s-a mâniat, pentru că s-a încredinţat că era pricinuitor de multă răutate. Şi mai întâi a luat de la dânsul averea, apoi în surghiunie l-a trimis.

Dumnezeu însă a făcut izbândire pentru supărarea cea nevinovată a Sfintei Pulheria, pentru că Hrisafie, călătorind cu corabia, s-a înecat în mare. Paulin în surghiun a fost tăiat fără vină după porunca împăratului. Mai pe urmă, murind acesta, împărăteasa singură, cu jurământ, a adeverit că Paulin era curat de acel presupus păcat; aşijderea şi ea era nevinovată de cele ce i se imputau. Însă a avut Dumnezeu purtarea de grijă ca să vină o mâhnire ca aceea lui Paulin spre mântuirea sufletului, iar împărătesei spre învăţătură. Deci, auzind împărăteasa de tăierea lui Paulin, s-a mâhnit fără de măsură că a pătimit pentru dânsa un om ca acela cu bună înţe-legere şi întreg la minte, fără de vină, şi a rugat pe împăratul să nu o oprească pe ea să meargă la Ierusalim să se închine Sfintelor Locuri. Şi, dându-i voie, s-a dus la Ierusalim şi a făcut acolo milostenii mari şi a zidit biserici multe şi a făcut mânăstiri, pentru că a zăbovit în Ierusalim multă vreme, până ce, prin multe rugăciuni, a potolit mânia cea împărătească şi pe sfânta Pulheria iar a împăcat-o cu sine. Şi i-a trimis spre semn de pace şi de dragoste necurmată chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cel zugrăvit de Sfântul Evanghelist Luca.

După plecarea ei la Ierusalim, împăratul Teodosie a trimis ru-găminte la sora sa, Sfânta Pulheria, ca să se întoarcă iar la scaunul său. Dar ea nu voia, dorind ca să slujească unuia Dumnezeu mai bine în singurătate, decât să stăpânească multe ţări. Şi iar a rugat-o împăratul să vină în palatele împărăteşti ca să împărăţească cu dîn-sul şi n-a încetat din stăruinţi până ce nu a înduplecat-o pe ea. Şi s-a întors cu mare cinste Sfântă Pulheria la palatul său cel împărătesc şi pe dată a încetat eretica vijelie, s-au alinat valurile şi s-a făcut linişte în biserică, după care împărăţia iar mergea ca înainte, cu pace. Iar după îndelungată vreme a venit şi Eudoxia împără-teasa de la Ierusalim, aducând cu sine mâna Sfântului întâiului mu-cenic Arhidiacon Ştefan, pe care când au adus-o în Halchidon, s-a arătat într-acea noapte Sfântul Ştefan fericitei Pulheria, zicându-i: "Iată, ţi-ai câştigat dorinţa, că şi eu am venit în Halchidon". Iar a doua zi, sculându-se Pulheria, a luat pe fratele său, împăratul Teodosie, şi a ieşit în întâmpinarea mâinii sfântului întâiului mucenic, pe care împreună şi cu împărăteasa Eudoxia a primit-o cu dragoste.

Deci, era Marcian de neam din Turcia, fiul oarecărui ostaş, el însuşi ostaş viteaz, înţelept în toate, iscusit, milostiv şi bun; încă din tinereţe era însemnat la împărăţie, fiind el păzit din întâmplări de moarte. Pentru că, oarecând, mergând la Filipopol, a găsit pe cale un trup lepădat al unui om nu demult ucis. Deci, a stat deasupra trupului şi se umilea fiindu-i jale de omul ucis. Apoi, vrând ca să facă fapta cea bună a milosteniei, adică să îngroape pe cel mort, a început să-i sape groapă şi iată, oarecare, pe aceeaşi cale mergând spre cetate, a văzut pe Marcian îngropând pe cel mort şi părându-li-se că el a făcut acea ucidere l-au prins pe el şi, ducându-l în cetate, l-au dat judecătorului. Şi, nefiind cine să mărturisească pentru nevinovăţia lui, ci numai el singur apărându-se, nu i s-a dat crezământ şi ca pe un ucigaş la moarte l-au osândit. Şi era să fie pedepsit cu moartea în curînd, dacă cu dumnezeiască descoperire nu s-ar fi ară-tat adevăratul ucigaş.

Deci acela şi-a luat după fapte pedeapsa, iar Marcian, cu cinste fiind pus în libertate, slujea în oastea greacă, pe lângă voievodul Aspar. Iar făcându-se război cu vandalii, când au biruit vandalii pe greci şi pe mulţi i-a luat vii în robie, atunci cu aceia şi Marcian fiind prins, a fost dus la comandantul vandalilor Ginseric. Iar Ginseric, vrând să vadă pe cei robiţi, s-a urcat pe un loc înalt, în miezul zilei fiind arşiţă mare, şi a văzut de departe pe Marcian dormind pe pământ, iar deasupra lui un vultur zburând cu aripile întinse îi făcea lui umbră apărându-l de arşiţa soarelui. Aceasta văzând-o Ginseric, căpetenia vandalilor, a cunoscut cele ce erau să fie şi chemând la sine pe robitul acela şi întrebându-l pe el de nume şi de moşie i-a zis: "De voieşti ca să fii viu, întreg şi slobod, jură mie că atunci când te vei sui la împărăteasca vrednicie nu vei face război cu vandalii niciodată, ci în pace cu noi vei petrece". Deci, Marcian s-a jurat comandantului şi a plecat cu cinste la locul său.

Apoi, întorcându-se iar Marcian din robie în oastea greacă, dar cu un grad mai mic şi mergând oarecând grecii asupra perşilor, s-a îmbolnăvit Marcian pe cale şi a rămas în cetatea Lichiei care se numea Sidina. Şi l-au primit pe el doi fraţi în casa lor, Taţian şi Iulian, bărbaţi cinstiţi; şi îl căutau pe el, îngrijindu-se de sănătatea lui, pentru că aveau pentru el mare dragoste. Iar sculându-se el de pe patul durerii, au ieşit amândoi fraţii cu dânsul împreună la vânătoare de păsări, iar fiind amiază şi aflându-se în arşiţă de soare, se culcară să se odihnească şi adormiră, iar dormind s-a deşteptat mai întâi decât toţi Taţian şi a văzut că şi Ginseric oarecând un vultur mare zburând deasupra lui Marcian cel ce dormea, cu aripile întinse, acoperindu-l pe el de arşiţa soarelui şi umbrindu-l.

Văzând aceasta, Taţian a deşteptat pe Iulian, fratele său cel mai tânăr, şi se mirau amândoi de minunea aceea. După aceasta, deşteptându-se şi Marcian din somn, a zburat vulturul, iar Taţian şi Iulian prooroceau că o să fie împărat şi-l întrebară: "Ce fel de mulţumire şi milă le va arăta când va fi împărat?" Iar el zicea: "De va fi după proorocia voastră, apoi îmi veţi fi mie în loc de tată".

După aceasta, a început Marcian a fi mai mult mărit între greci, preamărind Dumnezeu pe bărbatul pe care l-a ales după ini-mă sa. Apoi, s-a pristăvit drept credinciosul împărat Teodosie cel tânăr, iar împărăteasa Eudoxia s-a dus iarăşi la Ierusalim, şi acolo câţiva ani petrecând bine, s-a mutat către Domnul şi o îngropară în biserica Sfântului întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, cea zidită oarecând de dânsa. Iar fericită Pulheria, după moartea fratelui său, sfătuindu-se cu boierii şi cu toţi mai marii oştilor, pe Marcian osta-şul l-au ales la împărăţie, ca pe un vrednic şi ales al lui Dumnezeu.

Fiind împărat Marcian, a chemat pe cei înainte pomeniţi doi fraţi, Taţian şi Iulian, şi, cu înalte dregătorii cinstindu-i pe ei, i-au pus pe unul asupra Traciei stăpânitor, iar pe altul asupra Liciniei. Aşijderea şi cu Ginseric şi-a împlinit jurământul său, păzind cu dânsul pacea nestricată până la sfârşit. Iar Pulheria împărăteasa, după ce s-a aşezat Marcian, a vrut că iar să se întoarcă la al său loc singuratec. Dar împăratul nou şi tot sfatul palatului au rugat-o pe ea ca să nu-i lase, ci să le ajute lor a cârmui împărăţia ca o înţeleaptă şi iscusită; iar într-alt chip aceea nu se putea să fie, fără numai devenind soţie împăratului. Iar ea le punea lor înainte că şi-a făgăduit lui Dumnezeu fecioria sa, pe care datoare este să o păzească până la moarte. Dar, aşijderea şi împăratul spunea că şi-a făgăduit şi el lui Dumnezeu curăţia sa. Dar pentru nevoia Sfintei Biserici care era tulburată de ereticii cei ce atunci se înmulţiseră, a fost silită să se însoţească cu Marcian împăratul, însă într-o însoţire ca aceea în care floarea fecioriei n-a veştejit-o, ci neatinsă până la sfârşitul vieţii a păzit-o. Că şi făgăduinţa cea lui Dumnezeu făcută şi obişnuita curăţenie a amîndorura nu-i lăsară a-şi călca făgăduinţele date, pentru că ea era atunci de cincizeci şi unu de ani şi nici împăratul nu mai era tânăr. Şi se numea Pulheria femeia împăratului, dar într-adevăr nu femeie, ci ca o soră îi era, împărăţind cu dânsul şi bine ocârmuind sceptrul împărăţiei cu mare folos pentru toată biserica lui Dumnezeu şi pentru toată împărăţia. Şi se numea şi Marcian bărbat Pulheriei, însă într-adevăr nu bărbat, ci ca frate îi era, împărăţind cu dânsa ca împreună cu o fiică împărătească şi moştenitoare a scaunului tatălui său. Şi puteai atunci să vezi pe scaunul împărăţiei greceşti fecioreasca curăţie împărăţind, pentru că au împărăţit păzindu-se pe sine şi împăratul cu sufletul şi cu trupul curat, şi împărăteasa fecioară neprihănită. O însoţire feciorească, care abia de vezi sau de auzi! Să se minuneze aici lumea cea plină de pofte necurate! Să se ruşineze oamenii cei ce slujesc patimilor şi dulceţilor trupeşti, auzind de o însoţire ca aceasta a dreptcredincioşilor acestora împăraţi, care s-au asemănat cu îngereasca curăţie! Cu sârguinţă acestei sfinte împărătese s-a adunat sinodul sfinţilor părinţi în Calcedon, împotriva răucredinciosului Dioscor şi a lui Eftihie arhimandritul. Apoi, asemenea sinod a fost şi în Efes tot după purtarea ei de grijă, pentru că foarte mult ajuta dreapta credinţă. Scriitorii Istoriei Bisericeşti Universale ne descriu că această împărăteasă a luat parte la amândouă sinoadele atât din Efes, cât şi din Calcedon, ca o mare apărătoare a credinţei. Era într-însa râvna de dreaptă credinţă şi mare înţelepciune; că în sufletul şi în inima ei cea curată petrecea Sfântul Duh ca într-o biserică sfântă, şi cu mari daruri a îmbogăţit-o pe ea. Apoi, vieţuind cincizeci şi patru de ani şi toate averile sale la biserică, la mânăstiri şi la săraci împărţindu-le, s-a mutat la Dumnezeu, căruia cu toată osârdia i-a slujit. Cu ale ei rugăciuni, Doamne, nu ne lipsi şi pe noi de împărăţia ta cea cerească. Amin.

Pulheria - Sfânta împărăteasă ce și-a închinat viața ortodoxiei

Atunci când totul părea pierdut, credința ortodoxă fiind sfâșiată de către luptele sociale, culturale, economice, dar mai ales din partea susținătorilor credințelor eretice, Dumnezeu a „intervenit” în istorie prin oameni care au restabilit dreapta mărturisire. Un astfel de om, rămas pentru veșnicie în istoria Bisericii, a fost Sfânta Împărăteasă Pulheria.

Sitauția eclezială, politică și socială în Imperiul Roman, la începutul secolului al IV-lea

Prin legătura dintre Imperiu şi Biserică, la sfârşitul secolului al IV-lea, problemele teologice au devenit probleme de stat. Unii împăraţi au ajuns chiar să se ocupe mai mult de doctrina religioasă, decât de treburile administrative. Împăratul Tedosie cel Mare a fost primul care a promulgat legi pentru domeniul religios. Mai târziu, împăratul Marcian, de al cărui nume este legat sinodul IV ecumenic, a fost numit, la ridicarea pe tronul imperial, „preot şi rege”.

Deși persoana împăratului era totul în societatea vremii, situaţia de la curtea imperială nu era întotdeauna aşezată. Începând cu familia ortodoxă a lui Teodosie cel Mare, au intrat în viaţa politică persoane străine de credinţa creştină. Cu precădere, au existat două împărătese foarte influente, care s-au amestecat atât în politica imperială, cât şi în Biserică. Soţia lui Arcadie, Eudoxia, era fiica unui franc ajuns general în armata romană, iar soţia lui Teodosie al II-lea, Evdochia, era fiica lui Leon, profesor păgân din Atena. Eudoxia, după cum se cunoaşte, a obţinut exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Evdochia a fost sprijinul ereziei monofizite.

Ele au fost ajutate şi de alte persoane influente: eunucii Eutropiu şi Hrisafiu. Împăraţii, fiind foarte tineri – Arcadie avea 17 ani, Honoriu, 10 ani, Teodosie al II-lea, 8 ani, iar Valentinian, 5 ani – conducerea imperiului se afla în mâna eunucilor şi a împărăteselor. Hrisafiu, fost sclav barbar, aduna în persoana sa toate defectele, de la ambiţie şi viclenie, până la lăcomie şi răzbunare. Pe plan confesional, el a fost susţinătorul lui Eutihie şi a lui Dioscor şi principalul vinovat de sinodul tâlhăresc de la Efes.

Însă, în toată această viaţă plină de corupţie, au existat şi persoane care au vrut binele Bisericii. Una dintre acestea a fost fiica lui Teodosie, Pulheria, „urmaşă demnă a tatălui său”.

Din anul 414, ea a fost asociată la tron ca „augustă”, alături de fratele ei minor, pe care l-a crescut în credinţa creştină. Mărturiile istorice ne arată că palatul imperial devenise „mănăstire”, „azilul tuturor virtuţilor”. Se rugau, posteau, practicau caritatea, lucrau cu mâinile lor pentru săraci, zideau spitale şi biserici.

Ortodoxia și erezia lui Eutihie

În multiplele sale manifestări, erezia însemna atât schismă, cât şi disidenţă politică. Conştienţi de importanţa unităţii de credinţă, împăraţii creştini şi-au dorit să o realizeze prin metode politice. De aceea, atât în codul de legi a lui Teodosie al II-lea, cât şi la Iustinian, mai mult de jumătate dintre ele au un cuprins religios.

O lume în permanentă schimbare. De la romanizare la elenizare, de la o dinastie sacră la amestecul împărăteselor şi al eunucilor, de la o armată naţională, la un imperiu păzit de barbari împotriva altor barbari, aceștia sunt puţini dintre factorii ce au făcut ca starea de instabilitate să fie reflectată şi în Biserică. Iar starea de fapt s-a resimţit, cu precădere, în doctrina, în conturarea și în afirmarea ereziei monofizite.

Eutihie, arhimandrit din Constantinopol, o persoană cu autoritate în rândul clerului din capitală, afirma în predicile sale că „umanitatea lui Hristos este diferită de a noastră, de aceea nu se cuvine să-L comparăm cu noi, chiar şi sub aspectul umanităţii”. Aşa cum reiese din corespondenţa sa, Eutihie avea o pregătire teologică rudimentară, însă avea „un nume bun”, rezultat din prietenia sa cu Sfântul Chiril al Alexandriei.

Înainte de reacţia din sânul Bisericii, poporul din Constantinopol a amendat învăţătura greşită a lui Eutihie printr-o adevărată revoltă populară, cerând patriarhului Flavian judecarea arhimandritului. După un sinod în Constantinopol a urmat „cel mai rușinor eveniment al istoriei creștine” – sinodul tâlhăresc de la Efes, în care susținătorii Ortodoxiei au simțit duritatea bâtelor parabolanilor alexandrini, patriarhul ortodox Flavian murind din cauza loviturior, la doar câteva zile de la eveniment.

Sfinții Împărați Marcian și Pulheria – restabilirea Ortodoxiei

Evenimentul care a schimbat starea de încordare religioasă, dar şi politică, a fost moartea împăratului Teodosie al II-lea, survenită la 28 iulie 450. Pulheria, sora sa cea exilată, a rămas singura reprezentantă a dinastiei teodosiene. Susţinătoare înfocată a Ortodoxiei, a fost raza de lumină a Bisericii, în întunericul ultimilor ani.

Era o ortodoxă profundă, încât palatul imperial, aşa cum mărturisesc istoricii vremii, „mirosea a mănăstire şi nu a reşedinţă imperială”. Meritul ei este acela că a avut conştiinţa că nu poate conduce singură un imperiu întins pe trei continente, o administraţie în care eunucii deţineau puterea, iar uzurpatorii apăreau la orice pas. Deşi făcuse votul fecioriei şi era înaintată în vârstă, s-a căsătorit cu generalul ortodox Marcian, asociindu-l la domnie. Acesta era originar din Tracia, făcuse carieră în armata lui Teodosie cel Mare, devenind cel mai de seamă general al armatei – singurul în măsură să ţină în echilibru politica puternicului Hrisafiu.

Domnia generalului Marcian a fost văzută în istorie ca reprezentând „anii de aur” ai Imperiului. Au fost readuși în scaune pe episcopii ortodocşi exilaţi. Nu au fost uitate nici rămăşiţele patriarhului Flavian, cel omorât la Sinodul de la Efes, pe care le-a aşezat cu mare cinste în biserica Sfinţilor Apostoli.

În ziua de 8 octombrie 451, în prezenţa comisarilor imperiali, s-au deschis lucrările Sinodului IV Ecumenic. În Biserica Sfintei Eufimia, zidită pe vârful unui munte, în apropierea Bosforului, cei 600 de episcopi au hotărât că Ortodoxia este învățătura cea dreaptă, formulând o definiție de credință. Textul conţinea, la început, simbolul de credinţă niceean şi pe cel constantinopolitan, ca bază neclintită a credinţei. Definiţia de credinţă se încheia cu interdicţia oricărei modificări, prevăzând sancţiuni imperiale în caz de neascultare. Această formulă, semnată de către 452 de participanţi, dădea un răspuns la toate disputele hristologice, de la Apolinarie, la Eutihie şi Dioscor. Era un text dogmatic care elimina orice interpretare părtinitoare.

Majoritatea celor ce au studiat formula calcedoniană sunt de acord că aceasta „a salvat credinţa în Hristosul istoric”. Erezia monofizită a fost condamnată, arătând că în Persoana Una a lui Hristos există atât firea dumnezeiască, cât şi firea omenească – unite neîmpărţit si nedespărţit, neschimbat si neamestecat.

În prezenţa perechii imperiale, a întregului senat şi a curţii, a fost proclamată în mod solemn formula dogmatică calcedoniană, semnată de către cei 452 de părinţi. La 25 octombrie 451, împăraţii Marcian şi Pulheria, împreună cu întreg senatul, au asistat la şedinţa solemnă în care s-a citit formula dogmatică adoptată. Împăratul a fost aclamat ca „un nou Constantin, nou Pavel, nou David”, iar Pulheria ca o „nouă Elena”, împreună „apărători ai Ortodoxiei şi susţinători ai păcii universale” .

Împărăteasa Pulheria a fost persoana providenţială, care a apărat şi a susţinut credinţa ortodoxă. De aceea, ea a intrat în conştiinţa liturgică a Bisericii, fiind pomenită de două ori în Sinaxar. La 17 februarie, împreună cu soţul ei, Marcian şi separat, în ziua de 10 august. Interesant este faptul că apare şi în calendarul Bisericii Romano-Catolice, deşi Sinodul IV Ecumenic nu a fost favorabil creştinătăţii apusene.

Realitatea este aceea că momentul Calcedon și biruința sa de care ne bucurăm noi astăzi au fost rezultatul credinței unei femei care prefera mănăstirea, în fața lumii. Dar, când a simțit că era nevoie de ea, și-a lăsat liniștea chiliei, acceptând chiar a se căsători, doar pentru a salva credința. O jertfă pe care Biserica nu a trecut-o cu vederea, căci până astăzi Sfânta Pulheria a rămas drept „Împărăteasa care și-a închinat viața Ortodoxiei”.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

miercuri, 17 februarie 2021

17 FEBRUARIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz