25 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 1005: Kenneth al III-lea al Scoției (n. 967)
· 1625: Giambattista Marini, poet italian (n. 1569)
· 1751: Frederic I, suedeză Fredrik I, (17 aprilie 1676 – 25 martie 1751) a fost prinț consort al Suediei din 1718 până în 1720, rege al Suediei din 1720 până la moartea sa și landgraf de Hesse-Kassel din 1730.
A fost fiul lui Carol I, Landgraf de Hesse-Kassel și al Prințesei Maria Amalia de Courland.
În 1692 tânărul prinț a făcut un tur al republicii olandeze, în 1695 un tur al peninsulei italiene iar mai târziu a studiat la Geneva. A început apoi o carieră militară conducând trupele hessiene ca general locotenent în Războiul Succesiunii Spaniole de partea olandezilor.
A fost învins în 1703 în Bătălia de la Speyerbach însă a participat anul următor în marea victorie din Bătălia de la Blenheim.
În 1706 a fost din nou învins de francezi în Bătălia de la Castiglione.
În 1716 și 1718 s-a alăturat campaniei regelui Carol al XII-lea al Suedieiîmpotriva Norvegiei și a fost numit generalisim suedez.
Frederic care era văduv din 1705 s-a recăsătorit cu Prințesa Ulrica Eleonora a Suediei în 1715. Tot atunci a devenit Prințul Frederic al Suediei și prinț consort[2] în timpul domniei Ulricăi Eleonora din 1718 până la abdicarea ei în 1720. În 1720 Frederic i-a succedat la tron fiind ales de Riksdag.
La 31 mai 1700, s-a căsătorit cu prima lui soție, Louise Dorothea, Prințesă a Prusiei (1680–1705), fiica regelui Frederic I al Prusiei (1657–1713) și Elisabeta Henrietta de Hesse-Kassel (1661–1683). Nu au avut copii.
A doua soție, cu care s-a căsătorit în 1715, a fost Ulrica EleonoraPrințesă a Suediei (1688–1741), fiica regelui Carol al XI-lea al Suediei(1655–1697) și a reginei Ulrica Eleonora a Danemarcei (1656–1693). Nu au avut copii.
Frederic I a avut trei copii nelegitimi cu metresa sa Hedvig Taube:
- Frederick William von Hessenstein (1735–1808).
- Charles Edward von Hessenstein (1737–1769).
- Hedwig Amalia von Hessenstein (1743–1752).
După decesul lui Hedvig Taube, metresa sa oficială a fost nobila Catharina Ebba Horn, căruia i-a acordat titlul de contesă (1745–1748).
| Frederic I | |
| Prinț consort al Suediei Rege al Suediei Landgraf de Hesse-Kassel | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 17 aprilie 1676 Kassel, Hesse-Kassel |
| Decedat | (74 de ani) Stockholm, Suedia |
| Înmormântat | 26 februarie 1719 Biserica Riddarholmen, Stockholm |
| Părinți | Karl I[1] Maria Amalia de Courland[1]  |
| Frați și surori | Marie Louise de Hesse-Kassel Sophie Charlotte of Hesse-Kassel[*] Wilhelm al VIII-lea de Hesse-Kassel Maximilian of Hesse-Kassel[*] George Charles of Hesse-Kassel[*] Wilhelmina Charlotta of Hessen-Kassel[*] |
| Căsătorit cu | Louise Dorothea a Prusiei (1700-1705) Ulrica Eleonora a Suediei (1715-1741) |
| Copii | Frederic William von Hessenstein Charles Edward von Hessenstein Hedvig Amalia von Hessenstein |
| Cetățenie |  Suedia |
| Religie | Calvinism[*] luteranism |
| Ocupație | politician personal militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Hesse-Kassel |
| Rege al Suediei | |
| Domnie | 24 martie 1720 – 25 martie 1751 |
| Încoronare | (44 de ani) |
| Predecesor | Ulrica Eleonora |
| Succesor | Adolf Frederic |
| Prinț consort al Suediei | |
| Domnie | 30 noiembrie 1718 - 29 februarie 1720 |
| Predecesor | Ulrica Eleonora a Danemarcei |
| Succesor | Ulrica Eleonora a Suediei |
Ea a fost fiica contelui Ludwig Kraft de Nassau-Saarbrücken (d. 1713) și a contesei Philippine Henriette de Hohenlohe (1679–1751).
La 21 septembrie 1719, la vârsta de 15 ani, la Schloss Lorentzen, ea s-a căsătorit cu Christian al III-lea, Conte Palatin de Zweibrücken care avea 44 de ani. Cuplul a avut patru copii:
- Caroline de Zweibrücken (9 martie 1721 - 30 martie 1774); s-a căsătorit în 1741 cu Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt, au avut copii
- Christian al IV-lea (6 septembrie 1722 - 5 noiembrie 1775); s-a căsătorit morganatic în 1751 cu Maria Johanna Camasse, au avut copii
- Friedrich Michael de Zweibrücken (27 februarie 1724 - 15 august 1767); s-a căsătorit în 1746 cu contesa palatină Maria Franziska de Sulzbach, au avut copii
- Christiane Henriette de Zweibrücken (16 noiembrie 1725 - 11 februarie 1816); s-a căsătorit în 1741 cu Karl August, Prinț de Waldeck și Pyrmont, au avut copii
Când Christian al III-lea a murit în 1735, Caroline a preluat regența timp de cinci ani, cu acordul împăratului Carol al VI-lea, până când fiul ei cel mare a devenit major.
Din 1744 până în 1774 ea a locuit la castelul Bergzabern. A murit la 25 martie 1774 la Darmstadt la vârsta de 69 de ani. La cinci zile după decesul ei a murit și fiica ei cea mare, Caroline.
| Caroline de Nassau-Saarbrücken | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 12 august 1704 Saarbrücken, Germania |
| Decedată | (69 de ani) Darmstadt |
| Înmormântată | Stadtkirche Darmstadt[*] |
| Părinți | Louis Crato of Nassau-Saarbrücken[*] Philippine Henriette zu Hohenlohe-Langenburg[*] |
| Frați și surori | Lluïsa Enriqueta de Nassau-Saarbrücken[*] Eleonore von Nassau-Saarbrücken[*] |
| Căsătorită cu | Christian al III-lea, Conte Palatin de Zweibrücken |
| Copii | Caroline de Zweibrücken Christian al IV-lea Friedrich Michael de Zweibrücken Christiane Henriette de Zweibrücken |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | Regent |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Conte |
| Familie nobiliară | Casa de Nassau-Weilburg( prin naștere) Casa de Wittelsbach (prin mariaj) |
| Regent | |
· 1801: A murit poetul romantic german Novalis; (n. 1772). Pe numele adevărat Friedrich Leopold von Hardenberg) (n. 2 mai 1772), Novalis a fost unul dintre cei mai mari poeți și prozatori germani, considerat cel mai de seamă reprezentant al Cercului romanticilor de la Jena. Influențat de Fichte, căruia i-a fost discipol, a cultivat idealismul magic și extazul mistic. Volumul sau „Hymnen an die Nacht” (Imnurile noptii), reprezintă cea mai înaltă culme a creației sale poetice, dar și a liricii germane din perioada romantismului timpuriu.
* 1886: Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este (germană Maria Theresia Beatrix Gaëtane, Erzherzogin von Österreich-Este, Prinzessin von Modena[1]) (n. 14 iulie 1817 - d. 25 martie 1886) a fost membră a Casei de Austria-Este, arhiducesă de Austria, prințesă de Austria, Ungaria, Boemia și Modena prin naștere. Prin căsătoria cu Henri, conte de Chambord, ea a devenit membră a Casei de Bourbon. Henri a fost rege al Franței disputat din 2 până în 9 august 1830 și pretendent legitimist la tronul Franței din 1844 până în 1883.
Maria Theresa a fost cel mai mare copil [1] al lui Francisc al IV-lea, Duce de Modena și a soției lui, Maria Beatrice de Savoia
| Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Maria Theresia Beatrix Gaëtane |
| Născută | 14 iulie 1817 Modena, Ducatul de Modena și Reggio |
| Decedată | (68 de ani) Gorizia, Austro-Ungaria (astăzi în Italia) |
| Înmormântată | Mănăstirea Kostanjevica, Slovenia |
| Părinți | Francisc al IV-lea, Duce de Modena Maria Beatrice de Savoia |
| Frați și surori | Arhiducesa Maria Beatrix de Austria-Este Arhiducele Ferdinand Karl Viktor de Austria-Este Francisc al V-lea, Duce de Modena |
| Căsătorită cu | Henri, conte de Chambord |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Austria-Este Casa de Bourbon |
* 1887: Dimitrie Gusti (n. 24 octombrie 1818, Iași — d. 25 martie 1887, Iași) a fost un poet, traducător de fabule, autor de manuale didactice și om politic român.
Dimitrie Gusti s-a născut la data de 24 octombrie 1818 în orașul Iași, în familia unui comerciant. A studiat la Academia Mihăileană și la Conservatorul din Iași, pe care l-a absolvit în anul 1839. A fost unul dintre primii actori moldoveni. Renunță însă la actorie și intră ca amploiat la Divanul Domnesc.
A lucrat apoi ca profesor de geografie, retorică și filosofie la mai multe școli din Iași (la Academia Mihăileană din 1845). A îndeplinit mai multe funcții în administrația școlilor: inspector, apoi director la Dep. I al școlilor din Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. S-a manifestat ca militant prounionist, fiind numit ca primar al orașului Iași (24 august 1864 - 5 decembrie 1866).
În plan politic, a fost de doctrină liberală. A îndeplinit funcția de ministru al cultelor și instrucțiunii în două guverne consecutive (17 august 1867 - 16 noiembrie 1868). Apoi a fost ales deputat și senator liberal. În mai multe rânduri a deținut funcția de primar al orașului Iași (18 iulie 1869 - 25 octombrie 1870; 12 decembrie 1871 - 7 mai 1872; 14 octombrie 1881 - 3 februarie 1883; 7 decembrie 1886 - 25 martie 1887).
.jpg)
Dimitrie Gusti a trecut la cele veșnice la data de 25 martie 1887 în orașul Iași. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.
În paralel cu activitatea politică, Dimitrie Gusti a scris versuri și proză, cronici teatrale și a efectuat traduceri. A mai fost publicist și editor, precum și proprietar de tipografie.
| Dimitrie Gusti | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 24 octombrie 1818 Iași |
| Decedat | 25 martie 1887 |
| Naționalitate |  România |
| Ocupație | Om politic, poet, traducător |
| Ministru al Cultelor și Instrucțiunii | |
| În funcție 17 august 1867 – 16 noiembrie 1868 | |
| Primar al Iașului | |
| În funcție 24 august 1864 – 5 decembrie 1866 | |
| Precedat de | - |
| Succedat de | Teodor V. Tăutu |
| În funcție 18 iulie 1869 – aprilie 1870 | |
| Precedat de | Ioan Antoniadi |
| Succedat de | Teodor V. Tăutu |
| În funcție decembrie 1871 – mai 1872 | |
| Precedat de | Constantin Cristodulo-Cerchez |
| Succedat de | Nicolae Gane |
| În funcție octombrie 1881 – februarie 1883 | |
| Precedat de | Ioan Ornescu |
| Succedat de | Leon Negruzzi |
| În funcție decembrie 1886 – martie 1887 | |
| Precedat de | Leon Negruzzi |
| Succedat de | Nicolae Gane |
· 1914: Frédéric Mistral (n. 8 septembrie 1830 Maillane, Bouches-du-Rhône - d. 25 martie, 1914 Maillane) poet francez de limbă provensală, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1904.
A fost întemeietor al mișcării felibrilor, care viza independența culturală a Provenței, reînvierea și promovarea limbii, literaturii și tradițiilor provensale, după modelul unui clasicism meridional.
Joseph - Étienne Frédéric Mistral s-a născut la 8 septembrie 1830, în satul Maillane din departamentul Bouches-du-Rhone din sudul Franței. Tatăl său este proprietar al Mas-ului du Juge, unde poetul va locui până la moartea acestuia (1885). Face studii la școala rurală de la Saint-Michel-de-Frigolet, apoi la Pensionatul Dupuy și la Colegiul Regal din Avignon. Prima sa încercare poetică (încurajată de Joseph Roumanille, "repetitor" la Colegiul din Avignon și unul dintre cei mai apropiați colaboratori și prieteni ai scriitorului) este traducerea unui psalm (1846). După ce își trece bacalaureatul la Nîmes (1847), compune într-o primă formă poemul în patru cânturi Li Meissoun (Secerișul), imitație a Georgicelor lui Virgiliu(1848). În același an este trimis la Aix-en-Provence spre a-și lua licența în drept și publică singura poezie pe care a scris-o în limba franceză, o Odă închinată Republicii. Saint René Taillandier alcătuiește și publică o antologie a poeziei occitane. Li Prouvencalo (Provesalii) care se deschide și se închide cu două poeme de Mistral (1851). În 1854, Mistral, împreună cu alți scriitori de limbă provensală (felibri), înființează societatea literară Le Félibrige.
Pe data de 25 martie 1914 Frédéric Mistral se stinge din viață. Conform cărții “Al șaselea simț al animalelor” de Philippe de Wailly, câinele lui Frédéric Mistral i-a rămas fidel și după decesul acestuia prin faptul că a rămas pe mormântul stăpânului și a refuzat să se mai hrănească.
Opera:
- Li Meissoun (Secerișul), scris în 1848, publicat în 1927
- Mirèio, 1859
- Calendau, 1867
- Lis Isclo d'Or (Insulele de Aur), 1875
- Lou Tresor dóu Felibrige (Tezaurul Felibrilor),1878 - 1886
- Nerto, 1886
- La Rèino Jano (Regina Jano), 1890
- Lou Pouèmo dóu Rose (Poemul Ronului), 1897
- Memori e Raconte (Memorii și povestiri), 1906
- Discours e Dicho (Discursuri și povestiri), 1906
- La Genèsi (Geneza), 1910
- Lis Oulivado(Câmpurile cu măslini), 1912
- Proso d'Armana (Proza de Almanah), 1926
- Nouvello Proso d'Armana (O nouă proză de Almanah), 1927
- Darriero Proso d'Armana (Ultima proză de Almanah), 1930
- Escourregudo per l'Itali (Excursie în Italia), 1930
- Mi Rapugo (Spice adunate, inedit)
Frédéric Mistral  | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 8 septembrie 1830 Maillane, Bouches-du-Rhône |
| Decedat | (83 de ani) Maillane, Franța |
| Căsătorit cu | Marie Mistral[*] |
| Naționalitate | franceză  |
| Cetățenie | Franța |
| Etnie | Francezi |
| Ocupație | poet |
| Limbi | dialectul provensal[*][1] limba franceză Limba occitană[2] |
| Studii | Universitatea Aix-Marsilia[*] |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | poezie |
| Opere semnificative | Mirèio[*] Lo Tresaur dau Felibritge[*] |
| Note | |
| Premii | Premiul Nobel pentru literatură[3][4] |
| Premiul Nobel pentru Literatură, 1904 | |
· 1918: Claude Debussy, compozitor francez (n. 1862). Este considerat a fi cel mai important compozitor de pian, de după Frederic Chopin si totodata unul dintre cei mai influenți compozitori, creatorul unui stil inovativ si a unei opere care a constituit o evadare din conceptele tradiționaliste.
· 1938: Ettore Majorana, fizician italian (n. 1906)
· 1940: Ion Nonna Otescu, compozitor român (n. 1888)
* 1949: Prințul August Wilhelm Heinrich Günther Viktor al Prusiei (29 ianuarie 1887 – 25 martie 1949) a fost al patrulea fiu al kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei și a primei lui soții, Ducesa Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein.
S-a născut la Potsdamer Stadtschloss când bunicul său era încă Prinț Moștenitoral Prusiei. Și-a petrecut tinerețea împreună cu frații săi în Palatul Nou din Potsdam iar școala la Prinzenhaus în Plön. Mai târziu, a studiat la universitățile din Bonn, Berlin și Strasbourg. A primit doctoratul în științe politice în 1907 "într-o manieră extrem de dubioase", cum îl descrie un autor.
Prințul August Wilhelm s-a căsătorit cu verișoara sa, Prințesa Alexandra Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg(1887 – 1957) la 22 octombrie 1908 la Berlin. Cuplul și-a planificat să-și stabilească reședința la Palatul Schönhausen din Berlin dar s-au răzgândit atunci când tatăl lui a decis să-și părăsească fiul la Vila Liegnitz din Sanssouci Park. La data de 26 decembrie 1912 s-a născut singurul lor copil, Prințul Alexandru Ferdinand al Prusiei (a murit la 12 iunie 1985). Reședința lor din Potsdam a devenit loc de întâlnire pentru artiști și cărturari.
În timpul Primului Război Mondial, August Wilhelm a fost admnistrator (Landrat) al districtului Ruppin. Ajutorul său personal, Hans Georg von Mackensen, cu care a fost prieten apropiat din adolescență, a jucat un rol important în viața sa.
Aceste "tendințe pronunțat homofile" au contribuit la eșecul căsătoriei sale cu prințesa Alexandra Victoria. Ei nu au divorțat formal din cauza opoziției tatălui lui August Wilhelm, kaiserul Wilhelm al II-lea.
După sfârșitul războiului, cuplul a divorțat în mod oficial în martie 1920. Wilhelm August a primit custodia fiului lor. După divorțul său și căsătoria prietenului său Hans Georg von Mackensen cu Winifred von Neurath, fiica lui Konstantin von Neurath, August Wilhelm a trăit o viață retrasă la casa sa din Potsdam. A luat lecții de desen cu profesorul Arthur Kampf iar vânzarea picturilor i-au garantat o sursă suplimentară de venit.
August Wilhelm s-a alăturat grupului naționalist al veteranilor "Stahlhelm". În anii următori legăturile sale cu naționalist socialiștii au crescut. În cele din urmă, spre disconfortul familiei sale și împotriva dorinței tatălui său, s-a alăturat NSDAP la 1 aprilie 1930. În noiembrie 1931 a fost acceptat în SA cu rangul de "Standartenführer".
| Prințul August Wilhelm | |
| Prinț August Wilhelm al Prusiei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 29 ianuarie 1887 Potsdam, Prusia |
| Decedat | (62 de ani) Stuttgart, Baden-Württemberg |
| Înmormântat | Langenburg |
| Părinți | Wilhelm al II-lea al Germaniei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein |
| Frați și surori | Prințesa Victoria Luise a Prusiei Prințul Adalbert al Prusiei Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei Prințul Joachim al Prusiei Prințul Oskar al Prusiei Prințul Eitel Friedrich al Prusiei |
| Căsătorit cu | Prințesa Alexandra Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg |
| Copii | Prințul Alexander Ferdinand al Prusiei |
| Cetățenie | Germania |
| Ocupație | politician personal militar[*] |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Hohenzollern |
| Deputat în Reichstagul Republicii de la Weimar[*] | |
| Deputat în Reichstagul Germaniei Naziste[*] | |
· 1958: Ștefan Bezdechi, filolog și traducător român, membru corepondent al Academiei Române (n.1886)
· 1958 - A murit Gheorghe Tătărăscu, om politic liberal (n.1886).
Studiază la Berlin, Essen și München, apoi (din 1920) la Școala Bauhaus din Weimar, unde ajunge „meșter“ al artei, iar în 1923 i se încredințează conducerea Cursului preliminar formativ, ocupându-se totodată de „atelierele“ pentru sticlă/vitralii și lemn/mobilier. În perioada 1925-1933 - urmând peregrinările școlii la Dessau, apoi la Berlin - funcționează ca profesor titular, explorând noi metode de pedagogie artistică.
Ca urmare a închiderii Școlii Bauhaus, de către naziștii ajunși la putere, părăsește Germania, devine profesor la cele mai prestigioase universități din S.U.A., înrâurind notabil formarea unui număr considerabil de artiști americani. După depășirea unei inițiale faze expresioniste, precum și a unei raționalități excesive induse de Bauhaus, Albers aderă, în 1936, la American Abstract Artists Association.
În perioada 1953-1960 conduce catedre de învățământ artistic universitar în Chile, Peru și R.F. Germania („Hochschule für Gestaltung“ din Ulm). De la sfârșitul celui de‑al cincilea deceniu realizează așa‑zise Constelații structurale (de pildă, Indicating Solids, 1949), un ciclu de desene oferind reprezentări întrepătrunse arhitectonic (amintind de proiecțiile axonometrice), care se lasă „citite“ prin inversare/răsturnare optică, după principiul cubului neckerian.
În continuare, culoarea, cu legitățile ei specifice (și îndeosebi virtuțile ei plastice), va constitui tema centrală a preocupărilor artistului. Pe această linie, începând din 1950, pictorul elaborează numeroase variații constructiviste reunite în ciclul Homage to the Square (Omagiu pătratului; de pildă, Adiere verde, 1963, Köln, Wallraf‑Richartz‑Museum).
Lucrările acestei serii - considerate a fi drept latura cea mai însemnată a creației lui Albers - au fost realizate în diferite tehnici (picturi în ulei, serigrafii și tiraje offset). În general, imaginea este organizată după principiul șocului optic, rezultat din tonurile pure, fără marcarea liniilor de contact dintre diferitele zone cromatice. Contrar evidenței, Albers nu se considera un reprezentant al curentului „op‑art“ (care îi datorează, totuși, impulsuri și sugestii esențiale), preferând, pentru creația sa, denumirea de „Perceptual Painting“ (pictură perceptuală). Alte lucrări importante: seria Chei de sol, Variații pe o temă dată, Chioșcuri.
| Josef Albers | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12] Bottrop, Germania |
| Decedat | (88 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][10][11][12] New Haven, Connecticut, SUA |
| Căsătorit cu | Anni Albers[*] (–)[13] |
| Cetățenie | Germania SUA |
| Ocupație | pictor profesor universitar fotograf designer |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | pictură |
| Studii | Academia de Arte Frumoase din München, Bauhaus, Willem de Kooning Academy[*] |
| Pregătire | Franz Stuck[*], Johannes Itten[*] |
| Profesor pentru | Florence Henri[*] |
| Mișcare artistică | Op-art |
| Premii | Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de Ofițer[*] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de Ofițer[*] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*] |
· 1999 : A murit Valentin Lipatti, om de cultura, ilustră figură a diplomației românești; (n. 26 martie 1923). Şi-a legat numele de Conferinţa de la Helsinki pentru securitate şi cooperare în Europa, reprezentant permanent, din partea României, la UNESCO (n.26.03.1923). A fost fiul lui Theodor Lipatti, diplomat, si al Anei (n. Racoviceanu si frate cu pianistul Dinu Lipatti. Licentiat al Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti, unde a fost elevul lui Basil Munteanu si al lui Tudor Vianu. A avut o cariera universitara la Facultatea de Limbi Romanice si Clasice din Bucuresti si, in paralel, o prodigioasa cariera diplomatica: ambasador, delegat al Romaniei la UNESCO, participant la pregatirea reuniunii de la Helsinki.
A tradus din Moliere, Beaumarchais, Hugo, Balzac, Anouilh. Paul Vialar.
Victor Naghi s-a născut la București, într-o familie de muncitori, tatăl său fiind ungur și mama săsoaică. Fostul secretar al lui Naghi, învățătorul Valentin Găiduț, mărturisea, în 2010, că ”tatăl lui era potcovar, iar mama a fost la ciur, la moara lui Assan- atunci nu erau mecanisme, se dădea la ciur - ea era o femeie mare și puternică. Singura fiică a directorului Naghi este doctor în Științe Stomatologice, iar ginerele a fost marinar comandant de navă.”[5] El a murit într-o zi de ”sâmbătă, 25 martie 2000, la București, după o lungă și grea suferință, cu doar două zile înainte de a împlini 80 de ani”. În acea zi, ”la ARO, la porți, a fost expus tabloul lui VICTOR NAGHI și s-a anunțat că cei care vor să-i aducă un ultim omagiu – angajați sau nu la ARO – pot face deplasarea la București cu autobuze puse la dispoziție de uzină”.[3] Despre înmormânarea sa povestește Gheorghe Maidan, unul dintre foștii angajați ARO: ”Am fost la înmormântare, la București, la Victor Naghi. A fost înhumat la Cimitirul Civil Ghencea din Capitală. S-au pus la dispoziție de către uzină două autobuze, care au fost pline cu angajați ai fabricii. Dar, pe lângă aceștia, au fost mulți mai mulți care au mers cu mașinile personale, dar și dintre cei care erau detașați cu serviciul în București. Toți au venit la înmormântarea lui Naghi și toți l-au deplâns pe marele director.” [2]Soția sa, Ioana Naghi, după moartea acestuia, a donat Muzeului Municipal din Câmpulung mai multe fotografii, decorații și obiecte simbolice diverse legate de Victor Naghi și ARO
Înainte de Al Doilea Război Mondial, Naghi a fost ucenic la Fabrica ”Dumitru Voina” din București, devenind strungar.[4]
Mai târziu, în 1965, după ce era director de ani buni, Naghi a absolvit, la seral, Liceul Dinicu Golescu din Câmpulung.[4]Despre modul cum a intrat la liceu, Naghi povestea, în stilu-i caracteristic, următorul episod: „Am dat și eu examen la liceu, la „Dinicu Golescu”. Aveam de acasă pregătită fițuică și mă descurcam la copiat. Îmi cereau toți fițuica. Le-o dădeam din mână în mână, pentru că ei nu erau în stare să-și construiască o fițuică…”[7]
În 1978 frecventează Universitatea Politică și de Conducere din București
În perioada mai 1942 - mai 1945, Naghi și-a făcut stagiul militar la Regimentul 35 artilerie Sibiu, cu care a participat pe ambele fronturi (Frontul de Est și Frontul de Vest).[8] El a fost lăsat la vatră caporal și în 1947, ”pentru faptele de arme, devotamentul și priceperea de care a dat dovadă pe câmpul de luptă” i s-a conferit, prin decret al regelui Mihai, medalia ”Bărbăție și Credință" cu spade, clasa II
În decembrie 1946, Naghi devine membru al Partidului Comunist Român.
Funcții îndeplinite, pe linie de partid:
1957–1982, membru al biroului Comitetului județean de partid Argeș, al Comitetului orășenesc de partid Câmpulung și deputat în Consiliul popular al județului Argeș;
21 iul. 1972–28 nov. 1974, membru supleant al C.C. al P.C.R.;
28 nov. 1974–23 nov. 1984, membru al C.C. al P.C.R.
După cum se poate observa, Naghi nu a fost niciodată activist de partid, a avut doar funcții executive, pe linie de partid, funcția sa de bază fiind însă, întotdeauna, aceea de director, un ”director bun” dar ”comunist cu patru clase”, cum îl catalogau liberalii din Câmpulung
Profesional:
1934 – mai 1942, ucenic strungar la Fabrica „Dumitru Voina“ din București (devenită, mai târziu, uzinele “Aversa”);
mai 1942 – mai 1945, stagiul militar și participant la război;
iunie 1945 – 1946, strungar la Uzina de pompe București (Aversa);
1946 – 1948, șef de secție la Uzina de pompe București (Aversa);
1948 – 1949, director al Uzinei de pompe București (Aversa);[10]
1949 – 1953, director al Uzinei Vulcan din București;
1954 – 1955, director adjunct la Secția comercială a Sfatului popular al Capitalei;
1955 – 1956, director al Întreprinderii de construcții speciale și montaj Călan;
ianuarie 1957 – 1982, director al Uzinelor Mecanice Câmpulung-Muscel.
· 2006: A murit Buck Owens, cântăreț și chitarist american; (n. 12 august 1929). Alvis Edgar Owens, Jr., cunoscut ca Buck Owens, a fost un muzician, cântăreț, compozitor și lider al trupei americane Buckaroos.
* 2006: Richard Fleischer (n. New York, SUA[9] – d. Woodland Hills[*], SUA) a fost un regizor american.
Richard Fleischer s-a născut într-o familie evreiască americană[11] în Brooklyn. Este fiul Essiei (născută Goldstein) și al animatorulul/producatorului Max Fleischer, originar din Cracovia.[12]După absolvirea Brown University, s-a dus la Yale School of Drama, unde și-a cunoscut viitoarea soție, Mary Dickson
Filmografie:
- 1943 This Is America (Short documentary series)
- 1943 Flicker Flashbacks (Series of shorts)
- 1944 Memo for Joe
- 1946 Child of Divorce
- 1947 Design for Death
- 1947 Banjo
- 1948 Bodyguard
- 1948 So This Is New York
- 1949 Trapped
- 1949 Make Mine Laughs
- 1949 Follow Me Quietly
- 1949 The Clay Pigeon
- 1950 Armored Car Robbery
- 1951 His Kind of Woman (director credited to John Farrow)
- 1952 Enigma din Chicago (The Narrow Margin)
- 1952 The Happy Time
- 1953 Arena
- 1954 20.000 leghe sub mări (20,000 Leagues Under the Sea)
- 1955 Violent Saturday
- 1955 The Girl in the Red Velvet Swing
- 1956 Bandido
- 1956 Between Heaven and Hell
- 1958 Vikingii (The Vikings)
- 1959 These Thousand Hills
- 1959 Compulsion
- 1960 Crack in the Mirror
- 1961 The Big Gamble
- 1961 Baraba (Barabbas)
- 1966 Călătorie fantastică (Fantastic Voyage)
- 1967 Doctor Dolittle
- 1967 Think 20th
- 1968 Strangulatorul din Boston (The Boston Strangler)
- 1969 Che!
- 1970 Tora! Tora! Tora!
- 1971 Teroare albă (See No Evil aka Blind Terror)
- 1971 The Last Run
- 1971 10 Rillington Place
- 1972 Rond de noapte (The New Centurions),
- 1973 Produsul verde (Soylent Green)
- 1973 Răzbunare în sânul mafiei (The Don Is Dead)
- 1974 Mr. Majestyk
- 1974 Banda lui Spikes (The Spikes Gang)
- 1975 Mandingo
- 1976 Incredibila Sarah (The Incredible Sarah)
- 1977 Prinț și cerșetor (Crossed Swords)
- 1979 Ashanti
- 1980 Cântărețul de jazz (The Jazz Singer)
- 1982 Dur printre cei duri (Tough Enough)
- 1983 Amityville 3-D
- 1984 Conan distrugătorul (Conan the Destroyer)
- 1985 Fantasticele aventuri ale Sonjei (Red Sonja)
- 1987 Un mister de un milion de dolari (Million Dollar Mystery)
- 1989 Call from Space (Short)
- 1989 The Betty Boop Movie Mystery (Fleischer credited as "creative consultant")
| Richard Fleischer | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Richard Fleischer |
| Născut | 8 decembrie 1916 Brooklyn, New York, SUA |
| Decedat | (89 de ani) Woodland Hills, Los Angeles, SUA |
| Părinți | Max Fleischer[2] |
| Cetățenie | SUA |
| Ocupație | Regizor, producător de film, scenarist |
| Activitate | |
| Alma mater | Yale School of Drama[*] Universitatea Brown[*] |
| Ani de activitate | 1942-2006 |
| Premii | Premiul Oscar pentru cel mai bun film documentar () Disney Legends[*] ()[ |
* 2012: Alexandru Spătaru (n. 2 iunie 1920, Armeni, județul Sibiu - d. 25 martie2012) a fost unul dintre cei mai cunoscuți specialiști români în telecomunicații, absolvent al Politehnicii din București
A absolvit Liceul George Barițiu din Cluj în anul 1939. A obținut diploma de inginer la Institutul Politehnic București în anul 1944.[1]
În 1950, Alexandru Spătaru este numit conferențiar în Institutul Politehnic din București.[2]
În 1951, când nu fusese înființată încă Facultatea de Electronică, în cadrul Facultății de Electrotehnică se creează catedre și cursuri noi. În nou apăruta catedră de Bazele radiotehnicii condusă de prof. Gh. Cartianu, sunt înființate și alte cursuri, printre care: (1) Emițătoare, condus de prof. Alexandru Spătaru, având asistent pe Ion Teodorescu, respectiv (2) Receptori, condus tot de prof. Alexandru Spătaru, având asistent pe Viniciu Nicolescu.[3]
Pe baza hotărârilor Consiliului de Miniștri nr. 2688/1953, 2727/1953 privind planul de dezvoltare a învățământului superior pe anul 1953–1954 și a Ordinului Ministrului Învățământului nr. 5108/1953, se înființează în Institutul Politehnic București, Facultatea de Electronică și Telecomunicații, una dintre catedre fiind cea de Electrocomunicații, condusă de prof. Ghe. Cartianu, cu 14 posturi, printre care și cel ocupat de prof. Spătaru. În 1956 apare o nouă regrupare și se organizează catedra de Radiocomunicații, condusă de prof. Ghe. Cartianu, și unde ține cursuri și prof. Alexandru Spătaru.[3]
În anul 1961, după decesul prof. Tudor Tănăsescu, conducerea Catedrei de Electronică este preluată de prof. Alexandru Spătaru care înființează, în anul universitar 1962-1963, un colectiv de cercetare destinat televiziunii în culori.[4] De asemenea, este perioada în care a introdus și predat cursul său de Teoria Transmisiunii Informației (TTI) destinat viitorilor ingineri electroniști. După scindarea Catedrei de Electronică (1963), în Catedra de Tuburi și Circuite Electronice și Catedra de Electronică Aplicată, prof. Spătaru rămâne șeful Catedrei de Electronică Aplicată și realizează, un an mai târziu, primele transmisiuni experimentale de televiziune în culori pe standard NTSC, între sediul FET din str. Polizu nr.1, București și pavilionul Expoziției Realizărilor Economiei Naționale (EREN).
Un număr tot mai mare de studenți străini sunt înscriși la cursurile de zi și la doctorat, în cadrul Facultății de Electronică. Între anii 1975-1984, cca. 40 familii de cadre didactice, în principal asistenți și șefi de lucrări, sunt detașate câte 2-6 ani, la Institutul de Telecomunicații din Oran, în Republica Populară și Democratică Algeriană. Această instituție algeriană de învățământ superior avea misiunea de a forma cadrele tehnice superioare de telecomunicații necesare noului stat independent, după cucerirea independenței sale în 1965, fiind finanțată de Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, prin intermediul unui proiect la realizarea căruia au contribuit și specialiști din România, inclusiv din cadrul Facultății de Electronică și Telecomunicații. Un rol important în această fază inițială revine prof.Vasile Cătuneanu, conf. Mariana Beliș și prof.Alexandru Spătaru. Decizia de a se recurge la cadre didactice din România a fost facilitată atât de existența unui acord româno-algerian de cooperare în domeniul învățământului (semnat în 1974) cât și de existența unui contract de livrare a unei fabrici complet utilate de centrale telefonice Pentaconta, de către ISCE Uzinexport și Întreprinderea Electromagnetica din București, unei noi întreprinderi construite în orașul Tlemcen. La Institutul de Telecomunicații din Oran, cadrele didactice din România au contribuit esențial, timp de aproape un deceniu, la organizarea și desfășurarea învățământului superior de electronică, predând în limbile franceză și engleză câteva zeci de cursuri esențiale pentru formarea inginerilor și a sub-inginerilor necesari Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor din Algeria, precum și învățământului din Algeria.[4]
La reorganizarea facultății, din anul 1986, profesorul Alexandru Spătaru rămâne șeful catedrei de Electronică Aplicată din cadrul Facultății de Electronică și Telecomunicații a Institutului Politehnic din București.[3], iar în 1990 aceasta este reorganizată iar, sub denumirea de Catedra de Electronică Aplicată și Ingineria Informației (șef de catedră prof. Alexandru Spătaru).
A fost un excelent cadru didactic (apreciat ca atare de studenți și colaboratori) și un cercetător vizionar datorită vastei sale culturi tehnice, dublată de un accentuat spirit ingineresc, bazat pe rigoare profesională și disciplină.[5]
A ieșit la pensie în 1985, dar a continuat să lucreze cu cercetători și studenți din UPB până aproape de finalul vieții. După 1990 a înființat în cadrul UPB Centrul Național de Teleinformatică și Telecomunicații Spațiale (CNTTS), destinat cercetărilor și relațiilor științifice internaționale în aceste domeni
Alexandru Spătaru a condus cercetările științifice prealabile realizării primelor experimente de televiziune în România: între 1953-1955 în alb-negru [7] și, începând din 1964, în culori. Un tânăr colectiv a realizat un prim emițător experimental în cadrul "Laboratorului de cercetări în telecomunicații" (LCT) condus de Alexandru Spătaru. Odată prezentat ministrului, proiectul a avut un ecou pozitiv, astfel că a fost sprijinit de la cel mai înalt nivel. În consecință, pe 21 august 1955 la ora 20.00 încep primele emisiuni experimentale de televiziune alb-negru cu caracter regulat, filme și cronici de actualități, ale Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor, sub sigla „Studioului Experimental de Televiziune – București”,[7] [8] folosind un emițător de imagine de ordinul a câteva sute de watti și unul de sunet cu o putere pe jumătate, instalate la Poșta Vitan din București. Profesorul Alexandru Spătaru a fost decorat cu Ordinul Muncii cl. a II-a și câțiva dintre cei ce au făcut stația au primit Ordinul Muncii cl. a III-a.[9] În ceea ce privește televiziunea în culori, acest proiect este abandonat, din cauza costurilor, rămânând doar la stadiul de cercetare.[8]
A fost precursor al viziofoniei (= telefonie cu transmiterea imaginilor interlocutorilor) și a efectuat primele cercetări din România în acest domeniu.
A fost director adjunct tehnic la Societatea de Radiodifuziune, apoi director tehnic în Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor, și vice-președinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie. Prin Hotărârea nr. 3226/1967 a Consiliului de Miniștri al Republicii Socialiste România, Alexandru Spătaru a fost numit în funcția de președinte al Comisiei române pentru activități spațiale.[10] A fost director științific al Institutului de Cercetări și Proiectare pentru Telecomunicații (ICPTc).[5] A fondat Centrul Național pentru teleinformații și telecomunicații spațiale. A fost membru al Comisiei Internaționale Independente pentru Dezvoltarea Telecomunicațiilor Internaționale. A coordonat primele contribuții ale României la activitățile spațiale internaționale. A fost consultant internațional al Uniunii Internaționale pentru Telecomunicații(UIT). Lui îi datorăm frecvențele câștigate de România în urma negocierilor din 1961 de la Stockholm, și ulterior la Geneva în 1984, frecvențe folosite astăzi din plin de canalele de radio și televiziune românești.[11]
Profesorul Spătaru este la originea studiului care a permis achiziționarea primei stații de telecomunicații prin sateliți (Cheia) și aderarea României la Intelsat. În 1972, o delegație de specialiști condusă de prof. Alexandru Spătaru face o vizita în SUA, pentru documentare în informatică și telecomunicații speciale. Scopul urmărit era ca România să introducă telecomunicații la distanță prin satelit. Studiul, prospecțiunile, proiectarea în vederea achiziționării și instalării unui asemenea echipament revin inginerilor din MTTC și durează cca. trei ani. În perioada decembrie 1975 – octombrie 1976 se desfășoară cel mai grandios, mai important și mai costisitor proiect de telecomunicații din Europa de Est: montarea și darea în funcțiune a stației de recepție a satelitului geostaționar de telecomunicații INTELSAT la Cheia, în județul Prahova.[9]
În anul 2012 părăsește această lume, fiind incinerat.
Lucrări:
- Teoria transmisiunii informației. Semnale și perturbații, Editura Tehnică, 1965;
- Teoria transmisiunii informației. Coduri și decizii statistice - Editura Tehnică, 1971[6]
- Théorie de la transmission de l'information – signaux et bruits, Masson, Paris 1970;
- Théorie de la transmission de l'information – codes et décisions, Masson, Paris 1973;
- Theorie der Informationsübertragung. Signale und Störungen (Gebundene Ausgabe) AKADEMIE-VERLAG Berlin 1973;
- Centrala Electrică de Termoficare "Borzești". Monografie, Întreprinderea Poligrafică Bacău, 1983;
- Teoria transmisiunii informației. Probleme, coordonator: prof. dr. ing. Alexandru Spătaru, Editura Didactică și Pedagogică, 1983;
- Fondements de la théorie de la transmission de l'information, Editura Presses Polytechiques Romandes, Lausanne - primul tratat de Teoria Informației apărut în Elveția, 1987
* 2016: Imre Pozsgay (n. 26 noiembrie 1933, Kóny, Regatul Ungariei - d. 25 martie 2016, Budapesta, Ungaria) a fost un politician comunist ungar
| Imre Pozsgay | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 26 noiembrie 1933 Kóny, Regatul Ungariei |
| Decedat | (82 de ani) Budapesta, Ungaria |
| Înmormântat | Farkasréti Cemetery[*] |
| Cetățenie |  Ungaria |
| Ocupație | politician profesor universitar ministru |
| Ministrul Educației Ungariei | |
| În funcție 1980 – 1982 | |
| Precedat de | Károly Poolinszky |
| Succedat de | Béla Köpeczi |
| Premii | Hungarian Heritage Award[*] () Premiul Maghiar pentru Libertate[*] () St. Stephen Prize[*] () |
| Partid politic | MDP MSZMP |
| Profesie | Politician |
Sărbători
- În calendarul ortodox: (+) Buna Vestire (Dezlegare la pește și vin)
- Ziua Politiei Romane
- Ziua nationala a Greciei: Proclamarea independentei fata de Imperiul Otoman in 1821.
- Ziua internațională a solidarității cu angajații reținuți și cu cei dispăruți
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu