MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 29 MARTIE 2021 / POEZIE

 29 MARTIE 2021 - POEZIE

Elena Farago

Elena Farago
Elena Farago
Date personale
Nume la naștere	Elena Paximade
Născută	29 martie 1878  Bârlad, Vaslui, România
Decedată	4 ianuarie 1954 (75 de ani)  Craiova, România
Părinți	Francisc Paximade Anastasia Thomaide
Căsătorită cu	Francisc Farago
Copii	Cocuța, Mihnea (adoptat)
Cetățenie	România
Ocupație	scriitoare de literatură pentru copii[*] traducătoare scriitoare poetă
Pseudonim	Fatma
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	1898 - 1954
Specie literară	reportaj, poezie, poem
Operă de debut	1898 - reportaj 1899 - poemul "Gândul trudiților" în ziarul România muncitoare
Opere semnificative	Șoapte din umbră, Traduceri libere, Șoaptele amurgului, Din traista lui Moș Crăciun
Note
Premii	• 1908 - Premiul „Adamachi” al Academiei Române • 1920 - Premiul „Adamachi” al Academiei Române • Medalia „Bene Merenti”
Modifică date / text

Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română care a compus poezii pentru copii. Creațiile cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Cloșca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit”.

Date biografice

S-a născut pe 29 martie la Bârlad în familia Francisc și Anastasia Paximade. În anul 1890 a rămas orfană de mamă și a fost nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor mai mici. În 1895 Elena a rămas și fără tată, ceea ce a dus la plecarea ei la București, unde a locuit la un frate mai mare. S-a angajat ca guvernantă la familia lui Ion Luca Caragiale, unde a luat contact cu literatura clasicilor. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea să-i devină soț. Elena Farago a debutat în 1898 cu un reportaj, pe care îl semnează Fatma. În 1902 publică prima poezie în ziarul România muncitoare.

În anul 1906, Elena Farago publică primul său volum de poezii, Versuri, la îndemnul lui Nicolae Iorga, a cărui prietenă și confidentă a fost.^[1] Din 1907 se stabilește la Craiova, unde o vor găsi evenimentele sângeroase ale acestui an, iar din cauza afilierii ei la mișcarea țărănească a fost arestată și eliberată numai la intervențiile lui Iorga. În această perioadă l-a adoptat pe fiul său, Mihnea. În 1913 se va naște fiica Elenei, Cocuța.

Elena Farago este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și Traduceri libere (1908), iar apoi pentru volumele Șoaptele amurgului, Din traista lui Moș Crăciun, apărute în 1920.

În 1921 este numită director al Fundației „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, fundație pe care o va conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contribuții deosebite în ceea ce privește regulamentul de organizare și de funcționare al bibliotecii, fișarea cărților și ținerea unei evidențe corecte de aranjare a publicațiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecțiilor prin achiziții și donații. În 1922 fondează la Craiova, împreună cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongorozi, C.D. Fortunescu, revista literară Năzuința, la care au colaborat: Simion Mehedinți, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. De asemenea a patronat și revista educativă pentru copii și tineret Prietenul Copiilor (1943-1946).

Elena Farago s-a stins din viață în 1954 la Craiova, după o lungă suferință.

Distincții

• Premiul „Adamachi” din partea Academiei Române pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și Traduceri libere (1908), apoi pentru volumele Șoaptele amurgului (1920) și Din traista lui Moș Crăciun (1920).
• Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927) pentru Ziarul unui motan (1924)
• Premiul Internațional „Femina” (1924)
• Premiul Național pentru Literatură (1938)
• Medalia „Bene Merenti” - clasa I și „Ordinul Meritul Cultural” - Cavaler clasa a II-a din partea regelui Carol al II-lea pentru merite literare.

Volume de versuri

• Versuri (1906)
• Șoapte din umbră, Craiova, Ramuri, 1908
• Traduceri libere (1908)
• Din taina vechilor răspântii, Craiova, Ramuri 1913
• Șoaptele amurgului (1920)
• Poezii alese (1924)
• Nu mi-am plecat genunchii, Craiova, Tiparul prietenii științei, 1926
• Poezii (1937)

Volume pentru copii (versuri și proză)

• Pentru copii (2 volume: I 1913, II 1920), București, Editura Ramuri, 1912;
• Copiilor (1913)
• Din traista lui Moș Crăciun (1920)
• Bobocica (1921)
• Să nu plângem (1921)
• Să fim buni (1922, proză)
• Ziarul unui motan (1924, proză)
• Într-un cuib de rândunică (1925, proză)
• A ciocnit un ou de lemn (1943)
• Într-o noapte de Crăciun (1944)
• 4 gâze nazdravane (1944)
• Cățelușul șchiop, București, Editura Ion Creangă, 1989.

Traduceri

Maurice Maeterlinck, Justiția, traducere de Elena Farago, București, Editura Alcalay, 1915.

Din scrisoarea unei bătrâne

O, lasă-ţi obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieţii, -
Ci scaldă-ţi ochii limpezi în roua dimineţii,
Şi nu-ntreba ţărâna de urmele din drum...

E vitregă ţărâna şi sfatul ei avan, -
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieţii, la toţi, şi dor şi jale
Şi drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,

În care-s însemnate, cu ape şi poteci,
Şi dragostea şi ura şi mila şi păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Şi mutul semn al crucii din liniştea de veci...

O, sunt, de bună seamă, şi lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieţii, -
Şi jalea şi amarul vor fi de veci drumeţii
Cei nelipsiţi, din calea oricărui dintre noi...

De-aceea vezi tu uită cât poţi cu ochi senini, -
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieţii
Să poţi vedea şi-n pâcla şi-n roua dimineţii,
Un rost, în faţa cărui nu poţi să nu te-nchini. 

Trecea un om pe drum

Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum - ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, - şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim. 

Şi iar mi-i sufletul la tine

...Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot...

Aşa!... dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă...

Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer...
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură...
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer... 

Virgil Carianopol

Sari la navigareSari la căutare

Virgil Carianopol
Date personale
Născut	29 martie 1908 Caracal, Olt
Decedat	6 aprilie 1984 (76 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Activitate
Limbi	limba română
Modifică date / text

Virgil Carianopol (n. 29 martie 1908, Caracal – d. 6 aprilie 1984, București) a fost un poet român.

Biografie

După ce a urmat primii ani de școală la Caracal (1916-1922), s-a înscris la o școală militară de artificieri din București (1924-1930). Între 1934 și 1938 a audiat cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București. A lucrat ca salariat civil în diferite servicii ale armatei. Din 1956 până în 1963 a făcut închisoare politică la Aiud și Periprava.^[1]

Virgil Carianopol a colaborat la revista "Viața literară", condusă de George Murnu, revistă la care colabora masiv și Radu Gyr, sub pseudonimul Tartacot.^[2]

A fost afiliat la un moment dat grupului avangardist de la „unu”, apoi s-a reprofilat după 1936 pe tradiționalism, iar versurile sale postbelice au fost fie etichetate oarecum „neoclasice”. În plus, a mai fost afiliat și imagismului, fie el din descendența lui Ilarie Voronca sau a lui Serghei Esenin.^[3]

Astfel, opera sa include versuri avangardiste (Un ocean, o frunte în exil), lirică neoclasică, tradiționalistă (Flori de spini, Elegii și elegii) și care exaltă sentimentul național (Ștergar Românesc), precum și memorialistică (Scriitori care au devenit amintiri).^[4]

Opera publicată

• Flori de spin, 1931
• Versuri - Virgil Carianopol, Editura Vraja, București, 1933
• Un ocean, o frunte în exil, editura unu, București, 1934
• Scrisori către plante, Editura Fundației pentru Literatură și Artă "Regele Carol al II-lea", București, 1936 (pentru care este premiat de Societatea Scriitorilor Români)
• Carte pentru domnițe, Editura Cartea Românească, București, 1937
• Frunzișul toamnei mele, Editura Universul Literar, București, 1938
• Scară la cer, Editura Universul Literar, București, 1940
• Poeme de pe front, Editura Bucur Ciobanul, București, 1943
• Versuri, Editura pentru Literatură, București, 1967
• Cântece de amurg, Editura pentru Literatură, București, 1969
• Cântece românești, Editura Militară, București, 1970
• Viorile vârstei, Editura Eminescu, București, 1972
• Lirice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973
• Ștergar românesc, Editura Militară, București, 1973
• Scriitori care au devenit amintiri, Editura Minerva, București, 1973 (memorialistică)
• Elegii și elegii, Editura Eminescu, București, 1974
• Arcașul lui Ștefan, București, 1976 (literatură pentru copii?)
• Cântece oltenești, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977
• Viorile vârstei, Colecția "Cele mai frumoase poezii", Editura Albatros, București, 1978
• Lumini pentru dragostea mea, Editura Eminescu, București, 1978
• 'Peisaj românesc, Editura Militară, București, 1979
• Copilul cu inima de aur. Povești și povestiri istorice, București, 1980 (literatură pentru copii?)
• Copilul și țara, 1981
• Cântec la plecarea verii, Editura Albatros, București, 1982
• Scriitori care au devenit amintiri - Vol. II, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982 (memorialistică)
• Scară la cer, Colecția "Biblioteca pentru toți", Editura Minerva, București, 1983 (prefață de C. Stănescu
• Cântece pentru mama, Editura Ion Creangă, București, 1984
• La ceasul de taină, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986
• Scrisori către plante, Colecția "Poeți români contemporani", Editura Eminescu, București, 1997 (ediție îngrijită de Virginia Carianopol, cu un cuvânt înainte de Sultana Craia)
• Scriitori care au devenit amintiri. Pagini de jurnal, Editura Universal Dalsi, București, 1999 (ediție îngrijită de Virginia Carianopol)

Plecare spre ţărmuri necunoscute

Ma dezlipesc de lumea voastra
De tot ce este îndaratul meu,
De umbrele cu care totdeauna
Am colindat, prin întristari, mereu.

Plec într-o lume noua, undeva
Departe, peste mari-spre nesfârsit.
Nu stiu nici eu unde ma-ndeamna
Destinul care mi-a fost harazit.
Acolo va fi altfel, mai mult soare...
Domnite albe mi-or întinde mana
si-n noaptea calda, parfumata,
Va rasari mai zâmbitoare luna.

Corabia, cu pânzele întinse,
Cu pieptul alb, straluminat, deschis,
Despica apele albastre, zboara
In departare, spre un cer de vis.

Adio, mama! Ramas-bun, prieteni!
Mi-e strânsa inima, îndurerata,
Ca n-am puterea sa va iau cu mine,
Dar tot am sa va chem odata! 

Primăvara

Din somnul lor, de noapte-ntunecosă
De unde-au stat, departe de frumos
Se reîntorc livezile acasă
În rochii înflorate pana jos.

E primăvară, iarăşi primăvară
Pe fiecare margini de făgaş
Îşi scot strămoşii degetele-afară
De ghiocei, de crini, de toporaşi.

Se simte iarăşi morosul cîmpiii,
Din nou aruncă soarele pojarul
La cântecul înalt al ciocârliii,
Ies roadele cu capetele-afară.

Aruncă ziua peste tot cu vrăbii,
În codrii cucii iar au năvălit,
Se bat cu cântul, păsăsrile-n săbii
Şi glasurile-şi dau la ascuţit.

E primăvară, iarăşi primăvară
Pe fiecare margini de făgaş
Îşi scot strămoşii degetele-afară
De ghiocei, de crini, de toporaşi. 

Tare-am fost

Tare-am fost, un om ca nimeni altul,
Un sucit mereu, un stramba-drum,
Mi-am dorit, cand eram jos, cu-naltul,
Iar de-acolo, unde sint acum.

Toata viata mi-o traii bolnava.
Am fost mare, doar cand eram" mic."
Am suit cand am cazut din slava
Si-am cazut voind sa ma ridic.

N-am cerul la nimeni niciodata,
Chiar de-a fost sa rabd, in viata mea.
Am dat totul fara nici o plata,
Nevoind nimic sa mi se dea.

N-am lovit in nimeni.Mai-nainte
Am izbit in mine pentru-a sti
Cat ar fi durerea de fierbinte
Pentru-acel pe care l-as lovi

Am trecut prin toate totdeauna
Ne-nsemnat, mereu un suferind,
Un vulcan, afara stins intr-una,
Inauntru, insa, clocotind. 

Constanţa Buzea

Constanța Buzea
Constanța Buzea în 2007
Date personale
Născută	29 martie 1941 București, România
Decedată	31 august 2012 (71 de ani) București, România
Căsătorită cu	Adrian Păunescu
Copii	Ioana Păunescu Andrei Păunescu
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Limbi	limba română[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Neomodernism
Specie literară	Poezie
Modifică date / text

Constanța Buzea (n. 29 martie 1941 – d. 31 august 2012) a fost o poetă din România.

Biografie

Constanța Buzea s-a căsătorit în 1961 cu poetul Adrian Păunescu (soții Păunescu au avut doi copii, pe Ioana (2 iunie 1967 - noiembrie 2011) și pe Andrei (n. 1969), iar în 1977 au divorțat).Constanța Buzea a urmat cursurile Facultății de Filologie, Universitatea din București, obținând licența în 1970. Între 1974 și 1989 a fost redactor la revista Amfiteatru. Din 1990 a lucrat ca redactor la România literară, unde a semnat rubrica de corespondență „Post-restant“.

Opera

• De pe pământ (EPL, 1963)
• La ritmul naturii (EPL, 1966)
• Norii (EPL, 1968)
• Agonice (EPL, 1970)
• Coline (Cartea Românească, 1970)
• Sala nervilor (Cartea Românească, 1971; sonete)
• Leac pentru îngeri (Albatros, 1972; antologie)
• Răsad de spini (Cartea Românească, 1973)
• Pasteluri (Albatros, 1974)
• Ape cu plute (Cartea Românească, 1975)
• Limanul orei (Eminescu, 1976)
• Poeme (Albatros, 1977; antologie)
• Ploi de piatră (Albatros, 1979)
• Umbră pentru cer (Albatros, 1981)
• Cină bogată în viscol (Cartea Românească, 1983)
• Planta memoria (Cartea Românească, 1985)
• Cheia închisă (Eminescu, 1987; antologie)
• Pietre sălbatice (Cartea Românească, 1988)
• Ultima Thule (Cartea Românească, 1990; sonete)
• Pelerinaj (Cartea Românească, 1997)
• Foșnet fabulos (Helicon, 1997; antologie)
• Pastelul amoros (Helicon, 1998; antologie)
• Pretext de conversație (Helicon, 1998; antologie)
• Roua plural (Vinea, 1999, ed. adăugită 2007; antologie)
• Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (Grinta, 2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol)
• Netrăitele (Vinea, 2004)
• Netrăitele II (Vinea, 2008).
• Creștetul ghețarului: jurnal 1969–1971 (Humanitas, 2009)^[2]

Premii și distincții

Premii literare

• Premiul Național „Mihai Eminescu”, în 2001.

Decorații

• Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[3]

Aprilie

În aplecare, tâmplă după tâmplă
Ochii albaştri, ochii mei ca mierea.
Aprilie ne dăruie vederea,
Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă.

Frazele, visul, sufletele numa
Ca de potop salvate simt că sunt.
Se face zi de mugure mărunt
Adăpostit în mintea mea de-acuma.

Nici nu mă tem, nici bucuria nu stă
Mai mult decât stătuse la-nceput.
Vine mereu o pasăre şi gustă
Rănind vicleană timpul meu trecut,

Şi-n mare taină puiul de lăcustă
Ciopleşte la vioara lui de lut. 

Iubire

E timpul sa te treci în viata umbrei
Unde sunt strânse cete de cuvinte
Unde un dor de tine te cuprinde

Tu poti însingura coline sfinte
Si nu poti fi trecuta cu vederea
Calda ca lâna, palida ca mierea

Acestei linisti pretul nu i-l cere
Zidita fie gura care minte
Razbunatoarea, simpla mea putere!

E timpul sa primesti culori promise
De plopii, de paianjenii din vise,
Si de tristeti în sine compromise. 

Păcatul trufiei

Agita pomii pasari mari
Si via sângele divin.
Pîna la mine este mult,
Pîna la moarte mai putin.

Din toamna-n tomna ma ridic,
Si parca nu mai stiu sa vin.
Pîna la mine este mult,
Pîna la moarte mai putin.

Aceste vorbe de cules
Le simt dorinte, le spun chin,
Iubirea mea se împlini
Atît de dreapta în destin.

De ce nu sunt, cum ar parea,
Nefericita în declin!
Pîna la mine este mult
Pîna la moarte mai putin. 

Dimitrie Panaitescu (Perpessicius), poet si critic literar

Perpessicius
Criticul Dumitru S. Panaitescu
Date personale
Născut	22 octombrie 1891  Brăila, România
Decedat	29 martie 1971 (79 de ani)  București, Republica Socialistă România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Elisabeta (Daraban) și Ștefan Panait
Căsătorit cu	Alice Paleologu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar, istoric literar, folclorist, poet, cercetător
Activitate
Educație	Facultatea de Litere din București
Alma mater	Universitatea din București
Cunoscut pentru	Cercetător și editor al operei eminesciene
Membru titular al Academiei Române
Modifică date / text

Perpessicius - Dumitru S. Panaitescu (n. 22 octombrie 1891, Brăila, România – d. 29 martie 1971, București, România) a fost un istoric și critic literar, folclorist, eseist și poet român, cercetător și editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române.

Biografie

Primii ani

S-a născut la Brăila, la 21 octombrie 1891, ca al doilea fiu al lui Ștefan Panait, muncitor, originar din Iannina, și al Elisabetei Panait, născută Daraban, originară din Cucora (Putna). În 1898 a fost înscris în clasa întâi la școala primară numărul 4 din Brăila, pe care a absolvit-o în 1902. Din anul 1907 a studiat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Până la terminarea liceului a fost secretar general al societății culturale „Avântul”, a elevilor de la liceul Nicolae Bălcescu.

În vara anului 1909, petrecându-și vacanța la mănăstirea Agapia, l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Titu Dinu, elev al lui Ovid Densusianu, la Facultatea de Litere din București. În 1910 absolvă liceul și devine student al Facultății de litere, la secția de filologie modernă. În primul an de facultate a lucrat ca pedagog la pensionul Schewitz-Thieren, având sarcina de a împărți elevilor mâncarea. A luat parte la cursurile ținute de Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Ion Bianu, Ion Bogdan, Mihail Dragomirescu.

În anul al treilea de facultate a primit o bursă lunară în urma unui concurs, iar cu sprijinul și recomandarea lui Ion Bianu, devine meditatorul nepoților lui Ion Ghica. În 1914 s-a căsătorit cu Alice Paleologu, o colegă de facultate.

În 1914 obține licența în filologie romanică la Universității din București.

Debutul

A debutat cu schița „Omida - Din lumea celor care se târăsc”, o replică la volumul Din lumea celor cari nu cuvântă a lui Emil Gârleanu. Schița a fost semnată cu pseudonimul Victor Pribeagu și a apărut în revista brăileană Flori de câmp, nr. 5 din 20 iulie 1911.

A debutat ca poet cu poezia Reminiscență în revista „Versuri și proză” a lui I.M. Rașcu în nr.7-8 din aprilie 1913, semnată cu pseudonimul D. Pandara, un fel de anagramă compusă din inițiala prenumelui său și din începutul numelui de familie al tatălui, Pan(ait) și al mamei sale Dara(ban).

Activitatea literară

Semnează cu pseudonimul Perpessicius în Cronica (1915), revistă condusă de Gala Galaction și Tudor Arghezi. Mobilizat pe front, este rănit în 1916 și rămâne invalid de mâna dreaptă. Profesor în mai multe localități ale țării, autor al unor apreciate manuale de literatură pentru liceu, elaborate împreună cu Al. Rosetti și Jacques Byck.

Colaborează la Cuvântul, Lumea, Universul literar, România, Revista Fundațiilor Regale, Letopiseți, Neamul românesc, Cartea vremii, Flacăra, Gândirea, Cugetul românesc, Ideea europeană, Gazeta literară, Contemporanul, Viața românească, România literară, Steaua, Luceafărul; a ținut cronica literară la Radio între 1934-1938. A fost director general al Bibliotecii Academiei, al Muzeului Literaturii Române (1957) și al revistei Manuscriptum.

Opera

Volume

Culegerea de note intitulată Repertoriu critic (1925) a fost publicată într-o revistă de bibliografie. Notele completau imaginea poetului cu aceea a iubitorului de cărți și a criticului. Volumul Scut și targă apărut în 1926, dezvoltă teme inspirate din experiența războiului și de vremurile care au urmat.

Carcatură a lui Perpessicius realizată de către Victor Ion Popa

• Mențiuni critice, vol. I-V (1928 - 1946)
• Itinerar sentimental (1932)
• Dictando divers (1940)
• Jurnalul de lector (1944), completat cu Eminesciana
• Mențiuni de istoriografie literară și folclor (1948 - 1956)
• Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor (1957 - 1967)
• Opere, vol. I-XII (1966 - 1983)
• Lecturi intermitente (1971)
• Eminesciana (1971)
• Patru clasici (1974)
• 12 prozatori interbelici (1980)
• Scriitori români, vol. I-II (1989)

Ediții

• Editează primele trei volume din Opere de M. Eminescu

Afilieri

• Membru titular al Academiei Române

In memoriam

• Casa Memorială „D. P. Perpessicius” din Brăila

Ce ţintirim cuminte…

Ce ţintirim cuminte, ce răposaţi de treabă!
Urcăm agale dealul şi nimeni nu ne-ntreabă
Cine suntem, de unde venim şi ce ne mână
Să poposim pe plaiul acesta într-o rână.
Ne aşezăm pe iarba crescută-ntre morminte
Şi descifrăm pe-o cruce cu două oseminte
Încrucişat săpate: un an, o zi, un nume -
Unicele vestigii care-i mai ţin de lume.
Ulcele hârbuite cu resturi de tămâie
Stau risipite-n iarbă, şi pe la căpătâie,
O tufă de scoruşe a scăpărat amnarul,
Cucuta şi pelinul au strâns întreg amarul
Şi-amurgul ce umbreşte cu pânzele-i declinul
Preface într-o seră de moaşte ţintirimul.
Dar Mureşul e-n vale cu apa-i cătrănită.
Podarul, soi de Caron, cu luntrea ghiftuita,
Ne-aşteaptă să ne treacă pe cellalt ţărm, cu bacul,
Şi ni-i aşa de bine, că-aici ne-am face vacul,
Şi-n ostrovul de tihnă ne-am veşnici hodina,
De n-ar grăbi podarul şi n-ar scădea lumina.»

Distihuri pentru Ixion

Nu-l mai văzusem dinainte de război
Pe flaşnetarul foarte-n cinste pe la noi.

Cu toţii-n mahala-l credeam defunct şi-ades
Aminte ne-aduceam de el, cu interes.

Când mai alaltăieri, subit, mi s-a părut
C-aud un timbru de flaşnetă cunoscut.

Ciulii urechile, dar ce anacronism!
Nu-nţelegeam acest acces de romantism:

Nu mai era romanţă şi nici vals străvechi
Această melodie ce-mi venea-n urechi.

Cuprins de îndoieli, la poartă-am alergat:
Era tot el, cu-aceleaşi zdrenţe îmbrăcat,

Cu-acelaşi papagal decolorat de timp
Ca şi-un drapel plouat în tot acest răstimp.

Pusese jos flaşneta şi-nvârtea atent
Un marş foarte frecvent pe vremea-mi de student.

Deşteaptă-te, române!? şi am zâmbit amar.
O! scumpul meu, o! bietul meu serenadar,

Pe ce tărâmuri, prin ce tainic emisfer
Ai rătăcit de parc-ai fi căzut din cer?

Cum, n-ai aflat că astăzi toţi s-au deşteptat?!
Roteşte-ţi ochii şi priveşte ce palat

Şi-a ridicat băcanul ce stătea-n bordei!
Nu vezi ce plină-i casa de lachei?

La scară nu vezi ce automobil
Aşteaptă să preumble pe copil?

Curând şi doamna va ieşi-n balcon,
Urmată de o doică şi-un cocon.

Va asculta pierdută în extaz,
Cu fruntea rezemată de pervaz,

Şi-ţi va plăti cu-un leu-fără-cusur
Planeta ce i-a fost de bun augur…!

Se-opreşte brusc din cântec şi, netam-nesam,
În vreme ce prieteneşte-l dăscăleam.

Mă lasă şi dispare-ncet-încet,
Nemângâiat şi grav ca umbra din Hamlet.»