3. /24 APRILIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ
+) Sf Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei; Sf Ier Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sf Mc Pasicrat și Valentin; Sf Cuv Elisabeta; Pomenirea morților
Sfântul Ierarh Iorest era fiu de țărani din Transilvania. Iubind din copilărie pe Hristos, s-a făcut călugăr în obștea Mănăstirii Putna, schimbându-și numele din Ilie în Iorest. Apoi, urmând școala duhovnicească din această lavră, a ajuns monah iscusit, bun caligraf și zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba bisericii și la păzirea sfintei credințe ortodoxe. Pentru curăția inimii sale, egumenul mănăstirii l-a făcut ieromonah, și era cuviosul Iorest ca o făclie aprinsă în obștea părinților, săvârșind tele sfinte cu frică de Dumnezeu și mângâind poporul cu alese învățături creștinești.
Vestea despre așezarea lui duhovnicească a ajuns până la domnul Moldovei, Vasile Lupu. Deci, răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu a fost ales părinte și întaistătător al Bisericii Transilvaniei cuviosul Iorest de la Putna. După ce primi hirotonia în arhiereu de la Mitropolitul Țării Românești, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urcă pe scaunul mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia.
Timp de trei ani cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a ostenit ca un adevărat mărturisitor să apere dreapta credință ortodoxă de învățăturile străine calvinești și de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rânduia preoți râvnitori, sfințea biserici și mergea prin sate, mângâind și învățând pe credincioși ca un bun păstor al turmei lui Hristos.
În anul 1643, blândul Ierarh Iorest a fost aruncat în temniță pentru râvna dreptei credințe, pătimind multe necinstiri, bătăi și ocări. Iar sfântul a răbdat mucenicește, fiind gata să-și dea și viața pentru apărarea credinței ortodoxe și mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniță și obligat să dea o sumă de bani. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657 a fost episcop la Huși, păstorind bine Biserica lui Hristos și lucrând la mântuirea fiilor săi duhovnicești. Apoi și-a dat sufletul cu pace în brațele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinților mărturisitori, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955 și se face pomenirea lui la 24 aprilie.
Sf Ier Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei
Sfântul Ierarh Simion Ștefan (✝ 24 aprilie 1656)
foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; ro.wikipedia.org
Sfântul Ierarh Simion Ștefan (sau Simeon Ștefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător și editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648). A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XVII-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie.
Viața
Simion Ștefan era originar din Alba Iulia; nu se cunoaște anul exact al nașterii sale.
A studiat la o școală mănăstirească din Alba Iulia (capitala principatului Transilvaniei în acea perioadă). A devenit apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia.
În 1643 a fost ales „arhiepiscop și mitropolit al scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramurășului și a toată țara Ardealului”. I-a urmat în scaunul mitropolitan Sfântului Ierarh Ilie Iorest, înlăturat din scaun și întemnițat pentru apărarea ortodoxiei în fața calvinilor.
Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest* (1600- 1678) – foto: doxologia.ro
În acele timpuri Biserica Ortodoxă din Transilvania era prigonită, românii fiind excluși din viața politică a principatului. Fiind prigoniți atât din motive etnice, cât și confesionale, românii erau supuși unui prozelitism calvin din ce în ce mai accentuat. Marele merit al mitropolitului Simion Ștefan este extraordinara sa lucrare misionară, de înfruntare a calvinizării forțate a românilor din Transilvania. Printre altele, el accepta în cult numai limba română.
Când a devenit mitropolit, Simion Ștefan a primit jurisdicția asupra numai trei protopopiate, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei. Celelalte, asupra cărora el nu mai păstra niciun drept legal, canonic ori pastoral, au fost preluate în mod abuziv, cu sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, de către calvinul Geleji Katona Istvan.
Gheorghe Rákóczi al II-lea** (1621 – 1660) - foto: ro.wikipedia.org
Prin presiuni politice calvinii au încercat să-i impună noului mitropolit un număr de 15 obligații calvine, dintre care cele mai importante erau: predica să fie rostită numai din Sfânta Scriptură, învățământul teologic sa fie făcut după catehismul calvin, Sfintele Taine să se reducă doar la pâine și vin, cultul icoanelor să fie înlăturat. În aceste condiții vitrege, mitropolitul Simion Ștefan a reușit, din mila lui Dumnezeu, să păstreze neîntinată dreapta credință ortodoxă, precum și cultura româneasca națională.
În anul 1648 Simion Ștefan a tipărit la Alba Iulia traducerea în limba română a Noului Testament, iar în 1651 Psaltirea.
Pe lângă valoarea culturală și națională a editării în limba română a acestor scrieri, mai de preț este reușita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credință. Promovând cultura națională, mitropolitul Simion Ștefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învățăturii creștine, moștenită de la înaintașul sau, Sf. ierarh martir Ilie Iorest.
Simion Ștefan a murit în anul 1656.
Scrieri
Gheorghe Rákóczi I*** (1593-1648)
(gravură de Rembrandt și Jan Gillisz van Vliet) – foto: ro.wikipedia.org
În 1648, cu sprijinul direct al mitropolitului Simion Ștefan, sub patronajul lui Gheorghe Rákóczi I, se tipărește la Alba Iulia (sau Bălgrad, cum i se spunea pe atunci, adică „Orașul alb”) traducerea în limba română a Noului Testament. Aceasta opera este importanta si prin Predoslovia compusă de el. După ce îl omagiază pe Racoczy din grija căruia s-a tipărit cartea și care l-a trimis la frații săi de dincolo de munți să învețe, emite cîteva păreri interesante în sensul unificării limbii. El este primul învățat român care definește noțiunea de circulație a cuvintelor printr-o comparație din domeniul civilizației monetare a epocii, cînd banii de aur erau valabili pretutindeni:
„Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți”.
Nimic din adevărul spuselor sale nu s-a pierdut nici astăzi.
Tot el a remarcat și marea disponibilitate a limbii române de a se îmbogăți cu neologisme.
Predoslovia se încheie cu bine cunoscuta figură de stil a epocii (întâlnită și în Pravila de la Govora – 1641), pe care o utilizau scriitorii de atunci:
„Socotește, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mână păcătoasă, din țărână făcută”.
„Noul Testament de la Bălgrad” – Simion Ștefan, 1648 – foto: ro.orthodoxwiki.org
Tot în vremea sa, a mai fost tipărită în românește o lucrare de seamă a vieții bisericești: „Psaltirea”, în 1651.
Deși singurul text semnat explicit de către Simion Ștefan este „Predoslovie cătră Maria sa Craiul Ardealului” (Gheorghe Rákóczi al II-lea), tot lui îi sunt atribuite și „Cuvintele cătră cititor” (introducerile), de la cele doua opere citate mai sus.
„Noul Testament de la Bălgrad” conține, pe lângă prefața mitropolitului Simion Ștefan, și alte câteva părți originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum și la unele capitole din Faptele Apostolilor. De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat și un „Lexicon”, care oferă sinonime și explicații pentru unele neologisme și regionalisme. Acțiunea curajoasă de traducere din limbile greacă, latină și slavonă, în limba română, a Noului Testament și apoi tipărirea lui, a scos în evidență dimensiunea teologică a ierarhului transilvănean. Astfel, această renumită scriere, „Noul Testament de la Bălgrad”, face din Simion Ștefan o mare personalitate a istoriei culturii românești și bisericești.
Proslăvirea ca sfânt
Sfântul Ierarh Simion Ștefan – foto: doxologia.ro
Sfântul Ierarh Simion Ștefan a fost proslăvit ca sfânt la 21 iulie 2011 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Proclamarea oficială a canonizării s-a făcut la 30 octombrie 2011, în „Catedrala Reîntregirii” din Alba Iulia.
Prăznuirea lui se face pe 24 aprilie, data morții sale.
Sf Ier Sava Brancovici, mitropolitul Transilvaniei
Sfântul Ierarh Simion Ștefan (✝ 24 aprilie 1656)
foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; ro.wikipedia.org
Sfântul Ierarh Simion Ștefan (sau Simeon Ștefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător și editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648). A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XVII-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie.
Viața
Simion Ștefan era originar din Alba Iulia; nu se cunoaște anul exact al nașterii sale.
A studiat la o școală mănăstirească din Alba Iulia (capitala principatului Transilvaniei în acea perioadă). A devenit apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia.
În 1643 a fost ales „arhiepiscop și mitropolit al scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramurășului și a toată țara Ardealului”. I-a urmat în scaunul mitropolitan Sfântului Ierarh Ilie Iorest, înlăturat din scaun și întemnițat pentru apărarea ortodoxiei în fața calvinilor.
Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest* (1600- 1678) – foto: doxologia.ro
În acele timpuri Biserica Ortodoxă din Transilvania era prigonită, românii fiind excluși din viața politică a principatului. Fiind prigoniți atât din motive etnice, cât și confesionale, românii erau supuși unui prozelitism calvin din ce în ce mai accentuat. Marele merit al mitropolitului Simion Ștefan este extraordinara sa lucrare misionară, de înfruntare a calvinizării forțate a românilor din Transilvania. Printre altele, el accepta în cult numai limba română.
Când a devenit mitropolit, Simion Ștefan a primit jurisdicția asupra numai trei protopopiate, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei. Celelalte, asupra cărora el nu mai păstra niciun drept legal, canonic ori pastoral, au fost preluate în mod abuziv, cu sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, de către calvinul Geleji Katona Istvan.
Gheorghe Rákóczi al II-lea** (1621 – 1660) - foto: ro.wikipedia.org
Prin presiuni politice calvinii au încercat să-i impună noului mitropolit un număr de 15 obligații calvine, dintre care cele mai importante erau: predica să fie rostită numai din Sfânta Scriptură, învățământul teologic sa fie făcut după catehismul calvin, Sfintele Taine să se reducă doar la pâine și vin, cultul icoanelor să fie înlăturat. În aceste condiții vitrege, mitropolitul Simion Ștefan a reușit, din mila lui Dumnezeu, să păstreze neîntinată dreapta credință ortodoxă, precum și cultura româneasca națională.
În anul 1648 Simion Ștefan a tipărit la Alba Iulia traducerea în limba română a Noului Testament, iar în 1651 Psaltirea.
Pe lângă valoarea culturală și națională a editării în limba română a acestor scrieri, mai de preț este reușita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credință. Promovând cultura națională, mitropolitul Simion Ștefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învățăturii creștine, moștenită de la înaintașul sau, Sf. ierarh martir Ilie Iorest.
Simion Ștefan a murit în anul 1656.
Scrieri
Gheorghe Rákóczi I*** (1593-1648)
(gravură de Rembrandt și Jan Gillisz van Vliet) – foto: ro.wikipedia.org
În 1648, cu sprijinul direct al mitropolitului Simion Ștefan, sub patronajul lui Gheorghe Rákóczi I, se tipărește la Alba Iulia (sau Bălgrad, cum i se spunea pe atunci, adică „Orașul alb”) traducerea în limba română a Noului Testament. Aceasta opera este importanta si prin Predoslovia compusă de el. După ce îl omagiază pe Racoczy din grija căruia s-a tipărit cartea și care l-a trimis la frații săi de dincolo de munți să învețe, emite cîteva păreri interesante în sensul unificării limbii. El este primul învățat român care definește noțiunea de circulație a cuvintelor printr-o comparație din domeniul civilizației monetare a epocii, cînd banii de aur erau valabili pretutindeni:
„Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți”.
Nimic din adevărul spuselor sale nu s-a pierdut nici astăzi.
Tot el a remarcat și marea disponibilitate a limbii române de a se îmbogăți cu neologisme.
Predoslovia se încheie cu bine cunoscuta figură de stil a epocii (întâlnită și în Pravila de la Govora – 1641), pe care o utilizau scriitorii de atunci:
„Socotește, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mână păcătoasă, din țărână făcută”.
„Noul Testament de la Bălgrad” – Simion Ștefan, 1648 – foto: ro.orthodoxwiki.org
Tot în vremea sa, a mai fost tipărită în românește o lucrare de seamă a vieții bisericești: „Psaltirea”, în 1651.
Deși singurul text semnat explicit de către Simion Ștefan este „Predoslovie cătră Maria sa Craiul Ardealului” (Gheorghe Rákóczi al II-lea), tot lui îi sunt atribuite și „Cuvintele cătră cititor” (introducerile), de la cele doua opere citate mai sus.
„Noul Testament de la Bălgrad” conține, pe lângă prefața mitropolitului Simion Ștefan, și alte câteva părți originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum și la unele capitole din Faptele Apostolilor. De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat și un „Lexicon”, care oferă sinonime și explicații pentru unele neologisme și regionalisme. Acțiunea curajoasă de traducere din limbile greacă, latină și slavonă, în limba română, a Noului Testament și apoi tipărirea lui, a scos în evidență dimensiunea teologică a ierarhului transilvănean. Astfel, această renumită scriere, „Noul Testament de la Bălgrad”, face din Simion Ștefan o mare personalitate a istoriei culturii românești și bisericești.
Proslăvirea ca sfânt
Sfântul Ierarh Simion Ștefan – foto: doxologia.ro
Sfântul Ierarh Simion Ștefan a fost proslăvit ca sfânt la 21 iulie 2011 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Proclamarea oficială a canonizării s-a făcut la 30 octombrie 2011, în „Catedrala Reîntregirii” din Alba Iulia.
Prăznuirea lui se face pe 24 aprilie, data morții sale.
Sf Ier Iosif Mărturisitorul din Maramureș
Pământul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovnicești și de jertfele martirilor, de nevoințele cuvioșilor, de suferințele celor statornici în credința străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în „Cartea veșniciei”.
Cercetându-ne trecutul și cinstind pe sfinții noștri martiri, cuvioși, mărturisitori, preoți și credincioși, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu „Cununa sfințeniei” și ale căror nume au rămas în evlavia credincioșilor, aflăm la loc de cinste și numele episcopului Iosif al Maramureșului.
El s-a născut într-un sat din părțile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminați și curați la suflet, puternic înrădăcinați în credința ortodoxă.
Învățătura și-a dobândit-o de la preoții satelor, dar și de la călugării din mănăstirile și schiturile maramureșene, de care s-a simțit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ținuturile Maramureșului.
Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ținutul Maramureșului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei și îndemnul de a veghea cu stăruință la păstrarea și apărarea dreptei credințe în Maramureșul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei și unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiți să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reședința la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi când aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârșitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giulești și Budești din Maramureș.
Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc și cu mare grijă pentru turma sa, și totodată, un dârz apărător al dreptei credințe, într-o vreme când dușmanii Ortodoxiei reușiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă și sufletească a românilor transilvăneni și când făceau sforțări mari ca să înstrăineze și pe românii din Maramureș de la legea strămoșească.
Necruțând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ținut soboare și a apărat interesele Bisericii românești cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvântului și a scrisului, ca un cărturar învățat și dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmașilor credinței sale strămoșești.
Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinței ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă și de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceștia s-au năpustit asupra lui cu calomnii și învinuiri de tot felul, pentru a-l compromite înaintea turmei sale. Ca urmare a unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmașilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în fața guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată și s-a apărat cu demnitate și curaj, drept pentru care a fost trimis în temniță, de unde a fost scos la insistențele clerului și credincioșilor Maramureșului.
În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu și mai multă înverșunare împotriva lui și în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime mai înainte Sfinții Ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniță, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Frații români din Maramureș au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii și au cerut stăruitor eliberarea arhipăsțorului lor. A fost pus în libertate la sfârșitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.
A revenit totuși în scaunul de episcop al Maramureșului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferințelor îndurate, a trecut la cele veșnice cu conștiința curată că a mărturisit și a slujit cu credincioșie Legea strămoșească, până la sfârșitul zilelor sale.
Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte niciun român din Maramureș, aceasta se datorează desigur și episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste misiunii sale, apărând cu jertfelnicie și pricepere obștea credincioșilor împotriva tuturor uneltirilor dușmanilor Ortodoxiei.
De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia și cinstirea credincioșilor ortodocși maramureșeni ca un îndreptător și apărător al credinței, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos și ca un ierarh care și-a pus sufletul său pentru turma încredințată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris și în ceruri, dar mai ales, în evlavia și conștiința credincioșilor.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sf Mc Pasicrat
Pasicrat și Valentin, mucenicii lui Hristos, erau din Rodostol, cetatea Misiei, ostași creștini pe lângă ighemonul acelui loc, numit Avsolan. Și văzând pe oameni cuprinși de înșelăciunea idolească și închinându-se diavolilor, după porunca stăpânitorilor – căci mulți din creștini temându-se de torturi, fugeau și se ascundeau –, ei pe față și cu îndrăzneală au mărturisit că sunt creștini și pe Unul adevăratul Dumnezeu preamărindu-L, au blestemat pe idolii cei fără de suflet. Deci i-au prins închinătorii la idoli și, ducându-i la judecată, îi sileau să aducă tămâie idolilor. Și era acolo idolul lui Apolon, la care alergând, Sfântul Pasicrat l-a scuipat în față și a zis: „Astfel de cinste se cuvine acestui zeu”. Pentru aceasta cu grele lanțuri de fier l-au legat și l-au aruncat în temniță. Dar cu acele lanțuri se împodobea ostașul lui Hristos, ca și cu niște podoabe de aur împărătești, bucurându-se că s-a învrednicit a purta unele ca acestea pentru Hristos. Și a fost adus cu el și Valentin. Și iarăși i-au pus pe amândoi la judecată înaintea ighemonului.
Și a mers acolo și fratele lui Pasicrat, cu numele Papian, care era creștin, dar temându-se de munci, a jertfit idolilor. Acela cu lacrimi ruga pe Pasicrat, fratele său, ca să aducă tămâie idolului, precum a adus și el, și să se facă pentru o vreme că ar fi închinător la idoli, ca așa să se poată izbăvi de muncile cele cumplite. Dar Sfântul Pasicrat l-a izgonit de la el și l-a numit nevrednic neamului său, deoarece s-a depărtat de la credința în Hristos. Apoi, singur alergând la capiște, și-a băgat mâna în foc și a zis către ighemon: „Acest trup muritor, precum vezi, se arde cu foc; iar sufletul, fiind fără de moarte, nu are grijă de aceste munci văzute”. Și fiind întrebat de ighemon și Sfântul Valentin, tot unele ca acestea a zis, arătându-se gata pentru Hristos la toate muncile. Deci pe amândoi i-a condamnat la tăiere.
Și pe când slujitorii călăului duceau pe sfinți la moarte afară din cetate, maica lui Pasicrat mergea după dânșii și-l sfătuia, ca o maică pe fiul său, să se apropie de moarte fără frică; căci se temea ca dânsul să nu se înfricoșeze, fiindcă era tânăr; și așa le-au tăiat capetele sfinților. Și era Sfântul Pasicrat de douăzeci și doi de ani, iar Valentin de treizeci. Iar maica cu bucurie și veselie luându-le trupurile, le-a îngropat cu cinste, slăvind pe Hristos Dumnezeu.
Sf Mc Valentin
Pasicrat şi Valentin, mucenicii lui Hristos, erau din Rodostol, cetatea Misiei, ostaşi creştini pe lângă ighemonul acelui loc, numit Avsolan. Şi văzând pe oameni cuprinşi de înşelăciunea idolească şi închinându-se diavolilor, după porunca stăpânitorilor - căci mulţi din creştini temându-se de torturi, fugeau şi se ascundeau -, ei pe faţă şi cu îndrăzneală au mărturisit că sunt creştini şi pe Unul adevăratul Dumnezeu preamărindu-L, au blestemat pe idolii cei fără de suflet. Deci i-au prins închinătorii la idoli şi, ducându-i la judecată, îi sileau să aducă tămâie idolilor. Şi era acolo idolul lui Apolon, la care alergând, Sfântul Pasicrat 1-a scuipat în faţă şi a zis: „Astfel de cinste se cuvine acestui zeu". Pentru aceasta cu grele lanţuri de fier l-au legat şi l-au aruncat în temniţă. Dar cu acele lanţuri se împodobea ostaşul lui Hristos, ca şi cu nişte podoabe de aur împărăteşti, bucurându-se că s-a învrednicit a purta unele ca acestea pentru Hristos. Şi a fost adus cu el şi Valentin. Şi iarăşi i-au pus pe amândoi la judecată înaintea ighemonului.
Şi a mers acolo şi fratele lui Pasicrat, cu numele Papian, care era creştin, dar temându-se de munci, a jertfit idolilor. Acela cu lacrimi ruga pe Pasicrat, fratele său, ca să aducă tămâie idolului, precum a adus şi el, şi să se facă pentru o vreme că ar fi închinător la idoli, ca aşa să se poată izbăvi de muncile cele cumplite. Dar Sfântul Pasicrat 1-a izgonit de la el şi 1-a numit nevrednic neamului său, deoarece s-a depărtat de la credinţa în Hristos. Apoi, singur alergând la capişte, şi-a băgat mâna în foc şi a zis către ighemon: „Acest trup muritor, precum vezi, se arde cu foc; iar sufletul, fiind fără de moarte, nu are grijă de aceste munci văzute". Şi fiind întrebat de ighemon şi Sfântul Valentin, tot unele ca acestea a zis, arătându-se gata pentru Hristos la toate muncile. Deci pe amândoi i-a condamnat la tăiere.
Şi pe când slujitorii călăului duceau pe sfinţi la moarte afară din cetate, maica lui Pasicrat mergea după dânşii şi-1 sfătuia, ca o maică pe fiul său, să se apropie de moarte fără frică; căci se temea ca dânsul să nu se înfricoşeze, fiindcă era tânăr; şi aşa le-au tăiat capetele sfinţilor. Şi era Sfântul Pasicrat de douăzeci şi doi de ani, iar Valentin de treizeci. Iar maica cu bucurie şi veselie luându-le trupurile, le-a îngropat cu cinste, slăvind pe Hristos Dumnezeu.
Sf Cuv Elisabeta
Cuvioasa Elisabeta a fost aleasă din pântecele maicii sale la slujba lui Hristos Dumnezeu. Vestea nașterii sale s-a făcut prin dumnezeiască descoperire maicii ei, mai înainte înștiințând-o că prunca ce se va naște dintr-însa va fi vas ales al Sfântului Duh. Deci, din copilărie s-a dat la slujba lui Dumnezeu și s-a făcut mireasă lui Hristos, Mirele Cel fără de moarte; și slujea în rânduiala îngerească, în ceata de fecioare, adică de călugărițe, obosindu-și trupul cu post și osteneli. Și a luat dar de a tămădui bolile, nu numai pe cele trupești, ci și pe cele sufletești. Cu rugăciunea tămăduia toate bolile trupești, iar cu cuvintele și cu sfaturile de Dumnezeu insuflate, vindeca sufletele omenești, povățuindu-le spre pocăință și spre toată fapta bună.
Îmbrăcămintea ei era numai o haină de păr aspră și degera trupul ei de frig; însă duhul ei ardea totdeauna cu văpaia dragostei dumnezeiești. Și fiind pusă egumenă surorilor, a arătat mare silință, îngrijind de mântuirea acelora. Înfrânarea ei era fără de măsură, căci mulți ani a petrecut nemâncând pâine, ci hrănindu-se numai cu verdețuri și cu legume, iar untdelemn și vin n-a gustat niciodată în toată vremea vieții sale. De multe ori petrecea în post câte patruzeci de zile, ca Marele Moise, negustând nimic. Trei ani, urmând smereniei vameșului, nu și-a ridicat ochii cei trupești spre cer; iar cu cei sufletești totdeauna privea spre Dumnezeu, Care este întru cei de sus, și pe Acela pe scaun înalt și preaînălțat, înconjurat de Serafimi, prin dumnezeiasca gândire ca prin oglindă îl vedea și nu-și lipea mintea de cele pământești. Iar când, după obicei, înălța rugăciunile cele de miezul nopții în singurătate, era strălucită și luminată de sus cu lumină cerească.
Încă a fost și făcătoare de minuni. Pe un balaur cumplit l-a omorât cu rugăciunea, pe o femeie, căreia de mulți ani îi curgea sânge, a tămăduit-o; duhuri necurate a gonit din oameni și multe alte minuni a făcut, nu numai în viață, ci și după moarte. Iar după fericitul ei sfârșit, mormântul ei făcea minuni, dând tămăduiri bolnavilor; căci până și prin praful cel luat de pe moaștele ei dăruia vedere orbilor, ca să se slăvească pentru dânsa Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit întru sfinții Săi. Amin.
Pomenirea morților
Mormintele strămoșilor înrădăcinează Neamul în brazdă, înveșnicesc istoria și, în clipe de restriște, depun mărturie și pot salva o Cetate, o mănăstire, o Țară, prin Țara din morminte. Aici, în cimitire, e păstrată, e cultivată memoria. Aici, în liniștea cimitirelor, lumina dintru începuturi se sparge în mii de fețe, că un curcubeu. În cimitire, cinstindu-și strămoșii, Neamul se transfigurează, împărtășindu-și destinul cu al cerului și al pământului.
Plecând de la gândul că „cimitirele sunt ogoare sfinte pline de flori îngrijite de Biserică, pe care într-o bună zi vor răsări oameni”, voi caută câteva sensuri și valori culturale și istorice ale cimitirelor creștin-ortodoxe, având că ghid câțiva scriitori români.
Să începem cu Lucian Blaga. Satul românesc, „locul în care s-a născut veșnicia”, e prezentat prin ochii copilăriei pe care și-a petrecut-o la Lancram, unde tatăl său era preot. O lume în care satul gravita în jurul bisericii și al cimitirului.
Și cum copilăria, „o petrecere în Rai”, o trăiește acolo, în „Elogiu satului românesc”, conferință susținută la primirea în Academia Română în 1937, Blaga alege să vorbească mai des despre această, despre miracolul pe care-l reprezintă pentru copil toate ale satului, despre descoperirea lumii ca un univers fabulos în care se integrează încet, călăuzit de ceilalți, vii ori morți.
Copilăria și satul se întregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie și sat, o simbioză în care fiecare dintre părți se alege cu un câștig căci, pe cât e de adevărat că mediul cel mai potrivit și mai fecund este satul – la rândul lui, acesta își găsește supremă înflorire în sufletul copilului.
Există un apogeu exuberant învoit și baroc al copilăriei care nu poate fi atins decât în lumea satului și există, de altă parte, aspecte tainice, orizonturi și structuri secrete ale satului care nu pot fi așezate decât în copilărie. Pentru a-ți tăia drum spre plenitudinea vieții de sat, trebuie să te cobori în sufletul copilului.
Copilăria este vârstă sensibilității metafizice prin excelență. Și satul, că zariște integrală are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat și este. Copilăria este singură poartă deschisă spre metafizica satului, acea metafizică vie, adăpostită în inimile care bat sub acoperișurile de paie și oglindită în fețele bântuite de soartă, care stau cu ochii atârnați de Cer. În sat își fac simțită prezența nu doar cele văzute, dar mai ales cele nevăzute, căci toate își au un loc al lor unde pot fi găsite, nu doar ca simple păreri sau idei, ci prezențe reale:
Localizăm pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era această o poveste, ce mi s-a spus că multe altele, ci o credinţă de neclintit. Satul era plin de „locuri mitologice”, transcendental manifestându-se sub cele mai banale înfățișări: în tinda unei bătrâne se ascundea diavolul, un sorb comunica cu străfundurile iadului, iar în râpa roșie de lângă sat sălășluia aievea „un căpcăun”.
În sat, copilul capătă o cu totul altă conștiința despre lume, căci toate îi sunt aproape. În sat, până și cimitirul e parte integrantă din viețuire. Blaga povestește cum, pe când avea șapte ani, fiind adunați la joacă în cimitir cu câțiva băieți, pe înserat, unul dintre ei, întrebându-se „cum o fi când ești mort?”, primește un răspuns pe cât de surprinzător, pe atât de minunat prin simplitatea cu care cele două lumi, cea de-aici și cea a celor plecați se întrețes:
Mort trebuie să fie ca și viu. E așa că nici nu știi că ești mort. Noi, bunăoară, stăm aici în cerc și vorbim, dar poate „că suntem morți dar nu ne dăm seama”.
Oricum, o fetiță lua prune din pomii crescuți în cimitir, ca să vadă „ce gust au morții”. Când mușca dintr-o prună amară, spunea că mortul de sub rădăcină ar fi fost rău, când nimerea în alt pom o prună dulce, spunea că omul de la rădăcina trebuie să fi fost bun.
În lumea satului, morții, cumva, nu plecau niciodată. Drumul lor la cimitir nu presupunea o despărțire definitivă, ci era mai degrabă o retragere, că o călătorie din care se întorceau adeseori, fiind așteptați mai ales în zilele de pomenire hărăzite de peste an.
Poate inspirat și de aici, mai târziu, scriitorul creștin, părintele Virgil Gheorghiu, avea să povestească din exilul de la Paris în amintirile sale:
În satul în care tatăl meu era preot, la Războieni, legendar loc de lângă Târgu Neamț, parohia avea o palmă de pământ, atât cât mai rămăsese de la colectivizare.
Era un pământ rodnic, chiar la Valea Albă, numită așa pentru că era „îngrășată și albița” de praful de oase ale oștenilor Măriei Sale Ștefan cel Mare al Moldovei, răzeși ce-au murit aici în luptele cu păgânii, apărându-și necazul și nevoile și neamul. Aici, tata cultivă grâu și viță de vie pentru nevoile parohiei. Din bobul de grâu sfărâmat în făină albă și dulce, mama preoteasa, cu mâinile ei mici și subțiri, că de sfântă, plămădea prescura curată pentru jertfă sfântului altar și pâine pentru cei ce ne veneau în ospeție, iar din bobul de strugure, tată storcea vin roșu și dulce pentru cele ale Proscomidiei.
Și, recunoaște scriitorul, că oricât de mare și frumoasă era pâinea exilului (unde n-a trăit, economic vorbind, chiar greu), întotdeauna, dar întotdeauna, îi era dor de pâinea și de vinul de acasă, pentru că „aveau gustul strămoșilor”. Ce dragoste de țară și ce mare minune: bobul de grâu și bobul de strugure, hrăniți din pulberea martirilor de la Valea Albă, deveneau prescura albă, curată și dulce, iar apoi, prin lucrarea Sfântului Duh și prin rugăciunea părintelui, la Sfânta Liturghie, ea, Țară de sub glie, strămoșii toți, adunați moviliță pe Sfântul Disc, deveneau miride în Potirul întâlnirii cu Hristos, Potirul Învierii!
Ce Taină, ce mare Taină, Sfânta Cuminecătura!
Nu întâmplător, din cultură țărănească profund creștină, alege Blaga să încheie „Elegia” amintită cu câteva versuri uimitoare care sugerează întreagă bogăție spirituală a țăranului român:
Foaie verde bob mărunt,
Câte flori sunt pe pământ
Toate merg la jurământ
Numai spicul grâului
Și cu vița vinului
Și cu lemnul Domnului
Zboară-n ‘naltul Cerului
Stau la Poartă Raiului
Și judecă florile
Unde li-s miroasele.
De adevărul că cimitirele creștine cultivă memoria identitar-culturală a unui popor avea să mă convingă, încă o dată, o întâlnire de suflet cu poetul basarabean Grigore Vieru. Veniserăm, mai mulți colegi, la o întâlnire cu trecutele adolescente din anii de studiu, la școală de sub tâmplă Mănăstirii Neamțului.
Poetul, prezent providențial aici, cu dor și drag de unire a neamurilor dintre Pruturi, ne-a oferit răgazul la „o stare de vorba”, ca între frați. Noi am evocat amintiri ce ne urmăreau ștrengărește de după fiece ungher, amintiri ale anilor ’70, când am fost ucenici aici, provocându-l și pe Domnia sa la amintiri. Și ne-a vorbit, cum doar poeții știu să vorbească:
În anii ’70, când voi erați aici, când americanii și rușii visau sau ajungeau pe lună, eu visam doar să trec gardul de sârmă ghimpată, cu mare dor de țară, de neamuri, de voi. Atunci ne-au convins că cei mai mari criminali ai lumii sunt cei ce ucid visele… Bolșevicii ne-au furat totul: pământuri, case, amintiri, vise și cărțile. Cărțile cu scrisul latin. În școli, pruncuții descopereau buchea cărții în scrisul slavon. Limba vorbită am păstrat-o, am încălzit-o la sân, în vatra casei părintești, așa se făcea că buzele-mi erau lipicioase, dulci, dulci ca un fagure de miere.
Dar scrisul? Cărțile românești, câte or mai fi fost, au fost furate, arse, distruse. Când mi se făcea dor de scrisul latin, frumos ca ochii mamei, mergeam la…. Cimitire!
Acolo, pe crucile vechi, așezate aici de la facerea lumilor, istoria românească întreagă, numele bunilor și străbunilor erau scrijelite în litera Latină, scrijelite pe cruci, dar sculptate în minte și în inimă!
Am citit la părintele Stăniloaie că „Neamul este privirea tainică dintre generații. Când bunelul se uită în ochii nepotului, își vede viitorul. Când nepotul se uită în ochii bunelului, își vede trecutul, rădăcinile.”
În cimitire simțeam respirația strămoșilor, privirile lor venite din eternitate, din litere latine.
Mai târziu, cu amintiri cu tot, am urcat înspre Poiana liniștii, la Schitul Vovideniei, călcând, vorba poetului, pe pașii lui Sadoveanu. Și, cum nu voiam să-i rămânem datori acolo, așezați în iarba adâncă a Poienii liniștii, i-am destăinuit și noi o întâmplare a locului, aflată de la profesorul nostru de suflet, cel cu vocea de clopot, diaconul Ioan Ioan.
În anii ’59, puterea comunistă a dat un decret celebru care a umplut mănăstirile de lacrimi, decret împotriva monahismului românesc. În zona Humulestiului meu natal, plină de salba cunoscută de mănăstiri, puteau fi salvate, fie și în parte, trei mănăstiri: Neamț și Secu, ca „puncte istorice” și Agapia lui Grigorescu ca „punct cultural”. Celelalte, închise, desființate, distruse. Printre ele și Văratecul, cu peste 400 de viețuitoare, rugătoare pentru Hristos. Mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, a încercat să o salveze, în zadar însă: Departamentul Cultelor nu l-a ascultat. Atunci, ierarhul, cu toată greutatea vremurilor pe umeri, a urcat aici, la Vovidenia, unde trăia, la anii senectuții, marele scriitor Mihail Sadoveanu.
Acesta avea mare trecere la puternicii zilei. O noapte întreagă au căutat soluții la provocările timpului. Pentru salvarea Văratecului, Sadoveanu a spus: „Dar acolo este înmormântată doamna lui Eminescu, Veronica Micle!”. Astfel, la sugestia lui, mitropolitul Iustin a cerut amenajarea mormântului muzei Poetului nepereche în cimitirul bisericii „Sfântul Ioan Bogoslovul”, unde rămășițele pământești ale poetei au fost reașezate. Mănăstirea a devenit „punct cultural” și autoritățile statului au fost convinse să lase deschisă binecuvântată lavră nemțeană.
Astfel, avem și răspunsul la întrebarea de ce o catolică care și-ar fi pus și capăt zilelor e înmormântată lângă zidul unei biserici mănăstirești. Inițiativa explică această „anomalie” și contribuie la salvarea întregii obști în acei ani de prigoană a Bisericii. Desigur. Nu Veronica Micle a făcut cunoscută mănăstirea, ci viață sfântă, încărcată de lacrimi și rugăciuni a atâtor rugătoare a salvat, prin mila Cerului, binecuvântata așezare monahală. Dar, prin mormântul ei, a salvat-o din prăbușirea clipei.
În același sens depunea mărturie și poetul Grigore Vieru despre un adevăr istoric nescris, dar purtat din gură în gură, prin generații, de cei de peste Prut.
Spunea bunelul, și acesta nu m-a mințit niciodată că, în anii ’40, puternicul zilei de la Răsărit ar fi vrut să „muște” mai adânc din trupul țării, dar mormântul marelui Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei a făcut că granița nedreaptă să fie „trasată” mai sus de Putna.
Sfântul voievod și-a aparat țară prin mormântul său și dincolo de moarte.
Mormintele strămoșilor înrădăcinează Neamul în brazdă, înveșnicesc istoria și, în clipe de restriște, depun mărturie și pot salva o Cetate, o mănăstire, o Țară, prin Țara din morminte.
Aici, în cimitire, e păstrată, e cultivată memoria.
Aici, în liniștea cimitirelor, lumina dintru începuturi se sparge în mii de fețe, că un curcubeu.
În cimitire, cinstindu-și strămoșii, Neamul se transfigurează, împărtășindu-și destinul cu al cerului și al pământului.
Aici, în cimitire, trecutul și viitorul își dau binețe.
Ce rămâne după mine, nu trecător, pe lumea asta, fizic vorbind? O lopata de țărână!
Da, dar o lopata de țărână îndumnezeită.
Aici ne contemplăm melancolia împuținării noastre, tristețile treptatei noastre întunecări. Aici, „grădinile” zilelor noastre își coboară sevele în pământ, spre rădăcinile strămoșilor.
Aici se întâlnesc efemerul cu veșnicia, aici simțim solstițiul vieții noastre și furtunile vieții și istoriei ce tot năvălesc peste noi, ne bântuie cu aducerile-aminte.
Aici, mama îndoliată își bocește flăcăul mort în războaiele lumii, în versuri izvorâte din durere și înțelepciune:
Vai sărmane sprâncene,
Cum o să fiți buruiene
Vai sărmani ochișori
Cum o să vă faceți flori.
Dar tot aici creștinul, neamul întreg, zâmbește morții, în așteptarea Învierii! Și dacă am început cu Lucian Blaga, să încheiem tot cu gândurile lui, printr-un alt poem arhicunoscut:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopții,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei –
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
În așteptarea Învierii, din florile din cimitire, ogorul acesta sfânt, îngrijit de Biserică, vor răsări, într-o bună zi, oameni! Avertismente venite din adâncuri și din Cer, pentru noi, cei aflați în căutarea eternității.
Preot Nicolae Cojocariu - Borca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu