3. /15 APRILIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT
JOHANN FRIEDRICH FASCH
Instrumental music
Sir Neville Marriner , CH , CBE (15 aprilie 1924 - 2 octombrie 2016) a fost un violonist englez și a fost văzut de unii ca fiind unul dintre cei mai mari dirijori din lume . A fondat Academia Sf. Martin în câmpuri , iar parteneriatul său cu ei este cel mai înregistrat dintre oricare orchestră și dirijor. [1]
Tinerețe
Marriner s-a născut în Lincoln , Anglia, fiul lui Herbert Marriner, tâmplar, și al soției sale Ethel (născută Roberts). [1] A fost educat la Lincoln School (pe atunci o liceu ), unde a cântat într-o formație de jazz alături de compozitorul Steve Race . [2] El a învățat inițial vioara și pianul de la tatăl său, iar mai târziu a studiat vioara cu Frederick Mountney. În 1939, s-a dus la Colegiul Regal de Muzică din Londra, [3] obținând ocazia de a cânta printre cele două viori ale Orchestrei Simfonice din Londra , dirijate apoi de Henry Wood., deoarece mulți dintre membrii săi s-au alăturat după izbucnirea celui de- al doilea război mondial . [4] S- a alăturat în 1941, servind într-un rol de recunoaștere în armata britanică , dar a fost invalidat în 1943 cu probleme cu rinichii. S-a întors la Royal College, unde și-a continuat studiile alături de violonistul Billy Reed . A urmat apoi Conservatorul din Paris , unde a studiat cu violonistul René Benedetti. [1] [3] [4]
Carieră
Marriner a fost pe scurt profesor de muzică la Eton College . [3] [4] În 1948, a devenit profesor la Royal College of Music. [4] În 1948 sau 1949, a preluat funcția de violonist al doilea al Cvartetului de coarde Martin, continuând să cânte cu cvartetul timp de 13 ani. [3] [4] [5] El l-a întâlnit pe clavecinistul Thurston Dart în timp ce se refăcea de la leziuni la rinichi în timpul războiului și au format împreună un duo, care s-a extins la Virtuoso String Trio cu Peter Gibbs. [4] Aceștia au fost precursorii Ansamblului Jacobean Dart, în care Marriner a jucat din 1951. [3] [4]A cântat la vioară în două orchestre din Londra: Orchestra Philharmonia la începutul anilor 1950 și Orchestra Simfonică din Londra (LSO) ca vioară secundară principală (1954-1969). [3] [5] [6] De asemenea, a cântat cu orchestrele de cameră ale lui Reginald Jacques și Boyd Neel , precum și cu London Mozart Players . [3] [4]
În 1958, a fondat Academia Sf. Martin în câmpuri ; inițial un ansamblu de cameră format din doisprezece membri, s-a extins în curând la o orchestră de cameră și a atras muzicieni de mare calibru, printre care Dart, Iona Brown , Christopher Hogwood și Alan Loveday . Marriner a înregistrat prolific la Academie. [1] [3] [4] Primele înregistrări de la începutul anilor 1960, cu Marriner dirijând și cântând vioara principală, au avut succes, conducându-l pe Pierre Monteux , pe atunci dirijorul LSO, să-l încurajeze pe Marriner să-și schimbe atenția spre dirijat. [3] Marriner studiase subiectul cu Monteux la școala sa din Hancock, Maine, în Statele Unite, din jurul anului 1950. [4] [7]
Marriner a fost fondatorul și primul director muzical al Orchestrei de Cameră din Los Angeles , din 1969 până în 1978. Din 1979 până în 1986, a fost director muzical al Orchestrei din Minnesota . A fost dirijor principal al Orchestrei Simfonice a Stuttgart Radio din 1986 până în 1989. [4] [8] Cu excepția perioadei 1974-1980 în care Iona Brown a fost director, a rămas director muzical al Academiei St Martin in the Fields până în 2011 , când a fost succedat de Joshua Bell , continuând să dețină titlul de președinte pe viață până la moartea sa. [9] De asemenea, a dirijat multe alte orchestre, inclusiv Orchestra de cameră din New York, Orchestra Gulbenkian, Israel Chamber Orchestra , Australian Chamber Orchestra și Filarmonica din Viena . [3] [4] A continuat să dirijeze în anii nouăzeci, devenind cel mai vechi dirijor al unui concert Proms în 2014, la vârsta de 90 de ani. [10]
Necrologul său din The Telegraph laudă interpretările Academiei St Martin in the Fields despre muzica barocă și clasică ca fiind „proaspete, strălucitoare din punct de vedere tehnic” și le descrie ca o „revelație”. [4] Marriner a preferat instrumentele și efectele moderne, iar lucrarea sa a fost criticată de Hogwood, printre alții, pentru că nu se străduia să obțină un sunet autentic. [4] Mai târziu, el a extins repertoriul Academiei pentru a include muzică romantică și timpurie modernă. [4]
Marriner a realizat peste 600 de înregistrări acoperind 2.000 de lucrări diferite - mai mult decât orice dirijor, cu excepția lui Herbert von Karajan . [4] A înregistrat pentru diferite etichete, inclusiv Argo , L'Oiseau Lyre , Philips și EMI Classics . Repertoriul său înregistrat variază de la epoca barocă [11] la muzica britanică din secolul XX, precum și operă. [3] A supravegheat selecțiile Mozart pentru coloana sonoră a filmului Amadeus , câștigător al Oscarului din 1984 ; a devenit una dintre cele mai populare înregistrări de muzică clasică din toate timpurile, vândând peste 6,5 milioane de exemplare. [1]
Viața personală și moartea
Marriner a fost căsătorit de două ori. Prima sa soție a fost violoncelistul (și mai târziu, librăria antichitară) Diana Carbutt , cu care s-a căsătorit în 1949. Au avut doi descendenți - Susie, scriitor și Andrew , clarinetist care a lucrat adesea cu tatăl său și care este acum clarinet principal al Londrei Orchestra simfonica. Prima căsătorie a fost dizolvată. A doua sa soție a fost Elizabeth Mary Sims, cu care s-a căsătorit în 1957. [1] [4] [12] A trăit la Londra și în viața ulterioară a avut o a doua casă lângă Chardstock în Devon . [4] A cerut un epitaf pentru piatra sa funerară, el a răspuns pur și simplu: „Urmează ritmul”. [13]Marriner a murit la 2 octombrie 2016, la vârsta de 92 de ani. [1] [4]
Onoruri
Marriner a fost numit comandant al Ordinului Imperiului Britanic (CBE) în 1979. A fost creat cavaler în anul 1985. [14] În onorurile de ziua de naștere a reginei 2015 , a fost numit membru al Ordinului Companionilor de Onoare (CH). [15] A fost numit ofițer al Ordre des Arts et des Lettres francez . Înregistrările sale ale lui Mozart au fost onorate cu două premii Gemeinde de la Academia de muzică austriacă.
EDUARD CAUDELLA
Eduard Caudella (n. 22 mai sau 3 iunie 1841, Iași, Principatul Moldovei — d. 15 aprilie 1924, Iași, România) a fost un compozitor român de muzică de operă, violonist, dirijor, profesor și critic de muzică.
Biografie
Eduard Caudella descinde dintr-o familie de muzicieni.[1]
Tatăl său, Francisc Caudella (1812-1868), muzician autodidact, a venit din Viena și s-a stabilit la Iași, în 1830, unde a lucrat pentru început ca violoncelist pe lângă trupele de teatru franceză și germană. După ce s-a făcut cunoscut predând muzica unor copii de boieri, a fost numit, la 1 octombrie 1860, ca primul director al nou înființatei școli de muzică, care din 1864 a devenit Conservatorul de muzică și declamațiune.[2].
Bunicul său, Filip Caudella, a publicat în 1822, la Sibiu, prima partitură de cântece românești,[3] dar și o serie de motete compuse de el (1830).[4]
Eduard Caudella a început studiile muzicale la Scheia și Iași (1850-1853) cu Paul Hette (vioară) și Francisc Caudella (teorie-solfegiu)[5], apoi și-a continuat studiile la Berlin și Frankfurt (1853-1857), cu Hubert Ries (1802-1886), Henri Vieuxtemps (vioară) și cu Adolphe Rieß (pian). A plecat apoi la Paris să studieze cu Lambert Massart și cu Delphin Allard.
Între 1861 și 1864 a revenit la Iași, unde a fost violonist la curtea domnească a lui Alexandru Ioan Cuza. A fost inițiat în francmasonerie la 3 decembrie 1866 în Loja Steaua României din Iași. La fel ca tatăl său, Eduard Caudella a predat la școala de muzică, iar între 1892 și 1901 a fost rector al Conservatorului. Între elevii săi s-au numărat Athanasie Theodorini, Mircea Bârsan, Mircea Anghelescu și dirijorul Antonin Ciolan. A fost și primul profesor de muzică al lui George Enescu care, mai târziu, i-a dedicat lui Caudella lucrarea sa pentru vioară „Impresii din copilărie”[6].
În cadrul Conservatorului din Iași, Eduard Caudella a înființat prima orchestră simfonică, al cărei dirijor a fost.
A mai dirijat și orchestrele de la teatrul românesc (1861-1875), de la trupa da teatru german (1868-1870) și de la opera italiană (1870-1874), unde a condus o serie de opere de Giuseppe Verdi (Lombarzii, Rigoletto, Trubadurul, Ernani), de Gaetano Donizetti (Lucia di Lammermoor, Maria de Rohan), Gioachino Rossini (Bărbierul din Sevilla), Vincenzo Bellini (Norma, Somnambula) și Charles Gounod (Faust, Sapho).
A abordat și repertoriul național, dirijând din Eduard Wachmann (Lipitorile satului), Alexandru Flechtenmacher (Baba Hârca, Cinel Cinel).
A realizat și o serie de compoziții proprii, fiind întemeietorul operei românești.
Mormântul muzicologului Eduard Caudella, aflat în Cimitirul Eternitatea din municipiul Iași, este înscris în Lista monumentelor istorice 2004 - Județul Iași sub nr. 1574 cu codul IS-III-m-B-04307.[7]
Opere
- Harță Răzeșul (1872)
- Olteanca (1880)
- Hatmanul Baltag (1884)
- Beizadea Epaminonda (1885)
- Fata răzeșului (1885)
- Petru Rareș (1889)
- Traian și Dochia (1917)
Alte opere
- Concertul de vioară nr. 1 (1915)
- Dochia, baladă orchestrală
- Amintiri din Carpați
| Sergiu Malagamba | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Sarchis Malagamba[1] |
| Născut | 6 februarie 1913 Chișinău, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus |
| Decedat | (65 de ani).svg){kind=small} București, România |
| Ocupație | Baterist, compozitor, aranjor, dirijor |
| Activitate | |
| Alte nume | Serghei Malagamba |
| Gen muzical | Muzică ușoară |
| Instrument(e) | Baterie, violoncel |
| Ani de activitate | 1937-1978 |
Modifică date / text  | |
Sergiu Malagamba, cunoscut și sub numele Serghei Malagamba (n. 6 februarie 1913, Chișinău – d. 15 aprilie 1978, București) a fost un compozitor, aranjor muzical, dirijor și baterist român de origine italiană după tată și armeană după mamă.[1][2]
Studii
Malagamba a studiat muzica la Conservatorul „Unirea” din Chișinău între anii 1931-1933. După o perioadă de întrerupere, a continuat studiile superioare muzicale în 1950 la Conservatorul din București (în cadrul unor cursuri inițiate de Uniunea Compozitorilor). Aici a studiat o perioadă violoncelul, dar s-a simțit mai ales atras de baterie, instrument la care a excelat, remarcându-se printr-o tehnică de virtuoz.
Activitate
Ca baterist
Malagamba a debutat ca baterist pe scena muzicală bucureșteană în anul 1937, participând în diferite formații de muzică de dans. În 1940 a dirijat primul său concert de muzică ușoară. Înainte de a se consacra compoziției și baghetei dirijorale, a fost considerat cel mai bun baterist din România, faima lui depășind hotarele. Există păreri care susțin că Malagamba ar fi fost printre pionierii jazz-ului românesc.
După război, ca dirijor și compozitor
Malagamba s-a concentrat după război și asupra altor activități (compoziție, dirijat, aranjament muzical), fără însă a abandona bateria. În anii șaizeci, a instruit noi toboșari, viitori exponenți ai muzicii rock (între ei, bateristul Ștefan Mihăescu de la formația Sideral).
Între anii 1949-1954, a condus un număr de concerte de muzică ușoară la Sala Dalles. Din 1959, a participat ca dirijor al Teatrului satiric-muzical „Constantin Tănase”, cu care a condus un turneu de succes la Paris în 1965, pe muzica „Baletului tobelor”, compoziție proprie cu coregrafie. Alte turnee ale lui Malagamba s-au desfășurat în Polonia (1960, 1962 și 1965), Uniunea Sovietică (1957[3], 1965) și Italia (1966). A fost numit membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor în anul 1947.
Moda „Malagamba “
La începutul anilor patruzeci a fost lansată o modă vestimentară excentrică, numită chiar „Malagamba”. Originile ei sunt incerte; în vreme ce unele păreri spun că a fost importată din Italia, mulți alții (între care Johnny Răducanu și Temistocle Popa) susțin că Sergiu Malagamba ar fi lansat-o, ținând cont de modul neobișnuit de a se îmbrăca al artistului. În vremea regimului Ion Antonescu, moda a fost reprimată de către autorități și catalogată drept indecentă; urmând zvonurile asupra paternității ei, artistul Malagamba a fost arestat și internat în lagărul de la Târgu-Jiu pentru scurt timp. La instalarea regimului socialist, Malagamba a fost apreciat pentru poziția sa de „antifascist”.
„(Sergiu - n.n.) Malagamba avea, pe lângă faima unui strălucit muzicant, și o înfățișare deosebită, cu trupul său subțirel, nervos, cu chipul smolit și mustăcioara à la d'Artagnan... Magazinele bucureștene se și apucaseră să-i lanseze moda: guler à la Malagamba, croială à la Malagamba, pantofi à la Malagamba (înguști și cu tocuri înalte), sacouri à la Malagamba, cu revere mici... Școlile de dans începuseră și ele să-și facă reclamă cu anunțul: «Predăm dansul Malagamba!». Iată-ne pe noi, cei de la malul Dâmboviței, câștigându-ne o celebritate pe care alții n-au avut-o. Fiindcă n-a existat niciodată un «dans Ginger Rogers», nici măcar un «dans Fred Astaire». Însă «dansul Malagamba» a fost și s-a dansat cu frenezie.”—Temistocle Popa - „Trecea fanfara militară”
„Se purta părul creț cu cărare pe mijloc, iar cele două bucle musai erau vâlvoi, deci neglijent. Tăietura de la spate trebuia să fie o linie perfect dreaptă, neapărat realizată cu „tehnica” de Gică Vapor. Pantalonii cu patru pense, ascuțiți la gleznă și cu manșetă erau purtați obligatoriu în așa fel încât să se vadă ciorapii din lână fină, vărgați sau în culori tari, galben cu maro, maro cu roșu. Pantofii erau din antilopă, trebuia să scârțâie când mergeai și să aibă talpa foarte groasă. Sacoul era în carouri mari, iar pălăria trebuia să aibă boruri late și panglica foarte îngustă. Cămașa era obligatoriu „uni”, cravata cu nodul mic-mic, lungă până peste curea.”— - Jonny Raducanu -Tara Lui Johnny
Sergiu Malagamba în cultura de masă
În folclor
Folclorul copiilor
Popularitatea artistului, dar și numele neobișnuit (de origine italiană) și rezonant au determinat, între altele, preluarea lui într-o poezioară scandată din folclorul copiilor (mai ales de la oraș):
„Sergiu MalagambaNoaptea stinge lampa.”
Joc la nunți
Un dans denumit tot „Malagamba” a fost localizat în satul Cizer (județul Sălaj). Nu se poate decât presupune o legătură cu dansul inventat la București despre care amintește compozitorul Temistocle Popa; singura mărturie este cea a numelui, suficient de „exotic” pentru spațiul românesc, mai ales în mediul rural. Dansul din Cizer se juca la nunți în deceniile 1950 și 1960, astfel: 20-30 de femei formau un cerc mare, băteau tactul din palme și săreau pe rând, strigând:
„Malagamba când juca,Pita n-o ști frământa;Da-n cuptor cum ó-a pune,De n-o a lega c-o funie?Da' di-acolo cum o-à scoate –Cu-n căruț cu patru roate.”—cules de la Aurica Ioanii Dumii, n. 1939 în Cizer - iulie 2007
Compoziții
- Azi e mai frumos ca ieri (versuri: Aurel Felea)
- De ziua ta (versuri: George Mihalache)
- În așteptarea ta (versuri: Aurel Felea)
- Îți mulțumesc, dragul meu (versuri: Mircea Block)
- Noapte bună, vioară (versuri: Aurel Felea)
- Perechea mea ești tu (versuri: Constantin Cârjan)
- Cu tine nu pot sa ma cert (text Mircea Block, interpretă Margareta Pâslaru)
Premii și distincții
- Ordinul Muncii, clasa a III-a (1963)[4]
- Mențiune la Concursul național de muzică ușoară, Mamaia (1969)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu