MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 27 APRILIE 2021 /POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP

 4. /27 APRILIE 2021 - POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP

ION HELIADE RĂDULESCU

Biografie

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802,^[1] Târgoviște, Țara Românească – d. 27 aprilie 1872,^[1] București, România) a fost un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne.^[3]

După obiceiul și în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învață limba greacă, înainte de a învăța să citească românește din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova), sub influența mamei sale, Eufrosina care "știa carte numai grecească", după cum mărturisește Heliade.

În 1818, el devine elevul lui Gheorghe Lazăr, căruia îi va urma la conducerea școlii de la „Sfântul Sava”. Este membru activ al asociațiilor culturale din epocă: Societatea Literară (din 1827), Societatea Filarmonică (din 1833), întemeietor al presei din Țara Românească: Curierul Românesc (1829) și Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei „biblioteci universale”, inspirat de cel al lui L. Aymé-Martin,^[4] menită să înzestreze cultura română cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriașă, ce depășea cu mult chiar puterile unei generații, oricât de ambițioase. A fost și director al Arhivei Țării Românești, în perioada 1843-1848.

Ion Heliade Rădulescu a fost o personalitate marcantă a Revoluției de la 1848 din Țara Românească, fiind membru al guvernului provizoriu și apoi al locotenenței domnești.

Personalitatea complexă de scriitor a lui Ion Heliade Rădulescu a provocat în literatura română ample controverse, opiniile criticilor literari oscilând între acceptări elogioase și contestări severe. Indiferent de unele opinii negative, Heliade rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, este emblematic pentru generația care a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii române.

S-a născut la 6 ianuarie 1802, la Târgoviște, fiind fiul lui Ilie Rădulescu, căpitan de poteră, apoi polcovnic (colonel în armata rusească peste 5000 de dorobanți) și al Eufrosinei Rădulescu, născută Danielopol, fiica polcovnicului Alexandru Danielopol, dintr-o familie de negustori greci sau aromâni^[5]. Heliade ar mai fi avut trei frați, morți pe când era încă „prunc”, așa cum rezultă din poezia sa Visul (1836).^[6] Ilie Rădulescu avea o oarecare avere: o moșie în județul Ialomița la Gârbovi din plasa Grindul Făgărașului și o casă în București, pe Calea Herăstrău (azi, bulevardul Dorobanți), cu o imensă grădină. Tatăl lui Heliade a murit de ciumă în 1829.

La moșie, Heliade citește Alexandria și populara carte a lui Ion Barac: Istorie despre Arghir cel frumos și Elena cea frumoasă și pustiită crăiasă (1801).

Ajuns la București, Heliade învață românește după cărțile populare, iar grecește cu dascălul Alexe, pe Octoih și Psaltire; prin 1814 însuși călugărul Naum („bietul Naum”, cum îi zicea Eliade) de la Sf. Niculae (poate chiar Naum Râmniceanu) i-a fost dascăl, adică profesor.

De prin 1815, în vârstă de numai 13 ani, frecventează Școala grecească de la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu, unde este elevul dascălului grec Constantin Vardalah, filolog grec, director din 1803^[7] al Academiei Domnești din București; din Școala grecească i-a rămas și numele Eliad sau Eliade^[a], cu care a semnat mult timp. Cunoaște poezia lui Atanasie Hristopoulos, poet grec neoanacreontic, la mare modă pe atunci; Heliade traduce din Liricele acestuia.

Având o insațiabilă sete de lectură și de cunoaștere, Heliade a venit în contact, de timpuriu, cu idei preluate de la Nicolas Boileau, Jean -François Marmontel, La Harpe, sau/și cu idei ale unor sentimentaliști sau sensualiști ca Hugh Blair, Jean -Jacques Rousseau, Macpherson.^[8]

După trei ani, în 1818 se transferă, împreună cu alți colegi români: Pandeli, Nănescu, Cernovodeanu, Orescu, Darvari, Merișescu etc., la școala românească de ingineri hotarnici de la Colegiul Sfântul Sava, deschisă de Gheorghe Lazăr, unde se predau „științele filozoficești și matematicești”. "Printre tinerii care se înghesuiau în jurul catedrei de la Sfântu Sava- scrie Dora d'Istria - Lazăr n-a întârziat să-l remarce pe cel care trebuia să-i continue opera, Ion Rădulescu, mai cunoscut sub numele de Heliade."^[9] Școala de la „Sfântul Sava” urma să aibă trei cicluri de învățământ. Primul ciclu, elementar, prevedea „cunoașterea slovelor și slovnirea cuviincioasă”, „cunoașterea numerelor”, „scrisoarea cu ortografia”. Al doilea ciclu, cel mediu, implica predarea gramaticii, „poetica cu mitologia și geografia” și „retorica și istoria neamului”, iar al treilea ciclu se referea la unele științe aplicate: „geodezia sau ingineria câmpului cu iconomia și arhitectura”, precum și ramuri ale matematicii, ca „geometria teoretică, trigonometria, algebra și altele”.^[7]

Din 1820, Gheorghe Lazăr îl asociază ca profesor-ajutor de aritmetică și geometrie, cu un salariu de 100 de lei pe lună.^{[necesită citare]}

Trăsăturile lui Heliade au fost descrise de Dora d'Istria, fiind citate de Angelo De Gubernatis^[10]: "Este de talie mijlocie; fața lui e brună; atitudinea sa e modestă și marcată de o oarecare indecizie. Își citește versurile cu o voce plăcută și armonioasă."

Între 1822-1829 Heliade devine succesorul lui Gheorghe Lazăr la conducerea Colegiului Sfântul Sava, după retragerea acestuia și va preda cursuri de „Aritmetică rațională (după Louis-Benjamin Francœur), de geometrie și trigonometrie, de algebră, de geographiă matematică sau astronomie”. Alături de Heliade au predat cursuri din 1823 Teodor Paladi și Ion Popp, iar din 1825 Eufrosin Poteca, Simion Marcovici și Costache Moroiu. În anul 1823 cumpără modesta casă locuită de Gheorghe Lazăr în Obor, zis și Târgul din afară (Heliade scrie: „Târgul d-afară”).

În 1827 este înființată Societatea literară, din inițiativa lui Dinicu Golescu și a lui Heliade care, împreună cu Ion Câmpineanu și Stanciu Căpățâneanu au redactat statutele societății; la Societatea literară au aderat mai mulți tineri boieri, printre care și frații domnitorului Grigore al IV-lea Ghica: Mihail, Constantin și Alexandru. Ședințele Societății literare se țineau în casa lui Constantin Golescu din București. Această societate promova ideile iluministe: răspândirea școlii românești prin înființarea de școli în fiecare județ și școli primare la sate, înființarea unui colegiu la Craiova, înființarea unui teatru național, publicarea de gazete în limba română, de traduceri și de opere originale. Societatea literară avea un caracter politic secret, cu scopul luptei pentru progres în Țara Românească. Aici, Heliade citește din traducerile sale din Lamartine dar și gramatica sa.

Apare (1828), la tipografia lui Samuel Filtsch din Sibiu, Gramatica Românească, de D. I. Eliad (după modelul gramaticii franceze a lui Charles-Constant Le Tellier de la sfârșitul secolului al XVII-lea: Grammaire française à l'usage des pensionnates), în care Heliade se dovedește un reformator în domeniul limbii; susține simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, împrumutarea neologismelor din latină și din limbile romanice. Militând pentru unificarea limbii române literare, Heliade afirmă că lucrarea sa este „prima gramatică metodică și aproape filozofică”.

Heliade este fondatorul primului ziar apărut în Țara Românească: Curierul românesc, publicat începând cu 1829 și difuzat prin librarul Iosif Romanov. La 8/20 aprilie 1829 apare Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate, în care s-au publicat articole în limba română și franceză. Gazeta avea ca deviză „Urăsc tirania și mi-e frică de anarhie”. Publicația a apărut cu unele întreruperi până în anul 1859. La 27 mai 1848, în toiul evenimentelor revoluției, Curierul românesc a fost suprimat, la recomandarea comisarului imperial rus A. O. Duhamel^[b], ceea ce a provocat protestul lui Heliade, care a înapoiat diploma de mare clucer. Ulterior evenimentelor revoluției, ziarul a reapărut, continuându-și apariția până la 12 decembrie 1859, punând bazele presei românești și fiind prima gazetă românească cu periodicitate constantă și cu apariție îndelungată.

Ion Heliade-Rădulescu a cumpărat, împreună cu unchiul său, serdarul Nicolae Rădulescu, la 11 octombrie 1830, de la văduva doctorului Constantin Caracaș, tipografia zisă „de la Cișmeaua lui Mavrogheni, din Obor”, pe terenul dăruit de tatăl său, fostă proprietate a lui Gheorghe Lazăr. Din 1832 a rămas proprietar unic. Deoarece era posesorul singurei tipografii particulare, i s-a dat lui Eliade, din decembrie 1832, funcția de director al Buletinului oficial la postelnicie^[11], această publicație oficială apărând de la 8 decembrie 1832 sub titlul „Buletin. Gazetă administrativă”, iar de la 15 decembrie 1832: „Buletin, gazetă oficială” (cu caractere chirilice). Scriitorii afirmați în acea perioadă și-au publicat, aproape toți, principalele opere în „Tipografia lui Eliad”. Heliade mai era și proprietar al „Câmpului lui Eliad” de la Obor, unde avea „trei case mobilate, compuse din 36 de încăperi."^[12]

Heliade a debutat în anul 1830 ca traducător cu volumul Meditații poetice dintr-ale lui A. de Lamartine. Traduse și alăturate cu alte bucăți originale, prin D. I. Eliad. În 1831, traduce tragedia Fanatismul sau Mahomet proorocul, scrisă de Voltaire, în 1834 traduce Din scrierile lui Lord Byron, în 1835 publică traducerea comediei Amfitrion^⁠(fr) de Molière, iar în anul 1840 tipărește romanul lui Cervantes Don Quijote de la Mancha. Tradus în românește din franțuzește după Florian.

Primele sale poezii originale, în mare măsură lamartiniene, sunt:

• Cîntarea dimineței (Meditații..., pp. 95-98)
• Elegie I. Trecutul (Meditații..., pp. 81-88)
• Elegie II. Dragele mele umbre (Meditații..., pp. 89-93). Această elegie exprimă durerea poetului după moartea prematură, în 1830, a fiului său, Virgil. Fiica poetului, Virgilia a murit în 1832. Ulterior, soția lui Heliade ar mai fi născut cinci copii, patru fete și un fiu (Sofia, Eufrosina, Virgilia, Maria și Ion/Ienache născut în 1849). După moartea copiilor Virgiliu și Virgilia, căsnicia începe să se clatine, nu numai din cauza dramei pierderii celor doi copii, dar mai ales din cauza geloziei nemărginite a soției. După opinia lui George Călinescu, se pare că Heliade întreținea legături și cu alte femei. Locotenentul Zalic de la 1848 ar fi fost „fiul vitreg al lui Eliad”, adică nelegitim.
• Epitaf. La o tînără mumă
• Sonet. La anul 1830 (Meditații..., p. 100)
• La moartea lui Cîrlova.

În 1831 îi apare volumul Reguli sau grammatica poezii. Traduse în românește de I. Eliad (după Cours de littérature, d'histoire et de philosophie... de Lévisac și Moysant), scriere eclectică, influențată de Marmontel, La Harpe, Voltaire.

La inițiativa lui Heliade, Ion Câmpineanu, Costache Aristia, Voinescu II, Grigore Cantacuzino, frații Golești și alții, în 1833 este înființată Societatea Filarmonică, care avea ca scop, afirmat public, să asigure „cultura limbei românești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Prințipat și, spre acestea, formarea unui Teatru Național”.^[13] Societatea mai avea însă și scopuri secrete care urmăreau unirea, egalitatea, emanciparea țiganilor, votul universal etc.^[14]. Ședințele Societății Filarmonice se țineau în casa lui Constantin Golescu din podul Mogoșoaiei.^[15]. Societatea Filarmonică și-a încetat activitatea în 1838. La 20 ianuarie 1834 se deschide Școala de muzică vocală, de declamație și de literatură, al cărei director devine Heliade, contribuind concret la primele reprezentații teatrale în limba română; această școală avea menirea de a pregăti actori profesioniști. Ion Heliade-Rădulescu a fost și profesor de literatură și istorie literară a diverselor popoare, de elocvență, de proză și poezie etc.^[16] la Conservatorul Filarmonicii, alături de Costache Aristia, profesor de declamație și de muzicianul Ioan Andrei Wachmann, profesor de muzică vocală și instrumentală. După aproape șapte luni de școală, la 29 august 1834, în sala Slătineanu, elevii au prezentat în fața tuturor asociaților și a unui public numeros piesa Mahomet (Fanatismul) de Voltaire.

Câtva timp este favoritul domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica și trece drept poet al curții; un astfel de post nu exista însă oficial, fiind doar o imitație a curții din Viena.

Sub conducerea și îndrumarea lui Heliade, la 1 noiembrie 1835 apare primul număr din Gazeta Teatrului Național, care a fost publicată până în 1836. În Gazeta Teatrului Național, preocupările didactice ale Școlii de muzică vocală ... își găsesc o susținere teoretică. Tot el pregătește și înființează revista de cultură Curier de ambe sexe, supliment al Curierului românesc, primul număr apărând în iulie 1837.^[17]. Un alt supliment săptămânal al Curierului Românesc, întitulat Muzeul Național, apare în 1836, redactat de Heliade și Florian Aaron; supliment difuzat prin librăria românească a lui Iosif Romanov, ca și Curierul Românesc.

În 1836, își adună toate producțiile literare de până atunci în volumul Culegere din scrierile lui Eliad, de prose sci de poesiǎ, București [În Tip. lui Eliad]. Publică poemul Căderea dracilor, [Tip. lui Eliad], 1840, în care adoptă o atitudine reprobatoare față de complotul lui Dimitrie Filipescu, Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu ș.a., conjurație care voia să-l răstoarne pe domnitor. Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) îl numește pe Heliade membru al Eforiei Instrucțiunii Publice și inspector general al școlilor. Susținut de guvern, poetul întemeia peste 4000 de școli lancasteriene în România, împreună cu Petrache Poenaru.^[18][După sistemul de învățământ Bell-Lancaster]. Programele de învățământ au fost tipărite cu literele alfabetului latin, înlocuind pe cele chirilice.

Heliade publică în 1840 lucrarea sa: Paralelism între limba română și italiană. Partea întâi: Materia (1841, București, Tipografia Eliad). Partea a doua a acestei cărți apare în 1841 cu titlul Paralelism între dialectele român și italian sau forma séu gramatica acestor două dialecte. În același an, 1841, publică un compendiu: Prescurtare de gramatica limbei româno-italiene. Ion Heliade-Rădulescu a fost un inițiator al influenței italiene, însă a provocat controverse când a pledat pentru introducerea masivă a neologismelor italiene în limba română sau a imaginat o „limbă româno-italiană”, susținând că româna și italiana sunt dialecte derivate ale limbii latine; George Călinescu spunea că „Heliade își creează un jargon italo-român, de înfățișare grotescă”.

În decembrie 1841, apare în Foaie pentru minte, inimă și literatură, de la Brașov (nr. 48, p. 377-382, nr. 49 și nr. 52) articolul lui Heliade Pentru opinie, în care pledează pentru drepturile politice ale claselor sociale active, intelectualitatea în primul rând; el acuză o parte a boierimii că adoptă principii liberale în scopuri demagogice. În calea propășirii claselor productive stau abuzurile- zice Heliade, în calea negoțului, lipsa siguranței, clasele intelectuale sunt disprețuite și frustrate de drepturi. Articolul are un răsunet imens și îi aduce autorului multe neplăceri.^[19] În articol, Heliade aduce acuzații marii boierimi, obișnuită doar cu profiturile.

În anul 1844 izbucnește „Afacerea Trandafiloff”, provocată de decizia domnitorului Gheorghe Bibescu de a acorda concesiunea exploatării minelor din Valahia către inginerul rus Aleksandr Trandafiloff. Măsura a fost considerată ilegală de Adunarea Obștească, ceea ce a condus, finalmente, la decizia lui Bibescu de a dizolva acest legislativ. Aceste evenimente l-au făcut pe Heliade să publice o poezie-pamflet, Măceașul și florile (1844), adaptată liber după Viennet, care a fost publicată pe foi volante, în 30.000 exemplare. Poezia făcea aluzie la trandafir, care la rândul său trimitea la Trandafiloff („trandafir cu of în coadă”).

Heliade publică scrierea Început de bibliotecă universală^[20], la 25 martie 1846, în Opere pe tot anul cîte 21 volume, de la 25 pînă la 30 coale fiecare, iar în 1847 îi apare o nouă traducere din Byron: Don Juan de la Lord Byron. Poema epică. În același an apare și volumul său: Vocabular de vorbe străine în limba română, adică slavone, ungurești, turcești, nemțești, grecești etc.

Fruntașii Revoluției de la 1848 din Țara Românească

În primăvara anului 1848, când au izbucnit primele revoluții europene, Heliade a fost determinat să colaboreze cu Frăția, o societate secretă revoluționară, înființată la București de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell și Alexandru G. Golescu în 1843 și a devenit membru în comitetul de conducere al acesteia. Este implicat în evenimentele de la 1848: a participat la redactarea, în cea mai mare parte, a Proclamației de la Islaz, împreună cu Nicolae Bălcescu, ce cuprindea revendicările pașoptiștilor în 22 de articole, sub deviza „Respect la proprietate. Respect la persoane”. Lui Heliade i-a revenit și misiunea tipăririi documentului Proclamației. La 6 iunie 1848, Heliade și Ștefan Golescu se îndreaptă spre județul Romanați, unde erau așteptați de ispravnicul Gheorghe Magheru, „general căpitan al armiilor neregulate și șeful gvardiilor naționale din toată România”, prieten al lui Heliade. După o slujbă religioasă oficiată de popa Radu Șapcă din Celei, însoțit de alți doi preoți, a citit Proclamația în fața țăranilor, în localitatea Islaz, la 9 iunie/21 iunie 1848; Proclamația cuprindea cuvinte înflăcărate: „Fraților români, timpul mântuirii noastre a venit; popolul român se deșteaptă la glasul trâmbiței îngerului mântuirii și își cunoaște dreptul său suveran”. Prin programul-proclamație, Țara Românească își proclama deplina „neatârnare administrativă și legislativă”, deci autonomia. Introducerea literară a Proclamației vădește faptul că această introducere a fost scrisă probabil de Heliade. Vodă Bibescu a fost convins să semneze și el (în public) textul Proclamației de la Islaz (în 11 iunie), ce a fost intitulată noua constituție, care a fost acceptată astfel de domnitor, acesta încuviințând și formarea unui guvern provizoriu.^[21]

La patru zile după evenimentele de la Islaz, revoluția a continuat prin răsturnarea domnitorului Gheorghe Bibescu care a abdicat la 13/25 iunie (la orele două dimineața - scrie Heliade) și a fugit la Brașov (pe atunci în Imperiul austriac), fiind escortat de C. A. Rosetti, noul ministru al Poliției. Puterea a fost preluată de un guvern provizoriu („guvern vremelnicesc”), prezidat de mitropolitul Neofit, care îl includea pe Heliade ca ministru la „Credință” (culte) și la Instrucția Publică, pe Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru și G. Scurti (comerciant lipscan). Guvernul provizoriu nu putea să dureze: Heliade reprezenta interesele conservatoare și nu voia să știe de ideile franceze liberale pe care le reprezentau C. A. Rosetti, Bălcescu și alții. ^[22]

Generalul Ioan Odobescu, tatăl scriitorului Alexandru Odobescu, împreună cu colonelul Ioan Solomon au pus armata la dispoziția boierilor reacționari și la 19 iunie au arestat guvernul revoluționar. Acțiunea lor a fost zădărnicită de intervenția populației capitalei, care a condus la eliberarea guvernului. Un rol important în eliberarea membrilor guvernului l-a avut Ana Ipătescu (George Călinescu o numește Anica Ipătescu). Iată cum descrie Heliade, în scrierea Mémoires sur l'histoire de la régéneration roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachie, intervenția Anei Ipătescu: „O femeie înaintă în mijlocul Poporului (au milieu du Peuple), înarmată cu două pistoale; ea se precipită împotriva soldaților, direct spre Solomon și invitând cetățenii să-i izgonească din curte pe sperjuri. Era aceeași femeie care primise guvernul la barieră cu coroane de flori. Era doamna Ipătescu. Poporul fu electrizat la vederea ei și o urmă pentru a-i îndepărta pe soldați”. Anica Ipătescu a fost soția lui Nicolae Ipătescu, vechi membru al „Frăției”. Anica Ipătescu ar fi strigat: „Curagiŭ copii, moarte trădătorilor”.^[15] S-a început aplicarea programului de la Islaz și guvernul a creat Comisia proprietății, având ca președinte pe A. Racoviță și alcătuită dintr-un număr egal de moșieri și clăcași. Comisia a ajuns în impas, nereușind să ajungă la un compromis în privința întinderilor de pământ acordate țăranilor, din acest motiv a fost desființată de Heliade, prin decret. Ca membru al guvernului provizoriu și, ulterior, al locotenenței domnești, Ion Heliade-Rădulescu a manifestat o atitudine moderată, în opoziție cu aripa radicală a revoluționarilor, pronunțându-se împotriva împroprietăririi clăcașilor.

Ca mulți alți revoluționari, Heliade a favorizat menținerea unor bune relații cu Poarta, sperând că această politică ar putea favoriza o desprindere totală de sub protectoratul Rusiei. Soliman pașa a fost trimis la București și a ordonat înlocuirea guvernului provizoriu cu „locotenența domnească”, alcătuită din Heliade, Christian Tell și Nicolae Golescu. În timpul existenței locotenenței domnești, Heliade, înfășurat într-o mantie albă (purtată peste frac), luată de la un văr al său, cavalerist, trecută în legendă, se credea șeful incontestabil al locotenenței, într-un cuvânt domnitorul, ale cărui hotărâri sunt inspirate de cer și au puterea unor table ale legii. În septembrie s-a restabilit Regulamentul Organic și sistemul său de guvernare, după ce Fuad-pașa a început represiunea în 13 septembrie 1848. Trupele turcești de sub comanda lui Fuad-pașa intră în București, autoritatea locotenenței este desființată, Fuad-pașa îl numește caimacam pe Constantin Cantacuzino, iar Omer-pașa e numit guvernator militar al Bucureștilor. Succesul căii legaliste a revoluției, pentru care militase Heliade, durase efectiv vreo două săptămâni. Împreună cu Tell, Heliade a căutat refugiu la consulatul britanic din București.

După înfrângerea revoluției, Heliade pleacă în exil (1848-1858) la Paris, apoi în insula Chios și la Constantinopol. Traseul călătoriei sale spre exil este reconstituit în articolul lui Mihai Chiper:^[23] „se refugiază în Transilvania,la Sibiu, apoi la Orșova, traversează Serbia, Slavonia, Croația, Stiria, Bavaria, orașul Frankfurt, urmează linia Rinului și străbate „țara belgilor” unde „totul îmi păru exotic; totul respira belșug și bucurie”^[24], grăbit să ajungă în „țara libertăților”, Franța. De aici, va merge la Londra, unde îl vizitează, împreună cu Christian Tell, pe lordul Henry John Temple Palmerston, premierul britanic, căruia îi explică obiectivele revoluției de la 1848; apoi se reîntoarce la Paris, unde este primit de ministrul afacerilor străine, Drouyn de l'Huis, „cu scufie de noapte pe cap”. Acesta susține că Franța nu s-a angajat să apere integritatea Turciei, că ea [Franța] abandonase problemele orientale înțelegerii dintre Turcia și Rusia. După un an de exil, Heliade explică motivația exilului:^[25] „Din nenorocirea mea și exilul d-voastră vor eși multe la lumină pentru svânturata noastră patrie. Fără această catastrofă, nația nu era să aibă atâtea scrise spre luminarea drepturilor sale și străinii nu era să cunoască atâtea. Acum un an, nu poporul, ci chiar deputații Adunării Naționale franceze nu știau dacă Bucureștiul este în Bukara (sau) în Tataria. Vorbeam cu dânșii și mi se pare că vorbeam cu oameni de pe alte tărâmuri. Acum, poporul, burghezii, literații cunosc că românii țin de familia latină, adică romani, că sunt frații francezilor, italienilor, spaniolilor, portughesilor”.

Ion Heliade-Rădulescu și-a prelungit exilul cât a putut mai mult, în speranța de a dobândi o statură culturală și politică de nivel european, însă exilul i-a sporit izolarea. A existat o neîncredere a fruntașilor revoluției din Țara Românească față de grupul lui Eliade de la Paris și o repulsie față de campania acestora de defăimare a refugiaților de la Constantinopol și de la Brusa (oraș în Asia Mică).^[26] A fost în conflict cu alți lideri principali ai emigrației, cum au fost: Nicolae Bălcescu, frații Brătianu, frații Golescu și C. A. Rosetti. Heliade îl denunță pe Ion Ghica în ziarele franceze ca fiind un „agent țarist”, care ar complota cu emigrații de la Brusa și din Paris, în înțelegere cu guvernul de la București. Pe de altă parte, junimismul l-a contestat din perspectiva unei viziuni estetice, opusă concepției artistice a lui Heliade.

La Paris, el editează Souvenirs et impressions d'un proscrit, [par Un Roumain] (=Ion Heliade Rădulescu), Paris, Impr. de De Soye, 1849. O nouă ediție, tradusă în limba română cu titlul Suvenire și impresii ale unui proscris apare în 1975, la Editura Dacia, Cluj-Napoca. Cartea evocă trauma înstrăinării și a devenit, ulterior, un document memorialistic de mare importanță. În anul 1851 se tipărește tot la Paris volumul Epistole și acte ale oamenilor mișcării române din 1848 și Mémoires sur l'histoire de la régéneration roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachie. În timpul exilului la Paris a fost un colaborator constant la publicațiile democratice majore: Le Siécle, Le Temps, La Semaine, La Voix du Peuple, La Presse, L'Europe et Amerique.^[27]

În anul 1854, în timpul războiului ruso-turc (Războiul Crimeii) este trimis de Înalta Poartă la Șumla (azi Șumen, în Bulgaria) ca „reprezentant al nației române” pe lângă Omer Pașa (general turc de origine croată). Datorită poziției sale favorabile Porții, este numit bei și i s-a dat o uniformă militară turcească, în care a fost semnalat la Varna de unii români.

În 1858 i se tipărește la Paris Biblicele sau notițe istorice, filozofice, religioase și politice asupra Bibliei. După George Călinescu, Biblicele sunt un comentariu cabalistic cu pretenții filozofice. Tot la Paris îi apare volumul Biblia sacră ce cuprinde Vechiul și Noul testament, tradusă din elenește după a celor șaptezeci, de I. R.

Pentru scurt timp revine în țară, în timpul ocupației turcești a Capitalei, dar, în urma protestelor consulatului austriac este nevoit să se reîntoarcă la Constantinopol, unde rămâne până în 1857. Se întoarce definitiv în țară în anul 1859.

Pentru scurt timp scoate gazeta Curierul român (1859), care este suspendată de guvernul Ion Ghica după numai trei numere. Încearcă să reintre în viața politică, de aceea candidează în alegeri, dar este învins de Cezar Bolliac. Editează în 1860 jurnalul politic și literar Proprietarul român. Este ales deputat de Muscel în 1864. În anul 1866, scoate sub numele P. Georgescu ziarul Legalitatea, semnând unele articole cu pseudonimul M. Anagnoste. În 1859, având gradul masonic 18, participă la aprinderea luminilor Lojii bucureștene Steaua Dunării, al cărei Mare Maestru a devenit în 1861.^[28]

În continuarea preocupărilor sale în domeniul istoriei naționale, Ion Heliade Rădulescu publică în 1861 Prescurtare de Istoria Românilor sau Dacia și România. În 1869 apare ediția a doua sub titlul Elemente de istoria românilor sau Dacia și România.

Heliade este considerat întemeietorul teoriei literare românești (clasică la început, romantică mai apoi), în lucrarea sa Regulile sau gramatica poeziei fiind în același timp și îndrumător literar.

Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian, a scris poemul Anatolida sau Omul și forțele, realizat fragmentar. Titlul poemului se poate explica astfel: Anatolida (provine de la cuvântul grec Α νατολΎ— Anatolia) ar însemna poemul orientului, iar subtitlul Omul și Forțele înseamnă Omul și Dumnezeul Forțelor, Elohim (explicația este dată de Dumitru Popovici). A cultivat meditația cu motive preromantice, lamartiniene O noapte pe ruinele Târgoviștei, elegia Dragele mele umbre, mitul popular Zburătorul — capodopera sa literară, satira și fabula politică. A scris și proză cu conținut satiric și pamfletar: Domnul Sarsailă autorul, Conu Drăgan și cuconița Drăgana etc. Heliade este autor a numeroase traduceri, imitații și prelucrări din clasici ai literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante Alighieri, Goethe, Byron ș.a.m.d.). De asemenea, Ion Heliade-Rădulescu a avut și preocupări de natură filosofică și religioasă de inspirație gnostică (Biblicele, 1858; Echilibru între antitezi, 1859). Scrierea Echilibru între antitezi sau Spiritul și materia este prima schiță românească a unui sistem filozofic.

Membrii Societății Academice Române,

1/13 august 1867

În administrația țării, a avut, succesiv, rangurile de pitar, paharnic și clucer.

Ion Heliade-Rădulescu este membru fondator al Societății Academice Române (Academia Română) și primul președinte al acesteia (1867-1870).^[29] A demisionat în noiembrie 1869, în urma respingerii proiectelor sale ortografice.

Heliade a avut intenția de a-și grupa opera ciclic și în patru volume, după exemplul lui Victor Hugo cu Legenda secolelor, cele patru cicluri fiind: I. Biblice, II. Evanghelice, III. Patria sau Omul social, IV. Omul individual. El nu și-a realizat această intenție, fiind risipit într-o activitate multilaterală, succesele sale realizându-se în creațiile lirice de mici dimensiuni.

În problemele limbii literare, prin lucrările sale de început, Heliade a deschis limbii literare largi căi de dezvoltare.

Alunecarea lui Heliade spre poziții echivoce, retrograde chiar, îndeosebi după 1848, nu pot face să pălească laurii câștigați anterior, care îl îndreptățeau pe Mihai Eminescu să-l situeze, în Epigonii, printre marii înaintași ai literaturii române.

Ion Heliade-Rădulescu a decedat în ziua de 27 aprilie 1872, în imobilul din str. Polonă, nr. 20, după ce la 18 mai 1870 își pierduse soția.^[c] La 30 aprilie i s-a făcut înmormântare națională, la care au participat mii de oameni.^[31] Potrivit ziarului Trompeta Carpaților^[32] la înmormântarea „fericitului Heliade” în curtea bisericii Mavrogheni de pe șoseaua Kiseleff ar fi luat parte 10000 de persoane; discursurile funebre au fost rostite de Petrache Poenaru, Constantin Esarcu, B. P. Hasdeu care a vorbit în numele presei române.

Mihai Eminescu a scris oda La Heliade, iar după decesul scriitorului: La moartea lui Eliade.

OPERE

În întreaga sa activitate literară, Heliade a semnat în variate moduri: Un Roumain, I. E., I. Eliad, I. Eliade, I. Heliade Rădulescu, J. R., Ioann Prosdociu. Arhiva Ion Eliade- Rădulescu a fost dăruită Bibliotecii Academiei Române în anul 1953.

Proză

• Prolog la serbarea numelui preaînălțatului nostru domn Alexandru D. Ghica 1835 aug. 30
• Dispozițiile și încercările mele de poezie (scriere memorialistică)
• Gheorghe Lazăr
• „Bată-te Dumnezeu!” (Coconița Drăgana)
• Coconul Drăgan
• Fata lui Chiriac
• Jupîn Ion
• Domnul Sarsailă autorul
• Descrierea Europei după tractatul din Paris, de Ioann Prosdociu [= Ion Heliade Rădulescu], Paris,1856

Poezie

• Sonet. La anul 1830
• Epigramă
• Elegie I. Trecutul (1830)
• Elegie II. Dragele mele umbre (1830)
• Cântarea dimineții (1830)
• Sonet
• La moartea lui Cârlova (1831)
• Serafimul și heruvimul sau Mângâierea conștiinței și mustrarea cugetului (1833)
• Portret (1836)
• Adio la anul 1832 (1836)
• Destăinuirea (1836)
• Visul (1836)
• O noapte pe ruinele Târgoviștii (1836)
• Odă asupra aniversării de 2 sept. 1829 (1836)
• Odă la pavilionul grecesc (1836)
• La un poet exilat (1838)
• Calul, vulpea, lupul (1838)
• Epitafe (1838)
• Cumetria cioarei cînd s-a numit privigătoare (1838)
• La Elvira (1839)
• Cutremurul (1839)
• Ingratul (1839)
• Vulturul și bufa (1840)
• Zburătorul, poem scris în 1843, publicat în 1844, subintitulat „baladă” (trad. în franceză de Annie Bentoiu, Paris, 1981)
• Mihaida (1844)
• Epitimv la o femeie cochetă (1846)
• În așteptarea lui 1848. Preziua. Psalm (1847)
• Sânta cetate (Terța rima) ; datată 1856
• La Schiller (1859)
• Dulcamara (1860)
• Muștele și albinele (1860)
• Corbul și Vulpea (1860). Fabula este o imitație liberă după Le corbeau et le renard de P. Lachambaudie
• Areopagul bestielor (1860)
• Un muieroi și o femeie (1861)
• Mircea și Lazar (1867)
• Poezia (1868)
• Adio la patrie (1868)
• La Maria (1868)
• Primul baciu (1868)
• Un buchet de mireasă (1868)
• Portretul (1868)
• Anatolida sau Omul și forțele (1870)

Teatru.

• Proces general între doe hordii și Natio sau Spoiții cu roșu și spoiții cu albu. Mysteru în doă acte. Bucuresci, Typ. Heliade și Associații, 1861, 72 p.
• Voiaj din podul Mogoșoaii până în țigănia Vlădichii (păstrat în ms. 2359 de la Biblioteca Academiei Române)

G. Călinescu afirmă ( I. Heliade Rădulescu și școala sa, op. cit., 1966) că Proces general...este o mascaradă, în care în fața tribunalului Adevărului, apar boierul Mircea, Moș Soare, exponenți ai vechii ordine, precum și Arhon Arpagon, ciocoi, Musiu Rapace, „spoit cu roșu, ciocoiu nou și pretins avocat al sătenilor”, un poet urlător, un poet umanitar. Musiu Rapace e C. A. Rosetti, are „ochi de broscoi, părul vâlvoi, coarne satanice”. Sarcasmul scriitorului este, după cum se vede, deosebit de dur.

Scrieri cu caracter filozofic

• Equilibru între antithezi sau Spiritul și materia, București, 1859-1869. [La începutul textului, titlul: Issachar sau Laboratorul]
• Filozofie. Încheiere la cele zise. Eseu publicat în Curierul de ambe sexe, periodul III (1840 - 1842), p. 383

Scrieri lingvistice

• Gramatica românească, Sibiu, 1828 [A fost elaborată anterior, încă de la 1820]; o nouă ediție și studiu de Valeria Guțu Romalo, București, 1980
• Scrisoare către C. Negruzzi (1836)
• Repede aruncătură de ochi asupra limbei și începutului rumânilor (1836), din Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze și poezie, ed. a II-a , București, 1836
• Regulile sau grammatica poeziii, (1839)
• Curs întreg de poezie generală, 3 vol., București, 1868-1870. O ediție postumă cu titlul Curs de poezie generală. Dramaticele, Brutu, tragedie în cinci acte. După Voltaire. Scriere posthumă: este editată de I. I. Eliade (Heliade)- Rădulescu [ fiul lui Heliade] și P. M. Cucu, București, 1878
• Principii de ortografie română, 1870

Traduceri

Heliade a desfășurat o intensă activitate de traducător din : Alphonse de Lamartine (încă din 1827-1828), Victor Hugo, Lord Byron, Ossian, Young, Alexandre Dumas, La Fontaine, Anastasie Hristopulos, Sappho și Hesiod, alături de Torquato Tasso și Ludovico Ariosto.^[8]

• Suvenirul de Alphonse de Lamartine
• Războiul de Alphonse de Lamartine
• Corbul și vulpea de Jean de La Fontaine
• Singurătatea de Alphonse de Lamartine
• Seara de Alphonse de Lamartine
• Lacul de Alphonse de Lamartine
• Toamna de Alphonse de Lamartine
• Imnul nopții de Alphonse de Lamartine
• Romanță de George Gordon Byron (Lord Byron)
• Poema didactică după Boileau și Horațiu de Nicolas Boileau
• Cântarea dracilor în preziua potopului de George Gordon Byron (Lord Byron)
• Depărtarea de Paolo Antonio Rolli

Statuia lui Ion Heliade-Rădulescu din București, opera sculptorului italian Ettore Ferrari din marmură, 1881

• Foile și cărbunele de P. Viennet
• Coada momițelor de P. Viennet
• La amantă de Sappho
• Margherita de Alexandre Dumas
• Lament amoros de Iacopo Vittorelli
• Poetul murind de Alphonse de Lamartine
• Cavalerul Toggenburg de Friedrich Schiller
• Arpa lui David de George Gordon Byron (Lord Byron)
• Biblia Sacra que coprinde Vechiul si Noul Testament, Paris, 1858
• Bătrânul Duncan. Anecdot din munți de Walter Scott, în Curierul românesc, nr. 85 din 1831

Ion Heliade-Rădulescu
Ion Heliade-Rădulescu (portret de Mișu Popp)
Date personale
Născut	6 ianuarie 1802[1]  Târgoviște, Țara Românească
Decedat	27 aprilie 1872 (70 de ani)[1]  București, România
Părinți	Ilie Rădulescu și Eufrosina Danielopol
Căsătorit cu	Maria Heliade Rădulescu, fostă Alexandrescu, rudă cu Grigore Alexandrescu[2]
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist[*] filolog[*] istoric traducător diplomat filozof scriitor poet critic literar[*] jurnalist traducător biblic[*] filolog clasicist[*] politician
Activitate
Alte nume	Ion Heliade, Eliad
Educație	Școala grecească de la Schitu Măgureanu
A influențat pe	Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski
Cunoscut pentru	Președinte al Academiei Române
Membru fondator al Academiei Române Ion Heliade Rădulescu la 1848     Fotografie din 1850     Portretul lui Ion Heliade Radulescu, de Theodor Aman     Monumentul lui Ion Heliade Radulescu din curtea Bisericii Mavrogheni     Statuia lui Ion Heliade-Rădulescu din București

POEZII:

Zburatorul

poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de Ion Heliade Rădulescu [Ion_Heliade_Radulescu ]

"Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,
Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcnește!... și zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ș' ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da:
Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine,
In brațe n-am nimica și parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează,
Și nici nu prinz de veste când singură mă strâng
Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înșii lacrimi, și plâng, măicuță, plâng.

Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde și altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.

Și unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătușile cu bobii fac multe și desfac;
Și vrăjitorul ăla și apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.

De cum se face ziuă și scot mânzat-afară
S-o mân pe potecuță la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziulița, și zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, și plâng, măicuță, plâng.

Brândușa paște iarbă la umbră lângă mine,
La râuleț s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu știu când se duce, că mă trezesc când vine,
Și simt că mișcă tufa, aud crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate și sar ca din visare,
Și parc-aștept... pe cine? și pare c-a sosit.
Acest fel toată viața-mi e lungă așteptare,
Și nu sosește nimeni!... Ce chin nesuferit!

În arșița căldurii, când vântuleț adie,
Când plopul a sa frunză o tremură ușor
Și-n tot crângul o șoaptă s-ardică și-l învie,
Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Și când îmi mișcă țopul, cosița se ridică,
Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior
Îmi fulgeră și-mi zice: "Deșteaptă-te, Florică,
Sunt eu, vin să te mângâi..." Dar e un vânt ușor!

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor."

Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ș-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Și mă-sa sta pe gânduri, și fata suspina.

Era în murgul serii și soarele sfințise;
A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă vițeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind vițeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Tăcere este totul și nemișcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
"Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Ori e--să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuși, împelițatu,
Că țintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Și drept pe coș, leicuță! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai și tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Și-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândește, bată-l crucea! și-n somn colea mi-ți vine
Ca brad un flăcăiandru, și tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ș-un nas --ca vai de el!

O! biata fetișoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Și s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, și visu-n lipitură
Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu,
Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!"

Cutremurul - Ion Heliade-Rădulescu

Uiet, urlet s-aude! colcăie, sare pământul,

Tremură, zguduie, saltă, colcăie, crapă, plesneşte.

Zguduie iar, răstoarnă; trosnet, ţipăt s-aude,

Spontaneu lumea se-nchină. Domnul trece-n mânie.

Şi crima se ascunde, păcatu-ncremeneşte;

Tot păcătosu-aşteaptă al lumii, al său finit;

Pământul îl înghite şi cerul îl striveşte,

Iar dreptul la cer cată, şi Domnul s-a-mblânzit

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ce spaimă fu aceasta! S-a-ngreuiat pământul

Flori prin a lui vine fulgeră, şerpuiesc!

Îşi scutură povara, că a pierit Cuvântul:

Se bucură nedrepţii, săracii flămânzesc.

Şi câtă fărdelege pe dânsul îl apasă!

De sus câtă trufie striveşte pe sărac!

Sudori de sânge câte p-a trântorilor masă

Şi ce de viclenie! ce noduri se desfac!

Şi lenea se îmbuibă când muncitorul geme,

Când gheara nedreptăţii într-însul s-a înfipt;

Din carnea lui sfâşie, stăpână p-a lui vreme,

Stăpână p-a lui pâine, pe viaţa-i mai cumplit.

Ecclesia căzută e mută, surdă, tace.

În van săracul strigă: “O, mater, ajutor!”

E vitregă-a lui mater; pământul n-are pace,

Să tacă biata oaie când lupul e păstor.

Această Doamnă mare, a Domnului mireasă,

Fierbinte la toţi mater, odată consola

Pe tot carele plânge, ş-o turmă d-oi aleasă

Şi un păstor la lume şi pacea anunţa.

S-au dus timpii aceia; şi Anticrist domneşte,

Despot pe lumea-ntreagă, cu varga sa de fier

Altarele distruge, corumpe şi zdrobeşte,

Şi ţipete de sânge se nalţă pân’ la cer.

Se va deschide cerul, Cuvântul iarăşi vine,

De vii şi de morţi jude. Şi mii de cherubimi

Pe palmele de flăcări p-al omului fiu ţine,

Şi lauda răsună prin mii de serafimi.

Cea cu ochi mulţi ştiinţă sunt iuţii cherubimii,

Ce va mări pe omul şi-l va reîntregi;

Şi caritatea, pacea sunt blânzii serafimii,

În care cel ce geme atuncea va trăi.

Se vor scula şi morţii să stea la judecată,

Cuvântul va alege pe caprele din oi.

Popoarele sunt morţii ce viaţa nu le-e dată,

Ce mintea le-nviază, le scoală din nevoi.

Iar oaia e săracul ce laptele îşi mulge

Şi-şi dă şi a sa carne cezarului spurcat;

Şi capra e-ngâmfatul satrap care o smulge

Şi sângele i-l suge, când laptele-a secat.

Veţi fi d-a dreapta, popoli, când va domni

Cuvântul.

Răbdare, că într-însul cei umili vor trăi,

Ş-a voastră moştenire va fi atunci pământul;

Răbdaţi, n-ardicaţi braţul, că pacea va domni.

Şi când e-ntre voi pace, Cuvântul iute vine,

El numai după fapte va împărţi şi da;

Căci cumpăna dreptăţii în dreapta sa el ţine,

Şi fapta-n ea atârnă, şi fapta va lua.

Sudaţi, despicaţi brazda, nutriţi lenea ce zace,

Daţi pâinea voi şi vinul, le daţi la câţi le cer;

Că sacra-vă laboare îndată se preface

În sângele şi carnea a Domnului din cer.

O, farisei! pierit-a a voastră-mpărăţie,

Când va veni Cuvântul nu-l veţi mai condamna;

Cu glorie el vine şi vine cu tărie,

Pieri-va răutatea când el va domina.

S-au dus zilele voastre, zile de asuprire,

De dol, de nedreptate, de crime, vulpenii,

De ură, de discordii, de sângiuri, de murire,

Căci va domni viaţa, şi morţii vor fi vii.

Aşa se roagă omul către cerescul tată:

“Vie împărăţia şi fie voia ta!”

Căderea voastră-aşteaptă credinţa cea curată,

La cer aceasta strigă, şi cerul îi va da.

Visul - Ion Heliade-Rădulescu

I

O altă auroră în sufletu-mi luceşte,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, şi-n ochii mei zâmbeşte
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viaţa-mi ca nopţi se strecurară,
Ş-încovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
Ş-îmi face loc printr-însa să trec preste hotară -
E poarta veciniciei!... şi mă deştept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Braţele-mi răzemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi...

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?...
Dar aţi trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

II

Ce noapte variată! ce groaznică vedere!
Stăi! Îmi aduc aminte: în vis eu mă făceam
C-aş fi fost prunc, îmi pare, şi fără griji, durere,
În casa părintească cu grijă mă creşteam.
Trei fraţi ce avusesem părinţii mei pierdură
Şi rămăsesem singur cu-al lor fierbinte dor;
Trei fii creştea în mine tânăra lor căldură
Şi le zâmbea în mine toată nădejdea lor.

La vârsta mea, în chipu-mi c-o lungă suspinare
Ei se uita, ş-în ele afla asemănare
Acelor umbre scumpe ce nencetat vedea.

Eu nu ştiam necazul, nu cunoşteam mâhnire,
Lipsa mi-era streină, ş-orice nenorocire;
În braţul îngrijirei răul nu îndrăznea.

III

Dar visu-şi schimbă faţa, se prefăcură toate!
Şi parcă de când lumea părinţi nu am avut;
Simţii cruzimea soartei în recea streinătate
Şi mă văzui în lume pustiu, necunoscut.

Ai mei mă părăsiră; p-a mea copilărie
Grijele dau năvală, nevoia cunoscui;
Se veşteji pe faţa-mi oricare bucurie
Ş-orice amar al vieţii până în fund băui.

În voile-ntâmplării, întru a mea sudoare
Îmi câştigam o hrană abia-ndestulătoare,
Împins de vântul soartei subt cer fără senin,

Fără nici o povaţă şi făr-adăpostire
În voia-mi nendrăzneaţă şi fără îngrijire.
Cât e de crud să te-afli între ai tăi strein!

IV

Dar un năluc urmează, şi visu-şi schimbă faţa.
Mă pomenii în drumu-mi tovarăş că aveam:
Pare că mă-nsurasem, ş-amara mea viaţă
Cu o fiinţă dragă părtaş o îndulceam.

Cât o iubeam! şi câtă simţeam eu fericire!
Eu o vedeam un înger chiar într-adins venit,
Nedezlipit tovaroş l-a mea nenorocire,
Ca să aducă pacea în sufletu-mi mâhnit.

Ce bunuri eu printr-însa, ce mulţumiri plăcute
Şi ce simţiri fierbinte, plăceri necunoscute
În dragostile noastre din zi în zi vedeam!

Prin ea mă făcui tată; simţirea-mi adormită
Se deşteptă l-ast nume; fiinţa-mi înmulţită
Se revie de focul prin care eu trăiam.

V

Visu-şi mai ţinea şârul, dar cu ceva schimbare,
Şi se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni;
Vedeam în a mea casă bogata-ndestulare
Ş-în preajma mea mulţime de lume-a se hrăni.

Mulţime de mijloace acum mi se-nlesniră,
Drumuri deosebite acum mi s-au deschis,
Şi bunătăţi, păcate, amestec se-nmulţiră,
Şi mângâieri şi chinuri mă zvârcolea în vis.

Pe câmpul norocirei objetele în sfadă,
Spini, flori, verdeaţ-amestec se-nfăţişa grămadă,
Cuvânt, vedere, cuget... în tot mă rătăceam.
Plecam pe cărări netezi şi foarte-ntortoiate;
Stam să-mi mai iau odihnă, şi gânduri mestecate
Mă îndrepta-n picioare, m-oprea... şi iar porneam.

VI

Dar visu-şi schimbă faţa, şi iarăşi lângă mine
Văzui acea fiinţă ce-atâta o iubeam.
Dar ce fel de schimb magic la ochii mei îmi vine!
P-acea fiinţă scumpă eu n-o mai cunoşteam.

Pare că era rece l-adânca mea durere;
O, taină-ngrozitoare, abia îmi răspundea!
Căutături fatale avea a ei vedere,
Şi când vorbea, ca trăsnet în sufletu-mi izbea.

Ca cugetul, ca umbra era nedezlipită,
Vrăjmaşă pe odihna-mi era neîmblânzită;
Zicea că mă iubeşte, ş-în dragoste-i turba.

Ura-i îmi era pace şi dragostea-i osândă,
Rece-ntr-a ei mânie şi foc când era blândă;
Ce-amestec şi într-însa, şi-n mine volbora!

Eu o iubeam, o groază mă trăgea înapoi;
Ea era a mea viaţă! şi ce viaţă-ngrozitoare!
Voiam... Dar pentru mine nu era voi,
Vream s-o urăsc... mi-era o muncă-omorâtoare.

Îmi împuta vini ce nu le aveam;
Aşteptam osândă la orice faptă mare;
Eram bănuit chiar când mă smeream,
Ş-apoi, împăcată, era iertătoare.

Spaina în mine intrase,
Bănuială mă coprinsese,
Sufletul mi se-ngheţase,
Cugete rânduri neînţelese
Prin minte-mi repede vâjia.

Un chin, un iad, o muncă era a mea viaţă,
Demonul geloziei turbat mă sfâşia;
Veninul din rărunchii-i în veci mă otrăvea,
Năpastea îndrăcită rânjea pe a lui faţă.

În veci fără de moarte,
În veci se omora,
Se-ncolăcea în toarte
Ş-în veci mă blestema.

VII

Atunci eu lângă mine văzui două fiinţe
Nevinovate, -ntocmai aşa precum eram;
Lor le era ocară a mele suferinţe,
Şi la acea năpaste mai rău mă chinuiam.

În veci a lor necinste mie mi-era durere
Ş-în veci fără de voia-mi eu le eram fatal;
Însă tovărăşia mi-era o mângâiere
În muncile-mi schimbate în locul infernal.

Prieteşug în mine curat se-nsânuieşte,
Şi locul de osândă nu mă mai îngrozeşte,
Un rai îmi era însuşi al închisorii sân.

Dragostea ce se naşte în muncile robirei,
Prieten din necazuri, părtaş nenorocirei,
Sânt însuşi curăţia, şi vecinice rămân.

Îmi era drage aste fiinţe,
Îmi era scumpă a lor vedere,
Mi-era un balsam l-a mea durere;
Cele din ceruri dulci cunoştinţe
Era mai slabe decât a mea.

Trăiam în ele, ş-a mea viaţă
Mi-era nădejde şi fericire;
Dumnezeu însuşi şi omenire
Slăveam fanatic în a lor faţă,
Ş-a mea-nchinare mă fericea.

Raiul credinţei, acel ferice,
Binele-acela fără de nume,
Acea viaţă din ceea lume
Care nădejdea în fund ne zice,
Toate prin ele eu le visam.

Acea din ceruri sfântă căldură,
Dragostea însuşi, blânda credinţă
Pusese-n mine a lor fiinţă
Şi a lor faguri într-a mea gură,
Şi al lor nume eu răsuflam.

Inima-mi toată în înfocare
Vulcanul Etna însuşi era,
Insulă-n valuri statornic sta
În viforoasa, muginda mare,
Unde-acel nume era înscris.

A lor fiinţe se prefăcură
Una-ntr-un dulce, blând serafim,
Alta c-o sfântă, repede-arsură,
În paznic straşnic, bun heruvim.

Unul d-aproape era-mpăcare
Şi mângâiere la ce lucram;
Alta de cuget sfântă mustrare
Îmi zicea vina şi mă-ndreptam.

Geniuri două mântuitoare
A mea visare le-nfăţişa;
A minţii mele sfătuitoare,
Ele în viaţă mă îndrepta.

Asfel gândirea-mi cea adâncată
În visu-mi dulce mi le forma;
Dar o schimbare neaşteptată
Goni nălucul ce mă-nşăla.

VIII

În sfântul meu nesaţiu, delirul meu cel mare,
Pe dragele fiinţe ardeam să le privesc,
Şi s-aprindea în mine o naltă înfocare
De ele să m-apropii şi dorul să-mi vădesc.

Ele fugea de mine ş-în veci mi-era de faţă,
În veci eu după ele eram neobosit;
În goan-ostenitoare ele mi-era povaţă,
Dar să le-ajung vrodată în veci mi-a fost oprit.

Fantome de nădejde, fiinţe-aeriene
Şi fără de amestic cu cele pământene!
Cu mintea-mi cea hrăpită semeţ mă-ntraripam.
Ele zâmbea la râvna-mi ş-îmi împuta-ndrăzneala,
Poruncitorul deget îmi arăta greşala.
Nebun d-a mea ruşine, mai repede zburam.

IX

Dar fără veste-odată un trăsnet şărpuieşte;
Răsăr, şi lângă mine văz mort unul din fii.
Eu mă deştept de cuget! şi cugetu-mi vorbeşte:
"Opreşte, îndrăzneţe! la muma lor să vii.'

O văz iar lângă mine, galbenă, veştejită;
Ea nu era schimbată, ci eu m-am fost schimbat;
În inima-mi rebelă o ură umilită
P-ascuns se furişase ş-adânc s-a fost cuibat.

O vină-n veci aduce o vină şi mai mare,
Ş-o patimă pe alta şi mai sfâşiitoare,
Ş-a lor năvală este şiroi pustiitor.

Iar omu-n întunerec pipăie, şovăieşte;
Râpa e sub picioare, omul se prăvăleşte.
Asfel păcatul este viclean ş-amăgitor!

X

Mă pomenii în casă-mi, şi visu-şi schimbă faţa,
În sânul casei mele eu mă vedeam strein:
Tot nu ţinea de mine, şi însuşi a mea viaţă.
Rece, fierbinte-n toate, totul mi-era un chin.

Voiam să-mi viu în sine-mi din lunga-mi rătăcire;
Cerui să-mi văz copiii: dar nu era mai mult.
Un dor fără de moarte izbi a mea simţire
Şi numele de tată eu îngânat l-ascult.
Alte fiinţe scumpe văzui pe lângă mine,
Al lor zâmbet la rana-mi făcea un mare bine,
Ş-ast schimb de mângâiere mai rău mă sfâşia.

Parcă simţeam în mine o slabă bucurie,
Dar cugetu-mi pierduse tânăra-i curăţie,
Pacea cea veche-n sânu-mi mai mult nu lăcuia.

XI

Voiam să-mi sparg veninul, să uit cele trecute;
Munca îmi era dragă, ca uriaş munceam;
Roduri scotea-nsutite puterile-mi pierdute:
Folosul l-avea alţii, eu lipsa dobândeam.

Petreceri înţelepte, aflări ingenioase
Mintea-mi prea obosită grămadă izvodea,
Ş-a tristului meu suflet icoane credincioase
Isprăvi avea destule, dar şâr nu mai ţinea.

Lumea se învăţase să m-aibă pentru sine,
Şi orice obosire sau muncă pentru mine
Mi-era o mare vină - şi aspru m-osândea!

Mi-era păcat de moarte oricare slăbiciune
Şi fapte-obicinuite oricare fapte bune;
Un rob streini şi rude al lor mă socotea.

XII

Dar visu-şi schimbă faţa. Cu cruda a mea soartă
Pare că mă-mpăcasem ş-odată iar văzui
Pe heruvimu-acela l-a fericirei poartă,
Schimbat în negru înger, şi nu-l mai cunoscui.
Ce spaimă de-ntunerec! ce iazmă-ngrozitoare!
Viclean ascuns, făţarnic, împieliţat Satan.
Un duh semeţ de vrajbă, turbat de răzbunare!
Şarpe îi era limba, pe cinstea mea duşman!

În faptele-i spurcate era însuşi păcatul,
Subt mască de virtute vedeai pe vinovatul;
În veci dup-ale sale şi umbra-i bănuia.

Ardea să-l crează lumea de cinste, curăţie,
Şi lumea-l vedea-ntocmai ocară, viclenie;
Şi când afla că-l ştie, atuncea se-ndrăcea.

XIII

Parcă era femeie... trăsuri amestecate
Se gâlcevea pe faţa-i de nevoiaş bărbat:
Lungă, lungă, subţire şi oase înşârate,
O sprintenă momâie forma grozavu-i stat.

Ochii îi era negri ş-un foc în ei de sânge,
Subt ei un nas lung, groaznic umfla fatale nări;
Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strânge;
Scălâmbu era-n faţa-i, în trupu-i, în mişcări.

Galbenă şi uscată faţa-i cea lunguiată,
Până la urechi buza-i d-ocară-nveninată,
Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta.

Picioare de insectă ce foametea o vesteşte,
În veci nesăţioasă cu cinstea se hrăneşte
De la streini şi rude, făr' a putea-o da.

XIV

Visu-şi mai ţinea şârul, dar cu ceva schimbare;
Şi-ast înger de-ntunerec în veci mă ispitea,
Spion faptelor mele ardea de răzbunare
Ş-în tribunalul lumei pârâş mă osândea!

O sfântă hotărâre m-armă întru putere
Să rabd astă ispită. Dar, Doamne! ce văzui?
Ast duh de răzvrătire era însuşi muiere,
Şi nici o dosebire de drac nu cunoscui!

Să aibi în veci de faţă o singură idee!
Să ştii că a ta taină e-n mână de femeie,
Şi ea să te supuie în spate-a o purta!

Adevărat uşure, n-aveam vreo povară;
Dar greu e s-aibi asupră-ţi femeia cea uşoară
Ş-în voile-i vrodată să nu poţi a intra!

XV

Aduse întâmplarea şi visu-şi schimbă faţa:
Taina-mi nu mai fu taină, povara scuturai;
Pare că eram slobod, voii să-mi schimb viaţa,
Dar nici o fericire mai mult nu mai aflai.

În oricare-a mea faptă eu n-aveam mângâiere,
În oricare prieten aflam ascuns vrăjmaş,
În orice om o spaimă, în mine o durere,
O vecinică osândă chiar într-al meu lăcaş.

Urâsem omenirea în câţi îi cunoscusem
Şi mi-era drag tot omul pe care nu-l văzusem,
Şi decât toţi pe mine mai mult mă osândeam.
Mă învăţasem vina ca să mi-o dau tot mie;
Ast obicei cu lumea m-avea întru frăţie
Ş-apururea cu mine făcea de mă-nvrăjbeam.

XVI

Trecutul pentru mine ştersese-orice părere
Şi orice suvenire adânc mă sfâşia,
Iar viitorul groaznic îmi prevestea durere;
Nădejdea mă urâse, încât nici m-amăgea.

Vream să desfac cu lumea oricare legătură,
Să fiu slobod în toate, să fiu numai al meu,
Dar mă ţinea într-însa o singură făptură
Ce-mi răsfrângea în lume pe însuşi Dumnezeu.

Taina aceasta vecinic la om nu va fi zisă:
În inima-mi zdrobită în flăcări este scrisă,
Ce şi a ei ţărână în veci o va-ncălzi;

E scrisă într-o limbă aci necunoscută
Pe inima-mi ce geme şi care-n veci e mută,
Şi singur numai mie mi-e dat a o citi.

XVII

Lumea îmi era dragă; privata mea viaţă,
Când veselă, când tristă, într-însa petreceam;
Dar perspectiva lumei îşi pierde a ei faţă
Privind-o de aproape precum eu o priveam.

Amestecu-ntre oameni te-neacă de-mbulzire
Şi daca de la dânşii nu iei vinele lor,
Silit a-ntoarce răul l-a lor nedreptăţire;
Dar paza personală te face bănuitor.
Şi rea e bănuiala! un vierme al vieţii
Ce n-ascultă cuvântul, nici liniştea poveţii!
Omul supus la dânsa în veci e ticălos.

Greşita cugetare ce-aduce fericirea
N-o schimb pe adevărul ce-mi stinge nălucirea,
Ş-un ideal ferice mi-l surpă de tot jos.

XVIII

Pe aripile vremii zbura ş-a mea viaţă,
Cu vârst-a mele patimi pâşând se potolea;
Dar viţiul spre seară creşte de dimineaţă,
Şi viţurile mele cu vârsta se mărea.

Ce n-aş fi dat să-ntâmpin ştiinţa bărbăţiei,
Să-mi lumineze viaţa tovarăşă deplin
Cu-ncrederea aceea a nevinovăţiei
Şi al copilărie-mi blândul acel senin!

Râvna mi se stinsese, în toate eram rece,
Primejdie ori pace ştiam că-n rându-i trece.
A fi rău mi-era silă, şi bun din obicei.

Întreaga fericire, cereasca-mpărăţie
Au câştigat-o pruncii ş-a minţii sărăcie;
Acum, spre umbra morţii, acea făclie cei.

XIX

Dar o lumină sfântă la ochii mei îmi vine,
Ascunsuri se descoper la slabele-mi vederi;
În slavă-i adevărul s-aşază lângă mine;
Visul îşi schimbă faţa, şi nu mai văz păreri.
În aste adevăruri văz o vicleană spaimă
Care din iad ieşise atât a m-amăgi,
Care c-o nepătrunsă ş-îngrozitoare taină
Atâta fără preget în veci mă ispiti.

În urmă ca o groază la faţă se schimbase,
Şi toat-asemănarea în iazmă îşi luase
Trufaşului acela bun paznic heruvim.

Ce groaznică ispită! ce-ndemnuri vinovate!
Dar recunosc în urmă p-adevăratul frate
Frumosului meu, blându şi dulce serafim.

XX

O altă auroră în sufletu-mi luceşte,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, şi-n ochii mei zâmbeşte
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viaţa-mi ca nopţi se strecurară,
Ş-încovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
Ş-îmi face loc printr-însa să trec preste hotară.
E poarta veciniciei!... şi mă deştept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Braţele-mi răzemate toiagul meu apasă,
Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi...

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?
Dar aţi trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

CITATE:

1. Oasele mele vor tresări din mormânt la versurile lor, şi sufletul meu plin de urgia divină va deveni muza lor inspiratoare...

2. Gustul cel bun nu se învață, el e în inimă.

3. Părintele ce îşi creşte băieţii şi lasă în neîngrijire creşterea fetelor, stăpânitorul ce face şcoli pentru un sex şi uită pe celălalt, mie mi se pare... un despărţitor de familii.

4. Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor, în limba naţională; ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva; şi a cultiva o limbă va să zică a scrie într-însa despre toate ştiinţele şi artele, despre toate epocele şi toate popoarele.

5. Patriotul cel bun nu este fanatic, el este iubitor de oameni şi ştie că natura nu cunoaşte neamţ, englez, francez, grec, sau român, ci numai om.

GEORGE ASTALOȘ

Sari la navigareSari la căutare

George Astaloș
Date personale
Născut	4 octombrie 1933 București, România
Decedat	27 aprilie 2014, (80 de ani) București, România
Naționalitate	România
Cetățenie	România  Franța
Ocupație	dramaturg, scriitor
Limbi	limba franceză[1] limba română[2]
Studii	Școala de Ofițeri Topogeodezi
Activitatea literară
Specie literară	poezie, roman, eseu, memorialistică, epistolă, teatru
Operă de debut	1968/1969 - Vin soldații la Teatrului Cassandra din București
Opere semnificative	„Vin soldații"
Note
Premii	Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de teatru "Vin soldații"
Modifică date / text

George Astaloș (n. 4 octombrie 1933, București - d. 27 aprilie 2014, București) a fost un poet, romancier și dramaturg român care a locuit la Paris.

George (Gheorghe) Astaloș este absolvent al Școlii de Ofițeri topogeodezi (1953). Demisionează din armată pentru a se dedica exclusiv scrisului.

Cariera literară

Debutează cu poezie în 1948, într-o revistă școlară. George Astaloș scrie poezie, teatru, roman, eseu, memorialistică, culegeri epistolare, critica și teorie literară.

Debutul în dramaturgie

Adevăratul său debut are loc însă abia în 1968/1969 pe scena Teatrului Cassandra din București cu piesa Vin soldații.

Este autorul teoriei pluridimensionalității teatrului (Teatrul Floral-Spațial). Hazardul obiectiv face ca Armata Roșie să invadeze Cehoslovacia după afișarea Soldaților, iar piesa primește permisiunea de a fi jucată.

Reacția guvernului României față de invadarea Cehoslovaciei a făcut posibilă reprezentarea piesei. Obține Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de teatru "Vin soldații" și alte piese (1970). În 1972 i se montează prima piesă în Occident (Vin soldații, Teatrul Adyar, Paris, regia: Petrică Ionescu). Teatrul său a fost reprezentat pe scenele din: Paris, Londra, New York, Washington, Copenhaga, București, Stockholm, Edmonton, Bonn, Bruxelles, Lisabona, Madrid, Barcelona, Tel Aviv, Braga, Viena, Dortmund, Vilnius, Berlin etc.

Emigrarea

La congresul PEN Clubului Internațional (Piran, Slovenia, 1971), președintele Pierre Emmanuel, i-a oferit o bursă a Academiei Franceze. George Astaloș se stabilește definitiv la Paris, iar în 1976 i se acordă cetățenia franceză.

Alte publicații

Este autorul a peste 40 de volume de poezie, proză, teatru, eseu, memorii si corespondență. Cărțile i-au fost publicate în: România, Franța, Italia, Portugalia, Statele Unite ale Americii, Luxemburg și Germania. Figurează în peste 20 de antologii de poezie și de teatru, apărute în Europa și în America de Nord.

Este autorul unui microdicționar argotic de circa 1000 de articole. Este autor a peste 200 de studii, eseuri și articole critice. Poezia i-a fost publicată în Franța, Italia, România, SUA, Canada, Germania, Belgia, Anglia, Turcia, Spania, Tunisia, Macedonia, Bulgaria etc.

Activitatea profesională

Din 1972 a fost redactor-șef al revistei plurilingve „Nouvelle Europe“ .

POEZII:

a fost

poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de George Astaloș [George_Astaloº ]

a fost

explozie de aripi
răzvrătite

și de penaj febril
rupt de-nălțimi

icar de miere
aversă de lumină
avalanșă solară
ai fost

chiar tu.

pești nupțiali

poezie [ ]

din Aqua mater (1984)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de George Astaloș [George_Astaloº ]

miriadele de pești nupțiali
care inundau apele
de cântec și de adorații liturgice

erai tu

atrăgându-mă necontenit
în torentul amețitor
al perpetuării

privirea ta
complice ingenuu
îmi îmblânzea înotul
într-un sublim efort
de transparență
neștiutor de iubire
și încă departe
mă îndreptam cu sfială
spre un spațiu de joc
voluptuos de vârtejuri

hipocampi fabuloși
înhămați la mici care de luptă
visau bătălii uriașe

se vorbea despre inițiere
și drespre o grandioasă sărbătoare
a trupului

fulgere subțiri
îmi săgetau carnea
cuprinsă de o dulce nesiguranță

și mă apropiam nerăbdător
de triunghiul tău
cu pești incandescenți
însemn armorial și fântână
a unui pântec răscolit demonic

de copleșitoarea violență

Balada mincinosului zelos

poezie [ ]

din Pe muche de șuriu. Cânturi de ocnă (2001)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de George Astaloș [George_Astaloº ]

La geamul din sufragerie
Sta cearceaful atârnat
Și microbii de ftizie
Se tot scurgeau treptat
Pe lângă drum pe lângă gard

Păi nu-i nimica trece și-asta draga mea..

Dac-oi mai minți minciuni să-mi înghețe țuica-n pruni î
Și s-atâme-n creanga seacă țurțurii cât o cinzeacă
Să-mi înghețe șprițu-n viță iarna la bătut halviță
Când arde plachiu-n flec de prea mult lăsat de sec

Dac-oi mai minți minciuni să-mi cadă sticla din mâini
Când oi vrea s-o dau turnată cu gagicării de toartă
Și să mi se-nfigă-n miale cioburile date-n boale
Boale de căzut la pat cu mațu din maț uscat

Că și eu câte-am pățit în viață!

Dacă mint și nu mint bine să dea salvarsanu-n mine
Salvarsanu cu cinci cruci și cu ace groase-n buci
Care-ți seacă vinele și-ți seceră binele
Din creștet până-n călcâie cu doctori la căpătâie

Dacă mint și nu mint bine să cadă casa pe mine
Și să-mi taie maioneza tocmai când mi-oi face freza
Cu cărare la mijloc să mă țină boloboc
Cu zmacuri și briantine ca să dau luciri din mine

Că și eu câte-am pățit în viață!

Dacă mint cu mincinoase să-mi intre trăscău-n oase
În oase și-n carnea moale bâțâită de damblale
Cu tremur de văduvă trasă până-n măduvă
Făcută capră la zid din focosu de carbid

Dacă mint cu mincinoase să dau strâmbe-n babaroase
Trase ștaif de sus în jos cu gânduri de dus și-ntors
Și puse-n picior de drac potcovit în parpalac
Ca plăcile de patefon Olimpia și Odeon

Că și eu câte-am pățit în viață!

Dacă mint și zic minciuni să mă treacă prin tăciuni
Și să mă deoache-n soare pân-o da bălosu-n floare
Floare dalbă cu ajur de prin brânza dinprejur
Răscoaptă în mămăligă de bravul soldat Bulică

Dacă mint și zic minciuni să mă ia piranda-n pumni
Și-n șuturi de dat afară pe viscol la drum de seară
Ea să se-ntindă cu alții eu să-mi zgudui singur lapții
Ea să zbenguie taraba eu să bat pe tușe laba

Că și eu câte-am pățit în viață!

De-oi minți minciuni zvântate să-mi intre cartea pe date
Și oasele pe plătoiu până un-se bagă roiu
Când dă ziua-n crăpătură și pasu pe scurtătură
Fără sfanț în caraiman cum ți-e dat când n-ai bulan

De-oi minți minciuni zvântate să-mi cadă urâții-n spate
Tocmai când m-oi dădea călare pe mânzat de fată mare
Fată mare perpelită ca guvidele pe plită
Perpelită și lăsată cu zgaiba nescărpinată

Că și eu câte-am pățit în viață!

Din minciuni și minciunele m-am trezit la Măgurele
C-o zeghe crescută-n spate pe vreo câteva karate
Fără apă nici săpun cum e dreptu mai comun
Când dă grande procuroru și-ți taie din mers cotoru

Din minciuni și minciunele mi-a dat bișnița-n belele
Belele cu lipsuri mari de finețuri pe dolari
Cu arsuri și praf de pușcă scăpărat la ceas de dușcă
Nu tu paști nu tu crăciune doar pachet cu lanțuri bune

Că și eu câte-am pățit în viață!

De-atâtea minciuni mințite scoase pe nemiluite
Cade omu-n obiceiuri de vorbe și de condeiuri
Vorbele ca să le spună condeiu să cânte-n strună
Ba pe față ba pe dos pentru un ciolan de ros

De-atâtea minciuni mințite când pe blat când pe-auzite
Când servite pe tipsii când puse-n caligrafii
Ca pe vremea lui Pandele care mă făcu surcele
In rahat să-i bată nasu cum băteam cartea cu asu

Că și eu câte-am pățit în viață!

Cine-o minte ca să mintă să se curețe-n oglindă
De lindini și filipești pe la uși pe la ferești â
Și să-i cadă-n pleoape soiu când i s-o trezi șiștoiu
Din blestemu de mezat pus pe ras tuns și frezat

Cine-o minte ca să mintă să-i cadă dușmani în ghindă
În cărți în cafea și-n bobi și în hoitu dat la corbi
Să-i curgă trâncii pe nas când o vrea să spună pas
Și să-l șteargă de pe rol când o spune pas-parol

Că și eu câte-am pățit în viață!

Că cine-a mințit mai minte și cine s-a prins se prinde
Și-ți pune păcate-n cârcă să le duci și s-o dai zbârcă
S-o dai zbârcă fluturește că n-oi fi neamu lui Pește
Să pui în carabă lozu și să-ți plimbi cum vrei găozu

Mincinosu-i mincinos le scoate din mațu gros
Și le trage șlefuite când la rând când pe sărite
Când le trage când le zice ace brice și carice
Ba e hopa ba-i Mitică ba e-n cur ba se ridică

Că și eu câte-am pățit în viață!

Minciuna-i ruptă din rai dacă n-ai minciună n-ai
Nici tu spusă nici nespusă nici firfirici pe parnusă
Că nu ți-e nici cald nici bine dacă n-ai minciuni pe tine
Cu care să ieși în lume și să te strecori pe bune

Că dacă-s mințite greu te-apasă la portmoneu
Iar dacă-s mințite lung câte-ți dă tot nu-ți ajung
Că așa te pui pe rele și te-nveți să bagi în ele
Minciună după minciună zece strâmbe una bună

Că și eu câte-am pățit în viața!

Doamne dacă mă iubești lovește-mă să lovești
Cu bancnote de hârtie una ție una mie
Bancnote țesute-afară și-aduse biteș în țară
Din americi depărtate că suntem făcuți pe luate

Cu minciuni fierbinți să se-aleagă președinți
Președinți și șefi de state să le mintă ei pe toate
Pe toate și-ncă ceva că așa-i politica
Una zice ș-alta face când vorbește parcă tace

Las-o-așa cum a căzut și umblă!

CITATE: 

1. Nu oamenii au nevoie de scriitori, ci scriitorii au nevoie de oameni.

2. Conflictul, în era tehnologică în care am intrat cu arme și bagajr, este în noi.

3. Nu contează cum începe noul an din viața mea, ci cum continuă.

4. Realitate este că cele două regimuri totalitare care au dominat secolul douăzeci ne-au inoculat ideea că doar prin politic se poate comunica şi doar politicul cauţionează relaţionalul. Nazismul, în scurta, dar asasina lui zvâcnire, n-a avut timp să treacă dincolo de imaginea "rasei superioare" ilustrată cu osebire în sculptură, arhitectură şi film. În schimb, comunismul a avut timp suficient pentru a pune pe picioare opera de subordonare a creatorului.

5. Ca să crezi în sloganurile propagandei civile, trebuie să nu stai cu ochii închiși.

NICOLAE MĂTCAȘ

Nicolae Mătcaș
Date personale
Născut	27 aprilie 1940 (80 de ani) Crihana Veche, județul Cahul, Basarabia, Regatul României
Cetățenie	România  Moldova
Ocupație	jurnalist politician lingvist
Ministru al Științei și Învățământului al Republicii Moldova
În funcție 1990 – 1994
Președinte	Mircea Snegur
Prim-ministru	Mircea Druc
Premii	Ordinul Republicii (26 aprilie 2010) Ordinul Gloria Muncii (29 august 1996)
Partid politic	Frontul Popular din Moldova
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Modifică date / text

Nicolae Mătcaș (n. 27 aprilie 1940, Crihana Veche, raionul Cahul, Moldova) este un lingvist, cercetător științific, publicist și poet, care în în perioada 1990-1994 a fost Ministru al Științei și Învățământului al Republicii Moldova. Timp de peste 30 de ani a lucrat în învățământul universitar, fiind profesor universitar la Universitatea de Stat din Moldova și Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chișinău. Este doctor în filologie (Sankt Petersburg, 1967).

Biografie

S-a născut în comuna Crihana Veche, județul Cahul, Basarabia, Regatul României. A făcut studii primare, gimnaziale și medii în satul natal. Licențiat al Universității de Stat din Chișinău, Facultatea de Istorie și Filologie, specializarea Limba și literatura moldovenească (1962). Studii postuniversitare de doctorat la Leningrad, specializarea „Lingvistica matematică, structurală și aplicată” (1964-1967).

A fost participant activ la mișcarea de eliberare națională a românilor basarabeni din 1985-1989. Secretar al Comisiei Interdepartamentale pentru problemele limbii materne de pe lângă fostul Prezidiu al Sovietului Suprem al RSSM (1987-1989), supranumită „Comisie de salvare a limbii”; membru al grupurilor de lucru din parlament pentru elaborarea proiectelor de legi privind funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM, oficializarea limbii române (numită oficial, pe timpul URSS, limba moldovenească) în Republica Moldova și revenirea la grafia latină (1989); expert la Sesiunea a XIII-a a Parlamentului RSSM (august 1989), în cadrul căreia, încă pe timpul URSS-ului, a fost recunoscută unitatea de limbă moldo-română și au fost votate legile privind oficializarea limbii moldovenești ca limbă de stat pe teritoriul RSSM și revenirea ei la alfabetul latin. Zecile de articole din periodice din acea perioadă au fost incluse în cartea Coloana infinită a graiului matern (în colab. cu Ion Dumeniuk, Chișinău, 1990), iar lupta din presa timpului contra moldoveniștilor este reflectată în cartea Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul (Chișinău, 1998). Pentru facilitarea însușirii grafiei latine, începând cu octombrie 1989 și până la finele anului 1990, a susținut la TVM, seară de seară, împreună cu colegul de breaslă Ion Dumeniuk, ciclul „Învățăm a citi și a scrie cu caractere latine”. În 1990 a editat (în colaborare) mai multe lucrări pentru familiarizarea publicului cu normele scrierii în grafie latină (Norme ortografice, ortoepice și de punctuație ale limbii române, Îndreptar de ortografie, Elemente de ortografie și ortoepie a limbii române, Ortografia și ortoepia limbii române în tabele și blocuri schematice etc.). A susținut, în presa de limbă rusă (revista „Kodrî”, ziarele „Narodnoe obrazovanie”, „Sovietskaia Moldavia”), în colaborare cu Ion Dumeniuk, seria de articole „Învățăm limba moldovenească”.

În perioada 1990-1994, a fost ministru al științei și învățământului în Guvernul Republicii Moldova (în trei guverne consecutive). A întreprins o serie de măsuri în vederea reformării învățământului, revenirii la învățământul în limba națională, ralierii la cel european prin integrarea în învățământul românesc modern: unificarea programelor și a planurilor de studii cu cele din România; introducerea manualelor românești (în perspectiva creării de colective de autori din România și din Republica Molodva); studierea obligatorie în școlile de stat a limbii române, a istoriei românilor și a cursului integral de literatură română; folosirea în învățământ a glotonimului „limba română” pentru limba oficială a statului și a etnonimului „popor român” pentru denumirea populației majoritare din republică; revenirea la sistemul clasic de structurare a învățământului preuniversitar (primar, gimnazial, liceal, special și profesional) și de apreciere a cunoștințelor elevilor și studenților pe bază de 10 puncte; deschiderea, pentru prima dată după 1944, a liceelor, cu studierea avansată a unor limbi străine, la care elevii moldoveni nu aveau acces; derusificarea învățământului național, atribuirea limbii ruse din școlile neruse de pe teritoriul republicii a statutului de limbă străină, care poate fi studiată opțional; atestarea periodică a cadrelor și conferirea de grade didactice; trimiterea masivă a tineretului la studii de toate gradele în România pe burse oferite de statul român etc. Agrarienii l-au acuzat de românizarea învățământului din Republica Moldova. În 1994, când au venit la putere, l-au demis, forțându-l să se autoexileze în România. Timp de 13 ani, până la pensionare (2007), a activat ca expert la Direcția Relații Internaționale din cadrul Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului din București.

Afilieri

Nicolae Mătcaș este membru al următoarelor structuri:^[1]

• Uniunea Jurnaliștilor din Republica Moldova (1980)
• Uniunea Scriitorilor din România (1999)
• Colegiul de redacție al revistei „Limba română” (Chișinău, din 1990)
• Colegiul de redacție al revistei „Limba și literatura română” (București, din 1995)
• Societatea de Științe Filologice din România (din 1996)
• Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2011)

Distincții și decorații

Scriitorul a primit următoarele distincții:^[1]

• Eminent al învățământului public din RSSM (1969)
• Eminent al învățământului superior din URSS (1980)
• Doctor honoris causa al Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1993)
• Professor honoris causa al Universității București (1994)
• Ordinul „Gloria Muncii” al Republicii Moldova (1996)
• Ordinul Republicii (2010)

Activitatea publicistică

Nicolae Mătcaș este autor și coautor a 10 manuale pentru învățământul preuniversitar și universitar, printre care:

• Limba română: man. pentru cl. a 7-a (în colab. cu  Ilarion Matcovschi), Chișinău,1990
• Elemente de morfologie în clasa a VI-a (în colab. cu Ilarion Matcovschi), Chișinău, 1983
• Introducere în lingvistică (în colab. cu Ion Dumeniuk), ed. I, 1980, ed. II, Chișinău, 1987
• Lingvistică generală (în colab. cu Silviu Berejan și Ion Dumeniuk), Chișinău, 1985
• Limba română literară contemporană. Sintaxa, Chișinău, 1987

A scris peste 250 de articole, studii științifice și metodice, ca de exemplu:

• Fonetică și fonologie. Triplul aspect al sunetelor vorbirii (în colab. cu Ion Dumeniuk), Chișinău, 1976
• Probleme dificile de analiză gramaticală: Controverse și reconsiderări, Chișinău, 1978
• Școală a gândului. Teoreme lingvistice, Chișinău, 1982
• Dicționar explicativ al limbii moldovenești, vol. II (redactor, în colab.), Chișinău, 1985
• De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii, Chișinău, 1993
• Româna corectă. Îndreptar de cultivarea limbii (în colab. cu Elizabeta Șoșa), coord. Flora Șuteu, București, 2000
• Calvarul limbii române din Basarabia: Studii. Articole. Comunicări, Chișinău: „Limba Română”, 2011

Este unul dintre coordonatorii volumului “Limba română este patria mea: Studii. Comunicări. Documente”: [antologie de texte publ. în rev. „Limba Română” : (1991-1996)], Chișinău : Editura Revistei „Limba Română” ; Fundația Culturală „Grai și Suflet”, 1996.

A publicat poezii în reviste precum „Literatura și arta”, „Limba română”, „Viața satului”, „Patria tânără” (Chișinău), „Glasul națiunii” (București-Chișinău), „Arcașul” (Cernăuți), „Contemporanul – Ideea europeană”, „Revista română”, „Pro Saeculum”, „Paradox”, „Dacia literară”, „Oglinda literară” etc.

Poezii ale autorului au fost introduce în antologiile Eterna iubire (1999), Iubirea de metaforă (2000), Sonetul românesc ș.a.

Despre poezia autorului au scris, printre alții, Aurel Sasu, Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol Ciocanu, Mihai Dolgan, Ion Ciocanu, Tudor Opriș, Veronica Bâtcă, Ana Bantoș, Theodor Răpan, Florin Grigoriu, Elena Ungureanu ș.a.

Volume de versuri

• Surâsul Giocondei. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997
• Trenul cu un singur pasager. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998
• Azur. Ed. „Augusta”, Timișoara, 2002
• Câte-s visele, multele…. Ed. „Pro Transilvania”, București, 2003
• Coloana infinitului. Ed. „Pro Transilvania”; București, 2003
• De-a alba – neagra. Ed. „Muzeul Literaturii Române”, București, 2006
• Roată de olar. Sonete. Ed. „Pro Transilvania”, București, 2008
• Vernale ploi. Ed. „Pro Transilvania”, București, 2008
• Un câmp minat, urcușul. Ed. „Pro Transilvania”, București, 2010
• 101 poeme. Ed. „Biodova”, București, 2011
• Sonete: [în 5 vol.]. Asoc. Culturală „Ideal” ; Soc. Culturală „Apollon”. Ed. „Biodova”, București. Vol. 1: Altarul arderii de sine, 2012; Vol. 2: Ca un Òcnus, damnat, 2013; Vol. 3: Socluri statuare, 2013; Vol. 4: Orfan de chipul meu, 2014; Vol. 5: Frunză prinsă-n gren, 2014
• Bolnav de țară  [în 2 vol.]. Ed. „TipoMoldova”, Iași, 2016
• Iar când cu miei va ninge prin ponoare… : [în 2 vol.]. Ed. „TipoMoldova”, Iași, 2016

POEZII: 

Te uită, frumoasă valahă

Te uită, frumoasă valahă,
Cum ninge cu miei peste noi
Şi mieii se-adună-n troiene,
Troienele-n turme de oi.

Ascultă, frumoasă valahă,
Cum hăuie vântu-n fruntarii,
Cum urlă lupoaice pe creste,
Se-nhăituie cum palicarii

Şi strânge-ţi, frumoasă valahă,
Mioarele toate pe plai,
Struneşte-ţi şi câinii, bărbaţii,
Şi flinta pe-o buză de nai,

Şi vino la paza cetăţii:
Onorul de-armân străjuindu-l,
Ne străjuie cinstea şi numele
Olimpul, Moscopole, Pindul.

Te uită, frumoasă valahă,
Cum ninge cu miei peste noi
Şi mieii se-adună-n troiene,
Troienele-n turme de oi.

O ţară am

O ţară am, un neam am şi o limbă,
Şi-un dor de Alba ca de-un semn ceresc,
Chiar dacă potentaţii mă mai plimbă
Pe-un pod de vămi: român-moldovenesc.

La Chişinău când cântă ciocârlia,
La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor.
La Chişinău mi-i dor de România,
La Bucureşti de Basarabia mi-i dor.

Acelaşi neam, acelaşi plai şi-acelaşi grai
La Bucureşti, la Herţa, Cernăuţi,
Chiar de-i străin în ţara sa Mihai,
Ostracizat de-un neam de găgăuţi.

La Cernăuţi când cântă ciocârlia,
La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor.
La Cernăuţi mi-i dor de România,
La Bucureşti de Bucovina-mi este dor.

Acelaşi dor, acelaşi verde,- acelaşi nai e
La Ismail, Cetate şi Hotin.
Chiar dac-o Iudă-n carne vie taie
La rădăcina propriului destin.

La Ismail când cântă ciocârlia,
La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor.
La Ismail mi-i dor de România,
La Bucureşti de Ismail îmi este dor.

În ziua-n care-om da de-acea comoară

Coroană de sonete

I

Ne leagă de strămoşi nu numai dorul.
Un vis măreţ şi-un falnic legământ
Ni-i idealul nostru-augúst şi sfânt.
Să le-ntregim, dar: Ţara şi poporul.

N-a fost un alt - mai mare - jurământ:
Cum nu-şi închide pleoapele izvorul,
Să tot săpăm pân' n-om găsi ulciorul.
Sublim tablou cum rare-s pe pământ!

Văd îngeri cum fac horă la hotară,
Pe Dumnezeu îl văd cum se pogoară,
Că nu-n zadar săpatu-am o viaţă.

În ziua-n care-om da de-acea comoară,
Ne-om împlini-o, Ţara, dodoloaţă,
Răznitul neam l-om strânge grămăjoară.

II

Răznitul neam l-om strânge grămăjoară
Ca sfinţii ce se-adun într-o icoană,
Să nu-l mai plângă ielele-n bulboană
Că-i răstignit - Iisus - la mărgioară

Ori să-i mai roadă-un os vreo lighioană
La Kolâmá în noaptea cea polară,
Nici şalele să-i le-ncălzească iară
În var nestins vreo inimă catrană.

Când ne-or veni din zări de fum icarii,
Că-i ploaie, vânt, taifun, senin sau ceaţă,
Ca soli de pace, refulând armoarii,

Cu cel mai paşnic argument pe faţă,
Fixând, pe veci, străvechile fruntarii,
Ne-om împlini şi Ţara, dodoloaţă.

III

Ne-om împlini şi Ţara, dodoloaţă,
Rotundul vis a zeci de generaţii.
Îşi vor desface braţele Carpaţii,
Măicuţa mare ne-a lua în braţă.

Şi vor dispare orice conjuraţii
Când va dispare – Ducă-se pe gheaţă! –
Faimoasa vamă de la Prut, semeaţă,
Iar fraţii - liber - şi-or cuprinde fraţii.

Aşa menit-au moşii şi strămoşii
Când au ascuns ulciorul cel de lut:
Cu mare-asúd, travaliu mult durut -,

Numai aşa să-l scoatem. (Nemiloşii!)
Pe chipul nostr'-un soare să răsară
În ziua-n care-om da de-acea comoară.
 
IV

În ziua-n care-om da de-acea comoară,
Cum n-am clacat în ţarc sau colivie,
La plug ori strung, in cort sau chinovie,
Ci-am ars, pe timp de pace,-n foc şi pară,

Pe chipul nostr'-un soare să răsară,
În pieptul nostru arză-o flamă vie -
Ofrandă celor stinşi la datorie,
Zidiţi în sol cetate pentru Ţară.

Se mai găsesc un soi de regi dodoni
Cu capul şui şi minte drughineaţă,
Ce-ar vrea să pună lacăt la fotoni.

Iar dacă azi istoria se-nvaţă,
Să ştie ei, urmaşii pokemoni,
Că nu-n zadar săpatu-am o viaţă.

V

Că nu-n zadar săpatu-am o viaţă,
Bolnavi de Ţară greu şi incurabil,
Când nu-i un operant şi inefabil
În farmacie leac şi nici pe piaţă.

Mirabil leac?! Nu, recte: avuabil,
Un negru corb mi-aduce şi mă-nvaţă
Că i-l dădu din fort ilustra hoaţă,
Sacramental remediu recurabil.

Rămân la doctoria mea cea rară:
Să ard de dor de plai ca-n spice glia.
Cum n-avem un ulcior - avem o Ţară,

Pe-un fulg de nor plimbându-şi sihăstria,
Dorind s-admire - însuşi - măreţia,
Pe Dumnezeu îl văd cum se pogoară.

VI

Pe Dumnezeu îl văd cum se pogoară
Să-mi vadă Ţara - galbeni un ulcior,
Grădina Maicii Domnului de dor,
Şi inima-mi e-un salt de căprioară.

Tresare marea, codrii se-nfioară,
Îşi tremur' munţii crestele uşor
Când naiul - orga badelui Mior -
Dainează a baladă şi-o mioară.

Te-mbată-a rai miros de busuioc,
Arípe simţi că-ţi dau pe subsuoară
Şi nu-i în lume om mai cu noroc.

Când sar pe jar arcuşuri de vioară,
Flăcăi şi fete când se-ncing în joc,
Văd îngeri cum fac horă la hotară.
 
VII

Văd îngeri cum fac horă la hotară,
În miez de floare - roiuri de albine,
Puhoi de miei cum zburdă pe coline,
În salt de luping păsări mii cum zboară.

Şuvoaie curg din sânurile alpine,
Păduri pe creste suie şi coboară.
Că-i iarnă, vară, toamnă, primăvară,
Un verde viu şi-un siniliu ne ţine.

N-am nici un şteamăt Ţara să-mi înalb,
Deşi nu pot de drag să nu mă-ncânt.
Străinii i-au surprins suavul galb.

Ni-s munţii blânzi gravizi de zăcământ
Şi marea - neagră - corn de aur alb.
Sublim tablou - cum rare-s pe pământ!
 
VIII

Sublim tablou - cum rare-s pe pământ:
Să-ţi sprijini Ţara pururi cu credinţă
Şi s-o iubeşti cu jar şi-n nefiinţă
Sub necuprinsul inimii frământ.

La cum munceşti cu sârg şi dăruinţă,
N-ar fi să ai nici un resimţământ,
De n-ar mai fi şi câte-un buză-n vânt
Să-ţi sufle-n borş la orice străduinţă.

Cum sapi cu râvnă-n piatră şi în lut,
Un zornic şui să tragă-ar vrea zăvorul:
Ulcior cu galbeni?! Ăsta-i din trecut!

Dar pe trecut se-nalţă viitorul,
Ne-nvaţă-un cap prin timpi ingraţi trecut.
Să nu cedăm pân' n-om găsi ulciorul.

IX

Să nu cedăm pân' n-om găsi ulciorul
E şi a mea - convingere -- mai veche,
Iar cine se mai lasă pe-o ureche
Îl va găsi când s-a-ndrepta cosorul.

Ulcioru-i cheia tainelor, rodorul,
Şi Ţară ni-i, un left fără pereche.
În frac să fiu ori, rob, în simplă zeche,
Tot voi săpa ca să-mi destruc odorul.

Susţin apelul (nu-l mai trec prin sită)
Unui duhovnic salt ca gânditorul
Din cripta-i cochilie eremită:

Cât mai suntém şi sună cimbrişorul,
Să n-o-ncetăm iubi nici o clipită,
Cum nu-şi închide pleoapele izvorul.

X

Cum nu-şi închide pleoapele izvorul,
Nici râurile nu-şi apleacă geana,
Cum n-aţipeşte-n vârf de munte stana
Ori santinela n-ar lăsa vizorul;

Cum, fals străjer, la post de pază-i rana
Ori cordul nu-şi slăbeşte-un pic motorul,
Cum nu ne lasă-n umbră Ziditorul,
Venind mereu cu-ndemnul sau dojana,

Exact la fel să ne iubim, viu, plaiul,
Să nu lăsăm să lâncezească graiul,
Să-l bage apatia în mormânt;

S-avem belciuge când le calomnie
Ori când le sapă-n piept, la temelie -
N-a fost un alt - mai mare - jurământ.

XI

N-a fost un alt - mai mare - jurământ:
Să n-o împártem, Ţara,-n nx părţi,
Să n-o mai răstignim pe nx hărţi,
Să nu-mpărţim în şapte-acelaşi cânt.

Acelaşi scris s-avem şi-aceleaşi cărţi,
Acelaşi grai străbun cu nume sfânt,
Acelaşi neam să fim cu crezământ
Şi pus în drept de-aceleaşi acte-cărţi.

Să nu mimăm în hore Re-Unirea,
Chit c-am sălta-ntr-un cuget toţi piciorul.
S-o construim cu fapta şi simţirea.

Nu la făgada mare, cu canopa,
Să-ntâmpinăm Unirea-n Europa.
Să le-ntregim, dar: Ţara şi poporul!
 
XII

Să le-ntregim, dar: Ţara şi poporul,
Făţiş, nu criptonim şi anonim,
Chiar de ne-ndeamnă şefii s-o pornim
Cumva mai moale, mai cu-ncetişorul,

Să nu smomim vreun urs sau vreun rechin,
Vreo avalanşă-n hău să nu-şi ia zborul:
Mai marii lumii votul plebei voru-l?
Ar fi-n UE vreun bai să ne unim?

Unirea nu-i un val împins de altul,
Chiar de-l simţim cum vălură, asaltul,
Şi zi de zi îşi ia mereu avânt.

Să n-aşteptăm să vină-n şa, călare.
Prin fapta sa s-o facă fiecare –
E idealul nostru cel mai sfânt.

XIII

E idealul nostru cel mai sfânt
S-o confirmăm, istorica Unire,
Înfăptuind reala Re-ntregire
A neamului şi-a Ţării,-ntr-un cuvânt.

De data asta pentru nemurire,
Coloană-n ceruri în regal veşmânt,
Şi nu există-n lume vărsământ
Ori, pe pământ, o altă-acoperire

Decât a generaţiilor jertfire
În numele acestui ideal,
Ce l-au purtat părinţii-n simţ şi-n gând

În timpuri de restrişti şi urgisire,
Încredinţându-ni-l, dar tainic, ancestral:
Un vis măreţ şi-un falnic legământ.

XIV

Un vis măreţ şi-un falnic legământ
Ne leagă de strămoşi şi de urmaşi.
Cu ei, în stâlpii minciunirii, craşi,
Al dreptului pumnal azi îl împlânt.
Am fost minţiţi, trădaţi sau, poate, laşi
Când, incapabili de apărământ,
Rămas-am nu doar fără-astrucământ,
Ci fără hălci din Ţară şi sămaşi.

Nu mai răbdăm. În sânge-s trandafirii,
Iar clipa cea astrală lúce-n zare.
Şi parcă văd cum fâlfâie să zboare

La mult râvnita Horă-a Re-ntregirii,
În soare, mare, sânge, Tricolorul.
Ne leagă de strămoşi nu numai dorul...

XV

Ne leagă de strămoşi nu numai dorul
De-‘nalt, purtat spre cer, de ciocârlie.
Mistuitor, s-a-nfipt în veşnicie
Al libertăţii, dulcele, fiorul.

Mandatul lor l-am dus cu cerbicie,
Nu l-am pierdut din ochi, nepieritorul,
Nici când struneam rachetei,-n cosmos, zborul,
Nici roibii,-n drum spre Alba, din târlie.

Nu poţi nega, în tururi sau retururi,
Că áripi prind realele contururi
Ca Phoenix din cenuşă renăscând.

Şi nu va fi, oglindă, oglinjoară,
Mai fericită ţară-n lume când
Răznitul neam l-om strânge grămăjoară.

XVI

Răznitul neam l-om strânge grămăjoară,
Ne-om împlini şi Ţara, dodoloaţă,
În ziua-n care-om da de-acea comoară,

Că nu-n zadar săpatu-am o viaţă.
Pe Dumnezeu îl văd cum se pogoară,
Văd îngeri cum fac horă la hotară.

Sublim tablou cum rare-s pe pământ!
Să nu cedăm pân' n-om găsi ulciorul
Cum nu-şi închide pleoapele izvorul.
N-a fost un alt - mai mare - jurământ.

Să le-ntregim, dar: Ţara şi poporul,
Ni-i idealul nostru-augúst şi sfânt,
Un vis măreţ şi-un falnic legământ.
Ne leagă de strămoşi nu numai dorul...

HORIA BONCIU

Horia Bonciu
Horia Bonciu
Date personale
Născut	19 mai 1893  Iași, România
Decedat	27 aprilie 1950 (56 de ani)  București, România
Cauza decesului	cauze naturale (cancer)
Cetățenie	România
Ocupație	winegrower[*] lingvist poet scriitor traducător
Activitate
Pseudonim	Sigismund Absurdul
Limbi	limba română
Influențe[ascunde] Louis-Ferdinand Céline Urmuz
Modifică date / text

H. (Horia) Bonciu Bercu Haimovici, Beniamin Haimovici, Hieronim Haimovici Fotografie a lui Bonciu, datată înainte de 1935 Născut 19 mai 1893 Iași Decedat 27 aprilie 1950 (56 de ani) București Pseudonim Bon-Tsu-Haș, Sigismund Absurdul Ocupaţie poet, romancier, traducător, cronicar, om de afaceri, vinificator Naţionalitate Română Perioadă aprox. 1912–1945 Gen Bildungsroman , literatura erotică , literatura fantastică , foileton , poezia lirică , proză poezie , sonet Mișcare literară Avangardă Decadență Expresionism Naturalism Neoromanticism Surrealism Simbolism Trăirism H. Bonciu , sau Horia Bonciu ( pronunția română:  [ˈhori.a ˈbont͡ʃju] ; născut Bercu , Beniamin sau Hieronim Haimovici , cunoscut și sub numele de Bonciu Haimovici , Haimovici Bonciu ; 19 mai 1893 - 27 aprilie 1950), a fost român romancier, poet, jurnalist și traducător, remarcat mai ales ca o figură atipică pe scena avangardistă a țării sale . Opera sa, care cuprinde mai multe volume de poezie și două romane, este un amestec de influențe din diversele școli literare ale modernismului european și, neobișnuit în contextul literaturii române , împrumută foarte mult de la mișcări de origine germană, precum expresionismul . Autofictional detaliu și crude în narațiunile lui Bonciu el o figura senior printre proprii ale României face Trăirist autori, în timp ce capturarea sa de nenatural grotesc îl găsește , de asemenea , ca fiind unul dintre țării Neoromantics și suprarealisti . Opus de instituția literară, când subiecții săi erotici au devenit mai cunoscuți și mai marginalizați pentru originea sa evreiască , H. Bonciu a fost chiar urmărit penal în anii 1930 pe motive de „ pornografie ”. Opera sa a fost interzisă de mișcările fasciste locale și, ulterior, cenzurată selectiv de regimul comunist . Controversa, ca și refuzul său de a se concentra cu o anumită mișcare culturală interbelică , a atins primirea critică a operei sale și a introdus o dezbatere de zeci de ani despre valoarea sa contextuală. În timp ce unii cercetători consideră că Bonciu este un plus necesar pentru canonul literar modern și un precursor al literaturii postmoderne , alții îl descriu ca fiind mediocru sau pretențios. Cuprins 1 Biografie 1.1 Viața boemă 1.2 Perioada principală de scriere 1.3 Scandalul obscenității și arestările 1.4 Al Doilea Război Mondial și viața ulterioară 2 Lucrează 2.1 Eclecticism și încercări de clasificare 2.2 Bonciu și trăirism 2.3 Poezie 2.4 Bagaj ... 2.5 Pensiunea doamnei Pipersberg 3 Moștenire 4 Note 5 Referințe 6 Legături externe Biografie Viața boemă Bonciu s-a născut la Iași din cuplul evreu Carol Haimovici și Ghizela Nadler. Se știe puțin despre copilăria sa, în afară de mutarea familiei la București , ceea ce s-a întâmplat când era încă un copil mic; la București și-a finalizat studiile primare și secundare. Bonciu ar fi putut fi înscris la Universitatea Frederick William din Berlin . Dincolo de această afiliere incertă, se știe că Bonciu trebuie să fi petrecut o parte din tinerețe în Imperiul German și Austria-Ungaria și că o astfel de întâlnire culturală i-a modelat întreaga abordare a literaturii. Într-un articol din 1997, istoricul literar Ovid Crohmălniceanu a evaluat: „printre scriitorii români, numai H. Bonciu a avut ocazia să întâlnească Jugendstilul adecvat ” ( vezi mișcarea simbolistă din România ). În vârstă tânără, Bonciu și-a obținut principalul venit din comerțul cu umbrele și perdele. Debutează literar în 1912, când publică în revistele de teatru din București Rampa și Cortina . A existat o pauză în activitate în cea mai mare parte a Primului Război Mondial , când România a luptat împotriva Germaniei și a celorlalte Puteri Centrale - era posibil pe teritoriul inamic, dar, judecând după referințele din romanele sale, poate că a văzut acțiuni și în Țara Românească Forțe . O altă poveste îl plasează pe Bonciu la Viena în cea mai mare parte a anului 1917. Conform acestei relatări, vânzătorul român expatriat sa întâlnit și s-a împrietenit îndeaproape cu poetul-activist maghiar Endre Ady . Bonciu s-a întors probabil la București la începutul anului 1918, întrucât România negocia o pace cu Germania ( vezi România în timpul primului război mondial ). Poeziile și traducerile sale din Peter Altenberg au fost preluate de cotidianul teatral Scena , difuzat în Bucureștiul ocupat de germani de dramaturgul A. de Herz . S-a sugerat că simpatiile avangardiste și rebeliunea stilistică a lui Bonciu își au rădăcinile în perioadă, făcându-l să facă parte din același val ca Tristan Tzara (inventatorul român al dadaismului ), dar că a pierdut impulsul făcând publică doar avangarda sa lucrează după 1930. În 1920, Bonciu și-a reluat contribuția la Rampa , unde și-a publicat traducerea de poezii de Anton Wildgans . In acel an, de asemenea , el a revenit la Viena, dar a fost încă inclusă ca membru al Rampa " personalului editorial s; în 1921, a inaugurat o lungă perioadă de activitate cu un alt ziar literar românesc, Adevărul Literar și Artistic . După ce și-a stabilit reputația de jurnalist, Bonciu a devenit un cronist obișnuit: scrisorile sale, cu titlul Mișcarea artistică a noi și din străinatate ("Mișcarea de artă în țara noastră și în străinătate"), au apărut în mai multe ziare naționale. Printre publicațiile periodice majore care i-au găzduit lucrările în următorul deceniu se numără Viața Românească , Facla , Azi , Meridian și recenzia ADAM a lui Isac Ludo . De asemenea, a început să folosească mai multe nume de stilou , inclusiv, pe lângă H. Bonciu , Sigismund Absurdul („Sigismund Absurdul”) - efectiv, alter ego-ul său literar . Celălalt pseudonim pe care l-a folosit a fost Bon-Tsu-Haș . În 1924, Bonciu s-a căsătorit cu o Gabriela Kimmel, trăind, până în 1934, într-o relativă izolare de scena literară. La începutul anilor 1930, familia s-a mutat înapoi la Iași, unde Bonciu a înființat o nouă afacere în producția și distribuția vinului moldovenesc . Pe podgoria sa, acoperind aproximativ 15 hectare în afara Miroslava , scriitorul a creat „vin Uricani” dulce, văzut de unii enologi ca fiind unul dintre cei mai buni români și o băutură foarte populară în toată țara. Pasiunea pentru vinificație a dus mai târziu la o prietenie între Bonciu și celebrul actor-satirist Constantin Tănase ; acesta din urmă a aclimatizat trunchiurile lui Uricani la propria sa vilă, din Balotești . Bonciu a fost un jucător și băutor obișnuit , care a aprovizionat societatea boemă din Iași cu vin la prețuri accesibile. Umoristul Păstorel Teodoreanu , care a participat la această societate, își amintește: „Bătrânii din Iași s-ar putea să-și amintească încă de vinul devotat al lui Bonciu, că fiecare ieșean din acea vreme ar putea să se bucure după voia lor, în cafeneaua Tuflii, pentru 2,50 lei pe sticlă . [...] Aproape în fiecare după-amiază, căruța se oprea pe punctul din Piața Unirii, cu fața spre Traian Café, unde [Bonciu] obișnuia să joace un joc de șah. În așteptarea stăpânului său, șoferul căruței cu părul gri adormi pe scaunul său ”. Perioada principală de scriere Potrivit colegului său jurnalist Emil Cerbu , întoarcerea lui Bonciu în Rampa a fost atât o revelație literară, cât și nașterea unui nou stil poetic: „El trimisese o poezie cu câteva zile înainte. Un sonet făcut remarcabil prin forța brutală a imaginilor sale. Ei i-au spus că nu poate fi publicat, din cauza unui cuvânt grosolan care a afectat întregul sonet. Poetul s-a transformat ulterior într-o altă persoană, cu un alt gen de poezii. Toate acestea aveau o structură internă nemaivăzută până acum în literatura lirică română. " În anii Rampa, observatorii au început să se refere la sinteza lui Bonciu ca o manifestare locală a expresionismului, curentul german găsind deja un promotor dedicat în Cerbu. Din acest context s-au născut colecțiile de poezie ale lui H. Bonciu Lada cu năluci ("A Crate of Apparitions", 1932) și Eu și Orientul. Douăzeci și cinci de sonet ("Eu și Orientul. Douăzeci și cinci de sonete", 1933). Ambele au fost publicate cu compania Editura Vremea . Lada cu năluci a fost tipărită în doar 1.000 de exemplare, fiecare cu autograful lui Bonciu și un portret al său de către artistul tirolez Alfons Walde . Odată cu trecerea timpului, Bonciu a devenit remarcat în mod special ca traducător al operelor expresioniștilor, simbolistilor și neoromanticii din zona culturii germane . Printre alții, se numără Ady, Richard Beer-Hofmann , Klabund , Erich Mühsam , Alfons Petzold , Rainer Maria Rilke , Richard von Schaukal și Carl Spitteler . Dintre acestea, interpretarea sa a lui Rilke „Ce vei face, Doamne, când voi muri?” a fost selectat pentru frumusețea sa de critica Simona Vasilache. În plus, Bonciu a publicat versiuni ale poeziilor pre-simbolistului francez Charles Baudelaire . Traducerea integrală a lui Die Sonette an Ead a lui Wildgans , cu titlul Poeme către Ead , a venit în 1933, tot cu Editura Vremea. Lucrarea a câștigat laude de la eseistul și cronicarul literar Ovidiu Papadima , care a scris pentru revista Gândirea că Bonciu a fost un traducător „prețios” și gânditor, ale cărui versiuni erau mai șlefuite decât originalele lui Wildgans. Bagaj ... ("Luggage"), also known as Strania, dubla existență a unui om în patru labe ("The Strange Double Life of a Man on His All Fours") or Confesiunile unui om în patru labe ("The Confessions of a Man on All All Fours "), a fost publicat pentru prima dată în 1934, marcând începuturile lui Bonciu ca un romancier excentric. Publicat de Editura Librăriei Leon Alcaly , jacheta originală poartă o notă introductivă entuziastă, a doyenului modernist , poet și jurnalist Tudor Arghezi . Originalele au fost ilustrate în mod liberal cu reproduceri de picturi și desene ale regretatului artist Secession Viena Egon Schiele . Se presupune că romanul a fost un flop comercial, publicat doar în 500 de exemplare. În afara cercurilor moderniste, criticii români erau în general neinteresați de Bagaj ... sau nu știau că există chiar. Cu toate acestea, Bonciu a continuat să scrie și, în 1936, Alcaly a lansat al doilea roman: Pensiunea doamnei Pipersberg („ Pensiunea doamnei Pipersberg ”). Scandalul obscenității și arestările Perioada următoare l-a adus pe Bonciu în lumina reflectoarelor, de îndată ce secțiunile tradiționaliste și de extremă dreapta ale presei au început să îl descrie ca fiind unul dintre cei mai obsceni autori români moderni. Această controversă a fost de fapt declanșată de criticul de cultură Nicolae Iorga și de jurnalul său Neamul Românesc . Scandalul s-a intensificat odată cu trecerea timpului, iar Bonciu s-a văzut inclus în listele de „ pornografi ”, alături de unii scriitori moderni majori sau minori: Arghezi, Geo Bogza , Mihail Celarianu , Mircea Eliade etc. Un astfel de director, în Neamul Românesc , îl avea pe Bonciu drept Scriitor obscen nr.1, cu Bogza pe locul doi și ND Cocea pe locul trei. În cazul lui Bonciu, acuzațiile frământată anti-modernism și antisemitism , numai concentrându - se pe bagaj ... și pur și simplu ignorând conținutul la fel de provocatoare de Pensiunea . Acuzațiile au găsit un anumit sprijin în rândul oficialilor guvernamentali. Se spune că Bonciu a fost arestat pentru scurt timp în 1932, împreună cu Bogza. Au fost ținuți în închisoarea Văcărești , în afara Bucureștiului, și s-au alăturat acolo tinerilor avangardisti ai revistei Alge , toți discipoli ai Bogzei. Doi ani mai târziu, cazul a fost revizuit de colegii săi în cadrul Societății Scriitorilor din România , unde apărarea lui Bonciu a fost preluată de romancierul Zaharia Stancu și criticul Șerban Cioculescu . În jurul acelei date, Constantin Angelescu , ministrul instrucțiunilor publice din România , a impus cenzura de stat la Pensiunea . În 1937, statul a deschis un dosar împotriva lui Bonciu și Bogza, care au fost din nou arestați. După cum a remarcat scriitorul suprarealist Sașa Pană , acest lucru a venit la scurt timp după ce Academia Română , prin vocea autorului conservator Ioan Alexandru Brătescu-Voinești , ceruse în mod deschis pedepse cu închisoarea atât pentru Bonciu, cât și pentru Bogza. La un timp după aceea, Bogza din urmă a protestat vehement, numind campania anti-modernistă o „ofensivă către întuneric și intoleranță”, în timp ce a observat că circulația modestă a operei sale de avangardă a lui Bonciu și a lui Bonciu nu ar putea justifica amploarea represiunii. Bonciu a găsit un sprijin neașteptat la Eugen Lovinescu , un lider intelectual respectat din partea moderată a modernismului. Lovinescu îl admira pe Bagaj ... pentru stilul său, dacă nu pentru conținutul său, și credea cu tărie că artiștii, în general, depășeau cerințele didactice . O altă astfel de voce a fost cea a romancierului Liviu Rebreanu , care a cerut de la Societatea Scriitorilor o demonstrație de solidaritate în condamnarea arestărilor. Cererea sa a primit sprijinul lui Stancu și Cioculescu. Arestarea a fost un motiv de sărbătoare în cealaltă tabără. La Societatea Scriitorilor, moțiunea lui Rebreanu a fost învinsă după o ciocnire de opinii, care a dus aproape la demisia președintelui Societății Nicolae M. Condiescu . Lobby-ul anti-Bonciu al breslei îl includea pe poetul George Gregorian (care i-a declarat pe ambii deținuți „pseudo-scriitori”) și pe fostul acuzat Eliade (care s-a inclus în rândul opozanților „literaturii pornografice”). Scriind pentru gazeta fascistă Sfarmă-Piatră , fostul recenzent simpatic Papadima a semnalat că „Haimovici Bonciu” și Aderca erau „porci mari” susținuți de „mass-media evreiască”, pe care statul avea nevoie să-și concentreze eforturile. Într-o coloană din 1938 pentru Gândirea , Papadima a susținut, de asemenea, că Bonciu și romancierul anticlerical român Damian Stănoiu cereau în realitate „libertate de marketing”. În relatarea lui Papadima, ei au abuzat de noțiunea de libertate artistică, așa cum este întruchipată de „înalta artă” a lui Baudelaire. Bonciu a fost eliberat la scurt timp și, într-un interviu acordat ziarului Azi , a descris efortul de cenzură ca inutil. De asemenea, el a dat un răspuns formal celor mai critice declarații ale lui Lovinescu, scriind un lampon numit Criticul de porțelan („Criticul porțelanului”). Acest lucru l-a înfuriat pe Lovinescu, care a publicat apoi o notă sarcastică cu privire la personajul public al lui Bonciu, piesa cunoscută ulterior sub numele de Poetul absolut , „Poetul absolut”. Descrie „aspectul oriental”, rama atletică și pasiunea sportivă a lui Bonciu („nu se ferește să meargă pe străzile Bucureștiului îmbrăcat într-un costum de schi ”). Potrivit lui Lovinescu, această persoană se confruntă grav cu cererea de sensibilitate a lui Bonciu: "[el] este eternul convalescent al unei boli care nu iertă: literaturita. Orice subiect s-ar dori să exploreze, [...] în mai puțin de cinci minute conversația, ca într-un fel de dans, se retrage înapoi la artă, în mod natural propria sa artă, la ceea ce a scris, scrie, va scrie, la tortura care este procesul său de scriere, la conceptele sale ridicate despre frumusețe, la eternitatea artei versus minciunile prezentului și așa mai departe ". Al Doilea Război Mondial și viața ulterioară În paralel cu creșterea sa ca romancier, Bonciu a devenit cunoscut literatilor ca un fars și un excentric observator social. În 1937, la înmormântarea romancierului Anton Holban , Bonciu a atras atenția publicului așezându-se în sicriu, protestul său împotriva „inechităților clerului”. Doi ani mai târziu, înainte de începerea celui de-al doilea război mondial , a auto-publicat a treia colecție de poezie, numită Brom („Brom”). Antisemitismul și fascismul au devenit politici oficiale în România la sfârșitul anilor 1930 ( vezi Holocaustul din România ), iar Bonciu s-a trezit exclus din viața literară pentru majoritatea anilor de război. Sub regimul Conducătorului Ion Antonescu , întreaga sa operă a fost interzisă oficial în toată țara, alături de cea a multor alți scriitori evrei. Tendința de cenzură l-a găsit ca principal adversar pe istoricul literar și polemist George Călinescu , care a făcut un punct de evaluare a contribuțiilor evreiești din trecut (Bonciu și Aderca incluse) și l-a prezentat publicului într-un tratat din 1941 despre literatura română. În timpul campaniei de presă ulterioare care l-a vizat pe Călinescu, Gândirea l-a acuzat că a trădat suferința românească sub „gheara ascuțită a Talmudului ”. Conform unor astfel de note, romanele lui Bonciu ilustrează influența „otrăvitoare” a literaturii evreiești. Ultima poezie a lui H. Bonciu a fost tipărită în 1945, la scurt timp după încheierea războiului, la editura Contemporană. Poartă titlul Requiem . A murit în aprilie 1950, la doi ani după ce un regim comunist fusese impus României. Era la București, la pat, suferind de cancer terminal și primind vizite de rămas bun de la alții din generația sa. Unul dintre ultimii care au participat a fost colegul autor Aderca, care a înregistrat gluma amară a lui Bonciu: „Știți care este cel mai suportabil dintre toate modurile de a muri? [...] al altcuiva”. Minunat! Varicele se dizolvă în 2 zile, dacă dizolvi o linguriță AFLĂ ACUM!→ Muncă Eclecticism și încercări de clasificare Din motive necunoscute, H. Bonciu a refuzat să se afiliază în mod deschis cu oricare dintre numeroasele facțiuni literare interbelice care au prosperat în România Mare . În însoțitorul său din literatura din 1937 din secolul XX, Eugen Lovinescu l-a descris ca un autor paradoxal, depășit și excentric: „dorința de noutate, de situații și expresii domină [în romanele sale]; dar din moment ce noutatea datează din epoca expresionismului , este în prezent mai învechit decât cea mai actualizată literatură. " Scriind în 2005, Simona Vasilache l-a prezentat pe Bonciu ca „o visătoare singuratică, îngrozită de lume precum un copil este de vise rele”. Cercetătorul Paul Cernat l- a prezentat și pe Bonciu ca fiind izolat de avangarda românească și, ca atare, „poate un franc-tireur ”. Potrivit criticului Gabriela Glăvan, literatura lui Bonciu este „hibridă” și „limită” prin faptul că combină „un expresionism cu atingeri avangardiste” cu „alunecări în oniric și suprarealism . [...] Dispozitivele sale poetice fragmentare, alături de incertitudinea apartenenței sale la orice gen literar sunt elemente suficiente pentru clasificarea lui Bonciu ca autor neobișnuit. " Același lucru este remarcat de criticul Florina Pîrjol, care citește în Bonciu „un ciudat amestec de grotesc expresionist și sensibilitate suprarealistă”. În eseul său biografic de război, George Călinescu susține în continuare că contribuția generală a lui Bonciu amestecă „elemente neoromantice , naturaliste și expresioniste. Tendința de personificare a marilor legi ale existenței, precum moartea, mutarea neașteptată [...] în domeniul halucinația, witzul sarcastic și extravagant sunt toate romantice. Părțile expresioniste reprezintă elevarea fiecărui moment într-o idee, ofuscarea lucrurilor în fum simbolic, interpretarea metafizică a tragediei cotidiene. Dincolo de acestea, obiceiul de a vedea drame și probleme în toate momentele vieții provin de la scriitorii germano-evrei de tip Werfel . " Ovid Crohmălniceanu a mai propus că Bonciu este de fapt un expresionist din întâmplare, ale cărui modele literare actuale sunt proto-expresionismul secesiunii de la Viena și curenții (chiar mai vechi) născuți în cultura austriacă . Bonciu, susține el, a câștigat un profil expresionist realizând propriul său amestec independent de teme literare: transcendența este împrumutată din neoromanticism, pulsiunea instinctuală din naturalism, subiectivitatea din impresionism și „panerotismul” din Jugendstil și simbolism . Alți istorici literari presupun aceleași conexiuni. Dan Grigorescu sugerează că Expresionismul lui Bonciu era în mare parte „exterior”, răspândit pe Jugendstil, Impresionism, Surrealism și diverse amestecuri eclectice ; Marian Victor Buciu se concentrează pe Bonciu ca punct de întâlnire între „tipologia naturalistă” și expresionism, menționând că suprarealismul său este mai puțin furnizat. Cu toate acestea, Călinescu presupune o legătură ideologică între Bonciu și suprarealiștii români la revista unu , întrucât o schiță "om cu cap de pălărie", realizată de artiștii unu Jules Perahim , a ilustrat una dintre lucrările lui Bonciu. În interpretarea lui Călinescu, desenul „grotesc” aduce la viață „un moment de demență”, iar acest lucru este analog cu intențiile lui Bonciu: „H. Bonciu, care disprețuiește realismul și susține că scrie„ cu roșul arterelor mele și verde al lichidului meu cefalorahidian ', funcționează în același mod hieroglif. " Cu toate acestea, nuanțe, contribuția lui H. Bonciu a fost ușor anexată la școala expresionismului românesc. Dan Grigorescu urmărește fenomenul literar la sursa sa: „În ceea ce îl privește pe H. Bonciu, criticii au adoptat o judecată mai hotărâtă decât asupra oricărui alt scriitor român care a fost considerat vreodată purtător de idei expresioniste: el a fost fără îndoială cel care a generat cea mai mică dezbatere ". După ce a devenit un punct de referință, definiția operei lui Bonciu ca „expresionist” a creat unele dezbateri în rândul cărturarilor din secolul al XX-lea. Problema a fost ridicată în special de către cercetător Ovidiu Cotruș , care a constatat că improbabil ca expresionismului românesc a fost la fel de diverse ca să se reunească poezia mistică a lui Lucian Blaga și limba brută de bagaj ... . Prin urmare, el a cerut un fel de revizuire critică. Cu toate acestea, potrivit istoricului cultural Ion Pop , Bonciu rămâne singurul „expresionist integral” al României, deși, chiar și în acest context, opera lui Bonciu „nu a înregistrat nicio scuturare semnificativă [expresionistă]. Bonciu și Trăirism Cu căutarea „ autenticității ” subiectului și expresiei și, în ciuda acreditării sale avangardiste, Bonciu este uneori inclus printre trăiristii din generația mai tânără , alături de Max Blecher , Mircea Eliade , Anton Holban sau Mihail Sebastian . Crohmălniceanu, care găsește o sursă supremă de trăirism literar în narațiunile lui André Gide , descrie romanele lui Bonciu drept „documente literare impresionante” ale mișcării trăiriste . Descris drept vocea mai experimentală a acestui subgen și opus abordării convenționale a lui Holban, Bonciu a fost, de asemenea, comparat în mod repetat cu o figură secundară din trăirism , romancierul Constantin Fântâneru . Potrivit recenzorului Igor Mocanu, Bonciu, Blecher și Fântâneru împărtășesc între ei o transgresiune a esteticii avangardiste și un gust pentru absurdism : „Acești trei autori ar crea [...] un nou mod de a face literatura, care a luat un pic din toate curentele și mișcările timpului său. Avem de-a face cu cărți în care, ieșind dintr-o reprezentare evident suprarealistă, se întâlnește dialoguri puternic impregnate de absurd. " Comparația Bonciu – Blecher este mai controversată: diverși recenzori au remarcat faptul că, în timp ce Bonciu vizualizează suferința lui și a celorlalți, Blecher își înregistrează lupta în viața reală cu boala Pott . În romanele și poezia lui Bonciu, funcția sexuală este un instrument de eliberare aparentă, singura fugă posibilă a omului de disperarea existențială. Dincolo de scandalul din 1937, încălcarea de către Bonciu a convenției sexuale la subiectele sale literare a fost criticată în special de literatii de masă. Potrivit lui Călinescu, Bonciu suferea de „ priapism ” literar , precum și un autor „verbos” și „ sentimentalist ”. În Poetul absolut , Lovinescu l-a acuzat pe Bonciu de „lipsă de gust flagrant” și de promovare a unui erotism „obsesiv”. Fragmentele erotice, scandaloase la vremea lor, au fost văzute cu o nemulțumire comparativ mai mică de generațiile mai noi de exegeți. România Literară cronicar Ion Simuț constată că acestea acoperă doar câteva pagini din întreaga operă a lui Bonciu, și că imaginile folosite este rar „vulgar“. Privind înapoi la anii 1930, teoreticianul literar Ion Bogdan Lefter remarcă faptul că, în cadrul literaturii române de autocenzurare, Bonciu a fost unul dintre puținii care s-au aventurat să ridice „bariera prostească” și să descrie de fapt contactul sexual, în timp ce Cernat sugerează că denunțatorii originali abia și-au ascuns agenda politizată: „o acuzație xenofobă de pornografie evreificată, antinațională”. În mod tradițional, stilul de scriere al lui Bonciu și stăpânirea limbii române au primit atât atenție, cât și laude. Lovinescu a constatat că acestea sunt validarea sa ca artist. În Poetul absolut , el a alternat critica cu respectul profesional, concluzionând că talentul lui Bonciu merită „o soartă mai bună”. El trebuia să explice acest subiect în 1937, când a scris: „Meritul esențial al romanelor [sale] este o violență stilistică care este încă limitată de demnitatea remarcabilă a limbajului și de acuratețea în finisajul artistic. În ceea ce privește substanța, să spunem: o eliberare sexuală, o obsesie [...] bântuie în ea; arta scriitorului nu-și va ascunde pustiirea. " Pentru Călinescu, unul dintre interesele lui Bonciu ca povestitor este abilitatea sa de a contopi o narațiune fantezistă și episoade realiste „străpungătoare”; altele sunt „amărăciunea sa fină” și „nota personală a umorului”, chiar și atunci când alternează cu „clovnii tristi”. Comentarii similare au fost făcute decenii mai târziu de Nicolae Manolescu , care l-a redescoperit pe Bonciu ca „un scriitor foarte talentat”, și de Buciu, care scrie că „impunerea competenței retorice” a lui Bonciu i-a depășit „amatorismul”. Acest lucru este contrastat de alte verdicte. În recenziile din secolul XXI, Bonciu a fost descris în mod diferit ca un autor din „al doilea raft” sau „banca de jos” a culturii literare românești. Ion Simuț scrie că Bonciu, un „scriitor minor”, ​​afișează în general „trucurile și clișeele neconformității estetice și morale”. Autorul Alina Irimescu îl recomandă lui Bonciu pentru descrierea „haosului” vieții, dar concluzionează: „[el este uneori] un scriitor mediu, orbit de tendințele timpului său, care uimește și nu are întotdeauna un sprijin mai profund”. Florina Pîrjol definește forțele lui Bonciu ca fiind portretul său, dar observă că narațiunilor sale le lipsește „dinamism și coerență”. Poezie Deși nominal a preluat schemele de rimă clasice precum sonetul , Bonciu le-a ignorat în mod repetat pentru comoditate. Începând cu anii 1930, diferiți recenzori l-au descris în consecință ca fiind semi-eșuat și lipsit de structură. Al lui George Călinescu este o recenzie mixtă: "H. Bonciu aduce în poezia sa un patos al vieții diurne , pesimist și sarcastic. Tonul său general este totuși strident, deoarece autorul, deși stăpânește noțiunea de poezie, nu are o personalitate artistică, mai mult un amator inteligent ". Scriind în 2005, Simuț l-a găsit pe Bonciu „depășit” și „cu totul modest” ca poet, legându-și munca în domeniu de mișcarea decadentă de la sfârșitul secolului al XIX-lea . Anterior, Călinescu îl descrisese pe Bonciu drept „prea îndatorat” de poezia austriacă . Alții au remarcat că intenția principală a lui Bonciu este aceea de a reda sentimentul de a fi zdrobit de natura rea, a cărei violență necesită subversiunea convenției lirice și chiar a tuturor relațiilor raționale cu publicul său. După cum susține Crohmălniceanu: „Totul [aici] devine o diagramă chimică pentru disperarea pe care clovnul său se străduiește să o țină ascunsă privirii”. Poeziile sunt, în viziunea lui Grigorescu, cele mai expresioniste creații ale lui Bonciu. Crohmălniceanu vede opera lui Bonciu în poezia lirică ca ilustrând sensul deznădejdii, deghizat la rece sub aluzii la sadomasochism sau „gustul pentru maculație”. El crede că apogeul unor astfel de lucrări este Brom , unde anxietatea se acumulează la gândul forțelor demonice care urmează să „ne măture”. Recenzorii au notat special „Cuvinte vii”, credo-ul artistic găsit în Lada cu năluci : Cuvinte vii ce-nșiruiți parada, Păunilor de soare mult orbiți, Intrați, păunii mei! Intrați în lada În care veți muri înăbușiți, În care poate vă va crește coada, So resfirați în vremea care vine, Când viermii orbi vor sfâșia din prada Batjocurii ce va mai fi din mine. Cuvintele mele vii, aliniate pentru o paradă, păuni atât de orbiți de soare, intrați, băieții mei! În lada În care vei muri o moarte sufocată, Unde s-ar putea să-ți crești cozile, Desfășurate așa cum vor fi în vremurile viitoare, Când viermii orbiți se vor sfâșia în prada lor, Acel lucru rău care va rămâne din mine. De asemenea, este amintit un poem care introduce (și este introdus de) cuvântul bleah , inventat de Bonciu ca expresie a dezgustului absolut. Columnistul literar Radu Cosașu descrisese admirativ termenul roman ca „un cuvânt de ravagiu, inventat de acea minune întunecată, poetul Bonciu, [...] un cuvânt de transparență enigmatică, intraductibil”. O parte din lucrarea lui Bonciu spune: Când luna umbra ți-o culcă, merge cum merge, Până se aude în mobila neagră un crah, Panică picură zeama momentului care se șterge Fiindcă totul e bleah, absolut totul și bleah. Când luna îți așeză umbra, are sens, Până când mobilierul negru se prăbușește, În picături de panică, sosul din acel moment se revarsă, Pentru că toate lucrurile sunt bleah , într-adevăr toate lucrurile sunt bleah . Poeziile lui Bonciu își împrumută simbolurile culturale din surse foarte diverse. Gustul său pentru „o mitologie absurdă și înspăimântătoare în secret”, în unele piese Sigismund Absurdul, este văzut de Crohmălniceanu ca un semn al scrierilor lui Christian Morgenstern . „Eu și Orient“, titlul de sonete colectate Bonciu lui, este probabil o reflectare a datoriei lui Bonciu la Hanns Heinz Ewers " India și eu . Unele poezii ale locului lui Bonciu sunt imagini artificiale, medievale și cavalerești asupra unei morale existențiale - aceasta, notează Vasilache, este o asemănare între Bonciu și poetul modernist Emil Botta . Într-un alt caz, discutând despre dragostea sa cu o fată evreiască, Bonciu face referire la imaginea stereotipă a colegilor săi Ashkenazim drept „ roșcată ”. Bagaj ... Egon Schiele pozând cu fresca sa. Fotografie din 1914 de Josef Anton Trčka În prezentarea lui Bagaj ... , Tudor Arghezi a argumentat despre H. Bonciu: „Dintr-un băț de culori crude, cu o mulțime de gossamer aurit frecat în el, pensula lui groasă și grasă [...] pictează în fresca slăbiciune spirituală ". Și Felix Aderca a militat pentru roman și „paginile sale de geniu”. Un alt fan notabil al cărții a fost romancierul și cronicarul literar Mihail Sebastian, colegul său trăirist , deși a remarcat că textul lui Bonciu nu era un roman pe deplin format. Același lucru a fost concluzionat și de Călinescu, care l-a descris odată pe Bonciu romancierul ca fiind autorul „ poeziilor în proză ”. Alți critici tind să evalueze Bagaj ... ca pe o lucrare slab terminată, insistând asupra narațiunii sale centrifuge - o astfel de voce conservatoare a fost cea a lui Pompiliu Constantinescu , care a salutat încă decizia lui Bonciu de a trece în genul „prozei suprarealiste”, departe de poezie . Unii studenți ai operei lui Bonciu nu sunt de acord: potrivit Adriana Babeți , „amalgamul desconcertant” îi conferă lui Bonciu originalitatea și puterea. Dezvăluit ulterior ca alter ego-ul lui Bonciu , naratorul Bagaj ... își concentrează atenția asupra protagonistului mai particular, Ramses Ferdinand Sinidis. Intriga este, de fapt, o poveste în cadrul unei povești : Bonciu citește prin „caietul negru” al lui Sinidis, lăsat nedeschis după ce autorul său a fost ucis. Ucigașul este un Om cu cioc de cupru ( Omul cu ciocul de aramă ), a cărui mărturisire către Bonciu este redată și ca o poveste detaliată. Crima a fost comisă dintr-un motiv absurd, iar Omul cu cioc de cupru este bântuit de memorie. El nu regretă moartea lui Sinidis, ci consumat de o altă crimă, fără să vrea: arma sa improvizată a străpuns și un pitic răuvoitor care trăia în corpul lui Sinidis și pe care Sinidis îl disprețuia. Dincolo de pretext, „caietul negru” este o excursie amplă într-un mediu sordid, autodistructiv și periferic, unde evenimentele din viața reală se îmbină cu purul fantastic. Vasilache vede în ea un Wunderkammer care cuprinde „inițieri violente în viața brutală a simțurilor, întrerupt atunci și acum prin ritualuri scurt mortuar“, în timp ce Alina Irimescu îl aseamănă cu Edvard Munch lui The Scream , menționând „tărâmul morții vii este [ ] favorit lui Bonciu topos .“ Potrivit lui Glăvan, complotul este „o traiectorie a dezlegării ego-ului”, cu „o înclinație certificată spre voluptatea auto-anulării” și un (anti) Bildungsroman . Sinidis descrie adolescența sa crudă și conflictul lui Oedip , experiențele sale erotice cu doi parteneri (verginalul inimii Laura și amanta supusă din partea lui), trauma unei participări la Primul Război Mondial și un caz cinic de faliment . Ca un scurt interludiu în discursul său autodistructiv, Sinidis face comentarii elogistice despre o revoluție mondială promisă , despre etica „ bolșevică ” și un limbaj universal , dar trebuie să-și apere ideile împotriva piticului care trăiește în el. Creatura își forțează apoi gazda într-o căsătorie neplăcută cu Zitta, iar uciderea lui Ramses are loc exact în momentul în care el decide să o pună capăt; el și criminalul său se îndreaptă apoi într-un bordel infernal . În episodul final al lui Bagaj ... , Sinidis își acceptă deconstrucția spirituală și privește o eternitate de acte sexuale degradante și bestiale cu prostituata „cu carne dulce”, Peppa. Obsesia recurentă a lui Sindis este moartea și profetizează în detaliu despre faptul că este martor în afara corpului la serviciul său funerar și la incinerare, conținând că flăcările îi vor consuma și parazitul. Viața sa chinuit se împletește cu cele ale disperate anti-eroi , inclusiv un guta om -afflicted care retează propriile degete, sau un sondor care a fost ars de viu. Când este citit ca o înregistrare camuflată a evenimentelor reale din viața lui Bonciu, romanul dezvăluie afirmațiile sale despre faptul că a fost martor la viața artistică a Vienei sub Dubla Monarhie : scriitori vienezi precum Altenberg, Petzold, Wildgans, Peter Hille , Hugo von Hofmannsthal , Arthur Schnitzler , Stefan Zweig apar ca personaje, iar Endre Ady este un prototip literar. Într-o secțiune a cărții, Ramses o descoperă pe frumoasa Hilda, care este pictor, muză și opera de artă vie a lui Egon Schiele și care ajunge să fie mâncată în viață de creatorul ei; înainte ca acest lucru să se întâmple, Hilda, Schiele și Ramses se încurcă într-un ménage à trois sadomasochist . Elementul autoficțional din Bagaj ... a fost evidențiat de ceilalți literati din România, începând cu recenzia lui Anton Holban în Adevărul . Holban a lăudat lucrarea ca sursă de „încântare” și a sugerat mai întâi că Bonciu aparținea aceleiași categorii ca Louis-Ferdinand Céline sau Axel Munthe . Comparația Céline a rezistat la fel de populară în teoria literară românească: Glăvan constată că atât Bonciu, cât și Max Blecher , colegul său de generație mai amărât, se numără printre scriitorii români care au găsit un model de urmat în Călătoria până la sfârșitul nopții ; potrivit lui Pîrjol, Céline și Bonciu au o „asemănare familială”. Principalul amestec de influențe provine totuși din culturile iconoclaste din Viena secesionistă și din Republica Weimar , cu care Bonciu a fost personalizat. Exegeții au identificat în Bagaj ... ecourile scriitorilor traduse de Bonciu (Altenberg, Petzold, Wildgans), dar și din alte astfel de surse, inclusiv Hille. Mai mult, Crohmălniceanu vede romanul ca fiind încorporat elemente dintr-o ramură literară a mișcării „ Noua obiectivitate ”: Klabund, dar și Erich Kästner , ca autori ai „realismului atroc , sarcastic, grotesc și brutal”. Și Glăvan vede o analogie între reflecția sumbru a lui Sinidis asupra războiului și peisaje a maestrului „Noua obiectivitate” Otto Dix . Alții văd protagoniștii de coșmar ca ecouri culturale din Paginile bizare ale autorului absurdist român Urmuz . Pensiunea doamnei Pipersberg În Pensiunea doamnei Pipersberg , Bonciu își păstrează personajul narator și îl reînvie pe Ramses Sinidis. Romanul, citit diferit ca o continuare sau un prequel , se deschide odată cu întâlnirea dintre Ramses și povestitor; Sinidis a fost afectat de mut, dar, chiar în momentul acestei întâlniri, un accident bizar îi forțează vocea înapoi. Cei doi continuă apoi să reconstruiască porțiunile lipsă din viața lui Sinidis, un exercițiu intertextual în care protagonistul îi sfătuiește pe scriitor cum să își îndeplinească cel mai bine sarcina. Temele de fundal sunt disperarea și singurătatea: Ramses este în căutarea cuiva care să-și împărtășească povara existențială, iar narațiunea crește pentru a include, potrivit lui Crohmălniceanu, o „întreagă galerie de chipuri chinuite, dar hilar”. Intriga se concentrează în mare parte pe „pensiunea” omonimă, de fapt un bordel. Există trei corespondenți ai „caietului negru”, care obsedează de alte teme decât moartea: „Cartea cărnii”, „Cartea vinului”, „Cartea sufletului”. Actul sexual este din nou descris în momentele cheie ale cărții, arătând prima experiență sexuală a lui Sinidis, cu o spălătorie , sau relația sa ulterioară cu „o femeie-vacă” (potrivit lui Simuț, aceste scene sunt pasionale, dar nu de fapt obscene) . NEVOIASE Lenny Pipersberg și prostituate ei cu ochii deschisi reifica sentimentul de inadecvare-fata Nora dispretuieste verdele natural al părului ei și se ucide în disperare. Potrivit lui Pîrjol, aceasta este o carte de „ melancolie cvasi-teatrală ”, alternând „crudul” și „neverosimilul- bucolic ”, mai ales priceput la descrierea „abjecției”. Romanul, remarcă ea, este antifeminist , arătând femei îngrămădite în colecția de escapade a lui Sinidis, „ca într-o cutie de insecte ”. Moştenire Potrivit cercetătorului Alina Ianchiș, izolarea lui Bonciu și lipsa lui de „autoafirmare” au contribuit la evaluările ambigue sau respingătoare ale operei sale de către contemporanii academici. Scriitorul a revenit la atenția critică abia în 1964, când Crohmălniceanu a ținut prelegeri despre el la Universitatea din București . Versiunile sale ale poeziilor lui Baudelaire au fost incluse într-o ediție de lux a cărții Les Fleurs du mal , pusă de scriitorul Geo Dumitrescu ( Les Fleurs du mal. Florile răului , Editura pentru literatură universală , 1968). Perioada următoare a asistat la o scădere a receptivității sau, în cuvintele Alinei Irimescu, la un „gol istoric”. O reeditare a romanelor sale a venit abia în 1984, în grija lui Mircea Zaciu și Mioara Apolzan. Acest proiect a suferit din cauza intervenției cenzorilor comuniști , iar părțile considerate scandaloase sau politice au fost pur și simplu parantezate în ediția finală tipărită. În undergroundul literar, Bonciu s-a bucurat de o oarecare popularitate în rândul scriitorilor optzeciști - dintre care unii au fost discipoli ai lui Crohmălniceanu, încercând să se reconecteze cu avangarda anilor 1930. Poetul-romancier Mircea Cărtărescu a devenit un susținător remarcabil al reconsiderării lui Bonciu și l-a inclus printre precursorii direcți ai literaturii postmoderne din România . Publicat mai târziu în viața lui Cărtărescu, ciclul Orbitor este văzut de Irimescu ca o dovadă a datoriei lui Cărtărescu față de Bonciu și Blecher. Un alt membru al cluburilor Optzeciști , poetul Florin Iaru , a fost, de asemenea, descris ca unul succesiv la Bonciu, în special în ceea ce privește imaginea expresionistă a poeziilor sale. Sonia Larian , o autoare mai în vârstă (dar a cărei lucrare a fost publicată abia în anii 1980), este văzută și ca un discipol al lui Bonciu, pentru scenele sale de viață evreiască din București. Revenirea lui Bonciu a avut loc abia după căderea comunismului în 1989 . În anii următori, numele său a fost popularizat de dicționare și enciclopedii specializate și de eseuri reinterpretative de istorie literară. În 2000, Aius Publishers din Craiova a lansat a treia ediție, necenzurată, a celor două romane ale sale, dar tirajul a fost extrem de mic. Un an mai târziu, Bonciu nu a reușit să facă lista Observator Cultural cu „cele mai bune romane românești”, compilată din interviuri cu profesioniști literari români. La acea vreme, absența sa a fost considerată surprinzătoare de editorul Observator Cultural Gheorghe Crăciun . În 2005, revista Uniunii Scriitorilor România Literară a publicat mostre din poezia lui Bonciu, într-un număr special de avangardă. În același timp, editura Polirom a emis atât Bagaj ... cât și Pensiunea ca o singură ediție. Poartă o prefață a lui Babeți și este o încercare conștientă de a-l reevalua pe Bonciu ca unul dintre cei mai mari scriitori români ai timpului său. Recepția a fost călduță și intenția iconoclastă criticată de alți specialiști. Ion Simuț observă că, spre deosebire de Blecher, "H. Bonciu nu reprezintă o provocare reală pentru ierarhia consacrată a activelor interbelice. Din această parte, nu există nicio speranță că cineva ar putea modifica canonul [literar]". În capitolul Bonciu al propriului său tovarăș de literatură română (publicat în 2008), Nicolae Manolescu a sugerat că autorul lui Bagaj ... era mai înzestrat decât romancierii consacrați precum Gib Mihăescu . Această declarație a fost pusă la îndoială de colegul mai tânăr al lui Manolescu, Paul Cernat . În timpul unei ample dezbateri literare de la sfârșitul anului 2008, Cernat i-a criticat și pe acei autori postmoderni care, în opinia sa, îi depășesc pe H. Bonciu și Constantin Fântâneru în detrimentul clasicilor interbelici. Astfel de concluzii au fost reflectate de alți autori. Fiind unul dintre apărătorii lui Bonciu, Irimescu îl vede ca pe unul „condamnat să reziste în afara canonului literar”, care nu ar primi recunoaștere „nici din cauza vremurilor, nici din cauza poporului”. Eseistul Magda Ursache a făcut comentarii deosebit de puternice cu privire la încercările percepute de revizuire a canonului „cu ajutorul unui ciocan”, pentru a-l favoriza pe Bonciu și alți scriitori de avangardă. Revigorarea prozei erotice în literatura de după Revoluție i-a determinat pe recenzori să sugereze că „generația 2000” a fost sau ar fi putut fi influențată de Bagaj ... sau Pensiunea . Cu toate acestea, potrivit unui articol din 2010 al lui Radu Cosașu , „nimeni nu își mai amintește astăzi de Bonciu”. 

POEZII: 

Năluci

Sună stingerea, tăcere, singur lasă-mă vecine,
Gândurile fără dușumea, fără acoperiș,
Fără gânduri, fără tine, cu mine și fără mine,
Uite cum le prind, uite cum le pierd, uite-te!

Eu le dau, eu le iau, mă joc cu ele, bat în tine,
Îmi răcoresc arșițele, le zvârl în sus și cad,
Fără să mai dau, fără să mai cer ce mi se cuvine,
Nici de sus, și nici de jos din iad,
Spre care plec cântând și duc un om străin în mine.