MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 27 APRILIE 2021 /ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 2. /27 APRILIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

DECESE

Ferdinand Magellan, navigator portughez

• 1404: Filip al II-lea, Duce de Burgundia (n. 1342)
• 1521: Ferdinand Magellan, navigator portughez (n. 1480)
• 1599: Maeda Toshiie, general japonez (n. 1538)
• 1605: Papa Leon al XI-lea (n. 1535)
• 1656: Jan van Goyen, pictor olandez (n. 1596)
• 1694: Johann George al IV-lea (18 octombrie 1668 – 27 aprilie 1694) a fost Elector de Saxonia din 1691 până în 1694.
  A fost fiul cel mare al Electorului Johann George al III-lea și a soției acestuia, Anna Sofia a Danemarcei. Johann George i-a succedat tatălui său ca Elector când acesta a murit, la 12 septembrie 1691. La începutul domniei sale, consilierul său principal a fost Hans Adam von Schöning, care a sfătuit o uniune între Saxonia și Brandenburg și o atitudine mai independentă față de împărat. În conformitate cu acest sfat, anumite propuneri au fost puse înaintea împăratului Leopold I, cu care acesta a refuzat să fie de acord, și, prin urmare, trupele saxone s-au retras din armata imperială, procedură care l-a determinat pe împărat să-l închidă pe Schöning în iulie 1692.
  Deși Johann George nu a putut să-și elibereze ministrul, Leopold a reușit să calmeze furia Electorului și, la începutul anului 1693, soldații saxoni au revenit în armata imperială. 
  Johann Georg IV
  La Leipzig, la 17 aprilie 1692, Johann George s-a căsătorit cu Eleonore Erdmuthe de Saxa-Eisenach. Tânărul Elector a fost forțat să se căsătorească de către mama sa, Prințesa Anna Sofia a Danemarcei, care dorea moștenitori legitimi pentru Electorat și în special dorea să pună capăt relației dintre fiul ei și Magdalena Sibylla de Neidschutz.
  Johann George al III-lea, ultimul Elector încercase să despartă pe cei doi iubiți, probabil pentru că el a fost conștient de relația strânsă de sânge între cei doi - Magdalena Sybilla ar fi fost propria lui fiică nelegitimă cu Ursula Margarethe de Haugwitz, și, prin urmare, sora vitregă a lui Johann George al IV-lea. Din ordinul Electorului, Ursula s-a căsătorit cu colonelul Rudolf de Neidschutz, care oficial apărea drept tatăl Magdalenei Sibylla.
  Se poate ca Johann George să nu fi cunoscut posibila relație de sânge cu Magdalena Sibylla sau a considerat a fi doar un zvon. Imediat după ce și-a asumat Electoratul, el a trăit în mod deschis cu ea iar ea a devenit prima metresă oficială înregistrată vreodată (Favoritin) a Electoratului de Saxonia.
  Soția lui, Eleonore Erdmuthe, umilită în fiecare zi de la nuntă, a fost trimisă la Hofe (reședința oficială a Electorului). Johann George s-a mutat în alt palat împreună cu Magdalena Sybilla.
  Disperat să se căsătorească cu metresa sa, Johann George a încercat să-și omoare soția dar a fost împiedicat de către fratele său mai mic, Frederic August (viitorul rege August al II-lea al Poloniei). Când Johann George a încercat să o înjunghie pe Eleonore cu o sabie, Frederic neînarmat a întors impactul cu mâna lui, lăsându-l cu un handicap pe tot parcursul vieții. La 20 februarie 1693, Magdalena Sybille a fost numită contesă de Rochlitz (Grafïn von Rochlitz), prin decret imperial. Cu puțin timp înainte, ea dăduse naștere singurei fiice a cuplului, Wilhelmina Maria.
  Fericirea s-a sfârșit curând: Magdalene Sybille s-a îmbolnăvit de variolă și a murit la 4 aprilie 1694, în brațele Electorului, care, de asemenea, a fost infectat. Johann George a murit 23 de zile mai târziu, la 27 aprilie, la vârsta de 25 de ani. A fost înmormântat la catedrala Freiberg.
  Pentru că a murit fără moștenitori legitimi (Eleonore a suferit două avorturi în timpul căsătoriei lor, în august 1692 și în februarie 1693), a fost succedat de fratele său mai mic, Frederic Augustus I. Noul Elector a luat-o sub tutela lui pe mica orfană Wilhelmina Maria, care a fost crescută la curte. El a recunoscut-o pe fată ca nepoată a lui și i-a dat o zestre atunci când s-a căsătorit cu un conte polonez.  

  Johann Georg al IV-lea
  Date personale
  Născut	18 octombrie 1668 Dresda
  Decedat	27 aprilie 1694 (25 de ani) Dresda
  Înmormântat	Catedrala Freiberg
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
  Părinți	Johann Georg al III-lea Prințesa Ana Sofia a Danemarcei
  Frați și surori	Johann Georg Maximilian Fürstenhoff[*] August al II-lea al Poloniei
  Căsătorit cu	Eleonore Erdmuthe de Saxa-Eisenach
  Copii	Wilhelmina Maria Fryderyka von Rochlitz (nelegitim)
  Cetățenie	Germania
  Religie	Luteranism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	principe elector
  Familie nobiliară	Casa de Wettin
  Elector de Saxonia
  Domnie	12 septembrie 1691 - 27 aprilie 1694
  Predecesor	Johann George III
  Succesor	Frederic Augustus I

• 1706: Bernhard I, Duce de Saxa-Meiningen (10 septembrie 1649 – 27 aprilie 1706) a fost Duce de Saxa-Meiningen. El a fost al șaselea fiu însă al treilea care a supraviețuit copilăriei al lui Ernst I, Duce de Saxa-Coburg-Altenburg și a Elisabeth Sophie de Saxa-Altenburg.
  După decesul tatălui său în 1675, ducatul a fost împărțit între cei șapte fii în viață ai ducelui. Bernhard a primit Meiningen, Wasungen, Salzungen, Untermassfeld, Frauenbreitungen și Ichtershausen și a devenit fondatorul liniei de Saxa-Meiningen.

  Construcția reședinței oficiale din Meiningen a început imediat. Palatul a fost finalizat în 1692 și denumit Elisabethenburg, în onoarea celei de-a doua soții a lui Bernhard. La fel ca în cazul fratelui său Ernst, stabilitatea financiară a ducatului a fost remaarcabilă.
  Prin testament Bernhard a ordonat indivizibilitatea ducatului. Acest lucru a permis fiiilor săi să guverneze ducatul de comun acord, după moartea sa. La 20 noiembrie 1671 el s-a căsătorit la castelul Friedenstein din Gotha cu Marie Hedwig de Hesse-Darmstadt. Cuplul a avut șapte copii:
  1. Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen (n. 7 octombrie 1672, Gotha – d. 24 noiembrie 1724, Meiningen).
  2. Bernhard (n. 28 octombrie 1673, Gotha – d. 25 octombrie 1694, Bruxelles).
  3. Johann Ernst (n. 29 decembrie 1674, Gotha – d. 8 februarie 1675, Gotha).
  4. Marie Elisabeth (n. 11 august 1676, Ichtershausen – d. 22 decembrie 1676, Ichtershausen).
  5. Johann Georg (n. 3 octombrie 1677, Ichtershausen – d. 10 octombrie 1678, Ichtershausen).
  6. Frederick Wilhelm, Duce de Saxa-Meiningen (n. 16 februarie 1679, Ichtershausen – d. 10 martie 1746, Meiningen).
  7. Georg Ernst (n. 26 martie 1680, Ichtershausen – d. 1 ianuarie 1699, Meiningen); a murit de variolă
  S-a căsătorit a doua oară la 25 ianuarie 1681 la Schöningen cu Elisabeth Eleonore de Brunswick-Wolfenbüttel. Cuplul a avut cinci copii:
  1. Elisabeth Ernestine (n. 3 decembrie 1681, Meiningen – d. 24 decembrie 1766, Gandersheim), stareță de Gandersheim în perioada 1713–1766.
  2. Eleonore Frederika (n. 2 martie 1683, Meiningen – d. 13 mai 1739, Meiningen), călugăriță la Gandersheim.
  3. Anton August (n. 20 iunie 1684, Meiningen – d. 7 decembrie 1684, Meiningen).
  4. Wilhelmine Luise (n. 19 ianuarie 1686, Meiningen – d. 5 octombrie 1753, Bernstadt), căsătorită la 20 decembrie 1703 cu Karl, Duce de Württemberg-Bernstadt.
  5. Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen (n. 22 octombrie 1687, Meiningen – d. 27 ianuarie 1763, Frankfurt).  

     Bernhard I
     Date personale
     Născut	10 septembrie 1649 Gotha
     Decedat	27 aprilie 1706 (56 de ani) Meiningen
     Părinți	Ernest I, Duce de Saxa-Gotha Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg
     Frați și surori	Elisabeta Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg Dorothea Maria of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Christian, Duke of Saxe-Eisenberg[*] Albrecht, Duce de Saxa-Coburg Heinrich Ernest Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg
     Căsătorit cu	Marie Hedwig de Hesse-Darmstadt Elisabeth Eleonore de Brunswick-Wolfenbüttel
     Copii	Ernst Ludwig I Prințul Bernhard Prințul Johann Ernst Prințesa Marie Elisabeth Prințul Johann Georg Frederic Wilhelm Prințul Georg Ernst Prințesa Elisabeth Ernestine Prințesa Eleonore Frederika Prințul Anton August Wilhelmine Luise, Ducesă de Württemberg-Bernstadt Anton Ulrich
     Cetățenie	Germania
     Religie	Luteranism
     Ocupație	duce
     Apartenență nobiliară
     Titluri	duce
     Familie nobiliară	Casa de Wettin Casa de Saxa-Meiningen
     Duce de Saxa-Meiningen
     Domnie	1675–1706
     Predecesor	Titlu nou
     Succesor	Ernst Ludwig I

• 1831: Carol Felix (Carlo Felice Giuseppe Maria; 6 aprilie 1765 – 27 aprilie 1831) a fost Duce de Savoia, Piemont, Aosta și rege al Sardiniei din 1821 până în 1831. Carlo Felice di Savoia s-a născut la Torino ca al 11-lea copil și al 5-lea fiu al regelui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei și a soției lui, Maria Antonia a Spaniei. Bunicii paterni au fost Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei și Polixena Christina de Hesse-Rotenburg. Bunicii materni au fost regele Filip al V-lea al Spaniei și Elizabeth Farnese.
  A fost fratele mai mic al altor doi conducători ai Savoiei, Carol Emanuel al IV-lea și Victor Emmanuel I. Și-a petrecut copilăria împreună cu sora sa Maria Carolina la Castelul Moncalieri. Carol Felix a avut un caracter închis, predispus la singurătate, aproape ascetic și cu o concepție sacrală a monarhiei și a dreptului de a domni. Odată cu ocuparea de către Napoleon a Piemontului în 1796, el a pierdut coroana ducatului de Savoia. Carol Felix a obținut în schimb titlul de marchiz de Susa. 
  Carol Felix al Sardiniei
  Fiind al cincilea fiu al regelui, nimeni nu se aștepta ca el să succeadă la tron. Totuși, fratele său mai mare Carol Emanuel al IV-lea nu a avut moștenitori și a abdicat la 4 iunie 1802. Victor Emmanuel I avea patru fiice în viață când a abdicat în 1821. Cum succesiunea era reglată de Legea Salică, Carol Felix i-a succedat fratelui său la tronul Sardiniei. Carol Felix s-a căsătorit cu Prințesa Maria Cristina de Neapole și Sicilia (1779-1849) la 7 martie 1807. Ea era fiica regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a Mariei Carolina a Austriei, sora Mariei Antoaneta, regină a Franței.
  Carol Felix a murit fără să aibă moștenitori după o domnie de zece ani. După moartea sa la Palatul Chablais, a fost succedat de descendentul pe linie masculină cel mai apropiat, de Carol Albert.  

  Carol Felix
  Date personale
  Nume la naștere	Carlo Felice Giuseppe Maria di Savoia
  Născut	6 aprilie 1765 Palatul regal din Torino
  Decedat	27 aprilie 1831 (66 de ani) Palatul Chablais, Torino
  Înmormântat	Biserica Superga, Torino, Italia
  Părinți	Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei Maria Antonia a Spaniei
  Frați și surori	Marie Josephine de Savoia Marie-Thérèse de Savoia Prințesa Maria Carolina de Savoia Prințesa Maria Ana de Savoia Victor Emmanuel I al Sardiniei Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei Giuseppe Benedetto, Count of Asti[*] Prince Maurizio, Duke of Montferrat[*] Amedeus Alexander of Savoy[*] Maria Elisabetta Carlotta of Savoy[*]
  Căsătorit cu	Maria Cristina de Neapole și Sicilia
  Ocupație	rege[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Savoia
  Rege al Sardiniei
  Domnie	12 martie 1821 – 27 aprilie 1831
  Predecesor	Victor Emmanuel I
  Succesor	Carol Albert

• 1872: Ion Heliade Rădulescu, poet, prozator, ziarist și om politic român (n. 1802)
• 1897: Prințul Wilhelm de Baden (germană Ludwig Wilhelm August Prinz von Baden)^[1][2][3] (18 decembrie 1829^[1][2][3]– 27 aprilie 1897^[1][2][3]) a fost general și politician prusac.^[3] A fost tatăl Prințului Maximilian de Baden, ultimul prim ministru al Prusiei și ultimul cancelar al Imperiului German. Wilhelm a fost Prinț de Baden și membru al Casei de Zähringen.  

  Prințul Wilhelm
  Portret al Prințului Wilhelm de Baden, 1895–1896
  Date personale
  Nume la naștere	Ludwig Wilhelm August
  Născut	18 decembrie 1829 Karlsruhe
  Decedat	27 aprilie 1897 (67 de ani) Karlsruhe
  Înmormântat	Q883348[*]
  Părinți	Leopold, Mare Duce de Baden Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei
  Frați și surori	Maria Ludovic al II-lea Frederic I, Mare Duce de Baden Olga Feodorovna de Baden Prințesa Alexandrine de Baden Karl von of[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Maria Maximilianovna de Leuchtenberg
  Copii	Marie, Ducesă de Anhalt Prințul Maximilian
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	politician
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prinț
  Familie nobiliară	Casa de Zähringen
  Membru al Reichstag-ului Imperiului German[

• 1915: Alexandr Scriabin, compozitor și pianist rus (n. 1872)
• 1931: Prințul Albert, Duce de Schleswig-Holstein (Albert John Charles Frederick Arthur George; 26 februarie 1869 – 27 aprilie 1931) a fost nepot al reginei Victoria. A fost al doilea fiu al Prințesei Elena a Regatului Unit (care a fost fiica reginei Victoria), și a soțului acesteia, Prințul Christian de Schleswig-Holstein. 

  Albert
  Duce de Schleswig-Holstein
  Date personale
  Nume la naștere	Albert John Charles Frederick Arthur George
  Născut	26 februarie 1869 Casa Frogmore, Windsor
  Decedat	27 aprilie 1931 (62 de ani) Primkenau, Germania
  Părinți	Prințul Christian de Schleswig-Holstein Prințesa Elena a Regatului Unit
  Frați și surori	Prince Christian Victor of Schleswig-Holstein[*] Prințesa Elena Victoria de Schleswig-Holstein Prințesa Marie Louise de Schleswig-Holstein
  Copii	Valerie Marie Schwalb[*][1]
  Cetățenie	Anglia
  Ocupație	personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prinț
  Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
  Duce de Schleswig-Holstein
  Predecesor	Ernst Gunther
  Succesor	Friedrich Ferdinand

• 1932: Hart Crane, scriitor american (n. 1899)
• 1950: Horia Bonciu - cunoscut și ca H. Bonciu - (n. 19 mai 1893, Iași, România – d. 27 aprilie 1950, București, Republica Populară Română) este pseudonimul literar al lui Beniamin Haimovici, fiul lui Carol Haimovici și al Ghizelei, poet și prozator de avangardă al perioadei interbelice, asociat cu expresionismul, suprarealismul și postmodernismul. S-a remarcat mai întâi prin poezie (debutează în 1932 cu volumul Lada cu năluci), apoi prin cele două romane de factură expresionistă, Bagaj... (1934) și Pensiunea doamnei Pipersberg (1936), care îi aduc consacrarea artistică, în mare parte postumă, dar și antipatiile criticilor tradiționaliști (Nicolae Iorga) la care se adaugă respingerile categorice ale ideologilor extremei drepte.
  A frecventat cercurile artistice din Viena și Berlin, în calitate de corespondent al ziarului Rampa, familiarizându-se cu anumite tendințe literare ale vremii (neo-romantism, simbolism, expresionism). Nu și-a finalizat studiile universitare. Acuzat de pornografie, asemenea unor confrați cum ar fi Mircea Eliade, Geo Bogza sau Mihail Sebastian, i se intentează un proces de presă răsunător în 1937, dar numeroși intelectuali, în frunte cu Eugen Lovinescu, îi sar în apărare.^{[necesită citare]}
  Este citat de Mircea Cărtărescu în volumul Postmodernismul românesc drept unul dintre precursorii acestui curent literar. 

  OPERE

  • Lada cu năluci, 1932
  • Eu și Orientul, 1933
  • Poeme către Ead (după Anton Wildgans), 1933
  • Bagaj Strania dublă existență a unui om în patru labe, 1934
  • Pensiunea doamnei Pipersberg, 1936
  • Brom, 1939
  • Requiem, 1945
  • Concert la contrabas. Poemele republicane, 1948 (netipărite)  

    Horia Bonciu
    Horia Bonciu
    Date personale
    Născut	19 mai 1893  Iași, România
    Decedat	27 aprilie 1950 (56 de ani)  București, Republica Populară Română
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
    Cetățenie	România
    Ocupație	winegrower[*] lingvist[*] poet scriitor traducător
    Activitate
    Pseudonim	Sigismund Absurdul
    Limbi	limba română
    Influențe[ascunde] Louis-Ferdinand Céline Urmuz

• 1952: Grigore Georgescu (n. 20 iunie 1886, Craiova - d. 27 aprilie 1952, Sighet) a fost un general român, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. A absolvit Liceul „Carol I” în localitatea natală, în anul 1904. După absolvirea liceului, Grigore Georgescu a frecventat cursurile Școlii Militare Ofițeri Artilerie, Geniu și Marină din București (1904-1907) și apoi ale Școlii Superioare de Război din București (1918-1920). În anul 1924 a absolvit cursul de perfecționare pentru locotenent-colonel, în România și în Franța. Și-a început cariera militară în anul 1907 cu gradul de sublocotenent de geniu. În decurs de aproape 30 de ani a trecut prin toate gradele militare până la cel de general: locotenent (1909), căpitan (1915), maior (1917), locotenent-colonel (1922), colonel (la excepțional, în 1925) și general de brigadă (1935).
  După cel de-al doilea război balcanic (1913) Grigore Georgescu a fost promovat la Marele Stat Major, aducându-și contribuția la conceperea acțiunilor de luptă la care a participat armata română în perioada anilor 1916-1921.
  După unirea Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918, a fost numit aghiotant al lui Iancu Flondor, președintele guvernului Bucovinei. Este transferat la București în toamna anului 1919 și este numit cadru didactic și comandant, iar din anul 1921 este mutat la Școala de Aplicație a Geniului. În nota de serviciu din anul 1924, comandantul Trupelor de Geniu consemna: „locotenent-colonelul Grigore Georgescu, a pregătit temeinic elevii Școlii Militare de Artilerie și Geniu și studenții Facultății de Arhitectură”. Din 1925 Grigore Georgescu a îndeplinit funcția de Șef de Stat Major la Inspectoratul Tehnic al Geniului. În 1936 este numit la comanda Brigăzii de Transmisiuni și este trimis la Londra pentru achiziționarea și înzestrarea armatei cu aparatură radio pe unde scurte, cea mai modernă la acea vreme.
  În 1937 generalul Grigore Georgescu este numit comandantul Brigăzii 18 Infanterie Sibiu iar în 1938 preia comanda Diviziei 19 Infanterie din Turnu Severin.
  A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 6 iunie 1940.^[1]
  La 7 iunie 1940, generalul Florescu, Inspector General al Armatei, arăta: „Generalul Grigore Georgescu merită să fie numit la comanda unui Corp de Armată sau să i se încredințeze conducerea Inspectoratului Geniului, pentru care îl cred cel mai indicat în aceste timpuri tulburi, când înzestrarea armatei necesită specialiști de valoare la toate serviciile și armele ei”.
  La numai trei săptămâni de la acest eveniment, sovieticii au început ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herței (28 iunie 1940), continuând cu ocuparea părții de nord a Transilvaniei (Dictatul de la Viena, din 30 august 1940). Abdicarea Regelui Carol al II-lea, la data de 5 septembrie 1940, l-a adus la conducerea guvernului pe generalul Ion Antonescu, care, după evenimentele din ianuarie 1941, a recurs la un guvern format din militari. În noul guvern a fost promovat și generalul Grigore Georgescu, la conducerea Ministerului Lucrărilor Publice și Comunicațiilor.^[2] S-a aflat la conducerea ministerului doar cinci luni, deoarece a intrat în dezacord cu generalul Ion Antonescu. Pe 11 iulie 1941 generalul Grigore Georgescu a fost demis din guvern și trimis pe front, în calitate de comandant al Armei Geniu.
  În 1926, ca urmare a decorării cu Ordinul „Coroana României” 1917, a fost împroprietărit cu un teren intravilan pe care l-a donat statului pentru ridicarea unui monument închinat eroilor din Arma Geniu. Monumentul este cunoscut azi sub numele de Monumentul Eroilor Geniști „Leul de la Cotroceni”.
  În anul 1941, în calitate de ministru, a ordonat sistematizarea cursurilor inundabile ale râurilor Jijia și Bahlui. După venirea la putere a regimului comunist, generalul Grigore Georgescu, a fost supus unor umilințe greu de imaginat. Arestat pe 18 mai 1946, la vârsta de 60 de ani, pentru vina de a fi făcut parte cinci luni dintr-un guvern considerat criminal de către "ocupantul ruso-bolșevic", el a fost supus calvarului mai multor detenții și procese, inclusiv confiscarea proprietăților. Prima dată a fost închis la închisoarea militară de la Uranus. După prima ședință, din data de 9 octombrie 1946, tribunalul Poporului l-a condamnat la 10 ani de temniță grea. Recursul admis de Înalta Curte de Casație a dispus desființarea sechestrului asigurator. Arestat din nou, în noiembrie 1946, a fost acuzat de „… pregătirea și participarea la războiul contra U.R.S.S.”.
  La 7 martie 1947 întregul lot al foștilor demnitari a fost transferat la închisoarea Aiud. Generalul Grigore Georgescu, suferind de Parkinson, a fost rejudecat, reducându-i-se pedeapsa la 3 ani de temniță grea, din care s-a scăzut și pedeapsa executată în prevenție, adică încă un an și jumătate. Grigore Georgescu a fost pus în libertate condiționată, la data de 20 februarie 1948, pentru îngrijiri medicale, până la rejudecarea procesului. Ridicat de la domiciliu, pentru ultima dată, la 1 februarie 1949, a fost reîncarcerat la Aiud. După acesta familia nu a mai știut nimic despre el. În ciuda faptului că în anul 1951 trebuia să fie pus în libertate, a fost transferat la închisoarea din Sighetul Marmației. În 1954 familia a aflat despre decesul în închisoare al generalului Grigore Georgescu și abia în 1956 soția generalului a primit certificatul de deces. Din certificat rezulta că soțul ei murise la 27 aprilie 1952, după patru ani și patru luni de detenție, deși sentința fusese de numai trei ani.
  După preluarea puterii de către comuniști a fost închis și a murit în Închisoarea de la Sighet.  

  General Grigore Georgescu
  Generalul Grigore Georgescu
  Date personale
  Născut	20 iunie 1886
  Decedat	27 aprilie 1952 (65 de ani)
  Ocupație	personal militar[*]
  Studii	Școala Militară de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină din București Școala Superioară de Război din București
  Activitate
  A luptat pentru	România
  Gradul	General
  Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Mondial
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul „Coroana României”, 1917

• 1952: Guido Castelnuovo (n. 14 august 1865 - d. 27 aprilie 1952) a fost un matematician italian. Tatăl său, Enrico Castelnuovo, a fost scriitor și luptător pentru unificarea Italiei.  

  Guido Castelnuovo
  Guido Castelnuovo
  Date personale
  Născut	14 august 1865[2][3][4]  Veneția, Imperiul Austriac
  Decedat	27 aprilie 1952 (86 de ani)[2][3][4]  Roma, Italia
  Înmormântat	Campo Verano[*]
  Părinți	Enrico Castelnuovo[*]
  Copii	Emma Castelnuovo[*]
  Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
  Ocupație	matematician statistician politician
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din Padova
  Organizație	Universitatea Sapienza din Roma[1] Consiglio Nazionale delle Ricerche[*][1]
  Rude	Federigo Enriques
  Profesor pentru	Filadelfo Insolera[*]

• 1953: Gheorghe (George) I. Brătianu (n. 28 ianuarie^[1] 1898, Ruginoasa, județul Iași - d. 23 sau 27 aprilie 1953, Sighetu Marmației) a fost un istoric, om politic român, profesor universitar, membru al Academiei Române. Gheorghe (George) I. Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898, la Ruginoasa, în județul Iași. Era fiul lui Ion (Ionel) I. C. Brătianu și al prințesei Maria Moruzi-Cuza, văduva lui Alexandru Cuza.^[2] și nepotul lui Ion C. Brătianu. Deși părinții săi s-au despărțit la scurt timp după căsătorie, chiar înaintea nașterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim și a avut grijă să supravegheze formarea intelectuală a tânărului George. Relațiile dintre tată și fiu au fost sporadice, deoarece mama sa nu îngăduia contactele între cei doi. Cei doi divorțaseră a doua zi după cununia religioasă, doar pentru a-l recunoaște pe viitorul istoric drept fiu legitim. Abia după 1918, Gheorghe I. Brătianu îl va frecventa pe I. I. C. Brătianu, cerându-i sfatul și sprijinul.^[3]S-a căsătorit la 27.01.1922 cu Elena Sturdza, sora prințului Mihai Gr. Sturdza, în București Copilăria și adolescența și-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa, în Palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza - construit în anul 1811 în stil neogotic, care aparținuse inițial familiei Sturza - actualmente muzeu, și la proprietatea din Iași a mamei sale, Casa Pogor. În anul 1916 și-a dat bacalaureatul la Iași, iar în vara aceluiași an îl vizitează pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte. Nicolae Iorga a fost cel care i-a publicat primul studiu, "O oaste moldovenească acum trei veacuri", în "Revista istorică", reprezentând debutul istoriografic al tânărului Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 16 ani. La 17 ani Gheorghe Brătianu a înființat revista- manuscris "Încercări".
  După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10 octombrie 1916 - 31 martie 1917 a urmat cursurile școlii de ofițeri de rezervă de artilerie, la Iași, iar la 1 iunie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, participând la luptele grele de la Cireșoaia, a fost rănit, iar după însănătoșire a ajuns din nou pe front, în Bucovina. Experiența de pe front și-a expus-o în cartea "File rupte din cartea războiului".
  În 1917 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași, pe care a absolvit-o în 1919, când obține licența în drept. Fiind atras de istorie, abandonează cariera juridică și se înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează cursurile unor istorici prestigioși, ca Ferdinand Lot și Charles Diehl, și obține licența în litere în 1921. Ulterior a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuți (1923). În 1929 avea să susțină doctoratul (de stat) francez la Sorbona în Franța, cu teza intitulată "Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIe siècle" (Cercetări asupra comerțului genovez din Marea Neagră), obținând titlul de doctor (de stat) în litere. Teza propriu-zisă a fost tipărită la Paris, chiar în anul susținerii la Sorbona, adică în 1929. În 1924, devine profesor universitar la catedra de istorie universală a Universității din Iași, iar din 1940, a Universității din București. În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei Române și membru titular în 1942. Între 1935 și 1947 îndeplinește funcția de director al Institutului de Istorie Universală din Iași (1935 - 1940) și apoi al Institutului de Istorie Universală "Nicolae Iorga" din București (1941 - 1947). În anii '30, a fost șeful unei fracțiuni dizidente a Partidului Național Liberal, pe care o înființase^[5]. Încă din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, Gheorghe Brătianu a fost ales membru corespondent al Societății Ligure di Storia Patria din Genova (1925),în 1935 membru al Institutului Kondakov din Praga, iar în 1936 al Societății de Științe și Litere din Boemia. În 1926 a fost desemnat membru al Comitetului Internațional de Științe Istorice. Gheorghe I. Brătianu se va înscrie în 1926 în Partidul Național Liberal iar la 12 octombrie 1927 va deveni șef al organizației Iași a PNL. În 1930, nemulțumit de politica PNL, care se opunea cu înverșunare întoarcerii în țară a lui Carol Caraiman, viitorul rege Carol al II-lea , omul politic Gheorghe I. Brătianu, care era unul din susținătorii viitorului rege, va da curs sugestiilor acestuia, și va sparge unitatea PNL prin crearea unei grupări liberale dizidente: PNL Gheorghe Brătianu (Georgist), în perioada 1930-1938. Va fi exclus din PNL ca urmare a atitudinii sale. Odată cu Gheorghe I. Brătianu vor pleca din PNL o serie de personalități marcante ale culturii și politicii românești interbelice, precum Ștefan Ciobanu, Constantin C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinți, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, etc... Fără a avea o influență electorală notabilă, noua formațiune politică, în primii ani de la înființare, a sprijinit politica lui Carol al II-lea, dar s-a distanțat ulterior de aceasta, pe măsură ce acesta continua politica de fărâmițare a partidelor și de întărire a puterii sale personale.^[6]
  În planul politicii externe, Gheorghe I. Brătianu s-a opus în mod categoric politicii duse de Nicolae Titulescu de apropiere de Uniunea Sovietică, respingând orice fel de alianță cu aceasta, fiind convins de faptul că o alianță cu Germania nazistă ar fi un lucru benefic pentru România.^[7] Regele Carol al II-lea notează în jurnalul său că istoricul Gheorghe I. Brătianu era "marele apostol al înțelegerii cu Germania".^[8]
  În data de 22 octombrie 1934, ministrul german al aerului, Mareșalul Hermann Göring, vorbind în numele lui Adolf Hitler, expune ambasadorului român la Berlin, Nicolae Petrescu-Comnen, o ofertă germană către România, respectiv garanția integrală a granițelor, în special a graniței cu Uniunea Sovietică și a graniței cu Ungaria, oferind totodată o reînarmare completă a armatei, cerând în schimb, ca România să se opună cu toate forțele oricărei încercări de trecere a trupelor sovietice pe teritoriul național. Nicolae Titulescu, care promisese deja partenerilor săi francezi și cehoslovaci, care încheiaseră deja tratate de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică, pentru cazul unui conflict european, că va încheia și el un tratat similar, care ar fi permis trupelor sovietice să treacă prin România pentru a "sprijini" Franța și Cehoslovacia contra Germaniei, ascunde guvernului raportul lui Petrescu-Comnen.^[9]
  O lună mai târziu, în 20 noiembrie, informat de către Mihail Sturdza asupra acestui fapt, Gheorghe I. Brătianu, se deplasează la Berlin, unde Hermann Göring și Adolf Hitler, cu care are convorbiri, dar și baronul Konstantin von Neurath, ministrul de externe nazist, confirmă oferta făcută României. Ulterior, oferta va fi reînnoită, în urma unor convorbiri cu aceiași oficiali, în 7 noiembrie 1936^[10] și în 16 noiembrie 1936.^[11] "Combinațiile" lui Nicolae Titulescu vor face obiectul mai multor interpelări în parlament ale lui Gheorghe I. Brătianu, numit lider fascist de "Pravda" din 15 decembrie 1936.^[12]
  Gheorghe I. Brătianu va afirma în plenul parlamentului, în 16 iunie 1936 :

  „ Am onoarea a depune de pe acum pe biroul Adunării următoarele întrebări - nu atât pentru a căpăta un răspuns, pe care am toate motivele să nu-l cred apropiat - cât mai ales pentru a atrage din vreme atenția Parlamentului și a opiniei publice asupra unor împrejurări deosebit de îngrijorătoare. Când am criticat acum trei luni chestiunea unor angajamente luate de Guvernul român pentru eventuala trecere pe teritoriul său a unor formațiuni militare și materiale de război sovietice, mi s-au opus de pe banca ministerială cele mai categorice dezmințiri, însoțite de cele mai injurioase calificative. [...] Cu toate aceste dezmințiri și aprecieri, asupra autorității cărora nu mai insist, zvonurile îngrijorătoare nu au încetat să se răspândească. [...] Am citit însă deunăzi, în interviul pe care domnul Beneš, președintele Republicii Cehoslovace, l-a dat unui ziarist francez, după Conferința șefilor de state ai Micii Înțelegeri, care a avut loc la București, următoarea informație, a cărei importanță nu va scăpa nimănui: Dar dacă Franța și Anglia, ar fi atât de oarbe încât să nu-și înțeleagă misiunea, cele trei state au prevăzut toate ipotezele. [...] Eu știu, că în orice caz, Răsăritul le va trimite în ajutor oameni și arme. Dacă adăugăm la aceste cuvinte afirmațiile unor identități totale de vederi față de toate problemele [...] este logică întrebarea : Pe unde ne va trimite "Răsăritul" oameni și arme și dacă Pactul de asistență militară încheiat între Cehoslovacia și URSS cuprinde obligații de această natură pentru România? ”

  (Președenția Adunării Deputaților, înreg. la nr. 2340 din 16 iunie 1936 și nr. 33 569 din 18 iunie 1936)^[13]
  Cu un an înainte, în 5 octombrie și 26 noiembrie 1935, Gheorghe I. Brătianu, în intervențiile sale în Parlament demonstrase pericolul pătrunderii trupelor sovietice pe teritoriul României, ca și imposibilitatea de a le impune plecarea de pe teritoriul românesc, atâta vreme cât Uniunea Sovietică avea pretenții asupra Basarabiei,^[14][15] arătând că deschiderea granițelor înseamnă de fapt o invitație spre bolșevizarea țării. Comuniștii nu-i vor ierta niciodată aceste intervenții în parlament, ca și întrevederile avute cu Adolf Hitler.
  La alegerile din decembrie 1937, ultimele alegeri libere din România interbelică, a semnat pactul de neagresiune electorală cu Iuliu Maniu (PNȚ) și Corneliu Zelea Codreanu, care reprezenta Mișcarea Legionară, împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim ministru PNL, însă fără sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu. Scorul electoral al partidului condus de către Gheorghe I. Brătianu a fost de 3,89% (119.361 voturi).^[16]În aceste condiții, Gheorghe Brătianu decide să se reîntoarcă în PNL, iar la 10 ianuarie va avea loc fuziunea dintre cele două formațiuni. După numai trei luni partidele politice vor fi dizolvate, iar liberalii se vor vedea nevoiți să activeze în ilegalitate. La 14 februarie 1938, este emis un "decret-lege" prin care orice fel de activitate politică devenea ilegală, instaurând astfel dictatura regală.^[17]
  Gheorghe I. Brătianu nu a participat la ședințele Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940 în care au fost cedate Basarabia și Bucovina de Nord, ci numai la cea din noaptea de 30 spre 31 august 1940, convocată în vederea acceptării sau respingerii Arbitrajului de la Viena. El a insistat pentru o rezistență militară, deoarece cedarea va aduce "prăbușirea, prăbușirea prin demoralizare, neputință și anarhie".^[18]
  După lovitura de stat de la 6 septembrie, când regele Carol al II-lea a fost detronat și determinat să plece în exil de către generalul Ion Antonescu, va fi solicitat de către acesta din urmă să participe la guvernare, într-o formulă tripartită, împreună cu Mișcarea Legionară. Horia Sima a fost de acord, cu condiția să nu solicite ministerele vizate de legionari, interne, externe, educație și culte. Horia Sima afirmă că Gheorghe I. Brătianu a cerut prea mult, respectiv Vice-Președinția Consiliului de Miniștri, Ministerul de Externe și totalitatea ministerelor economice, astfel încât nu s-a ajuns la nici o înțelegere.^[19] La data începerii operațiunilor militare ale României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie, cu gradul de căpitan de rezervă, până la data de 12 iulie 1941. După această dată a fost atașat Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941. În martie 1942 obține gradul de maior, cu care este mobilizat din nou, la Corpul de Cavalerie, între 16 iulie-24 septembrie 1942, perioadă în care participă la luptele din Crimeea. În primăvara anului 1945 a revenit de pe front la Școala Superioară de Război, unde a ținut patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul "Formule de organizare a păcii în istoria universală", dar numai prelegerea cu numărul 1 este cunoscută în prezent.^[20] În studiul său introductiv la ediția din 1980 a cărții lui Gheorghe I.Brătianu Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, publicată la Editura Eminescu, Valeriu Râpeanu afirmă că^[21]acel curs Formule de organizare a păcii în Istoria Universală a fost predat de Gh. I. Brătianu la Facultatea de litere din București, din acest curs fiind publicate două părți în Revue historique du Sud-Est Europėen , XXIII, Bucarest, 1946, ultima parte (p. 31-56) cuprinzând situația de după primul război mondial și câteva incursiuni în deceniul trei.
  În paralel, continuă activitatea universitară. În anii 1941-1942 și 1942-1943 va ține cursul intitulat Chestiunea Mării Negre la Universitatea București. La 15 decembrie 1941, în lecția de deschidere a cursului despre istoria Mării Negre, Gheorghe I. Brătianu vorbea despre “spațiul de securitate” al României, un termen geopolitic pe care îl va defini ulterior drept spațiul care “cuprinde acele regiuni și puncte fără de care o națiune nu poate îndeplini nici misiunea ei istorică, nici posibilitățile care alcătuiesc destinul său”. El va face o distincție între spațiul de securitate, spațiul etnic și spațiul vital. Spațiul etnic era “spațiul locuit de același popor, în sensul de națiune”, iar spațiul vital era un “raport de forțe”, “spațiul peste care se întinde la un moment dat expansiunea unei forțe”. Spațiul de securitate putea să coincidă cu spațiul etnic-de unde rezultă o “poziție tare”-, putea, însă, să-l și depășească. Afirmarea spațiului de securitate nu înseamnă voința și dorința de-a acapara un “spațiu vital”, deci nu este expresia unei forțe în expansiune.
  Istoricul Gheorghe I. Brătianu identifica două “poziții cheie”, respectiv poziții geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: “1.Intrarea Bosforului și, în general, sistemul strâmtorilor care duce navigația dincolo de această mare închisă; și 2.Crimeea, care, prin porturile ei naturale, prin cetățile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de aci. Cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are n-o stăpânește. Este evident că această problemă se leagă de chestiunile noastre, pentru că, în definitiv, ce sunt strâmtorile altceva decât prelungirea gurilor Dunării”. Tot el adăuga că “noțiunea spațiului de securitate presupune că noi nu putem rămâne indiferenți față de ce se petrece în aceste două poziții cheie ale unei mări atât de strâns legate de existența noastră”. Istoria veacurilor XIX și XX era sintetizată de Gheorghe I. Brătianu ca fiind “o luptă pentru Marea Neagră între Rusia și Europa”. Cursul despre Chestiunea Mării Negre va fi litografiat, pentru uzul studenților, prin grija editorului Ioan Vernescu. Cartea despre Marea Neagră va fi tipărită postum.^[22]În anul 1988 a apărut o traducere în l.română a cărții lui Gh.Brătianu intitulată Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană. Vol. I. În 1947, în cadrul represiunilor dezlănțuite de autoritățile comuniste, este înlăturat de la catedra universitară și de la conducerea institutului de istorie, în septembrie i se fixează domiciliu forțat și i se interzic contactele externe. La 9 iunie 1948 - odată cu reorganizarea Academiei Române, - care ia acum numele de Academia R.P.R. - i se retrage calitatea de academician ca, dealtfel, altor 97 de personalități științifice și culturale românești. În noaptea de 5/6 mai 1950, este arestat de organele securității și întemnițat la închisoarea din Sighet,fiind reținut aproape trei ani, fără să fi fost judecat și condamnat. Într-una din zilele dintre 23 și 27 aprilie 1953 a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani^[25], în condiții încă neelucidate. Potrivit mărturiilor altor deținuți, se pare că s-a spânzurat cu un laț făcut dintr-un cearșaf, neputând să mai suporte chinurile detențiunii.^{[necesită citare]} După alte surse^[care?] se presupune că a fost bătut de un gardian până când Gheorghe Brătianu a murit.^{[necesită citare]} În 1971 familia a fost autorizată să-l dezgroape din Cimitirul Săracilor din Sighet și să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor de la Florica/Ștefănești, din județul Argeș.  

  Gheorghe I. Brătianu
  Istoricul Gheorghe I. Brătianu
  Date personale
  Născut	28 ianuarie 1898 Ruginoasa, județul Iași, România
  Decedat	23 sau 27 aprilie 1953 (55 de ani) Închisoarea din Sighet, Sighetu Marmației, Republica Populară Română
  Cauza decesului	ucis în detenție (?)
  Părinți	Ion (Ionel) I. C. Brătianu
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	istoric, politician
  Activitate
  Cauza decesului	ucis în detenție (?)
  Educație	Facultatea de Drept din Iași Universitatea Sorbona
  Alma mater	Facultatea de Litere din Paris[*] Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
  Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Universitatea din București
  Cunoscut pentru	Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană (postum)
  Partid politic	Partidului Național Liberal
  Membru titular al Academiei Române

• 1968: Vasili Nikolaevici Ajaev, scriitor rus (n. 1915)
• 1972: Kwame Nkrumah, politician, primul președinte al Ghanei (n. 1909)
• 1986: Margareta Dumitrescu (născută Atanasiu, n. 15 aprilie 1903,^[1] București, România – d. 27 aprilie 1986,^[1] București, RS România) a fost o arahnologă și biospeologă română.
  A fost membră al Institutului de Speologie „Emil Racoviță” din București, fiind specializată în studiul arahnidelor  

  Margareta Dumitrescu
  Date personale
  Nume la naștere	Margareta Atanasiu
  Născută	15 aprilie 1903[1]  București, România
  Decedată	27 aprilie 1986 (83 de ani)[1]  București, RS România
  Cetățenie	România
  Ocupație	arahnologă[*] biospeologă[

• 1986: Dr. Josef Allen Hynek (n. 1 mai 1910 – d. 27 aprilie 1986) a fost un astronom american, profesor și ufolog.^[1] Este cel mai cunoscut, probabil, pentru studiile sale privind OZN-urile. A colaborat în calitate de consultant științific la studiile ufologice efectuate de către U.S. Air Force sub trei nume consecutive:
  1. Project Sign (1947–1949),
  2. Project Grudge (1949–1952) și
  3. Project Blue Book (1952 - 1969).
  Zeci de ani după aceea, el a realizat independent propria cercetare a OZN-urilor, dezvoltând sistemul de clasificare al întâlnirilor, fiind considerat părintele conceptului de analiză științifică atât a rapoartelor cât și, mai ales, a căutării dovezilor lăsate de presupuse OZN-uri. 
  Allen Hynek (stânga) şi Jacques Vallee (dreapta)
  Hynek s-a născut în Chicago, din părinți cehi. În 1931, Hynek și-a luat diplomă de licență la Universitatea din Chicago. În 1935, a luat un doctorat în astrofizică la Observatorul Yerkes. El s-a alăturat Departamentului de Fizică și Astronomie de la Universitatea de Stat din Ohio în 1936. S-a specializat în studiul evoluției stelare și în identificarea binară spectroscopică.
  În timpul celui de-al doilea război mondial, Hynek a fost cercetător civil la laboratorul de fizică aplicată de la Johns Hopkins, unde a contribuit la dezvoltarea focosului radio de proximitate folosit de Marina Statelor Unite.
  După război, Hynek a revenit la Departamentul de fizică și astronomie de la Universitatea de Stat din Ohio, devenind profesor titular în 1950.
  În 1956, a părăsit Universitatea pentru a se alătura profesorului Fred Whipple, astronom Harvard de la Observatorul Smithsonian de astrofizică, care era combinat cu Observatorul Harvard de la Harvard. Hynek s-a ocupat cu urmărirea unui satelit spațial american, un proiect pentru Anul Geofizic Internațional în 1956 și următorii. În plus față de cele peste 200 de echipe de oameni de știință amatori din întreaga lume care au făcut parte din Operațiunea Moonwatch, acolo erau 12 stații fotografice Baker-Nunn. O cameră specială de înregistrare a fost concepută pentru această activitate și un prototip a fost construit și testat și apoi dezasamblat atunci când, pe 4 octombrie 1957, Uniunea Sovietică a lansat primul său satelit, Sputnik.
  După finalizarea lucrărilor sale privind satelitul american, Hynek s-au întors în învățământ, ocupându-și poziția de profesor, fiind numit președinte al departamentului de astronomie de la Universitatea Northwestern în 1960.
  Joel Hynek, fiul său, este un câștigător al Premiului Oscar pentru efecte vizuale, el regizând așa-numitul efect de camuflaj al Predatorului pentru R/Greenberg Associates (R/GA).  

  Josef Allen Hynek
  Date personale
  Născut	1 mai 1910 Chicago, Illinois
  Decedat	27 aprilie 1986 (75 de ani) Scottsdale, Arizona
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer al creierului[*])
  Căsătorit cu	Mimi
  Copii	Joel Hynek[*]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	astrofizician ufolog
  Activitate
  Cauza decesului	cancer al creierului[*]
  Alma mater	Universitatea din Chicago
  Organizație	Johns Hopkins University Applied Physics Laboratory[*] Yerkes Observatory[*] Ohio University[*] Universitatea Harvard Northwestern University[*]
  Profesor pentru	Jacques Vallée

• 1992: Olivier Messiaen (pronunție franceză: [ɔlivje mɛsjɛ], 10 decembrie1908 Avignon - 27 aprilie 1992 Clichy) a fost un compozitor francez, organist și ornitolog. A intrat la Conservatorul din Paris la vârsta de 11 ani și a avut ca profesori pe Paul Dukas, Maurice Emmanuel, Charles-Marie Widor și Marcel Dupré. În 1931 a fost numit organist la biserica La Trinité din Paris, post pe care l-a deținut până la moartea sa. Participând ca militar la cel de-al doilea război mondial, în 1940, Messiaen a fost luat prizonier de către germani. În timpul captivității a compus Quatuor pour la fin du temps ("Cvartet pentru sfârșitul lumii") pentru cele patru instrumente disponibile, pian, vioară, violoncel, și clarinet. Piesa a fost cântată pentru prima oară de Messiaen și alți muzicieni prizonieri în fața unei audiențe de deținuți și paznici. Messiaen a fost numit profesor de armonie la Conservatorul din Paris la scurt timp după eliberarea sa, în 1941,iar din 1966 a funcționat ca profesor de compoziție, până la pensionare, în 1978. Printre numeroșii lui elevi pot fi menționați: Pierre Boulez și Yvonne Loriod (care, mai târziu, a devenit a doua soție a lui Messiaen). Muzica lui Messiaen este ritmic complexa (el a fost interesat de ritmuri din greaca veche și din surse hinduse), și este melodic și armonic bazat pe modurile de transpunere limitată, care au fost inovarile proprii ale lui Messiaen. Multe dintre compozitiile sale descriu ceea ce el a numit "aspecte minunate de" credință, pe baza lui de nezdruncinat a catolicismul roman. El a călătorit pe scară largă, și a scris lucrări inspirate de influențe diverse, precum muzică japoneză, peisajul Bryce Canyon în Utah, și viața Sfântului Francisc de Assisi. Messiaen a experimentat o forma usoara de synaesthesia: el percepea culori când auzea anumite acorduri muzicale, în special acorduri construite din modurile sale, și el a folosit combinatii ale acestor culori în compozițiile sale. Pentru o perioadă scurtă de timp Messiaen a experimentat asocierea parametrizării cu un "serialism total", în care domeniu acesta este deseori citat ca un inovator. Stilul său a absorbit multe influente muzicale exotice, cum ar fi gamelan indoneziană (percutie reglata de multe ori în lucrările sale orchestrale), și a promovat, de asemenea. 

  Olivier Messiaen
  Olivier Messiaen în 1986
  Date personale
  Nume la naștere	Olivier Eugène Charles Prosper Messiaen
  Născut	10 decembrie 1908[2][3][4][5][6][7][8][9]  Avignon, Franța[10][11]
  Decedat	27 aprilie 1992 (83 de ani)[4][5][6][9]  Clichy, Franța
  Înmormântat	Saint-Théoffrey
  Părinți	Pierre Messiaen[*] Cécile Sauvage[*]
  Căsătorit cu	Claire Delbos[*] (1932–22 aprilie 1959) Yvonne Loriod[*] (din 1961)
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	compozitor organist[*] ornitolog[*] profesor de muzică[*] muzicolog[*] teoretician al muzicii[*] pianist profesor universitar[*] scriitor muzician
  Activitate
  Studii	Conservatoire national supérieur de musique et de danse[*]
  Gen muzical	operă simfonie
  Instrument(e)	orgă[*]
  Case de discuri	Deutsche Grammophon[*]
  Premii	Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*] Ordinul Coroanei Belgiei în grad de Comandor[*] Bach Prize of the Free and Hanseatic City of Hamburg[*] Premiul Erasmus Premiul Muzical Léonie Sonning[*] Royal Philharmonic Society Gold Medal[*] Berliner Kunstpreis[*] Premiul Wihuri Sibelius[*] Kyoto Prize in Arts and Philosophy[*] Kyoto Prize[*] Ernst von Siemens Music Prize[*][1] honorary doctor of the University of Sydney[*

• 1998: Constantin I. Borș (n. 24 august 1928, sat Borșeni, comuna Războieni, județul Neamț – d. 27 aprilie 1998, Drobeta Turnu Severin) a fost un profesor universitar, om de știință, publicist român, cetățean de onoare (post-mortem) al municipiului Piatra Neamț (1995). A urmat școala primară în satul natal și Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț^[1]. Licențiat al Facultăților de Matematică-Fizică a Universității Al.I. Cuza Iași și Facultății de Construcții a Institutului Politehnic din Iași^[1]. A fost profesor universitar și cercetător științific la Institutului de Matematică al Academiei^[1]. Doctor în științe tehnice în 1956 cu teza „Torsiunea, întinderea și încovoierea barelor anizotrope omogene și neomogene”^[1]. Cursuri de perfecționare în Polonia, S.U.A.^[2]. A predat în centre universitare din Algeria și Zair. A susținut prelegeri la universități din Paris, Varșovia, Praga, Roma, Berlin^[2]. Contribuții deosebite în mecanica mediilor continue, teoria elasticității, mecanica cerească, teoria relativității.  

  Constantin I. Borș
  Date personale
  Născut	24 august 1928 Sat Borșeni, comuna Războieni, Neamț
  Decedat	27 aprilie 1998 Drobeta Turnu Severin
  Naționalitate	Română
  Ocupație	universitar[*]
  Activitate
  Rezidență	Drobeta Turnu Severin
  Instituție	Profesor universitar, cercetător științific Institutul de Matematică al Academiei Române
  Cunoscut pentru	Teza „Torsiunea, întinderea și încovoierea barelor anizotrope omogene și neomogene”
  Premii	Premiul Academiei Române

• 2009: Tomohiko Ikoma (25 august 1932 - 27 aprilie 2009) a fost un fotbalist japonez.
• 2014: George Astaloș (n. 4 octombrie 1933, București - d. 27 aprilie 2014, București) a fost un poet, romancier și dramaturg român care a locuit la Paris.
  George (Gheorghe) Astaloș este absolvent al Școlii de Ofițeri topogeodezi (1953). Demisionează din armată pentru a se dedica exclusiv scrisului. Debutează cu poezie în 1948, într-o revistă școlară. George Astaloș scrie poezie, teatru, roman, eseu, memorialistică, culegeri epistolare, critica și teorie literară. Adevăratul său debut are loc însă abia în 1968/1969 pe scena Teatrului Cassandra din București cu piesa Vin soldații.
  Este autorul teoriei pluridimensionalității teatrului (Teatrul Floral-Spațial). Hazardul obiectiv face ca Armata Roșie să invadeze Cehoslovacia după afișarea Soldaților, iar piesa primește permisiunea de a fi jucată.
  Reacția guvernului României față de invadarea Cehoslovaciei a făcut posibilă reprezentarea piesei. Obține Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de teatru "Vin soldații" și alte piese (1970). În 1972 i se montează prima piesă în Occident (Vin soldații, Teatrul Adyar, Paris, regia: Petrică Ionescu). Teatrul său a fost reprezentat pe scenele din: Paris, Londra, New York, Washington, Copenhaga, București, Stockholm, Edmonton, Bonn, Bruxelles, Lisabona, Madrid, Barcelona, Tel Aviv, Braga, Viena, Dortmund, Vilnius, Berlin etc. La congresul PEN Clubului Internațional (Piran, Slovenia, 1971), președintele Pierre Emmanuel, i-a oferit o bursă a Academiei Franceze. George Astaloș se stabilește definitiv la Paris, iar în 1976 i se acordă cetățenia franceză. Este autorul a peste 40 de volume de poezie, proză, teatru, eseu, memorii si corespondență. Cărțile i-au fost publicate în: România, Franța, Italia, Portugalia, Statele Unite ale Americii, Luxemburg și Germania. Figurează în peste 20 de antologii de poezie și de teatru, apărute în Europa și în America de Nord.
  Este autorul unui microdicționar argotic de circa 1000 de articole. Este autor a peste 200 de studii, eseuri și articole critice. Poezia i-a fost publicată în Franța, Italia, România, SUA, Canada, Germania, Belgia, Anglia, Turcia, Spania, Tunisia, Macedonia, Bulgaria etc.  

  George Astaloș
  Date personale
  Născut	4 octombrie 1933 București, România
  Decedat	27 aprilie 2014, (80 de ani) București, România
  Naționalitate	România
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	dramaturg, scriitor
  Limbi	limba franceză[1] limba română[2]
  Studii	Școala de Ofițeri Topogeodezi
  Activitatea literară
  Specie literară	poezie, roman, eseu, memorialistică, epistolă, teatru
  Operă de debut	1968/1969 - Vin soldații la Teatrului Cassandra din București
  Opere semnificative	„Vin soldații"
  Note
  Premii	Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de teatru "Vin soldații"

• 2014: Vujadin Boškov (sârbă Вујадин Бошков; 16 mai 1931 – 27 aprilie 2014) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal sârb.

SĂRBĂTORI

• Africa de Sud: Ziua Libertății
• Ziua Independenței : Togo (1960); Sierra Leone (1961)
• Ziua drapelului în Republica Moldova
• În calendarul ortodox: Sfânta și Marea Marți (Denie); Sf Ap Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului