MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 16 APRILIE 2021 /ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 2. /16 APRILIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

DECESE

Yasunari Kawabata, scriitor japonez, laureat Nobel

• 69: Otho, împărat roman (n. 32)
• 1694: Claire Clémence de Maillé (25 februarie 1628 – 16 aprilie 1694) a fost nobilă franceză din familia Brézé și nepoată a Cardinalului Richelieu. S-a căsătorit cu Ludovic al II-lea de Bourbon supranumit Le Grand Condé ("Marele Condé") și a devenit mama lui Henri Jules, Prinț de Condé. A fost Prințesă de Condé și Ducesă de Fronsac. Claire Clémence s-a născut la Brézé, în departamentul Maine-et-Loire ca fiică a lui Urbain de Maillé, marchiz de Brézé, mareșal al Franței și Nicole du Plessis de Richelieu, sora Cardinalului Richelieu. Ea a avut un fratele mai mic, Jean Armand de Maillé-Brézé, care a devenit amiral al marinei franceze.
  Când avea cinci ani, unchiul ei, Cardinalul, i-a aranjat o logodnă cu prințul de sânge francez Louis de Bourbon. Mai târziu, când Louis, pe atunci duce d'Enghien, avea 20 de ani el avea deja mai multe iubite. Îndrăgostit de Marthe Poussard (numită Mlle du Vigean),^[1][2] el a protestat în van împotriva căsătoriei; tatăl său l-a forțat să se căsătorească cu Claire Clémence.
  Căsătoria a avut loc la 11 februarie 1641 la Palais-Royal în Paris.
  Cum ea s-a măritat cu un membru al Casei regale de Bourbon, a devenit Prințesă de Sânge. După decesul tatălui lui în 1646, soțul ei a devenit Primul Prinț de Sânge, care era cel mai înalt rang în afara membrilor familiei regale.
  Deși ea a născut soțului ei trei copii, el a pretins mai târziu că ea a comis adulter cu un număr de bărbați în scopul de a justifica izolarea ei la Castelul Châteauroux însă acest lucru nu a fost crezut de ceilalți oameni; Ducele de Saint-Simon în timp ce admitea că ea era familiară și plictisitoare îi lăuda virtutea, pietatea și blândețea în fața abuzului neobosit pe care îl îndura.^[3]
  După rușinea, arestarea și detenția soțului ei în ianuarie 1650 la forăreața Vincennes, după Frondă, Claire Clémence s-a distins prin comportamentul ei energic și devotat, urmărind cauza soțului ei, susținându-i prietenii și înfruntând mânia regelui, ordinele lui Mazarin și amenințările populare. În ciuda eforturilor ei, soțul ei a stat închis până la 7 februarie 1651.
  Claire s-a alăturat soțului ei în Flandra spaniolă cu fiul lor. Ei au revenit în 1660 și s-au instalat la Castelul Chantilly. Totuși, când a izbucnit un scandal din cauza legăturii ei cu un paj, prințul și-a exilat soția la castelul Raoul^[4] în Châteauroux, unde ea a rămas până la moartea ei în 1694. A trăit să vadă nașterea primului ei nepot, Marie Thérèse de Bourbon, Mademoiselle de Bourbon în 1666; primul ei strănepot, Marie Anne de Bourbon, Mademoiselle de Conti, s-a născut în 1689 și mai târziu a devenit Prințesă de Condé. 

  Claire Clémence de Maillé
  Prințesă de Condé Ducesă de Fronsac
  Date personale
  Născută	25 februarie 1628 Brézé, Francța
  Decedată	16 aprilie 1694 (66 de ani) Castelul de Châteauroux, Franța
  Înmormântată	Église Saint-Martin, Castelul de Châteauroux, Franța
  Părinți	Urbain de Maillé-Brézé[*]
  Frați și surori	Jean Armand de Maillé-Brézé[*]
  Căsătorită cu	Ludovic al II-lea de Bourbon
  Copii	Henri Jules, Prinț de Condé
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce

• 1787: Moise Dragoș, episcop român unit de Oradea (n. 1726)
• 1828: Francisco de Goya, pictor, gravor și desenator spaniol (n. 1746)
• 1830: Ludovic I, Mare Duce de Hesse (14 iunie 1753 – 6 aprilie 1830) a fost Landgrag de Hesse-Darmstadt (sub numele de Ludovic al X-lea) și mai târziu, primul Mare Duce de Hesse și de Rin. Ludovic a fost fiul lui Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt și i-a succedat tatălui său în 1790. În 1776, el s-a logodit cu Sophie Dorothea de Württemberg, fiica cea mare a lui Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg. Logodna s-a rupt iar Sophie Dorothea s-a putut căsătorit cu Țareviciul Pavel al Rusiei care era cumnatul lui Ludovic și care rămăsese văduv de curând. Țareviciul Pavel era fiul și moștenitorul împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei. Ludovic a primit o recompensă financiară pentru ruperea logodnei.
  La 19 februarie 1777, Ludovic a-a căsătorit cu verișoara lui primară, Louise de Hesse-Darmstadt (15 februarie 1761-24 octombrie 1829). Cuplul a avut șase copii:
  • Ludovic, mai târziu Marele Duce Ludovic al II-lea de Hesse (26 decembrie 1777 – 16 iunie 1848). S-a căsătorit cu Wilhelmine de Baden; au avut copii.
  • Louise (16 ianuarie 1779 – 18 aprilie 1811). Căsătorită cu Louis de Anhalt-Köthen; au avut copii.
  • George (31 august 1780 – 17 aprilie 1856). Căsătorit morganatic cu Caroline Török de Szendrö; au avut copii.
  • Frederic (14 mai 1788 – 16 martie 1867)
  • Emil (3 septembrie 1790 – 30 aprilie 1856)
  • Gustav (18 decembrie 1791 – 30 ianuarie 1806)  

    Ludovic I
    Mare Duce de Hesse și de Rin ant. Landgraf de Hesse-Darmstadt
    Date personale
    Născut	14 iunie 1753 Prenzlau, Brandenburg
    Decedat	16 aprilie 1830 (76 de ani) Darmstadt, Hesse
    Părinți	Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Caroline de Zweibrücken
    Frați și surori	Prince Christian of Hesse-Darmstadt[*] Wilhelmina Louisa de Hessa-Darmstadt Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt Amalia de Hesse-Darmstadt Louisa de Hesse-Darmstadt Caroline de Hesse-Darmstadt
    Căsătorit cu	Louise de Hesse-Darmstadt
    Copii	Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	suveran[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Mare Ducele landgrave[*]
    Familie nobiliară	Casa de Hesse-Darmstadt
    Mare Duce de Hesse și de Rin
    Domnie	1806 – 6 aprilie 1830
    Predecesor	Titlu nou
    Succesor	Ludovic II
    Landgraf de Hesse-Darmstadt
    Domnie	1790–1806
    Predecesor	Ludovic IX
    Succesor	Titlu abolit

• 1850: Marie Tussaud (n. 1 decembrie 1761, Strasbourg, Franța - d. 16 aprilie 1850, Londra, Anglia) este cunoscută pentru sculpturile sale și pentru Madame Tussauds, muzeul figurilor de ceară din Londra. 

  Marie Tussaud
  Marie Tussaud
  Date personale
  Nume la naștere	Marie Grosholtz
  Născută	1 decembrie 1761[1][2]  Strasbourg, Franța[3]
  Decedată	16 aprilie 1850 (88 de ani)[4][1][5][2][6][7][8]  Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[3]
  Înmormântată	Londra
  Copii	Francis Tussaud[*]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	sculptoriță[*]
  Activitate
  Domeniu artistic	sculptură
  Opere importante	Madame Tussauds

• 1852: Prințul Paul de Württemberg (germană Prinz Paul Heinrich Karl Friedrich August von Württemberg; 19 ianuarie 1785 – 16 aprilie 1852) a fost prinț german, al patrulea copil și al doilea fiu al lui Frederic I de Württemberg și a primei lui soții, Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel. A fost bunicul patern al regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg. Curând după nașterea sa, părinții s-au separat; tatăl său a plecat în Rusia unde sora sa era căsătorită cu Țareviciul Pavel. Soția sa Augusta a murit în Estonia în 1788. Nouă ani mai târziu tatăl său s-a recăsătorit cu Charlotte a Marii Britanii, fiica cea mare a regelui George al III-lea al Regatului Unit. Ea a supravegheat educația lui Paul și a celor doi frați mai mari Wilhelm și Catharina. La 28 septembrie 1805 la Ludwigsburg Paul s-a căsătorit cu Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen, fiica lui Frederic, Duce de Saxa-Altenburg și a Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz. Nu au avut o căsnicie fericită din cauza numeroaselor aventuri ale Prințului Paul. Împreună au avut cinci copii:
  • Friederike Charlotte Marie (9 ianuarie 1807 - 2 februarie 1873); s-a căsătorit cu Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei
  • Frederick Karl August (21 februarie 1808 – 9 mai 1870); s-a căsătorit cu verișoara sa Prințesa Catherine Frederica de Württemberg și a fost tatăl regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg.
  • Paul Friedrich (7 martie 1809 – 28 mai 1810)
  • Pauline Friederike Marie (25 februarie 1810 – 7 iulie 1856); s-a căsătorit cu William, Duce de Nassau; a fost mama Sofiei de Nassau, soția regelui Oscar al II-lea al Suediei. Prin Pauline, Paul este strămoșul actualelor familii regale din Belgia, Danemarca, Olanda, Luxemburg, Norvegia și Suedia.
  • August (24 ianuarie 1813 – 12 ianuarie 1885); s-a căsătorit morganatic cu Marie Bethge
  Înainte de a se căsători Paul a avut o relație cu Friederike Porth (1776-1860), care era cu nouă ani mai mare decât el. Paul și Friederike au avut o fiică numită Karolina von Rothenburg (1805-1872) care s-a născut la două luni după căsătoria Prințului Paul cu Charlotte. Karolina s-a măritat în 1836 cu Karl von Pfeffel.
  În 1815 Paul s-a mutat din Stuttgart la Paris, lăsându-și soția și cei doi fii însă luându-și fiicele cu el. Acolo a dus o viață relativ modestă însă era frecvent în compania unor intelectuali cum ar fi Georges Cuvier. Familia lui Paul nu a aprobat acest lucru și i-au ordonat să se întoarcă în Württemberg dar el a refuzat.^[1] În timp ce era la Paris a avut două fiice nelegitime.
  La scurtă vreme după decesul soției sale în 1847, Paul a plecat în Anglia cu amanta sa de mult timp Magdalena Fausta Angela de Creus y Ximenes, care era văduva lui Sir Sandford Whittingham și cei doi s-au căsătorit la Brighton, Sussex, la 26 aprilie 1848.^[2] Ea a murit la Paris la 27 decembrie 1852. Fiica lor Pauline Madeleine Ximenes, care s-a născut la Paris la 3 martie 1825 a fost numită Gräfin von Hohenfelsen sau Helfenstein în 1841.
  Prințul Paul a murit la Paris la vârsta de 67 de ani.  

  Prințul Paul
  Prințul Paul de Württemberg
  Date personale
  Nume la naștere	Paul Heinrich Karl Friedrich August
  Născut	19 ianuarie 1785 St Petersburg, Imperiul rus
  Decedat	16 aprilie 1852 (67 de ani) Paris
  Înmormântat	Ludwigsburg
  Părinți	Frederic I de Württemberg Ducesa Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel
  Frați și surori	Catharina de Württemberg Wilhelm I de Württemberg
  Căsătorit cu	Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen Magdalena Fausta Angela de Creus y Ximenes
  Copii	Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei Prințul Frederic Prințul Paul Friedrich Pauline, Ducesă de Nassau Prințul August
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Württemberg

• 1859: Alexis de Tocqueville, istoric francez (n. 1805)
• 1865: Prințesa Anna de Hesse și de Rin (germană Prinzessin Anna von Hessen und bei Rhein; 25 mai 1843 – 16 aprilie 1865) a fost a doua soție al lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg. Prințesa Anna de Hesse și de Rin, al treilea copil și singura fiică a Prințului Karl de Hesse și de Rin și a soției acestuia, Prințesa Elisabeta a Prusiei, s-a născut la Bessungen, Marele Ducat de Hesse.^[1] Bunicul patern a fost Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse. Mama ei a fost nepoata regelui Friedrich Wilhelm al II-lea al Prusiei.
  Fratele ei mai mare Ludovic s-a căsătorit în 1862 cu Prințesa Alice a Regatului Unit, al treilea copil și a doua fiică a reginei Victoria. Ca tânără fată, Anna a fost considerată ca o posibilă mireasă pentru viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit (cunoscut ca 'Bertie' în familie).^[2] În timp ce mama lui, regina Victoria, era în favoarea Annei, sora mai mare al lui Bertie s-a opus căsătoriei, ea crezând că Anna avea un "tic deranjant".^[2]
  Odată cu trecerea timpului însă, regina Victoria a devenit din ce în ce mai nerăbdătoare și a încercat să ignore indiciile fiicei sale că Anna nu era potrivită, declarând: "Sunt mult mai mulțumită cu relația Prințesei Ana, (minus spasmele)".^[3] În final, Alexandra a Danemarcei a fost alesă ca mireasă pentru Prințul de Wales.
  La 4 iulie 1864, la Darmstadt, Anna s-a căsătorit cu Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg, fiu al lui Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin.^[1] (Prima soție a lui Friedrich Franz, Prințesa Augusta de Reuss-Köstritz a murit în 1862.) Anna și Frederic Francisc au avut o singură fiică, Ducesa Anna Elisabeta Auguste Alexandrine of Mecklenburg-Schwerin (7 aprilie 1865 – 8 februarie 1882)^[4]
  Anna a murit de febră puerperală la o săptămână după nașterea fiicei ei. A fost înmormântată la catedrala Schwerin. Soțul ei s-a recăsătorit cu Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt, și a fost tatăl Prințul Hendrik, soțul reginei Wilhelmina a Țărilor de Jos. 

  Prințesa Anne de Hesse și de Rin
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Anna Wilhelmine Elisabeth Mathilde
  Născută	25 mai 1843 Bessungen, Marele Ducat de Hesse
  Decedată	16 aprilie 1865 (21 de ani) Schwerin, Mecklenburg-Schwerin
  Înmormântată	Schwerin Cathedral[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (Febră puerperală)
  Părinți	Prințul Karl de Hesse și de Rin Prințesa Elisabeta a Prusiei
  Frați și surori	Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse Prince Wilhelm of Hesse and by Rhine[*] Prince Heinrich of Hesse and by Rhine[*]
  Căsătorită cu	Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg
  Copii	Ducesa Ana
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Schwerin Casa de Hesse-Darmstadt
  Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin
  Domnie	4 iulie 1864 – 16 aprilie 1865

• 1883: Prințul Carol al II-lea de Bourbon-Parma, numele întreg: Carlos Luís Fernando de Borbón-Parma (n. 22 decembrie 1799, Madrid- d. 16 aprilie 1883, Nizza) a fost infante al Spaniei din ramura de Parma a casei Bourbon. A fost ultimul rege al Etruriei, duce de Lucca și duce de Parma. 
  Carol Louis alături de mama și de sora sa. Portret de José Aparicio e Inglada, 1815.
  Carol Louis s-a născut la Palatul Regal din Madrid. Tatăl lui, membru al Casei de Bourbon-Parma, a fost Louis, Prinț de Piacenza, fiu și moștenitor al lui Ferdinand, Duce de Parma. Mama lui, Infanta Maria Louisa a Spaniei, a fost fiica regelui Carol al IV-lea al Spaniei. Părinții lui s-au căsătorit în 1795 când Prințul Ereditar de Parma a venit la Madrid pentru a-și căuta soție. Cuplul a rămas în Spania la început. Acesta a fost motivul pentru care Carol Louis s-a născut la Madrid, la curtea bunicului matern și a fost inclus în faimosul portret al lui Francisco de Goya a familiei lui Carol al IV-lea, în brațele mamei sale.^[1]
  Viața timpurie a lui Carol Louis a fost umbrită de acțiunile lui Napoleon Bonaparte, care a fost interesat în cucerirea statelor italiene. Trupele franceze au invadat Ducatul de Parma în 1796. În 1801, prin Tratatului de la Aranjuez, Carol Louis a devenit Prințul moștenitor al regatului nou creat Etruria, format din fostele teritorii ale Marelui Ducat al Toscanei, ca moștenitor al tatălui său, pe care Napoleon l-a făcut rege al Etruriei, în compensație pentru renunțarea la drepturile sale asupra Parmei.
  La 21 aprilie 1801 Carol Louis a părăsit Spania împreună cu părinții săi.^[1] După o vizită scurtă la Napoleon la Paris, ei s-au mutat la Florența având ca reședință Palatul Pitti, fosta casă a familiei Medici. La câteva luni după ce s-au stabilit la Florența, familia regală etruriană a fost chemată înapoi în Spania.^[1] În timpul acestei călătorii, s-a născut sora lui Carol, Prințesa Maria Luisa Carlota de Parma. Vizita lor a fost întreruptă de moartea bunicului patern, Ferdinand, Duce de Parma.
  În decembrie 1802 familia regală a Etruriei s-a întors la Florența, dar regele Louis, care suferea de epilepsie și era adesea bolnav, a murit câteva luni mai târziu, la 27 mai 1803. După moartea tatălui său, Carol Louis, care avea doar trei ani, i-a succedat ca regele Carol Louis I de Etruria. El a fost pus sub regența mamei sale, Maria Luisa.^[1] În 1807, Napoleon a dizolvat regatul iar Carol Louis și mama sa s-au dus în Franța. Lui Carol Louis i s-a promis tronul noului regat Lusitania de Nord (în partea de nord a Portugaliei), dar acest plan nu s-a materializat niciodată. Carol Louis, mama și sora lui au căutat refugiul în Spania, ajungând la curtea lui Carol al IV-lea la 19 februarie 1808.
  În mai puțin de trei luni de la sosire, toți membrii familiei regale spaniole au fost duși în Franța la ordinele lui Napoleon, în timp ce Napoleon a dat coroana spaniolă fratelui său, Joseph Bonaparte. Carol Louis a părăsit Spania împreună cu mama și sora sa la 2 mai 1808 pentru Bayonne și apoi Compiegne, reședință care le-a fost atribuită acestora.
  

  Regatul Etruriei. 1803
  Mariei Luisa i s-a promis Palatul Colorno din Parma și o alocație substanțială, dar Napoleon nu s-a ținut de cuvânt și Carol Lous cu mama și sora lui au fost ținuți în captivitate la Nisa.^[1]
  Când mama lui Carol Louis a încercat să scape din captivitate, a fost arestată și închisă într-o mănăstire din Roma, în august 1811. Carol Louis a fost dat în custodie bunicului său, Carol al IV-lea, regele detronat al Spaniei. Pentru următorii patru ani, (1811-1815), Carol Louis a trăit sub grija bunicul său exilat la Roma.^[2]
  După căderea lui Napoleon în 1825, Casa de Bourbon a dat Ducatul de Parma soției lui Napoleon, împărăteasa Marie Louise. Congresul de la Viena a compensat bourbonii cu Ducatul de Lucca, care a fost dat mamei lui Carol Louis. Moștenitorul ducatului, Carol Louis, a devenit Prinț de Lucca. De asemenea, i s-a promis dreptul asupra succesiunii Parmei după decesul împărătesei Marie Louise.^[2]
  Ca prinț moștenitor el a fost monitorizat continuu de către mama sa. În cele din urmă a intrat în conflict cu mama sa conservatoare, care, în anii târzii, s-a transformat tot mai mult într-o persoană religioasă. De asemenea, nu-i plăcea forma ei absolutistă de guvernare. Totuși, de la mama sa el a moștenit dragostea bourbonilor spanioli pentru fast curții regale. Mai târziu, Carol Louis s-a plâns că mama lui "l-a distrus fizic, moral și financiar". În 1820 mama lui a aranjat căsătoria cu Prințesa Maria Teresa de Savoia (1803–1879), una dintre fiicele gemene ale regelui Victor Emmanuel I al Sardiniei. Nunta a avut loc la Lucca la 5 septembrie 1820. Maria Tereza, care a împlinit șaptesprezece ani la două săptămâni după nuntă, era înaltă și frumosă.^[2] Au fost declarați a fi cel mai frumos cuplu regal. Împreună au avut doi copii:
  • Luisa Francesca (29 octombrie 1821 – 8 septembrie 1823)
  • Carol al III-lea, Duce de Parma (1823–1854)
  Carol Louis a fost spiritual, fermecător și avea un caracter sociabil. Maria Tereza a fost melancolică și, spre deosebire de soțul ei, ea a fost o catolică profund devotată.^[2] Au fost un cuplu nepotrivit care și-au trăit mariajul departe unul de celălalt. "Chiar dacă nu a existat dragoste", a comentat mai târziu Carol Louis, "a existat respect". La 13 martie 1824 mama lui Carol Louis a murit iar el a succcedat-o sub numele de Carol I, Duce de Lucca. La 25 de ani, el a moștenit un ducat mic dar bine păstrat.^[2] Cu toate acestea, Carol a arătat un slab interes față de guvernare; episoadele turbulente din copilărie l-au afectat. În propriile sale cuvinte, "natura furtunoasă din viața mea, lipsa mea de experiență, bună mea credință au avut ca rezultat nefericit o lipsă totală de încredere în mine și de multe ori, involuntar dar totuși inevitabil, spre alții".^[2]
  Carol Louis a preferat să dea frâu liber plăcerii sale pentru călătorie. În timpul primilor ani ai domniei sale el a fost în mare parte absent din ducat, lăsând guvernarea miniștrilor săi conduți de Ascanio Mansi. Din 1824 până în 1827 Carol Louis a călătorit în toată Italia. El a vizitat Roma și curțile de la Napoli și Modena de mai multe ori. Din 1827 până în 1833 a călătorit în Germania, unde a deținut două castele: Uchendorff și Weistropp (în apropiere de Dresda). S-a bucurat de viața de la curtea austriacă, unde cumnata sa era împărăteasă. În timp ce a stat la Viena a închiriat Palatul Kinsky. A petrecut timp în Berlin, Frankfurt, Praga și în capitalele celorlalte state germane.
  La începutul anilor 1830, interesul Ducelui Carol Louis față de afacerile de stat a crescut. Ducatul său nu a fost afectat de mișcările revoluționare care au traversat Roma și centrul Italiei în 1831.^[2] În relațiile externe, el l-a recunoscut pe regele Ludovic-Filip al Franței, care a venit la putere în urma Revoluției din Iulie din 1830. De asemenea, s-a aliat cu carliștii din Spania. În 1834, unchiul său, pretendentul carlist Carlos al V-lea, l-a numit pe Carol Louis infante al Spaniei. De asemenea, el a stat și alături de cauza miguelistă din Portugalia (fostul rege Miguel I al Portugaliei a fost vărul său primar).
  În anul 1833, după ce a stat departe timp de trei ani, Carol Louis a revenit la Lucca și a acordat o amnistie generală. Acest lucru a fost în contrast puternic cu atitudinea altor state italiene care au optat pentru represiune și închisoare. În același an, Thomas Ward, un fost jocheu englez, a sosit în Lucca și, în câțiva ani, el a devenit consilier și ministru al Ducelui. Carol Louis a studiat și colectat texte biblice și liturgice și a fost interesat de diferite ritualuri religioase. El a construit o capelă ortodoxă greacă, la vila sa din Marlia. De asemenea, a flirtat cu protestantismul, care era privit nefavorabil de către curțile catolice.
  Ducele a realizat o serie de reforme administrative și financiare care au fost populare.^[2] A încurajat educația și medicina, favorizând crearea de școli. Aceste reforme au fost implementate datorită inițiativei ministrului Mansi, în absența ducelui. A încercat să copieze în Lucca lucruri pe le-a văzut în străinătate, indiferent dacă condițiile din ducat erau favorabile. Dragostea sa pentru călătorie a creat multe dificultăți guvernării și de multe ori el a semnat decrete în funcție de starea lui de spirit de moment, fără nici o cunoaștere reală a problemelor. Puterea reală stătea în mâinile ministrului Mansi. S-a spus că în timp ce Carol Louis a fost duce, Mansi a fost rege. Conștient de faptul că Lucca urma să fie anexată Toscanei, Mansi și-a aliniat politicile cu cele ale Florenței.
  În 1840, în timp ce ducele stătea la Roma, ministrul lui Ascanio Mansi a murit. Moartea lui Mansi a marcat o nouă perioadă în care Carol Louis a avut mai multe inițiative însă curtea lui a atras aventurieri de diferite naționalități. Unii dintre ei erau lipsiți de scrupule și cu reputație dubioasă. Ducele l-a ales pe Antonio Mazzarosa, un om eminent, în calitate de președinte al Consiliului de Stat, dar sub presiunea austriacă, l-a numit ca ministru de externe pe Fabrizio Ostuni. Mandatul lui Ostuni a durat numai trei ani (1840-1843) și a coincis cu o perioadă de creștere a dificultăților financiare. Economia ducatului a picat în declin din 1830 și s-a deteriorat continuu.
  Carol Louis era un admirator al frumuseții feminine, dar a fost considerat a fi homosexual.^[3] În timp ce se afla în ducat, Carol stătea puțin timp în capitală preferând să rămână la țară, în Marlia. În 1845, fiul său s-a căsătorit cu Prințesa Louise Marie Thérèse d'Artois, o fiică a ducelui de Berry și singura soră a pretendentului legitimist francez, Contele de Chambord.
  
  

  În urma nemulțumirii generale, a început să se formeze o mișcare liberală în Lucca, unde au existat în 1847 o serie de demonstrații, culminând în luna iulie printr-o revoltă pe scară largă. La început Carol Louis a încercat să-și afirme autoritatea dar neliniștea continuă l-a forțat să se refugieze la Villa San Martino in Vignale. La 1 septembrie 1847, alarmat la vederea unei mulțimi care dorea unele reforme, el a semnat o serie de concesii. Trei zile mai târziu, sub presiunea mai multor cetățeni, s-a întors la Lucca, unde a fost întâmpinat triumfător. Cu toate acestea, a fost în imposibilitatea de a face față presiunii și pe 9 septembrie a plecat la Modena. De acolo, el a emis un decret care a transformat Consiliul de Stat într-un Consiliu de regență. La 4 octombrie a abdicat în favoarea Marelui Duce de Toscana, care oricum ar fi luat ducatul când Carol Louis urma să devină Duce de Parma, în timp ce el a primit o compensație lunară.  

  Carol al II-lea
  Date personale
  Născut	22 decembrie 1799 Madrid, Spania
  Decedat	16 aprilie 1883 (83 de ani) Nisa, Franța
  Înmormântat	Villa Borbone (Viareggio)[*]
  Părinți	Louis de Etruria Maria Louisa a Spaniei
  Frați și surori	Princess Maria Luisa Carlota of Parma[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Maria Teresa de Savoia
  Copii	Prințesa Luisa Prințul Carol
  Cetățenie	Spania
  Ocupație	suveran[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	House of Bourbon-Parma[*]
  Rege al Etruriei
  Domnie	27 mai 1803 – 10 decembrie 1807 (4 ani, 197 zile)
  Predecesor	Louis I
  Duce de Parma
  Domnie	17 decembrie 1847 - 17 mai 1849 (1 an, 151 zile)
  Predecesor	Marie Louise, împărăteasă a francezilor
  Succesor	Carol III Carlos Luís Fernando de Borbón-Parma, litografie de Andreas Staub

• 1902: Nicolae Kalinderu (n. 6 decembrie 1835, București - d. 16 aprilie 1902, Ciulnița, Argeș) a fost un medic, din 1890 membru corespondent al Academiei Române.^[1] A fost unul din membrii fondatori ai Partidului Național Liberal din România, la 24 mai 1875. Nicolae Kalinderu s-a născut într-o familie, se pare^{[formulare evazivă]}, de origine turcă. Tatăl său se numea Kalinderoglu, ceea ce în turcă înseamnă „fiul filosofului”. Fratele său a fost juristul și publicistul Ioan Kalinderu. A studiat în Franța, la Facultatea de Medicină din Paris, începând din 1853, unde a fost influențat de medicina experimentală a lui Claude Bernard și de teoria bacteriologică a lui Louis Pasteur. În 1863, în urma unul concurs, a fost admis ca intern al Spitalelor din Paris^[3]. A lucrat ca intern și extern în spitalele din Paris și a devenit membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. După ce și-a susținut teza de doctorat la Paris, a revenit în România, unde a devenit medic primar de boli interne la Spitalul Colentina, post pe care l-a ocupat până la 1874 când a demisionat. La 1877 a fost numit șef de serviciu la la Spitalul Brâncovenesc^[3].
  A fost unul dintre fondatorii orientării anatomo–clinice și fiziopatologice în medicina românească internă. Împreună cu Victor Babeș a inițiat studii de mare răsunet privind histologia, microbiologia, diagnosticul și epidemiologia leprei.
  A studiat meningita tuberculoasă la adulți, miopatiile și anevrismul sifilitic al aortei. A inițiat o serie de măsuri practice în vederea combaterii leprei și a înființat izolatorul de la Răchitoasa.
  În 1887, Nicolae Kalinderu a fost numit profesor în cadrul Facultății de Medicină din București. În timpul războiului de independență a condus ambulanțele de la Turnu Măgurele fiind numit în 1878 șef al diviziei I medicale de la Spitalul Brâncovenesc. 

  OPERA PRINCIPALĂ

  • Memoriu asupra leprei în România, 1889
  • Lepra anestezică, 1898
  • Lepra în România, 1897
  • Despre cosmetice.^[3]
  • Tubercolosa în raport cu unele profesiuni.^[3]
  • Epilepsia Jacksoniand.^[3]
  • Influenza unor maladii ale cordului asupra desvoltărei tuberculosei.^[3]
  • Mielita sifilitică.  

    Membru corespondent al Academiei Române

    Nicolae Kalinderu
    Medicul Nicolae Kalinderu
    Date personale
    Născut	6 decembrie 1835 București, Țara Românească
    Decedat	16 aprilie 1902, (66 de ani) Ciulnița, Argeș, România
    Părinți	turcul Kalinderoglu
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	medic
    Activitate
    Educație	Facultatea de Medicină din Paris
    Reprezentant	Șef al diviziei I medicale de la Spitalul Brâncovenesc
    Partid politic	Partidul Național Liberal
    Este fratele publicistului Ioan Kalinderu

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1935: Panait Istrati (numele la naștere: Gherasim Istrati, n. 10 august 1884,^[2] Brăila, România – d. 16 aprilie 1935, București, România) a fost un scriitor român de limbă română și franceză. Panait Istrati s-a născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis, grec chefalonit.
  A copilărit în Baldovinești, a terminat șase ani de școală primară, doi fiind nevoit să-i repete, ca și Maxim Gorki, scriitorul rus și apoi sovietic cu care a fost comparat adesea. Și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și al unui vânzător ambulant. O vreme a fost și cărbunar la bordul navelor Serviciului Maritim Român. În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite orașe: București, Constantinopol, Alexandria din Egipt, Cairo, Napoli, Paris și Lausanne.
  Primele încercări literare datează din 1906, cu preponderență făcând publicistică în presa muncitorească din România, debutul fiindu-i articolul Hotel Regina în revista România muncitoare. Între 1910-1912 își publică, în aceeași revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai. Colaborează și la alte ziare: Viața socială, Dimineața, Adevărul etc. Se apropie de cercurile socialiste.
  Trăind în sărăcie, bolnav și singur, a încercat să se sinucidă în 1921 pe când era la Nisa, dar a fost salvat, iar în buzunar i s-a găsit o scrisoare netrimisă, adresată lui Romain Rolland. Acesta este avertizat și îi răspunde imediat încurajându-l să urmeze cariera sa de scriitor. Povestirea Chira Chiralina a fost publicată în 1923 cu o prefață semnată chiar de Romain Rolland. A publicat romanele: Ciulinii Bărăganului, Les Récits d'Adrien Zograffi („Povestile lui Adrian Zograffi”).
  Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe Panait Istrati. Într-un interviu luat de Ioan Massoff și apărut în ziarul Rampa din 12 noiembrie 1924, Iorga declara:

  "Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean".^[5]

  Pamfil Șeicaru îl numește pe Istrati „biet poet al șezuturilor deflorate”, datorită includerii unui personaj homosexual în Chira Chiralina.^[6]
  În 1927 a vizitat Moscova și Kievul (și a asistat chiar la filmarea unui film despre călătoria sa acolo). În Rusia îl întâlnește pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis (care îl va menționa mai târziu în romanul său Zorba Grecul și în Raport către El Greco). În 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică. Voiajul său în Rusia a fost sursa de inspirație a operei Vers l'autre flamme-Confession pour vaincus (tradusă în limba engleză sub titlul The Confession of a Loser) în care denunță abuzurile regimului comunist. Una din remarcile sale celebre la adresa regimului sovietic și a omletei proverbiale: "Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?". Antologia Vers l'autre flamme cuprinde nu doar textul Spovedania unui învins a lui Istrati, ci și alte scrieri căci Victor Serge este, de pildă, un alt autor. Publicarea cărții va provoca izolarea scriitorului, acesta fiind abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă (unii din prietenii săi comuniști considerându-l fascist).
  În 1930 se reîntoarce definitiv în România. Publică în 1933 eseul L’Homme qui n’adhère à rien, în care se conturează atitudinea sa în privința independenței. Chintesența acestui eseu îi atrage vehemente contestări.
  A fost tratat de TBC în Franța la Nisa și apoi a revenit la București. Izolat, singur și bolnav de tuberculoză, a murit la sanatoriul Filaret. Monumentul de la mormântul său a fost realizat de către Milița Petrașcu.
  Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, mirificele ținuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase și religii și diverse orașele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieții. Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi. În jurul anului 1935, când s-a realizat o statistică, s-a stabilit că Istrati era deja tradus în 27 de limbi, ceea ce demonstrează că Panait Istrati nu a avut numai un succes de librărie, ci a pătruns în foarte multe medii culturale din întreaga lume, ajutat probabil de faptul că scria în limba franceză. 

  Ciclul „Adrian Zografi”

  • Les Récits d’Adrien Zograffi / Povestirile lui Adrian Zografi:
    • Kyra Kyralina, Rieder, Paris, 1924, prefață: Romain Rolland; versiune românească de autor: I. G. Hertz, București, 1934;
    • Oncle Anghel, Rieder, Paris, 1924; versiune românească de autor: Renașterea, București,1925;
    • Les Haidoucs: I. Présentation de Haidoucs, Rieder, Paris, 1925;
    • Les Haidoucs: II. Domnitza de Snagov, Rieder, Paris, 1926;
  • Enfance d’Adrien Zograffi / Copilăria lui Adrian Zografi:
    • Codine, Rieder, Paris, 1926; versiunee românească de autor: I. G. Hertz, București, 1935;
  • Adolescence d’Adrien Zograffi / Adolescența lui Adrian Zografi:
    • Mikhail, Rieder, Paris, 1927;
  • Vie d’Adrien Zograffi / Viața lui Adrian Zografi:
    • La Maison Thuringer, Rieder, Paris, 1933; versiune românească de autor: Cartea Românească, București,1933;
    • Le Bureau du placement, Rieder, Paris, 1933; versiune românească de autor: Cartea Românească, București,1933;
    • Méditerranée. Lever du soleil, Rieder, Paris, 1934;
    • Méditerranée. Coucher du soleil, Rieder, Paris, 1935; versiune românească de autor: Cartea Românească, București,1936;

  În afara ciclului „Adrian Zografi”

  • • Trecut și viitor. Pagini autobiogafice, Renașterea, București,1925;
    • La Famille Perlmutter, Gallimard, Paris, 1927 (în colaborare cu Josué Jéhouda);
    • Isaac, le tresseur de fil de fer, Joseph Hessler librairie, Strasbourg, 1927;
    • Le Refrain de la fosse (Nerantsoula), Grasset, Paris, 1927;
    • Mes départs (pages autobiographiques), Gallimard, Paris, 1928; versiune românească de autor (postum): Cartea Românească, București, 1940;
    • Les Chardons du Baragan, Bernard Grasset, Paris, 1928; versiune românească de autor, numai primul capitol (postum): Moderna, București, 1943;
    • Confession pour vaincus. Après seize mois dans l’URSS, Rieder, Paris, 1929;
    • Le Pécheur d’éponges (pages autobiographiques), Rieder, Paris, 1930; versiune românească de autor (postum): Dacia, București, f.a.;
    • Pour avoir aimé la terre, Denoël et Steele, Paris, 1930;
    • Tsatsa Minnka, Rieder, Paris, 1931; versiune românească de autor: Eminescu, București, 1931;
    • En Égypte, Éditions des Cahiers libres, Paris, 1931.  

      ECRANIZĂRI

      

      Desen semnat Nina Arbore și datat 1930, Adevărul literar și artistic din 17 aprilie 1935
      • Kira Kiralina, film mut sovietic, 1928, regia: Boris Glagolin
      • Kira Kiralina, film românesc din 2014, regia: Dan Pița
      • Ciulinii Bărăganului, coproducție Franța-România, 1957, regia: Louis Daquin, Gheorghe Vitanidis. Ecranizare după romanul omonim.
      • Codin (Codine), coproducție Franța-România, 1962, regia: Henri Colpi. Ecranizare după romanul Copilăria lui Adrian Zograffi. Scenariul: Dumitru Carabăț, Henri Colpi, Yves Jamiaque. Premiul pentru cel mai bun scenariu, Festivalul de film de la Cannes, 1963.
      • Balkán! Balkán!, coproducție Ungaria-Franța-Turcia, 1993, regia: Maár Gyula. Ecranizare după Chira Chiralina.  

        Panait Istrati
        Panait Istrati
        Date personale
        Născut	10 august 1884[2]  Brăila, România
        Decedat	16 aprilie 1935 (50 de ani)[3][2][4]  București, România
        Înmormântat	Cimitirul Bellu
        Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
        Părinți	Gherasim Valsamis Joița Istrati
        Căsătorit cu	Enta Gheorghiu (n. Malcoș) Anna Munsch Margareta Izescu
        Cetățenie	Franța  România  Grecia
        Religie	Biserica Ortodoxă ateu[*]
        Ocupație	scriitor jurnalist romancier[*]
        Pseudonim	Marele Gorki din Balcani
        Partid politic	Partidul Comunist Român
        Limbi	limba franceză[1] limba română
        Activitatea literară
        Activ ca scriitor	1906 - 1935
        Specie literară	roman, proză
        Operă de debut	1906 - articolul „Hotel Regina” în revista România muncitoare
        Opere semnificative	„Chira Chiralina”, „Ciulinii Bărăganului”, „Povestile lui Adrian Zograffi”
        Influențe[ascunde] Romain Rolland Nikos Kazantzakis

• 1935: Dolla Richmond, pictoriță neozeelandeză (n. 1861)
• 1942: Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha (Alexandra Louise Olga Victoria; 1 septembrie 1878 – 16 aprilie 1942) a fost membră a familiei regale britanice. 
  Prinţesa Alexandra împreună cu cele trei surori aale sale. De la stânga la dreapta, Beatrice, Victoria, Alexandra și Maria.
  Alexandra s-a născut la 1 septembrie 1878 la Castelul Rosenau din Coburg.^[1] Tatăl prințesei Alexandra a fost Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha, al doilea fiu al reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Mama sa a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, fiică a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a Mariei de Hesse.
  Tânăra prințesă a fost botezată la 2 octombrie 1878 la Palatul Edinburgh din Coburg. Printre nașii ei a fost și unchiul matern Marele Duce Alexei Alexandrovici al Rusiei.^[2]
  Numită 'Sandra' de familie, Alexandra și-a petrecut copilăria la început în Anglia apoi între 1886 și 1889 în Malta unde tatăl ei a servit în Royal Navy.^[3] În 1889 familia se mută la Coburg, Germania deoarece tatăl Alexandrei, Alfred, era moștenitorul aparent al Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha.
  În 1893, unchiul Alexandrei, Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (fratele bunicului patern, Prințul Albert) a murit fără să lase moștenitori. Tatăl său, Ducele de Edinburgh a moștenit Ducatul Saxa-Coburg și Gotha. Prin urmare, prințesa Alexandra a fost și prințesă britanică și prințesă de Saxa-Coburg și Gotha. De-a lungul vieții ei, Alexandra a fost eclipsată de cele două surori mai mari, Maria și Victoria. Alexandra, mai puțin frumoasă decât surorile ei a fost simplă, liniștită și nu la fel de strălucitoare. 
  Alexandra şi Ernst al II-lea.
  La 20 aprilie 1896 la Coburg, Germania, Prințesa Alexandra s-a căsătorit cu Ernst Wilhelm Friedrich Carl Maximilian, Prinț de Hohenlohe-Langenburg. (13 septembrie 1863 - 11 decembrie 1950). Împreună au avut cinci copii:
  • Gottfried, al 8-lea Prinț de Hohenlohe-Langenburg (24 mai 1897 - 11 mai 1960); căsătorit cu prințesa Margarita a Greciei și Danemarcei, au avut moștenitori
  • Prințesa Marie Melita de Hohenlohe-Langenburg (18 ianuarie 1899 - 8 noiembrie 1967)
  • Prințesa Alexandra de Hohenlohe-Langenburg (2 aprilie 1901 - 26 octombrie 1963)
  • Prințesa Irma de Hohenlohe-Langenburg (4 iulie 1902 - 8 martie 1986)
  • Prințul Alfred de Hohenlohe-Langenburg (16 aprilie 1911 - 18 aprilie 1911)
  Alexandra a trăit pentru restul vieții ei în Germania. După decesul tatălui ei în 1900, soțul Alexandrei a fost numit regent al ducatului de Saxa-Coburg în timpul minoratului noului duce (singurul frate al Alexandrei, Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha, a murit în 1899^[4]). În timpul Primului Război Mondial ea a lucrat ca soră la Crucea Roșie.
  În februarie 1916 fiica ei cea mare s-a căsătorit la Coburg cu Prințul Friederich de Gluckburg și a devenit bunică când s-a născut primul copil al cuplului, Prințul Hans de Glucksburg, în mai 1917.^[5] La cea de 35-a aniversare a nunții sale, în aprilie 1931, fiul ei Gottfried s-a căsătorit cu Prințesa Margarita a Greciei și Danemarcei.^[5] În anii care au precedat Al Doilea Război Mondial, Alexandra a fost o susținătoare a Partidului nazist, l-a care a aderat la 1 mai 1937, împreună cu câțiva dintre copiii ei.^[6] A murit la Schwäbisch Hall, Baden-Wurttemberg, Germania în 1942.  

  Prințesa Alexandra
  Date personale
  Nume la naștere	Alexandra Louise Olga Victoria
  Născută	1 septembrie 1878 Castelul Rosenau, Coburg
  Decedată	16 aprilie 1942 (63 de ani) Schwabisch Hall, Germania
  Înmormântată	Langenburg
  Părinți	Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei
  Frați și surori	Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg-Gotha Maria a României
  Căsătorită cu	Ernst II, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
  Copii	Gottfried, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Marie Melita de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Alexandra de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Irma de Hohenlohe-Langenburg Prințul Alfred de Hohenlohe-Langenburg
  Cetățenie	Imperiul German[*]
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă Fürstin[*]
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha Casa de Hohenlohe-Langenburg

• 1951: George Pascu, lingvist, istoric literar și folclorist român (n. 1882)
• 1958: Rosalind Elsie Franklin (n. 25 iulie 1920, Notting Hill, Londra, Regatul Unit – d. 16 aprilie 1958, Londra, Regatul Unit^[2])^[14] a fost un biofizician britanic și cristalograf care a adus contribuții importante la înțelegerea structurilor fine moleculare ale ADN-ului, ARN-ului, virusurilor, cărbunelui și grafitului.^[15] Munca ei privind ADN-ul i-a adus cea mai mare notorietate, deoarece ADN-ul (acid dezoxiribonucleic) joacă un rol esențial în metabolismul celular și genetică, precum și descoperirea structurii sale i-a ajutat pe colaboratorii săi să înțeleagă modul în care informația genetică este trecută de la părinti la copii. 

  Rosalind Franklin
  Rosalind Franklin
  Date personale
  Nume la naștere	Rosalind Franklin[5]
  Născută	25 iulie 1920[6][7][8][9][2][10][11]  Notting Hill, Londra, Regatul Unit[12][2]
  Decedată	16 aprilie 1958 (37 de ani)[6][7][8][9][2][10][11]  Londra, Regatul Unit[2]
  Înmormântată	Willesden Jewish Cemetery[*][2]
  Cauza decesului	cauze naturale[*][2] (cancer ovarian[13])
  Părinți	Ellis Arthur Franklin[*][1]
  Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	chimistă biolog molecularist[*] fiziciană biochimist biofizician[*] cristalograf[*] profesoară universitară[*] genetician[*] biologă
  Activitate
  Domeniu	cristalografie cu raze X[1][2]
  Instituție	King's College[1][2] Birkbeck, University of London[*][1][2]
  Alma Mater	Universitatea Cambridge[1][3] St Paul's Girls' School[*][1][3] Newnham College[*][4][3]
  Doctoranzi	John Thomas Finch[*]
  Premii	Premiul Louisa Gross Horwitz[*] (2008)

• 1968: Edna Ferber (n. 15 august 1885, Kalamazoo, Michigan – d. 16 aprilie 1968, New York City) a fost o scriitoare americană de origine maghiară. Ferber a fost fiica unui emigrant maghiar. În romanele sale, scriitoarea descrie viața și obiceiurile americane de la constituirea Statelor Unite ale Americii și până în prezent.
  În operele ei, femeile ocupă frecvent un rol central. În 1924 scriitoarei i s-a decernat Premiul Pulitzer pentru romanul „So Big” (în traducere „O femeie singură”).
  Numeroase romane ale ei au fost transpuse pe scenă sau ecran ca de exemplu Show Boat, Giant, Ice Palace, Saratoga Trunk, Cimarron (premiat cu Oscar). 

  OPERE MAI IMPORTANTE

  • The girls (1921)
  • So Big (1924)
  • Show Boat (1926),
  • Come and get It (1935)
  • Giant (1952).

  ECRANIZĂRI

  • 1933 -- Dinner at eight
  • 1936 -- Come and get it)
  • 1937 -- Stage door
  • 1945 -- Saratoga Trunk
  • 1951 -- Show Boat
  • 1953 -- So big
  • 1955 -- Giant
  • 1959 -- Ice Palace
  • 1960 -- Cimarron  

    Edna Ferber
    Date personale
    Născută	15 august 1885 Appleton, SUA[1]
    Decedată	16 aprilie 1968 (82 de ani) Kalvalandsnuten[*], Ecuador, Peru[4]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	dramaturgă romancieră[*] scriitoare scenaristă jurnalistă
    Activitate
    Cauza decesului	cancer
    Domiciliu	Appleton Kalamazoo New York[1]
    Alma mater	Lawrence University[*]
    Premii	Michigan Women's Hall of Fame[*] (2009)[2] Premiul Pulitzer pentru Ficțiune[*] (1925)[3] Distinguished Americans series[*] (2002)

• 1972: Yasunari Kawabata, scriitor japonez, laureat al Premiului Nobel (n. 1899)
• 1995: Aurel Bulgariu, handbalist român (n. 1934)
• 1998: Fred Davis OBE (n. 14 august 1913, Chesterfield, Regatul Unit – d. 16 aprilie 1998, Denbighshire, Regatul Unit) a fost un jucător englez de snooker care a dominat sportul în anii '50. A practicat si biliardul cu foarte mare succes, inițial el începându-și cariera sportivă ca practicant al acestuia. Davis a avut una din cele mai longevive cariere.
  Fred Davis a câștigat campionatul mondial de opt ori. Fratele său mai în vârsta, Joe Davis, a fost de asemenea jucător de snooker. Ei sunt singurii jucători din istorie care au câstigat titlul mondial și la snooker și la biliard.
• 2007: Ioan Ursu, fizician român (n. 1928)
• 2007: Liviu Librescu, profesor de inginerie și mecanică la Universitatea Virginia Tech (n. 1930)
• 2012: Graham Simpson (n. 13 octombrie 1943, Manchester – d. 16 aprilie 2012, Londra) a fost unul dintre membrii fondatori ai trupei Roxy Music, și prieten de-al lui Bryan Ferry - a făcut parte din formație ca basist când aceasta a înregistrat primul ei album Roxy Music în 1972. Dar la puțin timp de la apariția albumului, Simpson, care suferea de depresie în urma decesului mamei sale de cancer,^[1] a avut alegerea de rămâne în trupă sau a lua o pauză. Simpson a ales să părăsească formația.
  A murit în 2012.  

  Graham Simpson
  Date personale
  Născut	13 octombrie 1943 Manchester, Lancashire, Anglia
  Decedat	16 aprilie 2012 (68 de ani) Londra
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	Muzician
  Activitate
  Gen muzical	Glam rock, art rock, blues
  Instrument(e)	Chitară, bas
  Colaborare cu	The Junco Partners, The Gas Board, Cook-A-Hoop, Roxy Music

• 2017: George Bălăiță, romancier român (n. 1935)
• 2018: Ionela Prodan, solistă română (n. 1947)
• 2018: Florea Dumitrescu (n. 4 aprilie 1927,^[1] Necșești, Teleorman, România^[1] – d. 16 aprilie 2018^[2]) a fost un economist român, ministru de finanțe în perioada 1969-1978^[3], ambasador al României în China^[4] și apoi guvernator al Băncii Naționale a Republicii Socialiste România^[5]. Florea Dumitrescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile (1969 - 1975), (1975 - 1980) și (1985 - 1989). Părinții săi au fost agricultori înstăriți^[3] în satul natal, Gârdești, din comuna Necșești - județul Teleorman. La 16 ani a urmat Liceul comercial din Turnu Măgurele (1943-1946) după care a continuat cu Facultatea de Finanțe-Credit din cadrul Academiei de Studii Economice din București (1946-1949)^[7].
  În 1983 a obținut doctoratul în economie în problemele stabilității monetare Și-a început cariera ca funcționar în cadrul Băncii Naționale. A fost repartizat la sucursala BNR din Cugir, unde se afla uzina de armament^[3]. După ce a lucrat 6 luni la Cugir și alte 4 luni la Deva, sucursala coordonatoare, a fost transferat la filiala orașului București. Nici aici nu a stat foarte mult și în 1954 este transferat la sediul central al Băncii Naționale. Între 1966 și 1970 a fost cadru didactic universitar, lector și conferențiar la Facultatea de Statistică din cadrul Academiei de Studii Economice din București.
  În perioada 19 august 1969 - 7 martie 1978 a fost numit ministru de finanțe, urmând lui Virgil Pârvu. Exact înainte de a fi numit în această funcție, el a primit responsabilități pe linie politică, fiind numit membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Acesta a reprezentat consacrarea în cariera sa politică începută în 1962, când a fost primit membru de partid^[7].
  A fost primul ministru de Finanțe dintr-o țară socialistă membră CAER care a semnat acorduri cu Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, determinându-l pe Robert McNamara, șeful Băncii Mondiale, să schimbe politica de creditare^[9]. Astfel, România devenea primul stat membru CAER, Florea Dumitrescu, în calitate de ministru de finanțe, fiind cel care a semnat în iarna anului 1972, la Washington, acordul cu instituțiile emblematice ale comunității financiare internaționale și aderarea la FMI^[10]. De remarcat că România a aderat la FMI după ce a achitat cota sa de participare, de circa 40 de tone de aur. În această perioadă a devenit membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (12 iulie 1972), rol pe care l-a avut până la 24 noiembrie 1989.
  După ce și-a încheiat cariera de ministru, a fost trimis Ambasador extraordinar al României în China (6 iulie 1978 - 15 aprilie 1983). În paralel fostul ministru va îndeplini și funcția de Ambasador extraordinar al RSR în Birmania (7 mai 1979 - 9 martie 1987).
  În perioada 17 martie 1984 - 17 martie 1989 a fost numit Guvernator al Băncii Naționale. Din cauza discuțiilor pe care le-a generat cu Nicolae Ceaușescu^[11], a fost îndepărtat de la Banca Națională și a fost numit Vicepreședinte la CEC. Florea Dumitrescu a desfășurat cercetare în economia comerțului și stabilitate monetară. A realizat analize și studii în domeniile economiei, finanțelor, creditului, relațiilor comerciale și aderării la Uniunea Europeană, a reformei economice în România, R.P. Chineză etc. Ca ministru, a contribuit efectiv, prin mecanismele specifice financiare și monetare la creșterea, dezvoltarea și modernizarea industriei, agriculturii la menținerea echilibrului financiar și valutar al țării. 
• Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România, Secția Științe economice, juridice și sociologice^[12][13][14]
• Vicepreședinte al Asociației Generale a Economiștilor din România [AGER]
• Membru în Consiliul Director al Societății Române de Statistică^[15]
• Președintele Asociației de prietenie româno-chineze  

  PUBLICAȚII

  • Politici macroeconomice de integrare a României în Uniunea Europeană, în colectiv cu Marius Băcescu, Angelica Băcescu-Cărbunaru și Monica Condruz-Băcescu, Editura Economică, 2008
  • Dicționar statistic financiar, colectiv, 1965
  • Județele României – monografie, colectiv, 1970
  • Căile stabilității monetare, Editura Academiei Române, 1993
  • Evantaiul celor 10000 de gânduri. România și China. Trei veacuri de istorie, în 3 volume, colectiv, Editura "Ion Cristoiu", ISBN 973992333X, 1999
  • Cunoaște România, colectiv, 2004^[18]
  • Tranziția 1990-2004. Experiența românească, Editura AGER – Economistul, București, 2005
  • Connaissez la Roumanie, colectiv, 2006
  • Cunoaște România - membră a Uniunii Europene, colectiv, 2007
  • Knowing Romania - member of the Union European, colectiv, 2008
  • peste 500 de articole, analize și studii  

    Florea Dumitrescu
    Date personale
    Născut	4 aprilie 1927[1]  Necșești, Teleorman, România[1]
    Decedat	16 aprilie 2018 (91 de ani)[2]
    Ocupație	politician economist
    Deputat în Marea Adunare Națională
    În funcție 1985 – 1989
    Circumscripția	Murgeni
    Al 24-lea guvernator al Băncii Naționale a României
    În funcție 16 martie 1984 – 17 martie 1989
    Precedat de	Vasile Răuță
    Succedat de	Decebal Urdea
    Ambasador al României în Myanmar
    În funcție 7 mai 1979 – 9 martie 1987
    Listă de ambasadori ai României în China
    În funcție 6 iulie 1978 – 15 aprilie 1983
    Deputat în Marea Adunare Națională
    În funcție 1975 – 1980
    Circumscripția	Segarcea
    Ministru al finanțelor publice
    În funcție 19 august 1969 – 7 martie 1978
    Precedat de	Virgil Pârvu
    Succedat de	Paul Niculescu-Mizil
    Membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român
    În funcție 12 august 1969 – 24 noiembrie 1989
    Deputat în Marea Adunare Națională
    În funcție 1969 – 1975
    Circumscripția	Bârlad
    Premii	Ordinul Muncii clasa a III-a[*] (1963) Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a II-a[*] (1971) Ordinul „23 August” clasa a II-a[*] (1974)
    Partid politic	PCR (până în 1989)
    Alma mater	Academia de Studii Economice

SĂRBĂTORI

• Danemarca: ziua națională
• Ungaria: ziua de comemorare a Holocaustului
• În calendarul ortodox:  Sf Mucenițe fecioare Agapia, Irina și Hionia (Denia Acatistului Bunei Vestiri)