MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 30 APRILIE 2021 /POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP

 1. /30 APRILIE 2021 - POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP

ION VINEA

Biografie

Ion Vinea (n. 17 aprilie 1895, Giurgiu, România – d. 6 iulie 1964, București, Republica Populară Română) este pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanachi , poet și scriitor român simbolist și suprarealist, aflat mereu în vecinătatea mișcării literare de avangardă, unul din românii asociați realismului magic.

După absolvirea liceului Sfântul Sava din București, frecventează cursurile Facultății de Drept, mai întâi la București, apoi la Iași, unde își ia diploma de licență. Nu a profesat niciodată avocatura.

Încă din anii liceului, publică împreună cu Tristan Tzara și Marcel Iancu revista Simbolul (octombrie 1912)^[5], cu atitudine netă împotriva semănătorismului. Revista a apărut în numai 4 numere, finanțate și ilustrate de Marcel Iancu.^[6] În anii 1914 - 1916 publică versuri apreciate în mod pozitiv de critică. De la început Vinea a fost socotit un poet modern. A fi modern la acea dată însemna a fi simbolist. Dacă poeziile de ucenicie sunt într-adevăr simboliste, producțiile următoare au o nuanță mai tonică, Vinea fiind refractar oricărei înregimentări.

Ion Vinea și-a înjghebat propria echipă în jurul revistei Contimporanul, pe care o conduce în anii 1922-1932, revistă care devine principală rampă de lansare a scriitorilor moderniști și avangardiști. Contimporanul a mobilizat revolta iconoclastă a tinerimii, lovind în tabu-urile burgheze, în platitudinea distins-academică și în modelele "frumosului" mistificator, încărcat de prejudecăți naționaliste și de un ruralism agresiv. Alături de colaborarea scriitorilor români, printre care se pot menționa Barbu Fundoianu, Ilarie Voronca și Ion Barbu, editorul Vinea a mai găzduit texte ale autorilor de pe diverse meridiane (Paul Éluard, Philippe Souppault, Robert Musil, Joyce Trake, Kassak Lajos și alții), întreținând o vastă corespondență cu membrii „comunității” avangardiste europene, fapt care îi permite să păstreze revista mereu în actualitate.

Registrul liric al lui Ion Vinea a fost foarte amplu, de la poezia simbolistă elegantă și decorativă sau ironic-patetică, până la modernismul învecinat cu extremismul avangardiștilor, pe care totuși s-a ferit să-l adopte în practica literară. Capacitatea lui de a trece de la o formulă poetică la alta a fost singulară în literatura română, versurile lui putând aminti de Lucian Blaga dar și de Tudor Arghezi sau Adrian Maniu.

Ca și Ilarie Voronca, Ion Vinea este un mare creator de imagini, fără a slăbi însă niciodată controlul inteligenței artistice asupra fluxului imagistic. Față de creația sa poetică a dovedit nepăsare, risipindu-și versurile în paginile diverselor publicații la care colabora, fără preocuparea de a și le aduna într-un volum. O va face totuși în anul 1964, când la 26 iunie se dă "bun de tipar" volumului Ora fântânilor de către Editura pentru Literatură. Ion Vinea, în vârstă de 69 de ani, nu își va vedea însă cartea în vitrinele librăriilor. Se stinge din viață câteva zile mai târziu, în ziua de 6 iulie

Poezii, poeme în proză

• Descântecul și Flori de lampă, Biblioteca Dimineața, 1925
• Paradisul suspinelor, Editura Cultura Națională, București, 1930 (cu 5 gravuri, printre care un portret de Marcel Iancu)
• Ora fântânilor, Editura pentru Literatură, București, 1963
• Poeme, Editura Tineretului, București, 1969 (postum)
• Ornic nesupus: versuri. (Poezii de duminică), Editura Eus, Chișinău, 1993 (antologie postumă îngrijită de Leo Butnaru)

Proză, publicistică

• Lunatecii, roman, Editura pentru Literatură, București, 1965 (postum)
• Venin de mai, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971 (postum; roman neterminat)
• Publicistică literară, Editura Minerva, București, 1977 (postum)
• Săgeata și arabescul. Articole și pamflete, Editura Minerva, București, 1984 (postum)

Opere traduse în alte limbi

• Sóhajok paradicsoma (Paradisul suspinelor), Editura Dacia Konyvkiado, Cluj-Napoca, 1974 (traducere în limba maghiară)
• Árnyékok malma, Editura Kriterion Konyvkiado, București, 1976 (traducere în limba maghiară)
• Ora fântânilor = L'heure des fontaines, Editura Minerva, București, 1982 (ediție bilingvă în română și franceză)
• Whisky Palace & alte elegii. Whisky Palace & altre elegie, Editura Bastion, Timișoara, 2008, (ediție bilingvă româno-italiană, biobibliografie, postfață și antologie critică de Geo Vasile)

Ion Vinea
Vinea, fotografie ca. 1915
Date personale
Nume la naștere	Ioan Eugen Iovanaki (Iovanache)
Născut	17 aprilie 1895 Giurgiu
Decedat	6 iulie 1964 (69 de ani) București
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de ficat[*])
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poet, romancier, teoretician literar, critic de artă, cronicar, politician
Pseudonim	Aladin, Ivan Aniew, Dr. Caligari, Crișan, Evin, B. Iova, I. Iova, Ion Iovin, Ion Japcă, Ion Eugen Vinea
Partid politic	Partidul Național-Țărănesc
Limbi	limba română
Studii	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1912–1964
Mișcare/curent literar	Simbolism, Contimporanul, Constructivism, Futurism, Expresionism, Suprarealism, Decadentism, Realism magic, Realism socialist
Specie literară	Genul liric, poem în proză, parodie, satiră, schiță, memorii, autoficțiune, nuvelă psihologică, Bildungsroman, literatură erotică

POEZII:

Amurg - Ion Vinea

Toamnă. Sezonul ploilor.
Au ruginit crinii grilajului
pe balconul de lemn se dezbracă iedera.
Soarele sfinţeşte arborii,
toată frunza o icoană vie.

Vilă îngustă cu balcon de lemn,
vilă a tristeţilor elegante,
a sosit toamna sezonul ploilor,
se-ncheagă pe ape trenţele verilor,
lebede trec pe sângele viselor.

Iată un docar pe nisipul palid,
vine o doamnă cu ochii de toamnă,
vine un început de roman.

Făra tine - Ion Vinea

Fără tine
pe coaja pămîntului.
Singur cu gîndul
în faţa mărilor.

Fără tine
de-a lungul drumurilor,
fără vise
de-a fundul nopţilor.

Fără tine
în faţa timpului,
nici amintirile
în miezul beznelor.

Voluptas - Ion Vinea

Printre Tanagre false şi flori de fir persane
când dormi, pe mări de ambru şi umbre, în alcov,
spre trupul tău alunec, înot, ca spre-un ostrov
cu golfuri călduroase şi leneşe liane.

Naufragiat, de-a pururi setos de noi secrete,
descopăr alte unghiuri şi-un alt parfum când plimb
pe formele-ţi inerte mişcările-mi încete
şi-adulmec ora-n tine, pătrunsă de un nimb,

iar pipăitul, artă ciudată şi subtilă,
pe matele alee scăzând şerpuitor,
călăuzeşte gura spre floarea imobilă
ce scapără-ntre bucle stigmatul de fosfor.

CITATE:

1. Pe panglica de asfalt care şerpuia între Bucureşti şi Giurgiu, Lincolnul încetinit al doamnei Trude Resch luneca fără zgomot, ca în vis; mers fără ritm: lin şi surd ca însuşi timpul, zvonul roţilor de cauciuc în neîntrerupt sărut cu păcura proaspătă şi lipicioasă a şoselei.

2. Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă.

3. Pentru un bărbat pasiunea e un torent.

4. În lupta pentru o femeie, adevăratul păgubaș e biruitorul.

5. Un bărbat trebuie să se considere fericit când îl părăseşte o femeie, fiindcă rămâne liber.

6. Nu poţi trăi pe piscuri la nesfârşit. Viaţa nu e toată un concert de Bach. Uneori ai vrea să mai auzi o romanţă banală sau tărăboiul unui jazz. Niciodată o femeie, un înger, nu va înlocui întru-totul o bacantă.

7. Pentru că numai bărbaţilor, ca mai slabi de înger, le este dat să lase totul vraişte când sufletul le este sfâşiat.

MATEI ALEXANDRESCU

Biografie

Poet român (30 apr. 1906-5 noiembrie 1979).

Bibliografie: În insula unde'nfloresc coralii (Târgovişte, 1931), Printre ulucile cerului, Leagăn de îngeri (C.R., Bucureşti, 1939, cu desene de Mac Constantinescu), Jocul cuvintelor (C.R., Bucureşti, 1939, cu desene de Mac Constantinescu), Vămile văzduhului (Institutul de Arte Grafice Universul, Bucureşti, 1942, cu 6 desene de Nae Constantinescu), Donna Sixtina: Sonete (Editura Eminescu, Bucureşti, 1970), Confesiuni literare: Dialoguri (Minerva, Bucureşti, 1971), Catarg (Minerva, Bucureşti, 1973, Prefaţă de Ovidiu Papadima).

Colaborări la ziare şi reviste: Universul literar, Propilee literare, Vremea, Facla, Revista scriitoarelor şi scriitorilor români, Litere, etc.

Matei Alexandrescu se naşte în Târgovişte, la 30 aprilie 1906, în familia şefului de gară, Constantin Alexandrescu. Cursurile primare la Câmpulung şi Târgovişte, unde termină liceul „Ienăchiţă Văcărescu”, în 1924. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care o absolvă în 1931. Încă din perioada studiilor universitare frecventează cenaclul lui Mihail Dragomirescu, profesorul şi criticul considerându-l ca asistent onorific, influenţându-i determinant creaţia literară de mai târziu. Îşi pregăteşte doctoratul (1935) cu o teză despre umorul lui Ion Luca Caragiale. Deţine importante funcţii în administraţia publică centrală şi locală: şef de cabinet la Prefectura Judeţului Dâmboviţa, Prefectura din Bucureşti (1931-1934), comisar şi şef al Serviciului de Control al Străinilor (1932-1942) şi în Ministerul Propagandei Naţionale. După evenimentele din 1944, funcţionar la Consiliul de Miniştri (1946-1947) şi Adunarea Deputaţilor (1946-1947).

Funcţii mărunte administrative (contabil, funcţionar la diferite întreprinderi şi instituţii) dar şi o tăcere autoimpusă în plan publicistic până în 1967, când începe să frecventeze cenaclul „George Călinescu” al Academiei Române, relansându-se ca pu­blicist, poet, eseist.

În publicistică va debuta la „Universul Literar”, cu poezie (1926) al cărui colaborator statornic este până în 1946. Va publica la „Bilete de papagal”, „Gândirea”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Vremea”, „Pagini basarabene”, „Azi”, „Facla”, „Pagini literare”, „Seara”, „Fapta”, „Propilee literare”, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români” „Sfarmă-Piatră” sau în publicaţiile târgoviştene: „Lumea nouă”, „Vremea nouă”, „Avântul Dâmboviţei”.

Colaborează la „Litere”, între 1933-1935, simţindu-se apropiat ideilor lui Vladimir Streinu şi Barbu Cioculescu. În 1936 va scoate revista „Îndreptar”. Critica sa este apropiată ideilor estetice ale lui Mihail Dragomiescu, de sorginte antilovinesciană. După 1967 apare în „Luceafărul”, „Steaua”, „Tomis”, „Argeş”, „Orizont”, „Dâmboviţa”. Demersul său poetic începe cu poemele din volumul „În insula unde-nfloreau coralii”, apărut la Târgovişte în 1931 şi continuă cu „Leagăn de îngeri” (Bucureşti, 1942).

În 1944 se îngrijeşte de apariţia antologiei „Ardealul cântat de poeţi” pe care o prefaţează. După 1967, îi apare volumul de sonete „Donna Sixtina” (1970), cel de versuri „Catarg” (1973), „Confesiuni literare” (1971). Sunt interviuri sau dialoguri pe care le-a avut cu nume rezonante ale literelor româneşti: Camil Petrescu, Ion Vinea, Mihail Sebastian, Gib Mihăescu, Ilarie Voronca, N. D. Cocea, Mihail Dragomirescu, G. M. Vlădescu, Tudor Arghezi, Perpessiciuss, Şerban Cioculescu, Iorgu Iordan, Mircea Horia Simionescu, ele fiind făcute în perioade diverse de timp (din 1933 şi până în 1970). Prin ele, urmărea de fapt o temă predilectă, aceea a corespondenţei dintre personajele operei şi existenţa reală a autorilor, cât din aceasta au putut fi transpuse artistic. Crezul său şi-l exprimă clar: „Îmi plac vorbele să umble în picioare ca nişte animale vii, de sine stătătoare, dezlipite de pământ. Nu-mi place stilul bălăcit şi fără relief”.

Se stinge din viaţă la 5 noiembrie 1979.

Ca prozator va publica fragmente din romanul „Venim la putere” ce se dorea o frescă a oraşului provincial (Târgoviştea tinereţii sale) şi câteva nuvele ale unui proiectat volum „La iubirea patrupedă”.

Mult mai reprezentativ este însă poetul. Primul volum „În insula unde-nfloreau coralii”, prezintă Târgoviştea natală în tonuri simboliste: „Sunt atât de singur în oraşul mic / încât cred că l-au făcut pentru mine: / Din câteva străzi, vreo două statui / Şi ruine, / Din care tot rup şi dumic”. „Leagăn de îngeri”, reface o lume tradiţionalistă, dorindu-se o poezie serafică, asemănându-se prin imagini, de multe ori de un infantilism vizibil, unei plastici populare. Asemănătoare, dar mai aproape de lirica argheziană sunt versurile din „Jocul cuvintelor”, poetul simţind „Tristeţi de om purtat numa-n opincă”, „vorba sa” fiind „grea” cum e „pământul ud”, tot ceea ce gândeşte „nu încape-n grai”, simţind că „În minte doar vorbesc şi mă aud”. Aceeaşi preocupare obsedantă pentru căutarea cuvântului, care să exprime cât mai bine trăirile sale în „Vămile văzduhului”. Prin aceasta apropierea de lirica argheziană, ca idee şi nu ca exprimare, este şi mai evidentă. Se încearcă în poezia antebelică factura modernist-tradiţionalistă, înclinată spre tonuri paternaliste, cu un desen baroc, în curs de exprimare, cu note de originalitate şi în expresia artistică. În plin război se simte solidar cu : „Voi cei mulţi, / Şi desculţi / Negrăpaţi, nepliviţi, / Din urmă într-una loviţi”.

În „Donna Sixtina” (1970), adună într-un ciclu 50 de sonete, influenţat desigur de vechiul său model, Vasile Voiculescu. Este convins că idealul în artă este o „fată morgana”, tonul fiind reflexiv privind existenţa umană, meditând asupra scurgerii ireversibile a timpului: „Privesc la apa vieţii – văd cum seacă / Torent cândva, azi numai pân’ la glezne”. Se simte „ şoim care izbutea să placă”, legat de „lanţul de argint”, care „doare”, încercat fiind de „vechiul dor de libertate”.

La vârsta senectuţii, meditează asupra menirii artei în existenţa umană, asemuită unui templu, în care eşti „nevoit să urci treaptă după treaptă fără număr”. Concluzia sa este relevantă: „Dar ce-i mai dureros, este că scara / Cu cât o urc şi cred că se sfârşeşte / În urmă se topeşte ca şi ceara”. Iar „Umbra mă petrece / Şi, sub sandale piatra sună rece…”, anticipează dispariţia.

POEZII:

(Fragmente)
poezie [ ]
din Ant. de imagini din poezia nouă (1934)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Matei Alexandrescu [Matei_Alexandrescu ]

Șerpii'n amurg
din pumnii strânși ai pomilor curg
picătură cu picătură
- unsuroasă băutură -
în căni de pământ fără fund.

Îmi păzesc stâncile mele de visuri cu cnutul,
cum își apără vitele copiii;
îmi sunt dragi, așa, cu boturile'ntinse,
spre holdele cerului ninse...

Deasupra pământului
Pe pragul vântului -
Luna așteaptă'n cămașă
rupând norii pătimașă.

Din ce parte va veni Dumnezeu
Când clopotele vor trage să moară?

ANNA DE NOAILLES
Anna de Noailles nume de fată Ana Elisabeta Brâncoveanu

Sari la navigareSari la căutare

Ana Brâncoveanu Contesă de Noailles
Portretul Anei, Contesă de Noailles, de Philip de László (1913)
Date personale
Nume la naștere	Bibesco Bassaraba de Brancovan
Născută	15 noiembrie 1876[2][3][4][5]  Paris, Franța
Decedată	30 aprilie 1933 (56 de ani)[2][3][4][5]  Paris, Franța
Înmormântată	Cimitirul Père-Lachaise
Părinți	prințul Grigore Brâncoveanu și Ana Vogoride
Frați și surori	Constantin de Brancovan[*]
Căsătorită cu	Mathieu de Noailles
Cetățenie	Franța
Ocupație	Romancier, Memorialist, Eseist, Poet
Locul desfășurării activității	Paris[6]
Limbi	limba franceză[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	parnasianism, suprarealism, dadaism
Specie literară	poezie, roman
Operă de debut	1899
Opere semnificative	„Le Cœur innombrable”
Note
Premii	Comandor al Legiunii de Onoare[*][2] Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*][2] Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*][2] Grand prix de littérature de l'Académie française[*] prix Archon-Despérouses[*]
Comandor al Legiunii de Onoare Membră Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises
Membru de onoare al Academiei Române
Semnătură
Modifică date / text

Anna de Noailles (nume de fată Ana Elisabeta Brâncoveanu, n. 15 noiembrie 1876, Paris, Franța – d. 30 aprilie 1933, Paris, Franța) a fost o scriitoare și poetă franceză de origine română, vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea.

Biografie

Ana Elisabeta Brâncoveanu (sau Brancovan, după grafia franceză) s-a născut în familia boierească Brâncoveanu, dintr-o mamă de origine greacă, Raluca Moussourus (sau Rachel Musurus), căsătorită cu Grigore Brâncoveanu (n. 1827 – d. 1886). Mama ei era fiica lui Musuruș-pașa, ambasador al Turciei la Londra în anii 1850 și a Anei Vogoride. Raluca Musuruș a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Grigore Brâncoveanu și mama lui, Zoe Mavrocordat, fuseseră adoptați de către marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al voievodului Constantin Brâncoveanu.^[7]

Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles (1873--1942) la 18 august 1897.^[7], căsătoria fiind celebrată la vila Bessaraba din Amphion, în apropiere de Evian, pe țărmul sudic al lacului Léman. Soții Mathieu de Noailles și Anna de Noailles au avut un singur copil, un fiu, Anne-Jules de Noailles (1900--1979) care a avut titlul nobiliar de conte. Acesta din urmă s-a căsătorit în anul 1925 cu Hélène de Wendel , fiica marelui industriaș și deputat Guy de Wendel și a Elenei Argyropoulo , a cărei mamă era născută Sutzu, din ramura greacă a acestei familii.^[8]

După circa un secol Anna de Noailles este mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate și aristocrată, de prietenă a unor literați celebri, decât pentru poemele sale de influență parnasiană. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, „Le Cœur innombrable” care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises. Academia Franceză i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Anna de Noailles era vara prinților Emanuel și Anton Bibescu, prieteni intimi ai lui Marcel Proust și se înrudea cu toți aristocrații care au avut reședința la Paris. Corespondența sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. A fost admirată de Jean Cocteau și i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez și prieten personal al reginei Maria și al României. Caracterizări ale literaturii contesei Anna de Noailles au făcut scriitorul Robert de Montesquiou --rudă prin alianță, și sociologul român Dumitru Drăghicescu, autorul ulterior al cărții "Psihologia poporului român". Contele Robert de Montesquiou (1855-1921), colecționar de artă, a fost unul dintre exponenții cei mai cunoscuți ai dandismului, estetismului și decadentismului, al prețiozității stilistice, critic literar de temut. Montesquiou scria despre Anna de Noailles: "Oare căror atavisme se datorește faptul că, odată cu această nouă muză, au înflorit din nou trandafirii și garoafele vechilor poeți persani...este ceva care revine după multe veacuri, din rădăcini adânci". Dumitru Drăghicescu făcea următoarea apreciere: "Mentalitatea contesei este cu totul franceză. Ea a respirat din plin atmosfera intelectuală și artistică a Parisului. Educația ei literară s-a făcut în acel cerc de intelectuali care se inspiră cel puțin în aceeași măsură de emoțiile cerebrale ca și din viața fizică concretă, de emoțiile simțurilor...Marele secret pe care îl posedă doamna de Noailles, secret care este atât de rar, este de a surprinde și mira cititorul prin combinații de cuvinte cu totul neașteptate, dar care nu sunt deloc bizare. Acesta este puternicul talent, secretul doamnei de Noailles..."^[9]Anna de Noailles și-a construit o viziune poetică originală, găsind o sursă de inspirație în păgânismul grec și în gândirea radicală a lui Nietzsche. Opera sa poetică dezvoltă într-o manieră foarte personală marile teme ale dragostei, naturii și morții.

Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Frederic Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, frații Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob. Prietenia dintre Marcel Proust și Anna de Noailles s-a închegat în 1899, la Amphion, când scriitorul petrecuse vara nu departe de Villa Brancovan. Un cercetător al operei lui Proust^[10]va scrie despre „Prietenia parfumată ca un șerbet de trandafir între cei doi orientali, Ana și Proust, asemănători sufletește nu numai prin inteligență, dar și prin cruzimea lor ascunsă, mascată la ea printr-o conversație supratensionată și sclipitoare, la el prin analiza clinică și psihologică a celor mai nemărturisite pasiuni”. Prin „orientali”, autorul se referă la originea greco-română a contesei și la faptul că mama lui Proust era evreică.

Anna de Noailles

După Primul Război Mondial societatea și gusturile literare se modifică și Anna de Noailles se trezește că scena literară este ocupată de Dadaism și Tristan Tzara și de avangarda suprarealistă a lui André Breton.

Deși era prietena personală a lui Colette, Anna de Noailles rămâne o reprezentantă a ceea ce criticii francezi numesc la Belle Époque literară. Opera ei a fost comparată cu cea a unor Swinburne și d’Annunzio, iar textele ei au fost considerate ca fiind „Dionysiac--extatice, senzuale, erotice, jucăușe, câteodată violente și mereu marcate de un tragic curent subteran”. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus:

Madam', în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră.

Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă” și vorbea de faptul că și-a câștigat „un loc unic”, în ”literatura franceză, în a lumii întregi. Anna de Noailles a fost modelul personajului contesei Gaspard de Reveillon din romanul lui Proust „Jean Santeuil”, și s-a considerat pe sine însăși cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.

La insistențele lui Iorga, Anna de Noailles devine la data de 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română,^[11] ca membru de onoare.^[12][13]

A murit în anul 1933, în apartamentul său din Rue Scheffer, Paris. La slujba sa de înmormântare ținută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii sale. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind „lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești”. Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenția culturii franceze ea va fi probabil redescoperită și în țara natală.

În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care sunt înmormântate Anna de Noailles și Martha Bibescu.^[14]Inima contesei Anna de Noailles se odihnește în urna plasată în centrul templului din parcul aflat în vechiul domeniu din Amphion--les--Bains.

Operă literară

Anna de Noailles, 1922

• Anna de Noailles, Le Coeur innombrable, Paris, Calmann-Lévy, 1901.(Inima fără nume), volum de poezii premiat de Academia Franceză
• Anna de Noailles, L'Ombre des jours, Paris: Calmann-Lévy, 1902.(Umbra zilelor)
• Anna de Noailles, Les Éblouissements. Paris: Calmann-Lévy, 1907.
• Anna de Noailles, Les Vivants et les Morts. Paris: Fayard, 1913.(Vii și morții)
• Anna de Noailles, Les Forces éternelles. Paris: Fayard, 1920. (Forțele eterne)
• Anna de Noailles, Poème de l'amour. Paris: Arthème Fayard & Cie., 1924.(Poeme de amor)
• Anna de Noailles, L'Honneur de souffrir. Roman. Paris: Bernard Grasset, 1927. (Onoarea suferinței)
• Anna de Noailles, Exactitudes, Paris: Bernard Grasset, 1930. (Exactități)
• Anna de Noailles, Derniers Vers et Poèmes d'enfance, Paris: Bernard Grasset, 1934.(Ultimele versuri și poeme din copilărie)
• Anna Brâncoveanu de Noailles, Cartea vieții mele (titlul original: Le Livre de ma vie, Hachette, 1932.

POEZII:

CVI

Ce-i viaţa? Să rabzi poate o zi şi alta oare?
Odihna, plictiseala, pot ele-ndestula?
Cine-şi doreşte ochii apostolilor care
Şterşi, îl jeleau pe zeul ce valu-l despica?

Ne-ncântă doar speranţa, a viselor minciune,
Şi dragostea, agilă în inimi pătrunzând;
Fremătător orgoliul sau voluptatea, când
Dă, muzicii asemeni, făgăduinţi nebune!

Amiaza pasnica
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Anna de Noailles [Anna_de_Noailles ]

Ce proaspata mireasma de catina, de coaja
Si de polen si seva in jur s-a risipit ;
Copacul, plin de soare, isi picura-a lui vraja ;
Un har divin in parcul imens s-a-nstapanit.

Frunzisurile limpezi par crete, moi dantele ;
Si iarba si samanta si mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici pasarele ;
Nu-i primavara numai, desi nici vara nu-i !

Ce straluciri, ce poze de incantare pline !
Flori de migdal si piersic, corolele clatind,
Vibreaza ca o roza roire de albine,
Cu inima parfumate si guri spre noi tanjind.

Nimic nu misca. Pacea-i deplina in natura!
Pe la fereste, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gazele-n nisipuri, sub umbra de rasura,
Au ametit de parca, sfarsite, se topesc.

Nu simti nimic, nici varsta, nici doruri, nici regrete ;
Esti un copil, ce cata, nestanjenit si pur,
Cu bratele intinse, pe tarm sa se desfete
Pe pajistea tivita de cerul de azur.

Ce bun, ce lent e totul, ce liniste descinde …
Si totusi, obsedante, moi griji parca respir ;
Brusc, linistea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iata : e-aproape un delir !

Conscience
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Anna de Noailles [Anna_de_Noailles ]

Quand le sort semble pur et franc
Et que la jeunesse s’efforce,
Comme la sève sous l’écorce,
À dominer le corps souffrant,
Périr paraît inique et lâche;
On s’acharne à la dure tâche,
Comme un travailleur dans le rang.

J’ai craint d’avoir tort en mourant.

(Anna de NOAILLES, Derniers vers et Poèmes d’enfance, 1934)

CITATE:

1. Nu trebuie să aşteptăm fericirea ca pe un premiu. Când suntem fericiţi nimeni nu ne premiază.

LUCAN

Marcus Annaeus Lucanus (03 noiembrie 39 AD - 30 aprilie 65 AD), mai bine cunoscut în limba engleză ca LUCAN ( / l u k ən / ), a fost un roman poet , născut în Corduba (zilele Córdoba ), în Hispania Baetica . El este considerat una dintre figurile remarcabile ale perioadei latine imperiale , cunoscut în special pentru epoca sa Pharsalia . Tinerețea și viteza de compoziție îl deosebeau de alți poeți.

Cuprins

Viaţă

Trei scurte relatări antice permit reconstrucția unei biografii modeste - cea mai veche atribuită lui Suetonius , alta unei Vacca altfel necunoscute , și a treia anonimă și nedată - împreună cu referințe în Martial , Cassius Dio , Analele lui Tacitus și una din Stațiu e Silvae . Lucan era fiul lui Marcus Annaeus Mela și nepotul lui Seneca cel Bătrân ; a crescut sub tutela unchiului său Seneca cel Tânăr . Născut într-o familie bogată, a studiat retorica la Atena ^[1]și probabil i s-a oferit o educație filozofică și stoică de către unchiul său.

Pagina de titlu gravată a unei ediții franceze a Lucan's Pharsalia , 1657

Soția sa a fost Polla Argentaria, despre care se spune că l-a ajutat cu farsalia sa . ^[2]

El a găsit succes sub Nero , a devenit unul dintre prietenii apropiați ai împăratului și a fost răsplătit cu o chestie înaintea vârstei legale. În 60 d.Hr., a câștigat un premiu pentru extemporizarea lui Orfeu și Laudes Neronis la Neronia cincinală și a fost recompensat din nou când împăratul l-a numit augurat. În acest timp a circulat primele trei cărți ale poemului său epic, Pharsalia (etichetată De Bello civili în manuscrise), care a povestit războiul civil dintre Iulius Cezar și Pompei .

La un moment dat, a început o luptă între Nero și Lucan. Au supraviețuit două relatări foarte diferite despre evenimente care ambele banalizează feudul. Potrivit lui Tacit, Nero a devenit gelos pe Lucan și i-a interzis să-și publice poeziile. ^[3] Potrivit lui Suetonius, Nero a întrerupt o lectură publică a lui Lucan, plecând și convocând o ședință a senatului, iar Lucan a răspuns scriind poezii jignitoare despre Nero. ^[4]

Cu toate acestea, alte lucrări indică o bază mai serioasă a feudului. Lucrările gramaticului Vacca și ale poetului Statius pot susține afirmația că Lucan a scris poezii jignitoare despre Nero. Vacca menționează că una dintre lucrările lui Lucan era intitulată De Incendio Urbis (Despre arderea orașului). ^[5] Oda lui Statius lui Lucan menționează că Lucan a descris modul în care „flăcările nespuse ale tiranului criminal au cutreierat înălțimile lui Remus”. ^[6] În plus, cărțile ulterioare din Pharsalia sunt anti-imperiale și pro-Republică. Această critică a lui Nero și a funcției împăratului ar fi putut fi adevărata cauză a interdicției.

Lucan s-a alăturat ulterior conspirației din 65 d.Hr. a lui Gaius Calpurnius Piso împotriva lui Nero. Conspirația a fost descoperită și a fost obligat, la vârsta de 25 de ani, să se sinucidă prin deschiderea unei vene, dar nu înainte de a-l incriminează pe mama sa, printre altele, în speranța unei grațieri . Potrivit lui Tacitus, în timp ce Lucan a sângerat până la moarte, "(el) și-a amintit câteva poezii pe care le compusese în care povestise povestea unui soldat rănit care murea într-un fel similar de moarte și a recitat chiar rândurile. Acestea au fost ultimele sale cuvinte. " ^[7]

Tatăl său a fost implicat în proscriere, dar mama sa a scăpat. Poemul lui Statius despre Lucan a fost adresat văduvei sale, Polla Argentaria, cu ocazia zilei de naștere a acestuia în timpul domniei lui Domițian ( Silvae , ii.7, Genetliaconul Lucani ).

Lucrări

Pharsalia , 1740

Potrivit lui Vacca și Statius, lucrările lui Lucan includeau:

Muncă supraviețuitoare:

• Pharsalia sau De Bello Civili (Despre războiul civil), despre războaiele dintre Iulius Cezar și Pompei

Adesea atribuit lui (dar și altora):

• Laus Pisonis (Lauda lui Piso), un panegiric al unui membru al familiei Piso

Lucrări pierdute:

• Catachthonion
• Iliacon din ciclul troian
• Epigramate
• Adlocutio ad Pollam
• Silvae
• Saturnalia
• Medea
• Salticae Fabulae
• Laudes Neronis , o laudă a lui Nero
• Orfeu
• Prosa oratio în Octavium Sagittam
• Epistulae ex Campania
• De Incendio Urbis , pe focul roman din 64, acuzându-l poate pe Nero de incendiere