8. /1 IUNIE 2021 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
MIHAIL IVANOVICI GLINKA
| Mihail Glinka | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  Novospasskoe(d), Novospasskoe selskoe poselenie(d), Smolenskaia oblast, Rusia |
| Decedat | (52 de ani)[1] Berlin, Regatul Prusiei |
| Înmormântat | cimitirul Tihvin[*] |
| Frați și surori | Liudmila Ivanovna Șestakova[*] |
| Cetățenie |  Imperiul Rus |
| Ocupație | compozitor muzician |
| Activitate | |
| Studii | Lițeiski Blagorodnîi pansion[*] |
| Gen muzical | operă simfonie romantism Romanță symphonic music[*] muzică de cameră |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb VGMdb | |
Modifică date / text  | |
Mihail Ivanovici Glinka (în rusă Михаил Иванович Глинка, n. 1 iunie 1804 – d. 15 februarie 1857) a fost un compozitor rus. Compozitor genial rus, numit părintele muzicii clasice ruse. El a pus baza operei naționale ruse și a muzicii simfonice.
Glinka credea că muzica secolului al XIX-lea trebuia să fie una cu caracter predominant național, și a fost adeptul operei cu influențe folclorice, folosind melodii cu caracter modal, orchestrația fiind inspirată din sonoritățile timbrale populare, iar subiectele alese, din legendele, miturile și istoria poporului rus. De asemenea, textul utiliza limba rusă.
Glinka a scris prima operă rusă, intitulată „Ivan Susanin”, despre un țăran care salvează viața viitorului țar al Rusiei, prin sacrificiul propriei sale vieți. În opera „Ruslan și Ludmila”, compozitorul propune un bard cu numele Ruslan, în costumație populară, care cântă și se acompaniază.
În urma călătoriei sale în Spania, Glinka compune „O noapte la Madrid”, care îi va servi drept model la întoarcerea în Rusia, când compune fantezia pentru orchestră „Kamarinskaia”, cu elemente modale orientale.
Mihail Ivanovici Glinka, considerat părintele muzicii clasice ruse, s-a născut în anul 1804, în regiunea Smolensk, într-o familie nobiliară, unde se familiarizează de mic cu orchestra de muzicanţi populari de la moşia unchiului său. Era impresionat de sunetele clopotelor dezacordate din sat şi atunci când era bolnav i se duceau mici clopote pentru a se distra. Ia lecţii de desen cu un arhitect şi studiază încă de mic vioara şi pianul. O rudă îndepărtată îi daruieşte o carte despre călătoriile lui Vasco da Gama care-l va face să iubească geografia şi călătoriile până la sfârşitul vieţii. La 10 ani, impresionat de prima audiţie muzicală este incapabil să se concentreze la lecţia de desen şi declară "Muzica este sufletul meu". Între 1817 şi 1822 frecventează un pension rezervat nobilimii de la Petersburg, unde îl cunoaşte pe Puşkin şi ia lecţii cu pianistul irlandez John Field, părintele nocturnelor, apoi cu Charles Mayer şi Leopold Fuchs. Lucrează ca funcţionar public până în 1824, când sănătatea şubredă îl obligă să plece în Italia în 1830, unde cunoaşte la Roma pe V. Bellini, G. Donizetti, Mendelssohn şi pe Berlioz. La Milano ia lecţii de canto cu Basili, directorul Conservatorului. Tot în Italia, scrie două lucrări pentru ansamblu de instrumente, Marele sextet original şi Trio patetic, în care apar caracteristici componistice originale, proprii lui Glinka. Petrece câteva luni la Berlin unde studiază armonie şi contrapunct cu Siegfried Dehn, discipolul lui Beethoven, de la care consideră că a învăţat să compună şi care îl încurajează să realizeze un limbaj muzical naţional utilizând armonia polifonică specifică muzicii Rusiei. Va scrie Capriciu pe teme ruse în 1834 şi Simfonie pe doua teme ruse. Revenit în ţară în 1834, întră în cercul artiştilor din jurul poetului Jukovski, cerc frecventat de Puşkin, Gogol, Kukolnik, Odoievski ş.a. şi compune prima operă rusească - O viaţă pentru ţar, inspirată de Ivan Susanin (cum se şi numea iniţial opera), un ţăran care se sacrifică pentru ţar şi pentru a opri o invazie poloneză. Premiera operei, în 1836, la Petersburg este un succes, deşi e primită cu reţineri de către unii nobili ce considerau punerea în scenă a vieţii unui om de rând un afront. Pentru urmatoarea operă, Ruslan şi Ludmila, alege un subiect din Puşkin. Pusă în scenă în 1842, opera se loveşte din nou de reticenţele nobililor ruşi. Va fi apreciată de Franz Liszt, după ce compozitorul, nemulţumit, părăseşte o vreme ţara. La Paris se reîntalneşte cu Berlioz care dirijează fragmente din operele lui Glinka în concertetele sale. Glinka dă un concert din lucrări proprii despre care Berlioz scrie laudativ în "Journal des Débats". În Spania, compune două uverturi simfonice Jota aragoneză sau Uvertura spaniolă Nr. 1 (1845) şi Noapte la Madrid sau Uvertura spaniolă Nr.2., iar la Varşovia, în 1848, compune Kamarinskaia, o fantezie simfonică pe motive populare ruse, considerată prima lucrare simfonică naţională rusă şi "începutul şcolii simfonice ruse", cum avea să spună Ceaikovski. Vals Fantezie pentru pian compus în 1839 şi rescris pentru orchestră, este considerat primul vals simfonic rus. "Ce opera putem face cu melodiile noastre populare! Opera lui Glinka este doar un frumos început" - avea să spună Gogol. Se întoarce la Petersburg, iar în 1851 revine la Varşovia unde compune pentru orchestra guvernatorului general, descoperă şi studiază muzica lui Gluck. Continuă să compună în genuri muzicale diferite, inclusiv muzică sacră. În anul 1856, la Berlin, continuă încă să studieze pentru a-şi desăvârşi tehnica componistică. Meyerbeer, director general muzical al Orchestrei regale, îi programează terţetul din O viaţă pentru ţar, cu care obţine un mare succes. După spectacol, Glinka se îmbolnăveşte grav şi moare la 3 februarie 1857. Corpul lui a fost ulterior reînhumat în catedrala Al. Nevski din Petersburg.
Ecranizări
- 1938 Ruslan și Ludmila (Руслан и Людмила), regia Ivan Nikitchenko
- 1946 Glinka (Глинка), regia Leo Arnștam
În prima jumătate a veacului al XIX-lea, cel mai reprezentativ curent din cultura muzicală europeană este cel romantic, ilustrat de Weber, Schubert, Mendelssohn, Chopin, Schumann, Berlioz, Chopin, Liszt, Verdi, Wagner. Tot în această perioadă, în istoria multor popoare europene este înscrisă lupta pentru eliberare naţională. Împotriva Europei “naţiunilor” se ridică în 1815 “Sfânta Alianţă”, o asociaţie cu caracter internaţional alcătuită din patru mari imperii (rus, englez, austriac, prusac), care au înăbuşit cu forţa mişcările revoluţionare şi de eliberare a naţiunilor din Europa, împiedicând evoluţia statelor moderne.
“Congresul de la Viena” a oprit victoriile împăratului francez Napoleon, care dorea să unifice popoarele într-o Europă “a tuturor naţiunilor”. Ca reacţie la ascensiunea lui Napoleon, Germania s-a configurat naţional, în schimb Polonia visa să renască sub aripile vulturului corsican. În anul 1812, Ţările Române scapă ciuntite doar de Basarabia, deşi Imperiul rus ar fi vrut să le înghită complet. Italia începe lupta de eliberare de sub stăpânirea străină şi porneşte “Risorgimento”-ul, iar, în anul 1814, Serbia se revoltă şi îşi înteţeşte lupta pentru independenţa deplină a statului. După revoluţia din anul 1821, Grecia începe renaşterea ca stat independent, rupt din chingile Imperiului otoman.
Toată această mişcare de eliberare a popoarelor a stimulat interesul creatorilor pentru folclor. Desluşim în cultura muzicală a vremii tendinţa clădirii unei arte naţionale, bazată pe cântecul popular. Weber, care a oglindit fantasticul basmului în operele sale, şi Schubert, care a reliefat universul robust al cântecelor şi dansurilor germane în creaţia sa vocală şi instrumentală, fac începutul. Creând rapsodia din cântece şi dansuri populare maghiare, Liszt deschide calea muzicii naţionale. Şi la Chopin desluşim o puternică amprentă naţională în opera sa. Cel care intuieşte că secolul al XIX-lea va fi leagănul şcolilor naţionale este Schumann, care la vârsta de 23 de ani exclamă: “Arta va fi marea fugă în care diferite popoare alternează în cânt.”
Cu toate că cultura muzicală rusă era în întregime tributară muzicii apusene, şi în Rusia s-au făcut timide încercări de abordare a tematicii legate de viaţa poporului, adoptându-se formule ruse în creaţia muzicală. Dacă în ţările apusene, şi chiar în Polonia şi Ungaria, exista o apropiere între muzica cultă şi cea populară, în Rusia era o discrepanţă între cele două arte. Trebuia creat un limbaj cult cu o morfologie diferită, cu o metrică nouă şi o armonie modală, organic izvorâte din melosul popular. Nu trebuia să se înnoiască limbajul şi formele existente, aşa ca în alte ţări, ci trebuia făurit un nou limbaj, noi forme şi un nou stil. Predecesorii lui Glinka fac începutul, iar el pune bazele şcolii naţionale ruse.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Rusia se profila o încordată năzuinţă de eliberare socială şi naţională. Preluând la sfârşitul veacului al XVIII-lea frânele puterii economice, burghezia şi-a consolidat forţa politică, contribuind la decăderea vechilor instituţii aristocratice. În Rusia ţaristă, curentul liberal, promovat de burghezie, va accentua sentimentul naţional, mai ales după izbânda asupra armatelor napoleoniene, care invadaseră ţara. Numeroase asociaţii secrete revoluţionare luptau împotriva ţarismului. Revolta armată a decembriştilor (1825), deşi înăbuşită în sânge, va impulsiona nemulţumirea poporului. Şi în literatura vremii, prin Puşkin, Lermontov, Gogol, Turgheniev, Nekrasov ş.a., străbate sentimentul naţional, iar critica literară subliniază importanţa tematicii patriotice. În aceste condiţii, şi în cultura muzicală se produc prefaceri adânci.
Tributară Apusului, în special muzicii italiene, viaţa muzicală a vremii se desfăşura la curtea ţarului şi în saloanele nobililor. La curtea din Petersburg, renumiţi compozitori italieni, ca Galuppi, Sarti, Paisiello, Cimarosa, vin în fruntea trupelor de operă şi cuceresc viaţa muzicală a artistocraţiei. Încercările lui Francesco Araja (care a folosit un libret în limba rusă), Caterino Cavos (1776-1840), Alexei Volkov, Ev. I. Fomin, Alexis Verstovski, care tratează subiecte din viaţa rusă şi folosesc librete în limba rusă, sunt un prim pas în crearea operei naţionale. Cu toate aceste timide încercări de folosire a folclorului, muzica rămâne copleşită de stilul italian.
Paralel cu viaţa muzicală italienizată a marilor saloane, în casele oamenilor modeşti se păstra tezaurul viu al vechilor cântece populare. Aceste creaţii sincere, ferite de stilizări artificiale, au fost răspândite de formaţiile artistice de la curtea unor boieri, unde trupe de teatru sau orchestre erau alcătuite din ţărani. Folclorişti importanţi, ca Razumovschi, Orlov sau Danilov scot la lumină bogata creaţie populară prin publicarea de culegeri.
Născut în 1804, la Novospaskoe din districtul Smolensk, M. I. Glinka se bucură în copilărie de o instrucţie muzicală, învăţând de mic pianul şi vioara. Un rol important asupra formaţiei sale l-a avut mica orchestră populară de la moşia unchiului său. Aceşti muzicanţi l-au familiarizat cu intonaţiile muzicii populare şi cu posibilităţile expresive ale instrumentelor populare. La 14 ani este dat la Pensionul fiilor de nobili de pe lângă “Institutul Pedagogic” din Petersburg, unde îi cunoaşte pe decembristul Küchelbecker, un înflăcărat militant împotriva influenţelor străine din viaţa literară, şi pe marele Puşkin, care îi va influenţa mult opera. Ia lecţii de pian cu John Field, creatorul nocturnei, şi cu Charles Meyer. După absolvirea şcolii, intră ca funcţionar la “Ministerul Comunicaţiilor”, dar nu-şi întrerupe preocupările muzicale.
Având o sănătate şubredă, tânărul Glinka renunţă la slujbă şi pleacă în Italia (1830), unde urmăreşte cu asiduitate spectacolele de operă şi unde îi cunoaşte pe V. Bellini, G. Donizetti, Mendelssohn şi pe Berlioz, aflaţi la Roma. Şederea în Italia a fost pentru el o adevărată şcoală. Fără ca arta italiană să-l copleşească, el aderă la patosul melodiei vocale, respingând însă strălucirea ei exterioară. După o şedere la Paris şi Baden, în 1833 pleacă la Berlin, unde eruditul profesor şi compozitor Siegfried Dehn îl iniţiază în domeniul armoniei şi contrapunctului, asigurându-i o bază tehnică şi îndemnându-l să încerce procedee armonico-polifonice specifice muzicii ruse, adică să realizeze un limbaj muzical naţional.
Întors în patrie, în anul 1834, scrie un Cvartet de coarde în spirit haydnian, un Sextet şi un Trio patetic (pentru pian, clarinet şi fagot). După ce cunoaşte cercului de artişti grupaţi în jurul poetului Jukovski, cerc frecventat de Puşkin, Gogol, Kukolnik, Odoievski, se hotărăşte să scrie o operă.
Ziua de 9 decembrie 1836, data premierei operei sale Ivan Susanin, pe scena Operei Imperiale, este ziua de naştere a operei naţionale ruse. I-a schimbat titlul în Viaţă pentru ţar pentru a capta bunăvoinţa ţarului şi a cercurilor curţii. Succesul acestei opere patriotice, cu un conţinut eroic şi o muzică naţională izvorâtă din seva populară, n-a putut înăbuşi meschinele critici ale nobililor, care nu erau dispuşi să asiste la scene din viaţa poporului. Aristocraţii ruşi i-au etichetat muzica drept “muzică bună pentru vizitii”. Obişnuiţii operei italiene doreau pe scenă eroi din mitologie sau o muzică de facil sentimentalism, cu strălucitoare pasaje de virtuozitate, şi nu scene de masă cu muzica vie a poporului. Cu toată ostilitatea celor puternici, în recenziile spectacolului se sublinia pentru prima oară ideea şcolii naţionale ruse şi i se defineau notele caracteristice.
Din anul 1840 datează muzica sa de scenă la Prinţul Holski de Kukolnik. După doi ani se reprezintă cea de a doua sa operă, Ruslan şi Ludmila, operă basm pe un libret inspirat după Puşkin. Deşi s-a bucurat de mare succes, ţarul a părăsit loja înaintea terminării spectacolului, iar nobilimea a considerat audierea lucrării o pedeapsă.
Dezamăgit de atitudinea cercurilor conducătoare, care nu i-au recunoscut talentul, Glinka a întreprins o lungă călătorie în străinătate. La Paris, în 1844, fragmente din lucrările sale dramatice au produs un entuziasm deosebit. Liszt a realizat parafraze pe teme din operele sale, iar Berlioz i-a dirijat fragmente din opere. În Spania, după un contact direct cu bogata muzică populară spaniolă, Glinka scrie Jota aragoneză şi O noapte la Madrid. La Berlin l-a revăzut pe Dehn, care a fost încântat de creaţia sa. La Varşovia compune Kamarinskaia, o fantezie simfonică pe motive populare ruse, considerată prima lucrare simfonică naţională rusă.
Ultimii ani ai vieţii (1848-1856), i-a petrecut în călătorii şi lângă sora sa Ludmila Şestakova, la care se adunau criticul Serov, compozitorii Dargomîjski, Balakirev, care îi vor contiuua opera de clădire a şcolii naţionale ruse. În anul 1856, pleacă iar la Berlin pentru a-şi desăvârşi tehnica componistică. Studiază din nou cu Dehn, lucrând teme cu inflexiuni folclorice şi de provenienţă bizantină. Acum adânceşte şi operele lui Gluck. Meyerbeer, care ocupa postul de director general muzical al Orchestrei regale din Berlin, îi programează într-un concert terţetul din Ivan Susanin, cu care obţine un mare succes. După spectacol, Glinka se îmbolnăveşte grav şi la scurt timp se stinge din viaţă, la 3 februarie 1857. Corpul lui a fost ulterior reînhumat în catedrala Al. Nevski din Petersburg.
Pentru istoria muzicii ruse, creaţia sa este importantă, căci el iniţiază procesul de formare a şcolii naţionale prin asimilarea cântecului ţărănesc şi a vechii muzici bisericeşti. A cunoscut foarte bine polifonia renascentistă, patosul tragic gluckist, stilul clasic mozartian, dar şi lirismul chopinian şi cel furtunos al lui Berlioz. A studiat muzica bisericească rusă, dar şi creaţia lui O. Lasso şi Palestrina. Deşi preia diferite modalităţi de exprimare, el nu este un epigon sau un servil imitator al influenţelor străine, căci grefează toate înrâuririle pe muzica populară. A găsit pentru cântecul popular ţesături armonico-polifonice corespunzătoare, conştient fiind că limbajul muzical apusean era străin de cântecul rus, pe care-l considera “un copil al nordului, cu multe legături cu cântecul oriental”. Şi pentru muzica bizantină a găsit armonizări modale potrivite.
Trăind în epoca romantismului, Glinka vădeşte în creaţia sa trăsături ale acestui important curent artistic, care va domina cultura muzicală europeană în secolul al XIX-lea. Predilecţia pentru coloritul naţional din paginile descriptive, denotă adeziunea sa la romantismul vremii. Deşi curentul romantic a contribuit la dezvăluirea fanteziei sale creatoare, el îmbină principiile artei romantice cu cele clasice.
Inspirându-se din literatură sau din pitorescul naturii, Glinka va revigora formele clasice datorită suflului său romantic, deşi uneori tonusul emoţional este zăgăzuit de canoanele clasice. Inspirându-se din literatură sau din pitorescul naturii, Glinka va da o nouă viaţă structurilor tradiţionale datorită avântului său romantic. Uneori impulsul romantic este frânat de formele clasice în care şi-a turnat ideile muzicale, stăvilind însă orice exagerare a subiectivismului romantic. Această împletire a principiilor clasice cu atitudinea romantică este una din trăsăturile stilului său.
Cel mai important gen al creaţiei sale este opera. În opera naţională Ivan Susanin, foloseşte o temă din viaţa poporului şi realizează imagini muzicale cu un limbaj provenit din creaţia populară. În opoziţie cu opera eroică a lui Gluck şi cea franceză “a salvării”, în opera Ivan Susanin redă eroismul poporului prin puternice scene de masă. Eroismul lui Susanin nu este de natură subiectivă, căci el nu urmăreşte un ţel personal, ci prin sacrificiul vieţii sale el opreşte invazia poloneză. Opuse desfăşurărilor fastuoase şi factice din grand-opera istorică, în aceste scene vii de epopee populară foloseşte citatul folcloric sau melodii proprii inspirate din tezaurul popular. În concepţia sa, poporul nu este doar un decor sau un erou secundar, ci devine personajul principal al acţiunii. Considerând poporul ca erou central, el a trebuit să realizeze ample scene populare cu complexe desfăşurări corale, care vor deveni tipice operei ruse.
Pentru realizarea dramaturgiei muzicale, Glinka apelează la toate formele de exprimare vocală: recitative, arioso-uri, arii dezvoltate, cântece lirice. Romanţa Antonidei, Cântecul lui Vania, aria lui Susanin zugrăvesc aceste personaje cu ajutorul romanţei, al cântecului cu cuplete sau al ariei. Prin motive tematice cu ritmuri specifice şi cu colorate ţesături orchestrale, Glinka reuşeşte să creioneze diferite personaje şi situaţii. Peste tot pluteşte însă cântecul rus, încât pe drept cuvânt criticul Odoievski considera că Glinka “a ştiut să înalţe melodia cântecului popular la rang de tragedie”. Compozitorul a prezentat sentimentul patriotic şi eroismul nu ca însuşiri individuale ale unui om excepţional, aşa cum le concep romanticii, ci ele caracterizează întregul popor.
Opera legendară cu elemente comice, Ruslan şi Ludmila are profunde semnificaţii. Aşa cum basmul popular are sensuri simbolice, tot aşa lupta lui Ruslan pentru eliberarea Ludmilei poate ilustra bătălia poporului rus împotriva opresiunii ţariste. Având la bază lumea fantastică a basmului, opera conţine momente unde binele alternează cu răul, vrăjitorii cu prinţi exotici. Şi în această operă, fiecare personaj capătă contur prin episoade muzicale independente.
Ca şi Ivan Susanin, această operă începe şi se termină cu mari scene corale, subiectul legendar fiind subliniat de pitorescul muzicii orchestrale cu ecouri orientale. Deşi nu abundă în scene populare, ca în Ivan Susanin, muzica operei are o evidentă notă rusă şi îndrăzneţe înnoiri de limbaj. Găsim reuşite tablouri simfonice, atât uvertura cât şi introducerile actelor fiind sugestive piese orchestrale. Arătând că muzica operei Ruslan şi Ludmila este mai bogată, Ceaikovski subliniază că: “Marile realizări în artă sunt preţuite nu atât după forţa de creaţie spontană manifestată în ele, ci după perfecţiunea formelor în care a fost turnată această forţă, după echilibrul părţilor componente, după măsura în care ideea de bază a fost izbutit contopită cu expresia ei exterioară”.
Tot Glinka realizează prima încercare în domeniul simfonic, Uvertura-fantezie (1834) fiind o experienţă în vederea constituirii unei simfonii pe teme ruse. S-a păstrat numai prima parte, în care răzbat două cântece populare autentice, prima ca temă pentru introducere şi a doua ca idee principală din Allegro-ul sonatei. Dacă Uvertura este doar o încercare, fantezia simfonică Kamarinskaia (1840), scrisă pe două cântece populare – unul de nuntă şi jocul Kamarinskaia – este prima lucrare simfonică autentic rusă. După o jumătate de veac de la compunerea acestei lucrări, Ceaikovski sublinia importanţa acestei fantezii: „S-au scris numeroase compoziţii simfonice ruse. Putem să spunem că avem o adevărată şcoală simfonică rusă şi toată-i în Kamarinskaia, aşa cum stejarul este în ghindă. Şi, vreme îndelungată se vor adăpa autorii ruşi din acest izvor bogat, căci este nevoie de timp îndelung şi de multe forţe pentru a-i sorbi bogăţia până la fund”.
Cele două uverturi spaniole – Jota aragoneză şi Noapte la Madrid – sunt două piese simfonice pitoreşti, în care prelucrează cântece populare spaniole de joc, orchestrându-le cu limpezime şi mult simţ al culorii orchestrale. Alături de acestea, Valsul fantezie, cu bogate nuanţe orchestrale, întregeşte creaţia sa simfonică, care va constitui un model pentru urmaşi. Teme spaniole îl vor inspira pe Korsakov în scrierea Capriciului spaniol, cele italiene pe Ceaikovski în Capriciul italian, iar valsul va pătrunde în suite, simfonii, balete prin Ceaikovski şi în muzica de cameră prin Glazunov.
Cu variat conţinut, romanţele sale prezintă gradate nuanţe expresive şi reflectă diferite stări sufleteşti, de la meditaţia elegiacă (Ţin minte clipa minunată) la dramatismul zguduitor (Inspecţie de noapte). Pentru realizarea expresiei muzicale, Glinka foloseşte factura curentă a romanţei sentimentale (Nu mă ispiti) sau îmbină elementele cântecului popular ţărănesc cu romanţa citadină. Alteori abordează monologul dramatic (Sărmanul cântăreţ), împrumută factura barcarolei (Noapte veneţiană), marşul (Cântec de adio), polca (Adela) sau chiar balada (Inspecţia de noapte). Ciclul de romanţe Despărţire de Petersburg, scris într-o epocă de mari frământări sufleteşti, trădează un profund dramatism. Dintre poeţii ruşi, pe a căror texte a scris lucrări vocale, i-a preferat pe Puşkin şi Jukovski, iar dintre cei străini Glinka a ales pe Goethe, a cărui Margareta la torcătoare a constituit una din cele mai realizate piese. El a reuşit să traducă cu mijloace simple, dar grăitoare, imaginile pline de semnificaţii ale poeţilor ruşi într-un limbaj specific.
În istoria muzicii, Glinka are meritul de a fi pus bazele şcolii naţionale ruse. El este creatorul operei basm, al operei epice şi legendare, al romanţei ruse şi al primei creaţii simfonice ruse. Rămâne un important compozitor naţional, întrucât îmbină tehnica muzicală europeană cu cântecul popular, căruia îi găseşte ţesături armonico-polifonice adecvate. Atât predilecţia pentru coloritul naţional, cât şi pentru descripţia peisagistă denotă influenţa muzicii romantice din timpul său. În funcţie de cerinţele dramaturgiei muzicale, el abordează variate tipuri de expresie, dominând cantabilitatea de tip popular rus şi o variată paletă timbrală. Indiferent de genul abordat – dramatic, simfonic, cameral – limbajul său muzical prezintă o expresie laconică cu ponderate mijloace de exprimare, ceea ce-i conferă o notă de clasicitate.
Opera Ivan Susanin
Ivan Susanin (în rusă: Ива́н Суса́нин , IPA: [ɪˈvan sʊˈsanʲɪn] ; mort în 1613) a fost un erou național rus și martir al timpului de necazuri de la începutul secolului al XVII-lea . Potrivit legendei populare, Susanin a îndrumat trupele poloneze care căutau să-l omoare pe țarul Mihail pe o cărare falsă adânc în pădurea rusă și nu au mai fost auzite.
Dovezi
În 1619, un Bogdan Sobinin din satul Domnino, lângă Kostroma , a primit de la țarul Mihail jumătate din satul Derevischi. Potrivit cartei regale existente, terenurile i-au fost acordate pentru a-l răsplăti pe socrul său, Ivan Susanin, care a refuzat să le dezvăluie polonezilor locația familiei țarului.
Cartele ulterioare (din 1641, 1691 și 1837) au repetat cu sârguință frazele cartei din 1619 despre Ivan Susanin „investigat de polonezi și lituanieni și supus unor torturi incredibile și mari pentru a afla unde se află marele țar, dar, deși conștient de asta și de suferință dureri incredibile, fără a spune nimic și în răzbunare pentru faptul că acest lucru a fost torturat de polonezi și lituanieni până la moarte ”.
La începutul secolului al XIX-lea, cartele au atras atenția istoriografiei rusești rămase, iar Ivan Susanin a fost proclamat erou național rus și simbol al devoțiunii țăranilor ruși față de țar. Susanin a fost promovat oficial [ de cine? ] ca erou național și comemorat în poezii și opere, cum ar fi opera lui Mihail Glinka din 1836 O viață pentru țar . [1] A evoluat treptat o legendă despre viața și moartea lui Ivan.
Legendă
Satul Domnino era deținut de Xenia Shestova , soția lui Fyodor Romanov și mama lui Mihail Romanov . La alegerea lui Mikhail pe tronul rus în 1613, Zemsky Sobor l-a trimis pe prințul Vorotynsky și alți câțiva boieri să-l informeze pe Mikhail, care locuia la Domnino, despre alegerea sa.
Cu toate acestea, multe detașamente poloneze au rătăcit în Rusia. Ei l-au susținut pe Sigismund III Vasa , care a refuzat să accepte înfrângerea sa și a revendicat în continuare tronul rus. Unul dintre ei a descoperit vestea și a trimis trupe la Kostroma pentru a-l găsi și ucide pe tânărul țar.
Se spune că nu erau siguri de drumul spre Domnino și așa că au început să ceară localnicii indicații. În pădurile din apropierea satului, s-au întâlnit cu un tăietor, Ivan Susanin, care a promis că îi va lua printr-o „comandă rapidă” printr-o pădure direct la Mănăstirea Hypatiană , unde se pare că se ascundea Mihail. Dușmanii lui l-au urmat pe Susanin și nu s-au mai auzit de el. Se presupune că Susanin i-a condus atât de adânc în pădure încât nu au putut găsi o cale de ieșire și astfel au pierit în frigul aspru al nopții de februarie.
Ginerele lui Susanin, pe care Susanin îl trimisese în secret pe o cale diferită, l-a avertizat pe Mihail, iar călugării l-au ascuns de alte raiduri poloneze. Mihail a fost încoronat ca țar, a condus Rusia timp de 32 de ani și a fondat dinastia Romanov .
Moştenire
Poveștile și imaginile lui Ivan Susanin ca un patriot iconic rus au inspirat mulți artiști, compozitori și scriitori, în special în Imperiul Rus. Kondraty Ryleyev a glorificat exploatele lui Susanin într-un poem, iar Mikhail Glinka a scris una dintre primele opere rusești de renume internațional, „ Ivan Susanin ”, sau „O viață pentru țar”. Titlul original al operei a operei urma să fie „Ivan Susanin”, după erou, dar când Nicolae I a participat la o repetiție, Glinka a schimbat titlul în „O viață pentru țar” ca un gest încântător. Acest titlu a fost păstrat în Imperiul Rus până la Revoluția Rusă , când a revenit la „Ivan Susanin”. Opera'este deschis- monarhistlibretul a fost editat pentru a se conforma ideologiei sovietice . Melodia imnului țarului de pe finalul lui Ceaikovski din 1812 a fost, la rândul său, înlocuită de corul "Slavă, slavă ție, sfinte Rus '!" ( Славься, славься, святая Русь! ), Din opera lui Glinka. [2]
În 1838, Nicolae I a comandat construirea unui monument lui Susanin în Kostroma, dar a fost distrus de bolșevici , care au fost jigniți de statuia țarului pe care monumentul o încorporează. Mai târziu, au ridicat un alt monument pentru erou.
Nikolay Kostomarov , un istoric opus regimului lui Nicolae, a fost primul care a ridicat problema îndoielnicului istoric al legendei, deoarece în 1612 a trăit Mihail Romanov în mănăstirea Ipatiev , nu Domnino. Argumentele sale au fost respinse de către erudiți mai ortodocși ca Mihail Pogodin și Serghei Solovyov .
Numele „Susanin” a devenit un clișeu ironic în limba rusă pentru o persoană care conduce undeva pretinzând că știe calea, dar în cele din urmă dovedește că nu. Un renumit limerick popular este citat pentru a invoca clișeul în astfel de situații, care poate fi tradus aproximativ cu: „Ivan Susanin, în ce capcană părăsită de dumnezeu am aterizat? "
Piesa lui Glinka O viață pentru țar a fost prezentată foarte mult pe parcursul sărbătorilor tercentenare ale lui Romanov . A fost interpretată într-un spectacol de gală la Teatrul Mariinsky , [3] [1] Spectacolele au fost organizate în toată Rusia de școli, regimente și companii de amatori. Broșurile și presa de penny au tipărit povestea lui Susanin ad nauseam și un ziar a povestit cum Susanin le-a arătat tuturor soldaților cum să-și îndeplinească jurământul față de suveran. În partea de jos a monumentului Romanov din Kostroma, o personificare feminină a Rusiei dă binecuvântări unui Susanin îngenuncheat. În Kostroma, lui Nicolae al II-lea i s-a prezentat chiar și un grup de țărani Potemkin, care pretindea că sunt descendenți ai lui Susanin. [4]
М.Глинка. Иван Сусанин. Большой театра СССР. Glinka. A Life for the Tsar (Ivan Susanin) (1979)
Ruslan și Lyudmila (în rusă: Руслан и Людмила , tr. Ruslán i Lyudmíla ascultă ( ajutor · info ) ) este o operă în cinci acte (opt tablouri) compusă de Mikhail Glinka între 1837 și 1842. Opera se bazează pe poezia din 1820 a același nume de Alexandru Pușkin . Libretul rus afost scris de Valerian Shirkov, Nestor Kukolnik și NA Markevich, printre alții. Moartea lui Pușkin în celebrul duel l-a împiedicat să scrie el însuși libretul așa cum era planificat.
Astăzi, cea mai cunoscută muzică din operă este uvertura sa .
Istoria performanței
Premiera a avut loc la Sankt Petersburg pe 27 noiembrie ( stil vechi ) 1842 la Teatrul Bolshoi Kamenniy . Lipsa inițială de entuziasm pentru această producție de inspirație rusă a fost atribuită gustului tot mai mare al publicului din Sankt Petersburg la opera italiană, care a fost atât de pronunțat încât în 1843, țarul Nicolae I a înființat o companie de operă italiană în Teatrul Bolshoi Kamenniy, iar compania rusă de operă și-a pierdut casa. [1] Patru ani mai târziu, opera a primit premiera la Moscova la Teatrul Bolshoiîn 1846. Opera a fost un pilon al Bolșoiului, în ultimii 165 de ani, având în scenă peste 700 de spectacole în 9 producții diferite. [2]
Opera a fost interpretată pentru prima dată la 4 iunie 1931 la Lyceum Theatre din Londra și în SUA ca versiune de concert la New York la 26 decembrie 1942. A primit prima sa reprezentație în SUA de către Compania de operă din Boston, Sarah Caldwell . la 5 martie 1977. [3]
_1901_as_Farlaf_in_Ruslan_and_Lyudmila.jpg)
Roluri
Rezumat
Actul 1
În sala de banchete a lui Svetozar, are loc sărbătoarea nunții pentru Ruslan și Lyudmila. Oaspeții îl ascultă pe Bayan cântând un cântec care prezice nenorocire pentru miri, urmat de fericire din dragostea adevărată. Lyudmila, întristată de perspectiva de a-și părăsi tatăl, oferă cuvinte de mângâiere pretendenților ei fără succes, Farlaf și Ratmir, și apoi se angajează Ruslan. Svetozar binecuvântează cuplul. Dintr-o dată totul se întunecă și se aude un tunet. Oamenii sunt paralizați de o vrajă, în timp ce doi monștri o duc pe Lyudmila. Când lumina revine și toată lumea își revine, intră în panică în legătură cu dispariția Lyudmilei. Svetozar îi promite jumătate din regat și mâna lui Lyudmila bărbatului care o aduce înapoi. Cei trei pretendenți s-au pregătit pentru călătoria de a o găsi pe Lyudmila.
Actul 2
Tabloul 1
Ruslan dă peste peștera vrăjitorului amabil Finn, care îi spune că vrăjitorul malefic Chernomor a fugit cu Lyudmila și că Ruslan este omul care îl va distruge. Ruslan îl întreabă pe Finn de ce trăiește în acest loc pustiu, iar Finn relatează povestea de acum mulți ani, când era păstor în patria sa îndepărtată (spune că este „un finlandez") și s-a îndrăgostit de o fată frumoasă pe nume Naina. Când i-a respins declarația de dragoste, el a plecat să lupte cu dușmanii pentru pradă. Întorcându-se cu acest pradă, i-a prezentat-o lui Naina, dar ea l-a respins din nou. Apoi s-a hotărât să studieze magia pentru a o câștiga; au trecut mulți ani și, prin vrăjitorie, a convocat în cele din urmă o femeie bătrână, cu părul cenușiu și cocoșată - era Naina, care acum era înnebunită de pasiunea pentru el. El a fugit de ea și Pentru că a abandonat-o, Naina este mistuită de ură răzbunătoare, care va cădea de asemenea asupra Ruslanului. Asigurându-l că Lyudmila nu va fi rănită, Finn îi instruiește Ruslanului să se îndrepte spre nord, iar ei doi părăsesc opusul. directii.
Tabloul 2
Într-un loc pustiu, lașul Farlaf se întreabă dacă ar trebui să continue să-l caute pe Lyudmila, când decrepita Naina se apropie de el. Ea promite să o ia pe Lyudmila pentru el și să o trimită pe Ruslan departe. Ea dispare, iar Farlaf se bucură de triumful lui.
Tabloul 3
Ruslan, după ce a ajuns la un deșert cețos, presărat cu arme și oase dintr-o bătălie trecută, se întreabă despre cauza acestei scene și dacă și el poate ajunge la fel. El alege un scut și o suliță noi de la sol pentru a înlocui armele rupte, dar nu găsește o sabie suficient de grea pentru a-și completa noul set de armuri. Când ceața se ridică, un cap uriaș este dezvăluit și suflă prin buze pentru a ridica o furtună, astfel încât să-l alunge pe Ruslan. Când Ruslan lovește capul cu sulița, Capul cade înapoi și dezvăluie o sabie dedesubt. Îl ia și îl întreabă pe Cap de unde a venit. Pe măsură ce moare, Capul explică că odinioară a fost un uriaș, iar fratele său pitic este vrăjitorul malefic Chernomor. Sabia era destinată să-i omoare pe amândoi; așa că, pentru a preveni soarta, Cernomor l-a păcălit pe uriaș, l-a decapitat,și și-a zburat capul viu în deșertul îndepărtat pentru a păstra sabia protejată sub el. Cu sabia acum în mâinile lui Ruslan, Capul solicită răzbunare asupra Cernomorului.
Actul 3
Tinerele fecioare ademenesc călătorii trecători să intre în castelul magic al Nainei. Apare Gorislava, în căutarea lui Ratmir, care o luase captivă și apoi o abandonase. După ce ea pleacă pentru o clipă, Ratmir însuși vine pe scenă și cade sub vraja fecioarelor, care îl seduc cu dans. Ultimul oaspete atras de castel este Ruslan, care se trezește uitându-se de Lyudmila când a văzut Gorislava. Deodată apare Finn; și, după ce a pronunțat o soartă fericită pentru Ratmir cu Gorislava și pentru Ruslan cu Lyudmila, castelul se transformă într-o pădure în timp ce decid să o salveze pe Lyudmila.
Actul 4
În grădinile magice ale Cernomorului, Lyudmila tânjește după Ruslan și rezistă influenței împrejurimilor fermecate. Sosește Chernomor cu alaiul său; se fac dansuri. Un apel de trompetă semnalează o provocare din partea Ruslan. Chernomor o pune pe Lyudmila sub o vrajă de somn și pleacă să se lupte cu Ruslan, care la scurt timp vine pe scenă purtând triumfător barba lui Chernomor în jurul căștii. Deși este descurajat de starea lui Lyudmila, Ruslan, împreună cu Ratmir și Gorislava, hotărăsc să se întoarcă la Kiev cu Lyudmila pentru a solicita ajutorul magilor de acolo. Foștii sclavi ai Cernomorului vin liber.
Actul 5
Tabloul 1
Într-o vale luminată de lună, Ruslan, Ratmir și Gorislava, împreună cu Lyudmila, au tabărat pentru noapte. Ratmir, care stă de pază, își face griji pentru Ruslan și apoi își exprimă fericirea la reuniunea sa cu Gorislava. Deodată, sclavii declară că Lyudmila a fost din nou răpită și că Ruslan a plecat în căutarea ei. Apare Finn, îi dă un inel magic lui Ratmir care o va trezi pe Lyudmila când va fi adusă înapoi la Kiev.
Tabloul 2
Lyudmila doarme în sala de banchete a lui Svetozar. Se pare că Farlaf, cu ajutorul Nainei, a răpit-o pe Lyudmila și a adus-o la Kiev, astfel încât să pară că a fost salvatorul ei. Cu toate acestea, el nu o poate trezi. Caii se apropie și sosesc Ruslan, Ratmir și Gorislava. Ruslan îi aduce inelul magic lui Lyudmila, iar ea se trezește. Pe măsură ce tabloul se deschide spre o vedere asupra Kievului, oamenii se bucură de zeii lor, de patria lor și de tânărul cuplu.
Principalele arii și numere
Actul de deschidere 1
- Aria: Cavatina "Sunt trist, dragă tată!", Каватина «Грустно мне, родитель дорогой!» (Lyudmila)
Actul 2
- Aria: Baladă „Bine ai venit, fiul meu”, Баллада «Добро пожаловать, мой сын» (Finn, Ruslan)
- Aria: Rondo „Ora cîștigului meu este aproape”, Рондо «Близок уж час торжества моего» (Farlaf)
- Aria: „O câmp, câmp, care te-a împrăștiat cu oase de oameni morți”, «О поле, поле, кто тебя усеял мертвыми костями» (Ruslan)
Actul 3
- Aria: „Umbra nopții a urmat căldura aprinsă”, «И жар и зной сменила ночи тень» (Ratmir)
- Dansuri
Actul 4
- Aria: Aria (Lyudmila)
- Martie: Marșul Cernomorului, «Марш Черномора» (orchestră)
- Dansuri orientale, «Восточные танцы» (orchestră)
- Dans turcesc, «турецкий танец»
- Dans Arabian, «арабский танец»
- Lezginka , «лезгинка»
Structura
Analiză
.jpg)
La fel ca și O viață pentru țar , Ruslan folosește unele aspecte ale muzicii populare rusești; este remarcat și pentru utilizarea imaginativă a disonanței, cromatismului și a elementelor orientale. O consecință deosebită este utilizarea întregii scale de tonuri pentru prima dată în muzica rusă. [4] Este asociat în mod tematic în special cu Chernomor și, ca rezultat, a devenit atât de popular în rândul compozitorilor ruși pentru sugerarea unor personaje sau situații malefice sau rău intenționate, încât chiar și astăzi muzicienii ruși se referă la întreaga gamă de tonuri ca gama Chernomora sau „scara Chernomor” ". [5]
Uvertura plictisitoare este una dintre cele mai cunoscute piese de spectacol orchestrale din vest și cunoscută pentru că este un coșmar pentru basiști. [6] O orchestral caracteristică a actului 1 este utilizarea pian și harpă să sugereze timbrul de guzlă . Datoria Glinka la modelele operatic occidentale este abundent aparentă în Rondo Farlaf lui, o emulare rus al lui Figaro „ Largo al factotum “ de Rossini Bărbierul din Sevilla .
Tratamentul de variație al melodiei populare de la Glinka s-a cristalizat în Ruslan în ceea ce s-a numit influenta sa „tehnică de schimbare a fundalului”, folosită, de exemplu, în balada lui Finn și în narațiunea Head, dar văzută cu cel mai bun avantaj în Corul persan care deschide actul 3, unde melodia rămâne intactă prin cinci enunțuri în timp ce fundalul orchestral este schimbat complet la fiecare repetare. [7]
Alături de omologul său A Life for the Tsar , această a doua operă de Glinka a confirmat o fundație operistică națională rusă pe care urma să fie construită următoarea generație de compozitori ruși. În special, Ruslan a servit drept model pentru basmele operice rusești , în special cele ale lui Nikolai Rimsky-Korsakov . [8]
Înregistrări
- 1938: Samuil Samosud (dirijor), Orchestra și Corul Teatrului Bolșoi , Maksim Mihaylov (Svetozar), Valeria Barsova (Lyudmila), Mark Reizen (Ruslan), Yelizaveta Antonova (Ratmir), Vasiliy Lubenchov (Farlaf), Yelena Slivinskaya (Gorislava) Nikander Khanayev (finlandez), Lyudmila Stavrovskaya (Naina), Solomon Khromchenko (Bayan).
- 1952: Kirill Kondrashin (dirijor), Orchestra și Corul Teatrului Bolshoi , Vladimir Gavriushov (Svetozar), Vera Firsova (Lyudmila), Ivan Petrov (Ruslan), Eugenia Verbitskaya (Ratmir), Alexei Krivchenya (Farlaf), Nina Pokrovskaya (Gorislava), Georgi Nelepp (finlandez), Elena Korneyeva (Naina), Sergei Lemeshev (Bayan).
- 1979: Yuri Simonov (dirijor), Orchestra și Corul Teatrului Bolshoi , Valeri Yaroslavtsev (Svetozar), Bela Rudenko (Lyudmila), Evgeny Nesterenko (Ruslan), Tamara Sinyavskaya (Ratmir), Boris Morozov (Farlaf), Nina Fomina (Gorislava), Aleksei Maslennikov (finlandez), Galina Borisova (Naina), Alexander Arkhipov (Bayan).
- 1995: (DVD) Valery Gergiev (dirijor), Orchestra Kirov, Opera Cor și Balet, Sankt Petersburg, în asociere cu Opera din San Francisco, Mikhail Kit (Svetozar), Anna Netrebko (Lyudmila), Vladimir Ognovenko (Ruslan), Larissa Diadkova (Ratmir), Gennady Bezzubenkov (Farlaf), Galina Gorchakova (Gorislava), Konstantin Pluzhnikov (finlandez), Irena Bogachova (Naina), Yuri Marusin (Bayan).
- 2011: (DVD) Vladimir Jurowski (dirijor), Orchestra și Corul Teatrului Bolshoi, Albina Shagimuratova (Lyudmila), Mikhail Petrenko (Ruslan), Yuriy Mynenko (Ratmir), Almas Svilpa (Farlaf), Alexandrina Pendatchanska (Gorislava), Charles Workman (Finn / Bayan), Vladimir Ognovenko (Svetozar), Elena Zaremba (Naina).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu