3. /4 MAI 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ
(+) Sfintele Paști; +) Sf Ier Anastasie al III - lea (Patelarie), patriarhul Constantinopolului; Sf Mc Pelaghia; Sf Mc Monica, mama Fericitului Augustin
(+) Sfintele Paști
Numim sărbătoarea de azi Paști, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc însemnează trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început, lumea dintru neființă întru ființă. În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roșie și tot în această zi, S-a pogorât din ceruri și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din legăturile iadului, S-a suit Ia cer și l-a adus iarăși la vechea vrednicie a nemuririi.
Dar pogorându-Se la iad Domnul, nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu sila de iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri.
Drept aceasta, bucurându-ne peste fire, prăznuim, cu strălucire, învierea, închipuind bucuria cu care s-a îmbogățit firea noastră prin îndurarea milostivirilor lui Dumnezeu. De asemenea, dându-ne unul altuia obișnuita sărutare de înviere, prăznuim și risipirea vrajbei, arătând prin aceasta unirea noastră cu Dumnezeu și cu îngerii Săi.
Iar învierea Domnului, așa s-a petrecut: La miezul nopții pe când străjerii păzeau mormântul, pământul s-a cutremurat și un înger s-a pogorât și a răsturnat piatra de pe mormânt. Ostașii văzând aceasta, s-au înspăimântat și au fugit; numai după aceea s-a petrecut venirea femeilor la mormânt, sâmbătă după miezul nopții, aproape de revărsatul zorilor. învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăiește Evanghelia de la Matei, ședea la mormânt împreună cu Maria Magdalena.
Dar spre a nu se arunca îndoială asupra învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliștii că Domnul S-a arătat mai întâi Măriei Magdalena. Ea a văzut și pe îngerul, ce sta pe piatră, și plecându-se, a văzut și pe cei dinăuntrul mormântului, care au vestit învierea Domnului și au grăit: „A înviat, nu este aici, iată locul unde L-au pus pe Dânsul”.
Deci, auzind ea acestea, a alergat degrab la ucenicii cei mai înflăcărați, la Petru și la Ioan, și le-a vestit lor învierea. Iar întorcându-se ea cu cealaltă Mărie la mormânt, le-au întâmpinat pe ele Hristos, zicându-le: „Bucurați-vă!” Drept era, ca seminția femeiască să audă ea, mai întâi, bucuria, ca una ce a auzit mai întâi: „întru dureri să nască fii”.
Ele fiind biruite de dragoste, s-au apropiat și s-au atins de preacuratele Lui picioare, voind să-L cunoască mai cu dinadinsul. Apostolii au venit Ia groapă și Petru numai plecându-se în mormânt, s-a întors înapoi, iar Ioan a intrat înăuntru, a privit mai cu de-amănuntul și a pipăit giulgiul și mahrama capului (Luca 24, 12; Ioan 20, 3-8).
Magdalena, spre a se încredința mai cu dinadinsul despre cele ce văzuse, a venit iarăși împreună cu celelalte femei la mormânt, cam pe la revărsatul zorilor și au stat afară și plângeau. Dar uitându-se ea în mormânt văzu doi îngeri strălucind de lumină, care, certând-o oarecum, i-a grăit: „Femeie de ce plângi? Pe cine cauți? Pe Iisus Nazarineanul cauți? Pe Cel răstignit? S-a sculat, nu este aici”. Și îndată s-au ridicat cuprinși de teamă, văzând pe Domnul.
Iar aceea întorcându-se a văzut pe Hristos stând și părându-i-se că El este grădinarul (că mormântul era în grădină) I-a zis: „Doamne, dacă tu l-ai luat pe El, spune unde L-ai pus; și eu îl voi lua pe Dânsul, și căutând ea din nou către îngeri, Mântuitorul a grăit Magdalenei: „Mărie!”; iar ea înțelegând dulcele și cunoscutul glas al lui Hristos, voia să se atingă de El.
Dar El a zis: „Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; precum socotești, ție ți se pare că Eu sunt încă om; ci mergi la frații Mei și spune-le, cele ce ai văzut și auzit”; și Magdalena a făcut așa. Luminându-se de ziuă, ea a venit iarăși la mormânt cu celelalte; iar cele ce erau cu Ioana și cu Salomeea au venit la răsăritul soarelui și, pe scurt grăind, femeile au venit la mormânt adesea și între ele era și Născătoarea de Dumnezeu.
Că ea este aceea pe care Evanghelia o numește Maria lui Iosie; Iosie era fiul lui Iosif. Nu se știe însă ceasul când a înviat Hristos. Unii zic că la cântarea cea dintâi a cocoșilor; alții când s-a întâmplat cutremurul, iar alții într-altă dată.
Deci așa petrecându-se faptele, iată că unii din cei ce păzeau mormântul au venit și au spus arhiereilor cele întâmplate; iar aceștia mituindu-i cu bani, i-a înduplecat să spună că ucenicii lui Hristos au venit în timpul nopții și L-au furat. în seara acelei zile însă ucenicii fiind adunați laolaltă de frica iudeilor, și ușile fiind încuiate, a intrat Iisus la dânșii, că era cu trup nestricăcios, și ca de obicei le-a vestit lor: „Pace vouă!” Ei, văzându-L, s-au bucurat peste măsură de mult și au primit prin suflare, mai desăvârșită lucrarea Preasfântului Duh.
În ce privește însă, învierea Domnului în a treia zi de la înmormântare, așa să știi: Joi seara și Vineri ziua, fac o zi (așa socoteau evreii întinderea unei zile); apoi Vineri noaptea și Sâmbăta întreagă, fac altă zi; – iată deci a doua zi. Altă zi o face noaptea de Sâmbătă și o parte din ziua de Duminică (fiindcă după o parte a începutului se înțelege întregul), deci altă întindere de zi. Iată dar și ziua a treia. Sau alt fel: Hristos S-a răstignit Vineri la ceasul al treilea; de la ceasul al șaselea și până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric, aceea înțelegeți-o o noapte; deci iată o întindere de o zi de la ceasul al treilea până la al nouălea. Apoi, după întuneric iată ziua și noaptea de Vineri; deci a doua întindere de zi. în sfârșit ziua Sâmbetei și noaptea ei fac, iată, a treia întindere de zi. Că deși Mântuitorul a făgăduit să ne facă bine în trei zile, totuși binefacerea a plinit-o El într-un răstimp mai scurt.
A Cărui slavă și putere este în vecii vecilor. Amin!
+) Sf Ier Atanasie al III - lea (Patelarie), patriarhul Constantinopolului
roparul Sfântului Atanasie al III-lea, patriarhul Constantinopolului, glasul al 8-lea:
Dumnezeiască odraslă a cretanilor, păstor al cetăţii celei împărăteşti şi povăţuitor sfinţit al creştinilor de la Dunăre, comoara cea de mult preţ a Harkovului, Atanasie înţelepte, primit-ai har bogat de Sus, cu nume nemuritor fiind. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul 1
Apărătorule al dreptei credinţe şi dăruitorule de vindecări preaminunate, Sfinte Ierarhe Atanasie, luminezi inimile noastre cu lumina faptelor tale slăvite şi ne întăreşti pe calea mântuirii. Pentru aceasta şi noi, cu smerenie, aducem ţie cântare de laudă, împreună cu îngerii zicând: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Icosul 1
Înger locuitor pe pământ şi om ceresc te-ai arătat tuturor în lume, Sfinte Ierarhe Atanasie, biruind prin străduinţele tale firea cea trecătoare şi umplându-te de dumnezeieşti daruri, prin harul Preasfântului Duh. De aceea, într-un glas, toţi credincioşii, primind prin sfintele tale moaşte mulţime de vindecări, îţi aducem laude ca acestea:
Bucură-te, slujitor preaales al Bisericii dreptmăritoare;
Bucură-te, căutător neostenit al Împărăţiei netrecătoare;
Bucură-te, împlinitor desăvârşit al poruncilor sfinte;
Bucură-te, învăţător preaînţelept al dumnezeieştilor cuvinte;
Bucură-te, apărător neînfricat al credinţei, multpătimitor;
Bucură-te, ierarh luminat, al adevărului cel veşnic vestitor;
Bucură-te, propovăduitor al lui Hristos şi în suferinţă;
Bucură-te, mărturisitor al Lui cu fierbinte dorinţă;
Bucură-te, tămăduitor minunat al celor fără de scăpare;
Bucură-te, sprijinitor smerit al celor ce caută vindecare;
Bucură-te, sfinte care povăţuieşti spre cele duhovniceşti;
Bucură-te, călăuzitor desăvârşit spre lăcaşurile cereşti;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul al 2-lea
Din părinţi dreptcredincioşi şi de bun neam în insula Creta născându-te, te-ai dăruit din fragedă vârstă învăţăturii dumnezeieştilor Scripturi şi dogmelor creştineşti, luminându-ţi mintea cu înţelegerea celor mai presus de fire. Iar prin râvna ta plină de credinţă, ai dobândit şi înţelepciunea lumească, arătându-te vas ales al cerescului Părinte, Căruia neîncetat Îi cântai: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Crescut în patria Sfântului Apostol Tit, ai căutat încă din tinereţe, Sfinte Atanasie, a afla înţelesul cel tainic al cunoştinţei, adunând ca o albină de la şcolile timpului întreaga învăţătură de suflet folositoare. Ai devenit dascăl iscusit şi, darul vorbirii în multe limbi dobândind, ai tălmăcit Psaltirea proorocului David, arătându-te astfel mare învăţător al credinţei. Pentru aceasta şi noi, cu bucurie, îţi cântăm:
Bucură-te, pildă de sârguinţă, care din copilărie lui Hristos ai urmat;
Bucură-te, tânăr plin de râvnă, care cunoştinţa dumnezeiască ai căutat;
Bucură-te, tâlcuitor iscusit al psalmilor în grai elinesc;
Bucură-te, învăţător mult lăudat pe pământ românesc;
Bucură-te, minte luminată, căutătoare de cele cereşti;
Bucură-te, veşmânt plin de slavă al cunoştinţei dumnezeieşti;
Bucură-te, vers înmiresmat al harului dăruitor de înţelepciune;
Bucură-te, comoară de sfinte cuvinte dobândite în rugăciune;
Bucură-te, carte tainică, plină de îndemn duhovnicesc;
Bucură-te, slovă adâncă a Cuvântului ceresc;
Bucură-te, fântână a învăţăturii de sus insuflate;
Bucură-te, sfeşnic al luminii pururi neînserate;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul al 3-lea
Viaţă pustnicească dorind şi pe Dumnezeu cinstind mai mult decât deşertăciunile lumii, ai părăsit patria natală şi te-ai îndreptat spre locuri pline de linişte duhovnicească, făcându-te monah îmbunătăţit şi călător înţelept spre patria cerească. Pentru aceasta ai fost aşezat în rândul slujitorilor sfinţiţi şi cu bucurie cântai Mântuitorului Hristos: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Ca pe o grădină, cu florile virtuţilor ţi-ai împodobit sufletul, fericite Atanasie, locuitor fiind al Muntelui Athos, grădina duhovnicească a Născătoarei de Dumnezeu, unde povăţuitor încercat te-ai arătat nevoitorilor din sihăstrie. Prin străduinţele tale, s-a rezidit Schitul Sfântului Andrei, care s-a arătat loc sfinţit de neîncetată rugăciune. Alinându-ne de dumnezeiescul dar ce ţi s-a dat, cu umilinţă îţi grăim:
Bucură-te, floare a nevoinţei monahiceşti;
Bucură-te, casă a pâinii celei duhovniceşti;
Bucură-te, vas preacurat al Duhului Mângâietor;
Bucură-te, înger în trup, pe pământ trăitor;
Bucură-te, smerenie înaltă ce stăpâneşti peste patimi;
Bucură-te, munte aspru al pocăinţei pline de lacrimi;
Bucură-te, cămară a tăcerii celei înţelegătoare;
Bucură-te, rugăciune către Hristos mijlocitoare;
Bucură-te, apă prefăcută în vin de dumnezeiescul har;
Bucură-te, smochin roditor înnoit prin puterea cerescului dar;
Bucură-te, haină de nuntă a minţii depărtate de tot ce-i pământesc;
Bucură-te, drahmă duhovnicească ce porţi chipul Împăratului ceresc;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul al 4-lea
Vestirea faptelor tale minunate a făcut înconjurul lumii, iar marele între patriarhi Chiril te-a chemat la Constantinopol pentru a întări Biserica creştină greu încercată de tulburarea necredincioşilor. Fără de şovăire te-ai alăturat, sfinte, cinstitorilor de Dumnezeu şi luptător neînfricat pentru apărarea ortodoxiei te-ai arătat, cântând cu osârdie Celui Atotstăpânitor: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Ca o cetate a credinţei te-ai arătat lumii, Sfinte Atanasie, adăpostind sub zidurile tale duhovniceşti sufletele doritoare de mântuire. Lăudându-ţi neostenita străduinţă şi puterea cu care te-a întărit Dumnezeu spre lucrarea faptelor bune, cu mulţumire grăim unele ca acestea:
Bucură-te, propovăduitor înţelept al dreptei cunoştinţe;
Bucură-te, luptător neînfrânt, care ai biruit deşartele credinţe;
Bucură-te, apostol al Cuvântului ce te-ai făcut tuturor întărire;
Bucură-te, năvod duhovnicesc aruncat lumii spre mântuire;
Bucură-te, străduinţă vie, care lupta cea bună ai luptat;
Bucură-te, râvnă sfântă, care cu slavă ai fost încununat;
Bucură-te, toiag al puterii dumnezeieşti în lume arătată;
Bucură-te, vargă a dreptăţii, spre necredincioşi îndreptată;
Bucură-te, apă prin care focul rătăcirilor străine s-a stins;
Bucură-te, foc ce văpaia dumnezeieştilor dogme ai aprins;
Bucură-te, candelă a Adevărului Care în lume a biruit;
Bucură-te, sabie, prin care ura necredincioşilor s-a zdrobit;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul al 5-lea
Ales fiind mitropolit al cetăţii Tesalonicului şi pe scaunul Sfântului Grigorie Palama fiind aşezat, te-ai arătat corabie duhovnicească pentru creştinii tăi, povăţuindu-i la limanul mântuirii. Multe asupriri ai răbdat, Sfinte Atanasie, în temniţă ai fost închis şi umilinţe de la slujitorii minciunii cu bărbăţie ai pătimit, dar şi în încercări ai slăvit pe Hristos, Marele Arhiereu, cântându-I: Aliluia!
Icosul al 5-lea
În tronul patriarhal al Constantinopolului pentru scurtă vreme ai fost aşezat, preaînţelepte, dovedindu-te un mare luminător al tainelor Bisericii, încât lumea s-a întărit cu bogăţia faptelor tale minunate. Pentru aceasta şi noi, sub omoforul tău cel plin de binecuvântare, îţi cântăm aşa:
Bucură-te, podoabă a arhiereilor binecredincioşi;
Bucură-te, păstor bun al creştinilor evlavioşi;
Bucură-te, învăţător neobosit al tainelor cereşti;
Bucură-te, vestitor sfinţit al voilor dumnezeieşti;
Bucură-te, cuvântător slăvit, care Sfântului Ioan Gură de Aur te-ai asemănat;
Bucură-te, ierarh preaînţelept, care Sfântului Grigorie Teologul i-ai urmat;
Bucură-te, zid nestricat, întărit de puterile îngereşti;
Bucură-te, semănător nemitarnic al păcii duhovniceşti;
Bucură-te, fântână din care izvorăşte apă vindecătoare;
Bucură-te, vultur înălţat deasupra celor trecătoare;
Bucură-te, turn neclintit care înveţi chipul pocăinţei;
Bucură-te, scară ce ne urci spre înălţimea cunoştinţei;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul al 6-lea
Vremuri potrivnice te-au împiedicat, ierarhe prealăudate, să-ţi păstoreşti credincioşii, următor făcându-te Sfântului Atanasie cel Mare în surghiun şi suferinţe. De aceea, ai căutat ocrotire la mult-milostivul voievod Vasile al Moldovei, care te-a primit în cetatea Iaşilor, la puţină vreme după aducerea moaştelor Sfintei Parascheva, iar mai apoi te-a aşezat în Mănăstirea Sfântului Nicolae de la Galaţi şi ţi-a rânduit cele de trebuinţă, dorind ca şi în primitorul pământ românesc să cinsteşti pe Dumnezeu cu cântarea: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Asemenea Sfântului Apostol Andrei, luminător al binecredinciosului nostru popor te-ai arătat, Sfinte Atanasie, păstorind cu înţelepciune turma cea duhovnicească încredinţată ţie. Iar noi, cei ce am moştenit ca dar amintirea vieţii tale în aceste locuri, cu mulţumire te lăudăm şi te cinstim zicând:
Bucură-te, brazdă a credinţei în pământ românesc;
Bucură-te, dascăl al rugăciunii pentru cinul monahicesc;
Bucură-te, lucrător iscusit în via duhovnicească;
Bucură-te, pom cu bună roadă în livada cerească;
Bucură-te, glas păstoresc al sfintei cunoştinţe;
Bucură-te, pildă înaltă de neostenite sârguinţe;
Bucură-te, luminător al inimilor întărite cu dumnezeiască bărbăţie;
Bucură-te, călăuză credincioasă spre cereasca Împărăţie;
Bucură-te, izvor din care primim apa curăţirii;
Bucură-te, adânc de înţelepciune ce arăţi calea mântuirii;
Bucură-te, iconom credincios al vistieriilor Duhului;
Bucură-te, tâlcuitor înţelept al tainelor văzduhului;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul al 7-lea
Nu ai precupeţit, Sfinte Sfinţite Părinte Atanasie, nici un efort pentru ajutorarea creştinilor pe care i-ai păstorit. Nici povara bătrâneţilor, nici suferinţele trupeşti nu te-au oprit a călători în ţinuturile Rusiei spre a aduna daruri, prin care să acoperi o parte din trebuinţele cetăţilor ortodoxiei asuprite de duşmani. Pentru aceasta, toţi te-au cinstit, căci nimic nu împlineai fără să cânţi lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 7-lea
Arătat-a întru tine făptură nouă Ziditorul tuturor, căci, covârşind cele omeneşti prin dobândirea darurilor celor dumnezeieşti, te-ai făcut chip de milostivire desăvârşită, prealăudate Atanasie! Iar noi, înţelepţindu-ne prin tine, cu laude îţi cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, adânc de milă revărsată peste lume;
Bucură-te, chip al blândeţilor încununat cu fapte bune;
Bucură-te, dragoste dumnezeiască, oamenilor mărturisită;
Bucură-te, hrană cerească, cu evlavie tuturor dăruită;
Bucură-te, sare a pământului care dregi sufletul râvnitor;
Bucură-te, mir nedeşertat, dăruit din belşug spre cel nevoitor;
Bucură-te, bogăţie de milostivire pentru păstoriţii credincioşi;
Bucură-te, rugăciune neîncetată pentru cei neputincioşi;
Bucură-te, liman lin al celor pe care îi povăţuieşti;
Bucură-te, bun samarinean al turmei duhovniceşti;
Bucură-te, bucurie a lumii, către credincioşi cel dintâi slujitor;
Bucură-te, nădejde de mântuire, în necazuri ajutător;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul al 8-lea
Străină viaţă petrecând pe pământ, Sfinte Atanasie, te-ai înstrăinat de lumea aceasta, mutându-te în locaşurile cele cereşti când te aflai pe drumul de întoarcere spre mănăstirea ta din oraşul de pe Dunăre. Şi, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ţi-ai dăruit sufletul în mâinile Lui, la Mănăstirea „Schimbarea la Faţă”. Pentru aceasta, cinstindu-te cu evlavie, Îi cântăm împreună cu tine Mântuitorului Hristos cântarea: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Credinţa cea dreaptă păzind, calea săvârşind şi plin de virtuţi fiind, ţi-ai săvârşit viaţa pământească, iar sufletul a trecut în odihna cea veşnică, primind plata ostenelilor şi neodihnelor tale din lumea aceasta. Pentru aceasta, îţi cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, sfinte, care lângă tronul Preasfintei Treimi te odihneşti;
Bucură-te, preamărite, care mulţime de vindecări ne dăruieşti;
Bucură-te, om desăvârşit, pentru îngeri străină uimire;
Bucură-te, înger trupesc călăuzitor spre mântuire;
Bucură-te, biruitor înţelept al încercărilor pământeşti;
Bucură-te, călăuzitor smerit spre lăcaşurile cereşti;
Bucură-te, candelă aprinsă ce străluceşti în lumină;
Bucură-te, rază pururea vie pe bolta senină;
Bucură-te, bob sfărâmat care te faci pâine duhovnicească;
Bucură-te, viţă de taină ce dăruieşti băutură cerească;
Bucură-te, icoană a Împărăţiei arătată pe pământ;
Bucură-te, biserică vie în care sălăşluieşte Duhul Sfânt;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul al 9-lea
Toată firea îngerească s-a minunat de slăvita arătare a cinstitelor tale moaşte, căci, după opt ani de la aşezarea ta în mormânt, trupul ţi-a fost găsit întreg şi plin de duhovnicească mireasmă. Şi astfel, şezător în scaunul tău păstoresc, ne binecuvântezi şi te arăţi lumii întregi, care cinstesc sfintele tale moaşte, slăvind pe Dumnezeu cu cântarea: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Retorii cei mult-vorbitori nu se pricep să spună cum tu, Sfinte Atanasie, om pământesc fiind, te-ai ridicat la slava cerească şi, prin sfintele tale moaşte, dăruieşti acum mulţime de tămăduiri. Drept aceea, preamărind multele tale minuni pe care le săvârşeşti neîncetat asupra celor ce cinstesc sfinţitul tău trup, te lăudăm cântându-ţi unele ca acestea:
Bucură-te, lumină a lumii care sub obroc nu s-a putut pune;
Bucură-te, nesecat izvor de fapte bune;
Bucură-te, tămăduitor plin de dumnezeiască doctorie;
Bucură-te, izbăvitor şi dătător de bucurie;
Bucură-te, apă vindecătoare a bolilor nevindecate;
Bucură-te, nădejde tare a celor cufundaţi în păcate;
Bucură-te, luptător împotriva patimilor sufleteşti;
Bucură-te, vindecător al neputinţelor trupeşti;
Bucură-te, rugător pentru cei ce se roagă cu credinţă;
Bucură-te, dăruitor de puteri şi cunoştinţă;
Bucură-te, leac al celor lipsiţi de sănătate;
Bucură-te, alinare a sufletelor întristate;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul al 10-lea
Vrând să lumineze lumea cu pilda vieţii tale celei desăvârşite, Împodobitorul tuturor a arătat în cetatea Harkovului chipul faptelor tale preaînţelepte, aşezându-ţi sfintele moaşte spre cinstire şi închinare. Pentru aceasta, lăudând dumnezeiasca Sa purtare de grijă, strigăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Departe fiind cu trupul de Moldova de Jos, cu duhul nicicând nu ne-ai părăsit, Sfinte Ierarhe, ocrotindu-ne în chip minunat din înălţimea lăcaşului tău ceresc. Iar noi, care ne-am învrednicit a te afla cald sprijinitor, cu bucurie te slăvim zicând:
Bucură-te, sfinte, care de credincioşii de la Dunărea de Jos nu te-ai depărtat;
Bucură-te, păstor plin de milostivire, care mereu i-ai ascultat;
Bucură-te, povăţuitor iscusit, care de rugăciunile tale nu ne lipseşti;
Bucură-te, prieten adevărat, care mulţime de îndurări neîncetat ne dăruieşti;
Bucură-te, înţelepciune, care deşertăciuni pe cele trecătoare le-ai socotit;
Bucură-te, slavă dumnezeiască, prin care spre cele înalte am privit;
Bucură-te, poartă a cerului arătată nouă spre mântuire;
Bucură-te, lăcaş sfinţit, care ne mijloceşti izbăvire;
Bucură-te, uşă a tainelor dorită nespus;
Bucură-te, cheie a Împărăţiei celei de sus;
Bucură-te, chivot purtător de mană cerească;
Bucură-te, altar pe care se jertfeşte voia omenească;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul al 11-lea
Cunoscând evlavia credincioşilor de la Dunăre, te-ai dăruit şi lor, mărite Atanasie, printr-o părticică a sfintelor tale moaşte, cu nespusă bucurie fiind primit de poporul cel binecredincios, după mai bine de trei veacuri de la slăvita ta adormire. De aceea, cinstind darul cel primit prin tine, înălţăm lui Dumnezeu cântarea: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Făclie primitoare de lumină de la cerescul Împărat, luminând pe cei din întunericul necunoştinţei, te-ai arătat tuturor, Sfinte Atanasie, iar acum binecuvântezi şi întăreşti şi sufletele creştinilor din ţara noastră. De aceea, cu bucurie te cinstim cântându-ţi unele ca acestea:
Bucură-te, sămânţă nerătăcită a Semănătorului duhovnicesc;
Bucură-te, talant înmulţit în vistieria Împăratului ceresc;
Bucură-te, văpaie a credinţei ce aprinzi mintea plină de înţelepciune;
Bucură-te, rouă cerească ce rourezi inima cu străină minune;
Bucură-te, casă însufleţită ridicată pe stânca dreptei credinţe;
Bucură-te, rug nears arătat în muntele sfinţitoarei cunoştinţe;
Bucură-te, hrană duhovnicească, liniştitoare a sufletelor tulburate;
Bucură-te, băutură înţelegătoare, întăritoare a cugetelor curate;
Bucură-te, lumină lină a zilei celei neapuse;
Bucură-te, zefir mângâietor al bucuriei nespuse;
Bucură-te, sfeşnic duhovnicesc luminat prin curăţie;
Bucură-te, oglindă dumnezeiască ce ne arăţi cereasca Împărăţie;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul al 12-lea
Suflarea creştinească a cetăţii Galaţilor te-a lăudat, cu bucurie, când veşmântul care a îmbrăcat sfintele tale moaşte a fost primit ca un dar de mare preţ. Iar acum, cu evlavie sărutându-l, îţi mulţumim şi cântăm lui Dumnezeu, Cel ce Se preaslăveşte în Sfinţii Săi: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Cântând şi slăvind viaţa ta cea plină de virtute şi minunile tale pe care pururea le faci pentru noi, mărite ierarhe, te cinstim ca o mărturie văzută a unităţii Bisericii lui Hristos. Căci tu ai adus laolaltă, la Dumnezeu, pe creştinii greci, români şi slavi răspândiţi în laturile lumii şi i-ai înfăţişat ofrandă bineplăcută Mântuitorului Hristos. Pentru aceasta, cu toţii te cinstim cu laude ca acestea:
Bucură-te, comoară duhovnicească dăruită credincioşilor;
Bucură-te, viaţă închinată cu dragoste tuturor ortodocşilor;
Bucură-te, îndreptător sfinţit al vieţii creştineşti;
Bucură-te, locuitor desăvârşit al lăcaşurilor cereşti;
Bucură-te, spic al cunoştinţei ce însutit ai rodit;
Bucură-te, aluat sfânt ce frământătura lumii ai dospit;
Bucură-te, temelie a Împărăţiei cerurilor tuturor arătată;
Bucură-te, jertfă neobosită, de Hristos încununată;
Bucură-te, rază înţelegătoare a Soarelui Care luminează întreaga lume;
Bucură-te, fierbinte mijlocitor pentru noi, cei ce lăudăm al tău nume;
Bucură-te, vas preaales al Preasfintei Treimi;
Bucură-te, sfântă lumină între sfinte lumini;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul al 13-lea
O, Sfinte Ierarhe Atanasie, îndreptător al credinţei şi grabnic ajutător în necazuri, primeşte aceste puţine rugăciuni ale noastre şi le înalţă cerescului Împărat, ca, prin tine dobândind milostivire, lui Dumnezeu, Cel ce te-a încununat în lăcaşurile Sale cele veşnice, să-I cântăm neîncetat: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)
Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Înger locuitor pe pământ…, Condacul 1: Apărătorule al dreptei credinţe…,
Icosul 1
Înger locuitor pe pământ şi om ceresc te-ai arătat tuturor în lume, Sfinte Ierarhe Atanasie, biruind prin străduinţele tale firea cea trecătoare şi umplându-te de dumnezeieşti daruri, prin harul Preasfântului Duh. De aceea, într-un glas, toţi credincioşii, primind prin sfintele tale moaşte mulţime de vindecări, îţi aducem laude ca acestea:
Bucură-te, slujitor preaales al Bisericii dreptmăritoare;
Bucură-te, căutător neostenit al Împărăţiei netrecătoare;
Bucură-te, împlinitor desăvârşit al poruncilor sfinte;
Bucură-te, învăţător preaînţelept al dumnezeieştilor cuvinte;
Bucură-te, apărător neînfricat al credinţei, multpătimitor;
Bucură-te, ierarh luminat, al adevărului cel veşnic vestitor;
Bucură-te, propovăduitor al lui Hristos şi în suferinţă;
Bucură-te, mărturisitor al Lui cu fierbinte dorinţă;
Bucură-te, tămăduitor minunat al celor fără de scăpare;
Bucură-te, sprijinitor smerit al celor ce caută vindecare;
Bucură-te, sfinte care povăţuieşti spre cele duhovniceşti;
Bucură-te, călăuzitor desăvârşit spre lăcaşurile cereşti;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
Condacul 1
Apărătorule al dreptei credinţe şi dăruitorule de vindecări preaminunate, Sfinte Ierarhe Atanasie, luminezi inimile noastre cu lumina faptelor tale slăvite şi ne întăreşti pe calea mântuirii. Pentru aceasta şi noi, cu smerenie, aducem ţie cântare de laudă, împreună cu îngerii zicând: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!
şi această
Rugăciune către Sfântul Atanasie al III-lea,
Patriarhul Constantinopolului
O, Sfinte şi întru tot lăudate Părinte Atanasie, apărător neostenit al credinţei şi vindecător milostiv al credincioşilor de pretutindeni, auzi-ne pe noi în ceasul acesta şi ne dăruieşte cele bune şi de folos sufletelor noastre. Roagă pe Hristos, Dumnezeul nostru, pe Care L-ai iubit fierbinte, să coboare peste noi dumnezeiescul Său har, ca să te lăudăm cu alese cuvinte şi să îţi dăruim ofranda sufletelor noastre rugătoare.
Păzeşte-ne pe noi şi ne îndreaptă viaţa pe calea mântuirii. Pe cei slabi îi întăreşte, pe cei tulburaţi îi povăţuieşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte, pe cei rătăciţi îi uneşte cu Sfânta şi apostoleasca Biserică a Mântuitorului Hristos. Fii tuturor toate cele de trebuinţă: orfanilor – părinte, bătrânilor – sprijinire, săracilor – ajutător în suferinţă, celor pe care nu îi iubeşte nimeni – prieten şi mijlocitor în neputinţă. Nu lăsa fără de milostivirea ta pe cei încercaţi de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de asuprirea altor oameni sau de războiul dintre noi. Pe noi, pe toţi, ne întăreşte în dragoste şi frăţietate, arătându-ne fii ai luminii şi ai veşnicei Împărăţii.
Părinte sfinte, tu ai păstorit cu râvnă credincioşii din cetatea Tesalonicului, din cetatea cea mare a lui Hristos de la Constantinopol şi din Moldova, iar după sfârşitul tău, ne dăruieşti vindecări prin sfintele tale moaşte care odihnesc în pământul Ucrainei. De aceea, cu umilinţă te rugăm: sădeşte în inimile noastre dorul şi dragostea pentru unitatea tuturor drept-măritorilor tăi în Sfânta noastră Biserică, aşa cum tu, ca un înţelept ierarh şi învăţător, ai săvârşit printre felurite neamuri aceeaşi bineplăcută lucrare, adunându-le şi înfăţişându-le Dumnezeului celui Viu.
Iar nouă, poporului cel credincios de la Dunăre, care te-am cinstit cu bucurie în Mănăstirea „Sfântul Nicolae” de la Galaţi vreme de doisprezece ani, înnoieşte-ne astăzi darul dreptei credinţe şi al milostivirii iubitoare de semeni, pe care l-ai arătat străbunilor noştri. Prin puterea sfintelor tale moaşte şi prin binecuvântarea veşmintelor pline de sfinţenia trupului tău, ridică mintea noastră spre cele cereşti şi dăruieşte tămăduiri bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Ajută-ne pe noi, sfinte, să ne zidim duhovniceşte, prin depărtarea de la tot răul pierzător de suflet, ca împreună să lăudăm pe Dumnezeu, Cel în Treime slăvit şi închinat, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Viața Sf Mc Pelaghia
Dioclețian, păgânul împărat al Romei, pornind prigoană în toată lumea asupra creștinilor, mulți din ei fugeau în munți, temându-se de mânia tiranului, iar cei mai tari în credință și cei ce se temeau mai mult de Dumnezeu decât de oameni, petreceau în sfintele biserici, rugându-se Domnului să-i întărească în nevoințe și să-i facă biruitori asupra vrăjmașilor.
În acea vreme era în Tars, cetatea Ciliciei, un episcop cu numele Clinon, care pe mulți elini, adică păgâni, aducându-i la adevăratul Dumnezeu și botezându-i, ca un bun păstor îi împreuna cu turma lui Hristos și îndemna pe fiecare cu sfaturi folositoare de suflet, ca să stea cu bărbăție pentru Hristos Domnul său și să-și pună pentru Dânsul sufletul, așteptând să ia de la Dânsul cununa biruinței în Împărăția Cerurilor. De aceasta auzind împăratul Dioclețian, fiind atunci în Cilicia, a poruncit să caute pe acel episcop, încuind porțile cetății Tarsului, ca să nu scape. Înștiințându-se episcopul prin dumnezeiasca descoperire, mai înainte de vreme a ieșit în taină din cetate, neștiind nimeni, de vreme ce încă nu venise ceasul lui, și se ascundea împreună cu alți creștini prin munți și prin pustietăți. Neputând împăratul să afle pe episcop și-a întors mânia sa spre aceia pe care i-a botezat episcopul și, prinzându-i, i-a aruncat în temniță.
În acea cetate era o fecioară cu numele Pelaghia, de neam bun și bogat, minunată la frumusețe, înțeleaptă și plină de frica lui Dumnezeu. Auzind ea de la creștini despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a aprins de dragostea Lui, crezând într-Însul, și și-a pus în minte să nu se însoțească cu nimeni din oamenii pământești cei muritori și stricăcioși, ci să se facă mireasa Mirelui Celui ceresc, Care este fără de moarte și nestricăcios, dorind foarte mult Sfântul Botez. Înștiințându-se ea că episcopul creștin a fugit din cetate, s-a întristat și s-a mâhnit cu duhul, dorind ca să-l vadă și să primească botezul din mâinile lui, pentru că nu-l văzuse, ci numai auzise de dânsul. Ea avea maică văduvă elină, căreia îi tăinuia credința și dorința ei cea întru Hristos.
În vremea aceea, auzind fiul împăratului de frumusețea cea minunată a Pelaghiei și într-adins vrând s-o vadă, a trimis la dânsa bărbați cinstiți, dorind să o ia de soție, lucru de care era foarte bucuroasă mama Pelaghiei. Dar, fericita fecioară Pelaghia, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns fără frică: „Eu m-am logodit cu Fiul lui Dumnezeu, cu Împăratul cel fără de moarte”. Întorcându-se trimișii, au spus fiului împăratului cele auzite din gura fecioarei. Atunci, umplându-se el de mare mânie, voia să se răzbune, dar nu îndată, pentru că nădăjduia că se va lega fecioara și se va învoi la dorința lui.
Pelaghia a zis către mama sa: „Voiesc să mă duc la doica mea, pentru că nu am văzut-o de mult”. În acea vreme, doica petrecea într-un sat, afară din cetate. De aceea s-a gândit să se ducă la dânsa, pentru că poate să afle pe episcopul creștin, de care auzise în taină de la oarecare creștini în ce loc s-a ascuns. Dar mama sa, fiind învățată de diavol, nu s-a învoit cu cererea ei, ci în tot chipul o oprea, zicându-i: „Nu-ți este cu putință, o, fiică, să te duci acum acolo, ci vei merge altădată”. Pentru aceasta Pelaghia era mâhnită. În noaptea aceea i s-a arătat ei Domnul în chipul episcopului Clinon, negrăind nimic către dânsa, ci numai arătându-i asemănarea episcopului. Fecioara se miră de bărbatul ce i se arăta în vedenie, că fața lui era cinstită și prealuminată, iar îmbrăcămintea minunată. Deșteptându-se din somn, a trimis în taină pe doi oameni credincioși ai săi în temnița unde erau ținuți creștinii în legături, ca să-i întrebe pe dânșii cum este chipul episcopului. Ducându-se aceia și cercetând de asemănarea feței episcopului, s-au întors, spunând Pelaghiei cele ce au văzut, iar ea s-a minunat, pentru că toate cele ce spuneau ei, se asemănau cu vedenia cea din somn, și a cunoscut din aceasta, că în adevăr a văzut pe episcopul Clinon.
Deci ea se bucura cu duhul, iar cu inima dorea să-l vadă la față. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Învrednicește-mă, Doamne, ca să văd pe slujitorul Tău, pe vestitorul bunătăților Tale și nu mă lipsi pe mine de tainele Tale cele sfinte!”. Apropiindu-se către maică-sa, a zis: „Doamnă, mama mea, mă rog ție, lasă-mă să mă duc la doica mea, că de mult n-am văzut-o”. Iar maică-sa, deși nu voia să-i dea voie, însă în cele din urmă s-a învoit a o lăsa, de teamă să n-o mâhnească și să se îmbolnăvească. Deci, a poruncit să se pregătească carete, cai și multe slugi și a împodobit-o cu porfiră împărătească, cu podoabe de aur și cu pietre scumpe, ca pe o fecioară logodită cu fiul împăratului; iar pe lângă dânsa a pus slugi și fameni credincioși. Astfel, așezând-o într-o caretă aleasă, a trimis-o, zicându-i: „Mergi sănătoasă, fiica mea, și cu ale mele cuvinte te închină doicii tale!”. Pelaghia s-a dus bucurându-se în cale, înconjurată de o mulțime de slugi.
După ce s-a depărtat de cetate, ca la zece stadii, s-a apropiat de un munte oarecare cu păduri și unul din slujitori, cu numele Longhin, a văzut pe un bărbat cinstit, pogorându-se din munte. Acela era episcopul Clinon care, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i s-a întâmplat de a întâmpinat pe cei ce veneau. Cunoscându-l Longhin, cel ce era în ascuns creștin, a zis către altul ce era asemenea în taină creștin: „Frate Iuliane, cunoști pe bărbatul ce vine înaintea noastră? Acesta este omul lui Dumnezeu, episcopul Clinon, prin care a străbătut slava în tot Răsăritul cu minunile făcute de dânsul și, înștiințându-se împăratul, l-a căutat mult și nu l-a aflat; pentru aceea a pornit prigoană împotriva creștinilor”. Vorbind acestea între ei, Longhin și Iulian, cei doi fameni pe care Pelaghia îi trimisese în temniță la creștini ca să-i întrebe pentru asemănarea feței episcopului, au auzit cele vorbite și îndată au vestit Pelaghiei cele ce auziseră.
Pelaghia a poruncit să oprească careta și, ieșind dintr-însa, a mers pe jos în întâmpinarea omului lui Dumnezeu, iar slugilor le-a poruncit ca să fie departe și să se odihnească sub copacii dumbrăvii, pentru că nu voia ca elinii cei necurați să audă tainele sfintei credințe. Apropiindu-se către omul lui Dumnezeu, i-a urat de bine, zicându-i: „Bucură-te, slujitorul lui Hristos!”. Iar episcopul a răspuns: „Fiică, fie pacea Hristosului meu cu tine”. Zis-a Pelaghia: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat mie în vedenie asemănarea feței tale și te-a trimis pe tine la mine, ca să mântuiești sufletul meu din pierzare. Deci, acum rogu-te pe tine, pentru Dumnezeul Căruia Îi slujești, spune-mi oare tu ești Clinon, episcopul creștinilor?”. Răspuns-a acela: „Eu sunt păstorul oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos, care se nădăjduiesc a câștiga viața cea veșnică”. Iar Pelaghia a zis către dânsul: „Și ce poruncești oilor cuvântătoare ca să poată avea viață veșnică?”.
Zis-a episcopul: „Le învăț cunoștința Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh și le povățuiesc la viața cea plăcută lui Dumnezeu, în frica și în dragostea lui Iisus Hristos!”. Zis-a Pelaghia: „Spune-mi, părintele meu, ce este mai ales și mai de trebuință celor ce voiesc să se unească cu Dumnezeul tău?”. Zis-a episcopul: „Îți vestesc botezul, întru iertarea păcatelor și întru viața veșnică, că mai mult decât acela nimic nu este mai de trebuință”.
Căzând Pelaghia la picioarele episcopului, îl ruga, zicând: „Miluiește-mă, stăpâne, și-mi dă acel dar, că de când ai început a vorbi cu mine, lumina lui Dumnezeu a răsărit în inima mea și mă lepăd de satana, de îngerii lui, de meșteșugurile lui și de idolii cei fără de suflet pe care i-am urât demult ca pe niște netrebnici și care nu sunt pricinuitorii vieții, ci ai morții și ai pierzării veșnice. Iar acum rog pe Dumnezeul cel ceresc că, deși sunt nevrednică a fi mireasa Fiului Său, Care mi-a luminat inima mea, totuși cred că Acela este soarele dreptății”.
Episcopul, auzind niște cuvinte ca acelea, se mira de osârdia ei cea atât de mare către Dumnezeu, bucurându-se de dânsa cu duhul. Ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Dumnezeule și Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce șezi în Cer și ai chemat pe această fecioară întru cunoștința Ta, trimite ei Sfântul Botez al iubitului Tău Fiu”. Așa rugându-se episcopul, deodată un izvor de apă vie a izvorât din pământ înaintea lor. Și, văzând episcopul, a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Mare ești Dumnezeul nostru Tată, Fiule și Duhule Sfinte, că ai dat botezul ca moștenire fiilor omenești spre viața veșnică. Și acum, Doamne, știutorul de inimi, Tu știi smerenia robului Tău, că mă rușinez a boteza pe fecioara aceasta. Deci, Tu, Atotputernice, rânduiește cu purtarea Ta de grijă și mă învață ce mi se cade să fac!”.
Pelaghia a zis către dânsul: „Stăpâne și părinte, s-a auzit rugăciunea ta; că iată, văd pe doi tineri purtători de lumină, stând la izvor și ținând o pânză curată prealuminată. Deci nu te îndoi a mă boteza pe mine!”. Iar episcopul, mulțumind lui Dumnezeu, s-a apropiat de izvor și a văzut doi îngeri ai lui Dumnezeu, precum îi spusese Pelaghia, care țineau o pânză mai albă decât zăpada, ca să acopere trupul cel fecioresc. Și, sfințind apa, se ruga, zicând: „Împărate a toată făptura, Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară foc, fă-mă pe mine vrednic a boteza pe această fecioară, pe care ai trimis-o la mine, s-o aduc Ție jertfă vie, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, și o numără pe ea cu ceata aleșilor Tăi în ziua Împărăției Tale, și ia-o cu cele cinci fecioare înțelepte în cămara Hristosului Tău, având aprinsă făclia sa”. Sfârșindu-și rugăciunea, a botezat pe fericita fecioară Pelaghia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și a împărtășit-o pe ea cu părticica Trupului lui Hristos, pe care o purta cu sine.
După aceasta Sfânta Fecioară Pelaghia s-a închinat episcopului și, sărutând picioarele lui, i-a zis: „Stăpâne al meu și fericite părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine ca să mă întărească pe mine cu Duhul Său cel Sfânt”. Episcopul i-a zis: „Dumnezeul Căruia te-ai dat pe tine, să-ți trimită ajutor din Sfântul Său locaș și să-ți dăruiască biruință asupra potrivnicului!”. Iar fecioara, fiind plină de multă bucurie de la Sfântul Duh, a zis episcopului: „Părinte, pentru Dumnezeu Cel ce mi-a dat prin tine mântuire, rogu-te pe tine, nu trece cu vederea această rugăminte a mea, de vreme ce prin sfintele tale mâini am luat porfira duhovnicească și nestricăcioasă a Împăratului Cel veșnic. Deci, de acum nu mi se cuvine mie a purta această porfiră pământească stricăcioasă și aceste podoabe; ia-le pe acestea tu, părinte, și le vinde, iar prețul să-l împarți la cei ce au trebuință, căci mie de acum toate acestea îmi sunt urâte”.
Zis-a către dânsa episcopul: „Deși îmi este cu neputință ca în mâinile mele să iau acestea, însă le voi lua, ca să nu te mâhnesc pe tine, de vreme ce, chemându-l pe Dumnezeu, mă poftești pe mine, voi face precum poruncești”. Zis-a Pelaghia: „Eu am auzit că Domnul nostru zice în Sfânta Evanghelie: Nu poate nimeni să slujească la doi domni; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona. Deci și eu, vrând a-i sluji lui Dumnezeu Unul, lepăd pe mamona!”. Episcopul s-a minunat de înțelegerea ei, apoi, rugându-se pentru dânsa și binecuvântând-o, s-a dus. Deci, sfânta se bucura întru Duhul Sfânt și slăvea pe Dumnezeu, mulțumindu-I că a învrednicit-o a primi darurile cele cerești, și s-a întors la slugile sale cele ce o așteptau, pe care i-a găsit întunecați cu ochii din lucrarea diavolească și nu puteau să vadă, nici nu știau unde se vor duce. Sfânta, cunoscând că aceea li s-a făcut din răutatea vrăjmașului, a însemnat pe fiecare cu semnul Sfintei Cruci și îndată a gonit întunericul din ochii lor și au început a vedea bine, ca și mai înainte.
Și au întrebat-o pe ea, zicând: „Unde este omul acela cu care ai vorbit, doamnă? Căci am văzut și pe o femeie prealuminată stând între voi, care avea pe capul ei două coroane, iar deasupra coroanelor strălucea o cruce”. Iar Sfânta Pelaghia le-a poruncit să tacă. După aceea, a început a-i învăța pe ei credința întru Domnul nostru Iisus Hristos, la care i-au răspuns: „O, doamna noastră, cum nu vom crede în Acela, Care după moarte ne poate izbăvi de muncile cele veșnice și ne dăruiește viața veșnică în ceruri?”. Și se bucura sfânta de întoarcerea lor și-i sfătuia să se boteze fără zăbavă.
După acestea, suindu-se în caretă, a mers la doica sa, care a ieșit în întâmpinarea Sfintei Pelaghia și a văzut-o pe ea cu fața mai frumoasă decât frumusețea ei de mai înainte, fiind neîmbrăcată în hainele cele scumpe și fără de toate podoabele. Și, primind-o pe ea cu bucurie, a văzut toate obiceiurile ei schimbate, nu ca mai înainte, mândră și măreață; ci acum era smerită, blândă; înainte era limbută, iar acum tăcută; mai înainte se hrănea cu multe feluri de bucate și dulcețuri, iar acum petrecea în posturi și în înfrânări, mulțumindu-se cu puțină hrană. Mai înainte își petrecea zilele în deșertăciuni și mângâieri și nopțile dormind pe pat moale, iar acum cea mai mare parte a zilei o petrecea în rugăciuni și se odihnea pe pat vârtos, iar noaptea se scula la rugăciune.
Deci, doica a cunoscut că Pelaghia a primit credința creștinească și a început a-i zice: „Iubita mea fiică, precum cu frumusețea trupească cea foarte mare ai făcut pe fiul împăratului să se minuneze și pe toți cei ce te vedeau, tot așa cu frumusețea cea adevărată sufletească, sârguiește-te ca să fii plăcută Fiului lui Dumnezeu, Împăratul cel veșnic, Căruia te-ai dat pe tine ca mireasă, pentru că în adevăratul Dumnezeu, precum văd, ai crezut. Acela să te întărească pe tine la nevoința cea pătimitoare pentru El și să-ți dăruiască ție biruință asupra potrivnicului și cu cunună de dănțuire să te încununeze pe tine întru slava Sa. Deci, du-te cu pace în grabă de la mine, fiica mea, pentru că nu voiesc să zăbovești în casa mea, căci mă tem de primejdie și de risipire din partea fiului împăratului, care se mândrește că te are pe tine ca logodnică. Și nu numai pe mine singură mă cruț, că de aș pătimi cu tine, apoi și răsplătire de la Dumnezeu împreună cu tine aș fi luat, dar cruț pe tot neamul meu. Pentru că dacă va ști fiul împăratului, care te dorește pe tine, că tu ești creștină și zăbovești în casa mea, apoi îndată nu numai pe mine singură, ci și toată casa mea, cu tot neamul meu ne va pierde”. Niște cuvinte ca acestea ale doicii auzindu-le Sfânta Pelaghia, plecându-se cu smerită față, s-a dus de la ea și s-a întors la maica sa.
Apropiindu-se Pelaghia de casa sa, i-a ieșit maica ei în întâmpinare, care s-a înspăimântat când a văzut pe Pelaghia că nu e în porfiră împărătească, nici în podoabe, ci în haine proaste; dar nu pricepea cauza. Atunci una dintre slugi, i-a spus ei în taină toate cele ce se făcuseră pe cale, cum Pelaghia a luat credința creștinească, botezându-se de episcopul creștinesc.
Auzind aceasta maica ei, s-a făcut ca o moartă și zăcea pe patul durerii de mâhnire mare. Apoi, venindu-și în sine și nezicând nimic fiicei sale, a alergat la împăratul și a cerut să-i dea ei ostași, ca să-i trimită să caute pe episcopul creștinesc, să-l prindă și să-l aducă la judecată, pentru că a amăgit pe fiica ei. Și împăratul i-a dat mulțime de ostași înarmați, călăreți și pedeștri. În acea vreme, fericita Pelaghia, văzând pe maica sa foarte mânioasă, și-a luat pe famenii ei și pe câteva slugi care crezuseră în Hristos și a ieșit cu dânșii în taină din casă, trecând un râu ce se numea Kidnos și s-au ascuns acolo.
Maica ei, venind în casă cu ostașii, n-a găsit pe Pelaghia și, căzând într-un îndoit necaz, a trimis pretutindeni ostași, ca să caute pe Pelaghia și pe episcopul Clinon. Deci s-au dus prin toate părțile de primprejur, întrebând la drumuri, căutând prin munți și prin cetăți și prin pustietăți și nu-i putea afla, fiind acoperiți de dumnezeiasca sprijinire. Șezând Sfânta Pelaghia pe cealaltă parte de râu, vedea pe ostașii cei ce o căutau, iar ei, fiind orbiți, nu o vedeau pe ea, nici pe cei ce erau cu dânsa. Sfânta a zis către slugile sale: „Vedeți oare, că Domnul nostru iubește și acoperă pe robii Săi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul?”. Deci, ostașii, căutându-i pretutindeni, s-au întors osteniți la cea care i-a trimis, neaflând nici pe Pelaghia, nici pe episcop. Atunci maica ei mai mult s-a mâhnit și s-a scârbit și a rămas abia vie din acea întristare mare.
După aceea, Sfânta Pelaghia, primind sfat bun de la Duhul Sfânt și aprinzându-se de dragostea Mirelui său cel ceresc, voia să se dea la munci pentru Dânsul. Pentru aceea s-a dus acasă la maica sa și a început a grăi: „Pentru ce te mânii în zadar, o maică? Pentru ce nu voiești să cunoști adevărul? Nu te-ai rușinat oare a trimite ostași spre căutarea bărbatului cel sfânt, care cinstește pe Dumnezeu cel Atotputernic, pe Ziditorul a toată făptura? Nu te rușinezi tu a ridica război asupra Dumnezeului ceresc? Nu știi că episcopul, robul Lui, de ar fi cerut de la Dânsul i-ar fi trimis numaidecât un înger al Său, care într-o clipeală a ochiului ar fi omorât toate cetele oștilor împărătești?”.
Sfânta Pelaghia, grăind acestea pentru Domnul nostru Iisus Hristos, sfătuia pe maica sa să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, dar n-a sporit întru nimic. Maica sa, fiind orbită cu nebunia și împietrită cu răutatea, nu lua aminte la cuvintele ei cele insuflate de Dumnezeu, ci a trimis la fiul împăratului, zicându-i: „Iată, logodnica ta s-a însoțit cu Dumnezeul cel ceresc!”. Auzind aceasta tânărul, s-a umplut de jale mare și de întristare și s-a deznădăjduit cu totul de așteptarea sa, că se gândea cât de mult tatăl lui muncea pe creștini, și n-a putut pe nici unul să-l plece la gândul său.
El, șezând tulburat și mâhnit în palatul său, socotea în sine: Dacă Pelaghia a crezut în Dumnezeul creștinesc și s-a însoțit cu Dânsul, apoi nicidecum nu va voi să se depărteze de Dânsul și să-mi fie mie soție. Deci, ce voi face? S-o dau la munci, nu va folosi la nimic, pentru că știu cu câtă bucurie creștinii pentru Dumnezeul lor se dau de bunăvoie la toate muncile și la cea mai cumplită moarte. Astfel va face și Pelaghia. Mai iute ar vrea să moară, decât să-mi fie soție; iar eu mă voi umple de rușine și de jale mai mare. Rușine și ocară îmi va fi de la creștini, iar jale pentru moartea ei, că o iubesc fără măsură și nu pot suferi văpaia dragostei ce arde în mine aprinsă. Însă știu ce voi face: să nu privesc la muncile ei, ca să nu mă muncesc de durerea inimii rănite de dragoste și mă voi ucide singur. Pentru că mai bine îmi este ca să mor odată, decât în toate zilele trecându-mă cu vederea și urându-mă de necaz, cu a cărei dragoste sunt rănit.
Zicând acestea, și-a scos sabia și, golindu-și pieptul, l-a rezemat de vârful sabiei cel ascuțit și a zis, plângând: „Amar de ceasul în care ochii mei au văzut acea frumusețe, de care nu mă îndulcesc, nici nu mă satur de ea, pentru că îndată mă voi izbăvi de tot necazul”. Zicând acestea, s-a înjunghiat cu sabia și îndată a murit.
Mama Pelaghiei, înștiințându-se de moartea fiului împăratului, s-a înspăimântat, temându-se de împăratul Dioclețian, ca să nu o piardă cu toată casa și cu tot neamul ei, răzbunându-și moartea fiului său. Deci, singură a legat pe fiica sa și a dus-o la împărat, asupra căreia punea pricina morții fiului lui, și a dat-o pe ea spre pedeapsă. Iar Dioclețian, căutând spre ele, a zis cu jale: „Ce ați făcut voi acum? Ați omorât pe fiul meu”. Și a zis mama: „Iată, o, împărate, ți-am adus-o pe aceasta, care este pricina morții fiului tău, pe aceasta să o pedepsești și să răzbuni moartea fiului tău!”.
Văzând Dioclețian frumusețea cea negrăită a Pelaghiei, cea mai frumoasă decât toate femeile și însoțitoarele lui, o frumusețe pe care niciodată n-o văzuse, s-a mutat spre alt gând, dar nu de izbândire, ci de desfrânare, și căuta cum ar întoarce-o pe ea de la Hristos și s-o ia de femeie pentru el. Atunci îndată a poruncit ca să aducă mulțime de aur și pietre scumpe înaintea fecioarei, vrând să amăgească pe mireasa lui Hristos, iar mamei ei i-a dat libertate și o sută de talanți, pe care, luându-i, s-a dus acasă, bucurându-se cu o bucurie diavolească; iar Sfânta Pelaghia a rămas în palatele împărătești, păzindu-se cu cinste de slujnicile împărătești.
A doua zi a poruncit împăratul să aducă cu cinste pe sfânta fecioară înaintea lui, iar el ședea cu tot sfatul său de ostași întru slava sa. Și a început înaintea tuturor a grăi către fecioară: „Un lucru poftesc de la tine: să te lepezi de Hristos și eu te voi lua de soție și vei fi cea dintâi în casa mea. Voi pune pe capul tău coroana împărătească și vom stăpâni împreună toată împărăția mea și de voi avea fiu din tine, acela, după mine, va ședea la scaunul meu, împărățind toată lumea”.
Sfânta Pelaghia, umplându-se de dumnezeiască râvnă, a răspuns fără frică: „O, împărate, ce, ai înnebunit de vorbești unele ca acestea către mine? Să știi cu adevărat că nu voi face voia ta, fiindu-mi greață de nunta ta cea urâtă, pentru că am mire pe Hristos, Împăratul cel ceresc. Nici cununa ta împărătească cea deșartă și de puțină vreme nu doresc; căci îmi sunt gătite la Dumnezeul meu în cereasca împărăție, trei cununi nestricăcioase: cea dintâi pentru credință, că am crezut cu toată inima în adevăratul Dumnezeu; a doua pentru curăție, că mi-am logodit Lui fecioria mea neîntinată; iar a treia cunună, pentru mucenicie, că voiesc să pătimesc toate muncile pentru Dânsul și să-mi pun sufletul meu pentru dragostea Lui cea dumnezeiască”.
Auzind Dioclețian aceste cuvinte îndrăznețe, s-a umplut de mânie, și îndată a poruncit să ardă un bou de aramă, vrând ca așa să înfricoșeze pe fecioară. Iar după ce a ars boul, încât scotea scântei ca un cărbune aprins, ducea spre el pe sfânta fecioară. Între poporul care privea la acea priveliște, erau mulți creștini și preoți tăinuiți. Aceia, văzând pe fecioară ducând-o la mucenicie, se rugau pentru ea în taină lui Dumnezeu, ca s-o întărească cu puterea Sa. Deci, împăratul și boierii, cu toții sfătuiau pe sfânta fecioară, cu îmbunări și cu certări, ca să facă voia împăratului, însă după ce fecioara a rămas neclintită ca un stâlp în hotărârea sa, atunci împăratul a poruncit ca s-o dezbrace de toate hainele și s-o pună pe ea goală înaintea lui.
Văzând sfânta pe cei ce voiau s-o dezbrace, a strigat cu glas mare către Dioclețian: „Adu-ți aminte, o, împărate, de femeile și de însoțitoarele tale, căci și eu port același trup ca și acelea”. Însă împăratul, fiind plin de pofta cea necurată și vrând prin vedere să-și sature ochii cei desfrânați de goliciunea feciorească, a poruncit ca s-o dezbrace mai degrabă. Ea, neașteptând să fie dezbrăcată de mâinile celor necurați, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a dezbrăcat singură de toată îmbrăcămintea sa și a aruncat-o înaintea feții împăratului și stătea goală la priveliștea îngerilor și a oamenilor, împodobindu-se cu rușinea cea feciorească ca și cu o porfiră împărătească, și ocăra pe împăratul, zicând: „Socotesc, că tu ești acel șarpe, care a înșelat pe Eva și l-a îndemnat pe Cain să ucidă pe Abel. Tu ești diavolul acela, care a cerut pe dreptul Iov de la Dumnezeu să-l ispitească, dar degrabă vei pieri cu sunet, vrăjmaș al lui Hristos, împreună cu toți cei de un gând cu tine”.
Acestea zicând, și-a făcut iarăși semnul Sfintei Cruci și a alergat singură la boul cel înroșit, neașteptând până ce o vor arunca pe ea. Dar când s-a apucat cu mâinile de boul acela, îndată cinstitele ei mâini s-au topit ca ceara de iuțimea focului, însă ea, ca și cum n-ar fi simțit durerea, și-a băgat capul în fereastra boului și a intrat cu tot trupul înăuntru, slăvind cu glas mare pe Dumnezeu și zicând: ”Slavă Ție Doamne, Unule născut Fiul lui Dumnezeu cel de sus, Care m-ai întărit pe mine neputincioasa la această nevoință și mi-ai ajutat să biruiesc pe diavolul și meșteșugurile lui, Ție și Părintelui Tău Cel fără de început, împreună cu Sfântul Duh, se cuvine slavă și închinăciune în veci”.
Astfel și-a dat sfântul ei suflet în mâinile Celui Preacurat și fără de moarte Mire al său și a intrat împreună cu El în cămara cea cerească, în glasul bucuriei și al cântării cetelor îngerești. Iar trupul ei cel cinstit s-a topit ca untul în boul cel de aramă și s-a revărsat ca un mir de bună mireasmă, umplându-se toată cetatea de acea negrăită bună mirosire.
Iar oasele ei cele cinstite, a poruncit păgânul împărat, să le arunce afară din cetate și le-au dus la un munte ce se numea Linaton. Atunci, mergând patru lei din pustie, ședeau lângă ele, păzindu-le de alte fiare și de păsările cele mâncătoare de trupuri; iar descoperirea lor s-a făcut de către Dumnezeu fericitului episcop Clinon, atât despre sfârșitul Sfintei Pelaghia, cât și de oasele ei. Deci, ducându-se episcopul la muntele acela, a găsit cinstitele ei oase și pe leii aceia șezând lângă ele. Iar după ce au văzut leii pe omul lui Dumnezeu, au mers la el și, plecându-se înaintea lui, s-au întors în pustie.
Deci, episcopul, luând oasele sfintei mucenițe, le-a dus la un loc mai înalt al acelui munte și le-a pus într-o piatră, unde mai pe urmă, pe timpul împărăției lui Constantin, strălucind buna credință pretutindeni, a făcut biserică deasupra cinstitelor moaște ale miresei lui Hristos și a scris numele sfintei pe acea piatră astfel: „Sfânta fecioară Pelaghia, care s-a dat pe sine lui Dumnezeu și până în sfârșit s-a nevoit pentru adevăr, aici se odihnește cu moaștele sale, iar sufletul ei împărățește în cer, împreună cu îngerii întru slava lui Hristos”.
Astfel și-a sfârșit pătimirea Sfânta Muceniță Pelaghia, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sf Monica, mama Fericitului Augustin
Cu trecerea timpului, soțul ei a fost câștigat pe deplin de îngăduința și dăruirea ei, încât la sfârșitul vieții el s-a lăsat de păgânism și a devenit creștin.
Din viața Sfintei Monica, mama fericitului Augustin, cunoaștem că ea era căsătorită cu un păgân, un om aspru și foarte mânios. Din cele mai mărunte motive, acela izbucnea și se năpustea spre nevinovata lui soție. Ea putea, la fiecare asemenea întâmplare, să-și găsească îndreptățire împotriva falselor lui învinuiri, însă a ales să tacă și să se roage lui Dumnezeu. Când îl vedea liniștit, ea îi explica pricina pentru care soțul s-a mâniat și îl liniștea. Atunci acesta își dădea seama cât era de nedrept cu soția lui, cât îl întrecea ea prin bunele ei însușiri, mai cu seamă prin răbdarea și smerenia ei, și astfel o aprecia și mai mult.
Cu trecerea timpului, a fost câștigat pe deplin de îngăduința și dăruirea ei, încât la sfârșitul vieții el s-a lăsat de păgânism și a devenit creștin.
Mare înțelepciune se ascunde în îngăduință! Cel ce poate să cedeze, acela poate să și biruiască. Iar cel ce dorește ca repede să-și impună părerea sa și, în împotrivirea către alții, aruncă grele ofense și amenințări, acela nu poate să biruie, pentru că este slab în răbdare și în înțelepciune.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 47-48)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu