MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 4 MAI 2021 / ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 2. /4 MAI 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

DECESE

• 1471: Eduard de Westminster (13 octombrie 1453 – 4 mai 1471), cunoscut ca Edward de Lancaster, a fost singurul fiu al regelui Henric al VI-lea al Angliei. A fost ucis în Bătălia de la Tewkesbury devenind singurul moștenitor aparent al Angliei care a murit în bătălie.  

  Eduard de Westminster
  Prinț de Wales; Duce de Lancaster; Duce de Cornwall
  Gravură din secolul al XV-lea a lui Eduard.
  Date personale
  Născut	13 octombrie 1453 Palatul Westminster, Londra
  Decedat	4 mai 1471 (17 ani) Bătălia de la Tewkesbury
  Înmormântat	Mănăstirea Tewkesbury
  Cauza decesului	Ucis în luptă
  Părinți	Henric al VI-lea al Angliei Margareta de Anjou
  Căsătorit cu	Anne Neville
  Cetățenie	Regatul Unit
  Religie	Biserica Catolică catolicism
  Ocupație	personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prinț de Wales
  Familie nobiliară	Casa de Lancaster Casa Plantagenet

• 1519: Lorenzo di Piero de' Medici (12 septembrie 1492 – 4 mai 1519) a condus Florența din 1513 până la moartea sa în 1519 (a murit de sifilis). El a fost de asemenea Duce de Urbino din 1516 . Născut în Florența, el a fost fiul lui Piero di Lorenzo de' Medici și al Alfonsinei Orsini. Bunicii din partea tatălui au fost Lorenzo Magnificul și Clarice Orsini. Bunicii săi din partea mamei au fost Roberto Orsini, Conte Tagliacozzo și Caterina San Severino. Niccolo Machiavelli i-a dedicat lui Lorenzo lucrarea "Prințul" a-l învăța despre tacticile pe care să le folosească pentru unificarea Italiei, dar intenția din spatele acestei dedicații rămâne învăluită în mister.
  Unchiul său, tot un De Medici, Papa Leon al X-lea, l-a făcut pe "Lorenzino" Duce de Urbino în 1516 când avea vârsta de 24 ani. După scurta cucerire de către fostul Duce, Francesco Maria I della Rovere, Lorenzo a fost numit comandant al celor 10.000 de oameni trimiși tocmai să îl captureze, dar a fost rănit și s-a retras la Toscana. Lorenzo și-a recâștigat ducatul prin încheierea unui tratat în luna septembrie a aceluiași an (a se vedea Razboiul lui Urbino). Teritoriul s-a reîntors ulterior la familia Della Rovere, după moartea lui Lorenzo.
  În timp ce era Duce de Urbino, el s-a căsătorit la 13 iunie 1518 cu Madeleine de la Tour, fiica contelui de Auvergne și au avut o fată, Caterina, care s-a născut la 21 de zile după moartea tatălui ei.
  Ea avea să devină Caterina de Medici, celebra regină a lui Henric al II-lea al Franței, într-un mariaj aranjat de vărul ei îndepărtat, Papa Clement al VII-lea de Medici, ca o ultimă mutare de succes a acestuia.
  Cavoul lui Lorenzo di Piero de' Medici din capela Medici a bisericii San Lorenzo, este ornamentat cu lucrările lui Michelangelo "Amurgul și Aurora" și "Gânditorul". Din cauza numelui identic cu cel al bunicului său (ambii numindu-se Lorenzo di Piero de Medici), al cărui cavou este de asemenea în capela Medici, cavoul său este adesea confundat cu cel al bunicului sau.  

  Lorenzo di Piero de' Medici
  Senior al Florenței Duce de Urbino
  Date personale
  Nume la naștere	Lorenzo di Piero de' Medici
  Născut	12 septembrie 1492 Florența, Republica Florenței
  Decedat	4 mai 1519 (26 de ani) Careggi, Republica Florenței
  Înmormântat	New Sacristy[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (sifilis)
  Părinți	Piero de' Medici Alfonsina Orsini
  Frați și surori	Clarice de' Medici[*]
  Căsătorit cu	Madeleine de La Tour d'Auvergne
  Copii	Caterina, Regina Franței Alessandro de' Medici, Duce al Florenței (nelegitim)
  Ocupație	om de stat lider politician
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Medici
  Senior al Florenței
  Domnie	17 martie 1516 – 4 mai 1519
  Predecesor	Giuliano de' Medici
  Succesor	Giulio de' Medici

• 1727: Louis Armand al II-lea, Prinț de Conti (n. 1695)
• 1774: Anton Ulrich (germană Anton Ulrich von Braunschweig-Wolfenbüttel; 28 august 1714 – 4 mai 1774), Duce de Brunswick-Lüneburg, a fost soțul Marii Ducese Anna Leopoldovna a Rusiei, care a domnit ca regentă a Rusiei timp de un an. Anton Ulrich a fost al doilea fiu al Ducelui Ferdinand Albert al II-lea de Brunswick-Lüneburg și a Prințesei Antoinette Amelie de Brunswick-Lüneburg. Sora mamei lui, Elisabeta, soția împăratului Carol al VI-lea, a aranjat pentru el căsătoria cu Ducesa Elisabeta de Mecklenburg-Schwerin (cunoscută ca "Anna Leopoldovna"), fiica lui Karl Leopold, Duce de Mecklenburg-Schwerin, și nepoata Țarului Ivan al V-lea al Rusiei.
  

  Anton Ulrich de Brunswick
  Anton a ajuns în Rusia în 1733, așa că el și Anna s-au putut cunoaște unul pe altul. Căsătoria a avut loc în 1739. Mariajul a fost destinat să consolideze relațiile dintre casele Romanov și Habsburg. În 1740, fiul lor minor, Ivan, a devenit țar sub numele de Ivan al VI-lea. Inițial, Ernst Biron a fost regent, dar când au apărut zvonuri că Biron plănuiește să exileze pe Anton și Anna în Germania, s-a organizat o lovitură de stat și Anna a fost numită regentă. Nu după mult timp, lovitura din 1741 a scos familia de la putere.
  Noua împărăteasă, Elisabeta a Rusiei, i-a arestat pe Anton Ulrich, soția și copiii acestora, care au rămas închiși toată viața. Anii de închisoare au fost grei, iar familiei i s-au refuzat periodic mai multe lucruri necesare. Practic, orice comunicare cu lumea exterioară, cu excepția câtorva funcționari, le-a fost interzisă. Guvernatorul de Arkhangelsk i-a vizitat în mod regulat pentru a se interesa de sănătatea lor. În 1762, împărăteasa Ecaterina i-a oferit Ducelui permisiunea de a părăsi Rusia, cu condiția să-și părăsească copiii; el a refuzat. Înainte să moară și-a pierdut vederea. A fost îngropat foarte discret, iar soldaților li s-a interzis să dezvăluie locul de înmormântare, însă sicriul său a fost decorat cu argint.
  Copiii care au supraviețuit au fost eliberați din închisoare și dați în custodia mătușii lor, regina daneză văduvă Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel. Ei au fost duși la fortăreața Novodvinsk în noaptea de 27 iunie 1780 și au părăsit Rusia la 30 iunie. S-au stabilit la Jutland, unde au trăit în condiții confortabile în arest la domiciliu pentru restul vieții lor, sub supravegherea Julianei. Ecaterina a plătit o pensie pentru ei până când ultimul dintre ei a murit în 1807. Anton Ulrich și Anna Leopoldovna au avut următorii copii:
  • Ivan al VI-lea (1740–1764) (a domnit ca Țar 1740-1741)
  • Ecaterina Antonovna de Brunswick (1741–1807)
  • Elisabeta Antonovna de Brunswick (1743–1782)
  • Petru Antonovici de Brunswick (1745–1798)
  • Alexei Antonovici de Brunswick (1746–1787)   

    Anton Ulrich
    Duce Anton Ulrich de Brunswick-Wolfenbüttel
    Date personale
    Născut	28 august 1714 Bevern, Germania[1][2]
    Decedat	4 mai 1774 (59 de ani) Kholmogory[*], Arkhangelsky Uyezd[*], Imperiul Rus[3][2]
    Părinți	Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg Antoinette Amelie de Brunswick-Lüneburg
    Frați și surori	Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel Luise Amalie de Braunschweig-Wolfenbüttel Sofia Antonia de Brunswick-Wolfenbüttel Therese de Brunswick-Wolfenbüttel Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel Karl I, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel Friedrich Franz von Braunschweig-Wolfenbüttel[*] Duke Louis Ernest of Brunswick-Lüneburg[*] Duke Ferdinand of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Albrecht Braunschweig[*]
    Căsătorit cu	Marea Ducesă Anna Leopoldovna a Rusiei
    Copii	Ivan al VI-lea al Rusiei
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	politician personal militar[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce
    Familie nobiliară	Casa de Brunswick-Bevern

• 1879: William Froude, fizician, inginer englez (n. 1810)
• 1884: Maria Anna de Savoia (Maria Anna Carolina Pia; 19 septembrie 1803 – 4 mai 1884) a fost soția împăratului Ferdinand I al Austriei. A fost împărăteasă a Austriei; regină a Ungariei, Boemiei, Lombardiei și Veneției. Maria Anna s-a născut la Palatul Colonna din Roma. A fost fiica regelui Victor Emmanuel I al Sardiniei și a soției lui, Maria Theresa de Austria-Este. A avut o soră geamănă, Maria Teresa. Cele două prințese au fost botezate de Papa Pius al VII-lea. Nașii lor au fost bunicii materni, Arhiducele Ferdinand de Austria-Este și Maria Beatrice Ricciarda d'Este. La Palatul Braschi din Roma se poate vedea o pictură a botezului.^[2]
  La 12 februarie 1831 Maria Anna s-a căsătorit prin procură la Torino cu regele Ferdinand al V-lea al Ungariei (mai târziu împăratul Ferdinand I al Austriei). La 27 februarie cuplul s-a căsătorit în persoană la Viena; ceremonia a fost oficiată de Cardinalul Arhiepiscop de Olmütz.
  Maria Anna și Ferdinand au fost devotați unul altuia. Nu au avut copii
  Ferdinand a devenit împărat al Austriei la 2 martie 1835; Maria Anna a devenit Împărăteasă a Austriei. La 12 septembrie 1836 ea a fost încoronată ca Regină a Boemiei la Praga.
  La 2 decembrie 1848 Ferdinand a abdicat însă și-a păstrat rangul imperial. Maria Anna a purtat titlul de Împărăteasa Maria Anna. Au locuit împreună retrași, petrecându-și iernile la Castelul Praga și verile la Reichstadt (astăzi Zákupy).
  Maria Anna a murit la Praga. A fost înmormântată lângă soțul ei la Viena.  

  Maria Anna de Savoia
  Împărăteasă și Arhiducesă de Austria; Regină a Ungariei, Boemiei, Lombardiei și Veneției
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Anna Carolina Pia di Savoia
  Născută	19 septembrie 1803 Palatul Colonna, Roma
  Decedată	4 mai 1884 (80 de ani) Praga
  Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
  Părinți	Victor Emmanuel I al Sardiniei Maria Theresa de Austria-Este
  Frați și surori	Maria Christina de Savoia Maria Beatrice de Savoia Maria Teresa de Savoia
  Căsătorită cu	Ferdinand I al Austriei
  Cetățenie	Regatul Italiei
  Apartenență nobiliară
  Titluri	regină consoartă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg Casa de Savoia
  Domnie
  Domnie	12 februarie 1830 – 2 decembrie 1848
  Încoronare	12 septembrie 1836

• 1897: Sophie Charlotte Augustine de Bavaria, Ducesă de Alençon (23 februarie 1847 – 4 mai 1897). Născută ducesă de Bavaria, s-a căsătorit cu un nepot al regelui Louis-Filip I și a fost sora favorită a Elisabetei de Bavaria, împărăteasă a Austriei. 
  Sophie Charlotte în 1896.
  Sophie Charlotte s-a născut la Castelul Possenhofen, reședința familiei. A fost fiica Ducelui Maximilian Joseph de Bavaria și a Prințesei Ludovika de Bavaria. Al nouălea copil din zece, în familie i se spunea Sopherl.
  A fost sora împărătesei Elisabeta a Austria, a reginei Maria Sofia a celor Două Sicilii și a Helenei, Prințesă de Thurn și Taxis. După căsătoria surorii mai mari, Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria, în 1861, părinții au început să caute un soț și pentru Sophie Charlotte.
  S-a logodit cu vărul ei regele Ludwig al II-lea al Bavariei. Logodna lor a fost făcută public la 22 ianuarie 1867 însă după ce a amânat în mod repetat data nunții, în cele din urmă Ludwig a rupt logodna în octombrie.
  Alți posibili soți au fost: renumitul homosexual Arhiducele Ludwig Viktor al Austriei, fratele atât al împăratului Franz Josef I al Austriei cât și al regelui Maximilian I al Mexicului; viitorul rege Luís I al Portugaliei; Ducele Filip de Württemberg,^[1] verișor primar cu cel ce va fi soțul ei.
  Ea a refuzat toți candidații. A mers să locuiască la mătușa sa, Amalie Auguste de Bavaria, atunci regină a Saxoniei ca soție a regelui Ioan al Saxoniei. În Saxonia, Sophie Charlotte l-a întâlnit pe Ferdinand d'Orléans, Duce de Alençon și nepot al regelui Ludovic-Filip al Franței. Curând după această întâlnire, la 28 septembrie 1868 la Castelul Possenhofen s-a căsătorit cu Ducele de Alençon, fiu al lui Louis d'Orléans.
  A avut o relație bună cu soțul ei ca și cu cumnata ei, Prințesa Marguerite Adélaïde d'Orléans, soția lui Władysław Czartoryski. Soacra ei, Victoria de Saxa-Coburg-Kohary, verișoară a reginei Victoria a Regatului Unit a murit în 1857. Sophie Charlotte nu a avut o relație bună cu socrul ei, văduvul Duce de Nemours.
  După căsătorie, cuplul s-a mutat la Teddington, Londra unde Sophie Charlotte a născut primul lor copil, Louise d'Orléans.
  Sophie a murit într-un incendiu la "Bazar de la Charité" în Paris la 4 mai 1897. A refuzat încercările de salvare, insistând ca fetele care lucrau la bazar să fie salvate prima oară.  

  Sophie Charlotte
  Ducesă de Alençon
  Date personale
  Născută	23 februarie 1847 Castelul Possenhofen, Possenhofen, Germania
  Decedată	4 mai 1897 (50 de ani) Paris, Franța
  Înmormântată	Chapelle royale de Dreux[*]
  Cauza decesului	incendiu
  Părinți	Maximilian Joseph, Duce de Bavaria Prințesa Ludovika de Bavaria
  Frați și surori	Elisabeta, împărăteasa Austriei Maria Sofia de Bavaria Ducesa Elena de Bavaria Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria Karl Theodor, Duce de Bavaria Duke Ludwig Wilhelm in Bavaria[*] Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria
  Căsătorită cu	Ferdinand d'Orléans
  Copii	Louise, Prințesă de Bavaria Emanuel, Duce de Vendôme
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Orléans Casa de Wittelsbach

• 1903: Alfons Oscar Saligny (n. 3 aprilie 1853, Focșani - d. 4 mai 1903, București) a fost un chimist român, membru corespondent al Academiei Române (1902), fratele lui Anghel Saligny și al Sofiei Saligny, respectiv fiul lui Alfred Saligny. După Unirea Principatelor, li s-a cerut străinilor stabiliți în România să declare dacă vor să devină cetățeni români. Pentru că Alfred Saligny a cerut cetățenia română, copiii săi au fost de la început cetățeni români.
  Studiile primare le face în familiile și în pensionul de copii, deschis de tatăl său în orașul Focșani, după care urmează gimnaziul din Focșani. Studiile secundare au fost urmate de frații Alfons și Anghel, împreună cu sora lor Sofia, la Potsdam, în Prusia. După studiile secundare, Alfons Saligny urmează studii de chimie la Berlin, cu renumitul profesor Hofmann, și obține titlul de doctor în chimie în baza unei teme de chimie organică. Se întoarce în țară, în anul 1875, și ocupă postul de chimist la laboratorul Eforiei, de la Spitalul Colțea, și pe cel de profesor de mineralogie la Școala de Poduri și Șosele.
  La 17 aprilie 1889, prin Decretul nr. 1346, Alfons Saligny este numit profesor la catedra de chimie generală și aplicată a Școlii de Poduri și Șosele, pe care o va conduce până la sfârșitul vieții sale, în anul 1903. Între 1879 și 1899, Alfons Saligny deține, în paralel, funcția de șef al laboratorului Monetăriei Statului, iar între 1899 și 1903 pe cea de sub-șef de serviciu la Căile Ferate Române.
  Alfons Saligny a înființat în București primul laborator de încercări pe materialele de construcții din România, a cărui experiență și competență au fost folosite de fratele său, Anghel Saligny, pentru a da girul calității și rezistenței materialelor de construcții și structurilor metalice folosite la ridicarea podului Carol I peste Dunăre și a viaductelor care traversează Lunca Dunării.  

• Alfons Oscar Saligny
  Chimistul Alfons Oscar Saligny
  Date personale
  Născut	3 aprilie 1853 Focșani, Principatul Moldovei
  Decedat	4 mai 1903, (50 de ani) București, România
  Părinți	Alfred Saligny
  Frați și surori	Anghel Saligny Sofia Saligny
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	chimist
  Activitate
  Educație	Facultatea de Chimie a Universității din Berlin
  Alma mater	Universitatea Humboldt din Berlin
  Organizație	Universitatea Politehnica din București
  Cunoscut pentru	Înființarea în București a primului laborator de încercări pe materialele de construcții din România
  Membru corespondent al Academiei Române

• 1919: Milan Rastislav Štefánik (n. 21 iulie 1880, Kosariska, Imperiul Austro-Ungar- d. 4 mai 1919, Ivanka pri Dunaji, lângă Bratislava, Cehoslovacia, accident aviatic) a fost un astronom, politician și general slovac.
  A fost unul dintre cofondatorii Republicii Cehoslovace. 

  Milan Rastislav Štefánik
  Milan Rastislav Štefánik
  Date personale
  Născut	21 iulie 1880[1][2][3][4][5]  Košariská, Slovacia
  Decedat	4 mai 1919 (38 de ani)[1][2][3][4]  Ivanka pri Dunaji, Districtul Senec, Slovacia[6]
  Înmormântat	Mausoleum of Milan Rastislav Štefánik[*]
  Cauza decesului	accident
  Cetățenie	Cehoslovacia  Franța
  Etnie	Slovaci
  Religie	luteranism
  Ocupație	politician astronom fotograf ofițer diplomat aviator
  Ministru al apărării
  Premii	Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] Croix de guerre 1914–1918 Premiul Jules-Janssen (1907) Crucea de Război cehoslovacă[*] Ordinul Sfântul Vladimir
  Alma mater	Universitatea Carolină

• 1925: Prințesa Eugenia Maximilianovna de Leuchtenberg, cunoscută ca Prințesa Evgenia Romanovskaia (1 aprilie 1845 - 4 mai 1925) a fost membră a Casei de Beauharnais, deși a fost născută și crescută în țara natală a mamei sale, Rusia. A fost al treilea copil și a doua fiică a lui Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg și a soției lui, Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei. 

  Prințesa Eugenia de Leuchtenberg
  Ducesă Alexander de Oldenburg
  Date personale
  Născută	1 aprilie 1845 St. Petersburg, Imperiul Rus
  Decedată	4 mai 1925 (80 de ani) Biarritz, Franța
  Înmormântată	Cimitirul Sabaou, Biarritz, Franța[1]
  Părinți	Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei
  Frați și surori	George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg Prințesa Maria Maximilianovna de Leuchtenberg Eugen Maximilianovich, Duke of Leuchtenberg[*]
  Căsătorită cu	Ducele Alexandru Petrovici de Oldenburg
  Copii	Ducele Petru Alexandrovici de Oldenburg
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Beauharnais Casa de Holstein-Gottorp

• 1938: Carl von Ossietzky, pacifist german, laureat al Premiulul Nobel pentru Pace (n. 1889)
• 1945: Fedor von Bock, mareșal german (n. 1880)
• 1951: Aurelian Pană (n. 20 septembrie 1880, în comuna Marsilieni, județul Ialomița — d. 4 mai 1951 Gherla^[1]) a fost un om politic român de dreapta, ministru al Agriculturii și Domeniilor, președinte al sindicatului agricol^[2][3] ucis în vremea prigoanei comuniste.
  Aurelian P. Pană s-a născut în comuna Marsilieni, unde se stabiliseră părinții săi, mocani ardeleni din Satu Lung (Săcele) – Brașov.
  Din informațiile bătrânilor localnici din Frățilești-Săveni și Sudiți, Aurel Pană, cum este cunoscut în memoria colectivă, a fost o personalitate marcantă , instruită și iubitoare de oameni și de pământ. Acțiunile acestui om a oferit oportunități de dezvoltare în domeniul agricol, fiind cel care a introdus pentru întâia oară în România , aici în Ialomița, agricultura mecanizată modernă.
  În anul 1911, Aurelian Pană se căsătorește cu Eufrosina O. Gh. Popa la Cernavodă și decid să se stabilească la Frățilești, în Ialomița, unde în acea vreme avea moșia și pământul agricol.
  Familia Pană a avut 4 copii: Cornel, Petru (ucis, împreună cu șoferul său, de către soldații sovietici și aruncați la câini), Maria Angela și Aurel, majoritatea fiind înmormântați în Mausoleul familiei Pană din cimitirul Belu.
  Aurelian P. Pană a urmat liceul la Brăila , obținându-și bacalaureatul în 1898, iar studiile superioare la Facultatea de Științe Sorbona din Paris , unde obține 3 licențe: botanică(1900), zoologie(1901) și geologie(1904).
  În 1913 , participă la campania celui de-al doilea război balcanic din Bulgaria, cu gradul de sublocotenent și, în Războiul de Întregire Națională ajunge la gradul de căpitan în Regimentul 3 Artilerie de la Mărășești.
  Activitatea sa profesională a marcat diverse funcții: membru al Societății de Științe din București(1905), președinte al Institutului Național de Export(1935), delegat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor pe lângă Direcția Porturilor în vederea construcțiilor de silozuri(1938), membru în Consiliul Permanent al Agriculturii (1939), membru al Institutului de Științe Sociale al României, secțiile agrară și a cooperației(1939), președinte al Academiei de Agricultură și președinte al Sindicatului Agricol Ialomița. În perioada 27 ianuarie 1941- 18 martie 1942 a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii, iar de la 19 martie 1942 – 2 iulie 1943 a fost Ministru al Agriculturii în guvernul Mareșalului Ion Antonescu. Pentru activitatea sa la Ministerul Agriculturii , de unde a plecat prin demisie, nu a primit nici măcar un salariu, sumele care i s-ar fi cuvenit fiind donate ca ajutoare pentru funcționarii ministerului.
  Încă din anul 1934, Aurelian Pană face o călătorie de documentare în S.U.A. cu scopul de a studia cultura porumbului, de unde se întoarce cu două lăzi de știuleți, pe care îi seamănă și îi cultivă cu succes în Bărăgan și Balta Ialomiței.
  După instaurarea regimului totalitar comunist în România, în anii 1944-1947 au avut loc procesele “criminalilor de război”, ale “trădătorilor” și colaboratorilor fostului regim. Astfel, într-o expunere Teohari Georgescu spunea: “ De la 6 martie 1945 până la 26 mai 1952, dușmanul … a primit numeroase lovituri. În cei 7 ani, peste 100000 de bandiți au fost arestați și condamnați pentru că au uneltit împotriva regimului nostru... Întregul aparat de opresiune al burgheziei ... fusese nimicit.”
  Anii respectivi au fost caracterizați prin aplicarea principiului luptei de clasă în exterminarea a mii de oameni, vinovați doar pentru faptul că existau, acuzația de complot împotriva regimului de „democrație populară” era prezentă în toate condamnările.
  După judecarea primului „lot de criminali de război”, în frunte cu Mareșalul Antonescu, Tribunalul Poporului a mai dispus în mai 1946 , arestarea și judecarea tuturor celorlalți membri ai guvernului antonescian , printre care și Aurelian P. Pană. Arestat și judecat, Aurelian Pană a fost condamnat , așa cum relatează manuscrisul ing. Aurel Pană, fiul acestuia, la 10 ani de închisoare, 10 ani degradare civică și confiscarea averii, în baza deciziei penale nr. 123 din 19 ianuarie 1949 a Curții Penale București, Secția IV. Capul de acuzare a fost „ introducerea și încurajarea cultivării unei plante necunoscute și inutile țării noastre : SOIA” Ironia sorții a fost că această plantă cu miros de salam, a stat pe mesele românilor proletari timp de zeci de ani…
  După condamnare, Aurelian Pană a fost încarcerat la Jilava, Cernavodă și Gherla , unde a fost torturat și silit de torționari să repete întruna că “a supt sângele poporului”... La Gherla fusese mutat de la Pitești experimentul „reeducării” care presupunea bătăi, batjocoriri, insulte și josnicii. Un martor al „experimentului” declară: „Aici s-a bătut numai de dragul de a se bate. S-a bătut fără scop. Muncitori și studenți, intelectuali și analfabeți au fost chinuiți de-a valma, chiar dacă nu aveau nimic de spus , chiar când spuseseră mai mult decât făcuseră”.
  Un martor ocular, relatează că în 1950, a doua zi de Paști, comandantul închisorii Gherla a început să îi lovească pe deținuți cu parul, obligându-I să execute, până la epuizare și leșin , figuri de gimnastică precum „broasca” și culcări. Printre ei, un bătrân, fost ministru, Aurelian Pană, este pus în genunchi și lovit cu picioarele în cap de către 50 de călăi. Nu peste mult timp, la 4 mai 1951 , va fi ucis într-o celulă de reeducați, un jandarm scoțându-i dinții de aur din gură și, din cauza faptului că bătrânul Pană era un om mare iar coșciugul pregătit pentru el era mai mic... i s-au tăiat picioarele...
  Fiul său. Ing. Cornel Pană, arată că sărmanul om a murit ca un martir fără a i se putea îndeplini ultima dorință: de a fi incinerat , iar cenușa să-i fie amestecată în pământul Bărăganului iar pe acel loc să se semene grâu...
  La 24 aprilie 1952, soția sa, Eufrosina Pană și fiul său, Aurel Pană, au fost arestați și internați, fără proces sau condamnare, la 2 ani de „detenție administrativă”. Eliberată în 1954 din închisoarea Dumbrăveni, Eufrosina Pană a murit, în același an, pe 1 septembrie, la București.
  Deși mi-am propus ca aici să evoc personalitatea boierului martir, puțin cunoscut în cărțile de istorie și rămas doar în memoria colectivă a bătrânilor din Frățilești, Săveni și Sudiți( toate aceste trei localități au străzi care-i poartă numele) ca un om bun, moșier care-și plătea bine muncitorii de pe domeniile lui, nu putem să nu arătăm moșia fermă model de la Frățilești – Sudiți. Se știe că familia Pană avea 6000 ha de pământ și un conac splendid la ferma-model de la Frățilești rămas acum în ruină.
  În perioada când Aurelian P. Pană era ministru a fost organizată o vizită la ferma-model de la Frățilești, unde au fost 56 de personalități ale țării, printre care miniștri și specialiști. Astfel, în presa vremii au fost publicate diverse articole care relatează despre fermă și dotările sale: conac, ateliere, mașini, grajduri, pluguri cu abur, batoze, locomobile, tractoare, moară și multe altele.
  Chiar și în prezent, atrag atenția conacul boieresc, care este într-o stare avansată de degradare, casa arendașului, unde este amenajat paraclisul și chiliile Sfintei Mănăstiri, turnul de apă care, în trecut, funcționa cu un burduf cu care se scotea apa cu caii și care adăpa mii de oi și sute de vaci, casa vizitiului și un mare beci, lung de cca. 100–200 m, pavat cu cărămidă, unde exista o rezervă de gheață și erau adăpostite vitele în timpul verilor toride ale Bărăganului.
  Din a doua jumătate a veacului trecut, conacul este confiscat de comuniști, intrând în proprietatea G.A.S. Sudiți și I.A.S. Movila, iar din anul 2005, ferma de la Frățilești a fost retrocedată nepotului marelui agricultor, Aurel Nicolae Pană, împreună cu 10 ha. de teren care, la sugestia d-lui Răzvan Ciucă, fostul director al Muzeului Național al Agriculturii, și a părintelui consilier Ion Florea, paroh al Bisericii “Sf. Voievozi” din com. Sudiți, au fost donate Episcopiei Sloboziei și Călărașilor în vederea înființării unei mănăstiri. În prezent, Mănăstirea “Sf. Mare Mucenic Pantelimon” găzduiește obștea monahală condusă de părintele stareț Ilarion.
• 1955: George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român. Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena, având profesori printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale, în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.
  După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899, sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). La data de 6 februarie 1898 are debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română.
  În același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.
  Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palatul regal, unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină. Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
  Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella sau Louis Fournier.
  

  George Enescu la o masă festivă
  În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.  După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938).
  Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.

  Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.

  — Yehudi Menuhin

  

  Statuia lui George Enescu amplasată lângă Universitatea Națională de Muzică București. Sculptor Boris Caragea, 1961
  

  Statuia lui George Enescu, sculptată de Ion Jalea, instalată în 1971 pe peluza din fața Operei Naționale București
  În anul 1932 devine membru titular al Academiei Române. În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători în 1937. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea în fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.
  Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului Internațional George Enescu din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse.
  În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia. În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Miniștri al României de la acea vreme 100.000 de lei, pentru apărarea țării.^[12]
  În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în București, a avut o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae Brânzeu, Sabin Drăgoi. După război a dat concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care l-a vizitat la București și la Sinaia. În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).
  O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru. S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68  

George Enescu

Opere

• Oedip - tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg, Op. 23 (1910-1931)

Simfonii

• Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Op. 13 (1905)
• Simfonia nr. 2 în La major, Op. 17 (1912-1914)
• Simfonia nr. 3 în Do major pentru orchestră și cor, Op. 21 (1916-1918)

Alte lucrări orchestrale

• Poema română, suită simfonică pentru orchestră, Op. 1 (1897)
• Rapsodia română nr. 1 în La major, Op. 11 (1901)
• Rapsodia română nr. 2 în Re major, Op. 11 (1901)
• Suita orchestrală nr. 1 în Do major, Op. 9 (1903)
• Suita orchestrală nr. 2 în Do major, Op. 20 (1915)
• Suita orchestrală nr. 3 în Re major "Săteasca", Op. 27 (1937-1938)

Muzică de cameră

Cvartete pentru coarde

• Cvartet pentru coarde nr. 1 în Mi bemol major, Op. 22, Nr. 1 (1920)
• Cvartet pentru coarde nr. 2 în Sol major, Op. 22, Nr. 2 (1950-1952)

Sonate

• Sonata pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 2 (1897)
• Sonata pentru vioară nr. 2 în Fa minor, Op. 6 (1899)
• Sonata pentru vioară nr. 3 în La minor "în caracter popular românesc", Op. 25 (1926)
• Sonata pentru violoncel nr. 1 în Fa minor, Op. 26, Nr. 1 (1898)
• Sonata pentru violoncel nr. 2 în Do major, Op. 26, Nr. 2 (1935)

Alte lucrări de cameră

• Octet pentru coarde în Do major, Op. 7 (1900)
• Cantabile și presto pentru flaut și pian (1904)
• Dixtuor în Re major pentru suflători, Op. 14 (1906)
• Concertstück pentru violă și pian (1906)
• Légende pentru trompetă și pian (1906)
• Cvartet pentru pian nr. 1 în Re major, Op. 16 (1909)
• Impressions d'Enfance (Impresii din copilărie) pentru vioară și pian, Op. 28 (1940)
• Cvintet pentru pian în La minor, Op. 29 (1940)
• Cvartet pentru pian nr. 2 în Re minor, Op. 30 (1943-1944)
• Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Op. 33 (1954)

Muzică pentru pian

• Suita pentru pian nr. 1 în Sol minor "în stil vechi", Op. 3 (1897)
• Suita pentru pian nr. 2 în Re major, Op. 10 (1901-1903)
• Suita pentru pian nr. 3 (Pieces impromptues), Op. 13 (1913-1916)
• Sonata pentru pian nr. 1 în Fa diez minor, Op. 24, Nr. 1 (1924)
• Sonata pentru pian nr. 3 în Re major, Op. 24, Nr. 3 (1933-1935)  

  George Enescu
  George Enescu interpretând Poemul de Chausson
  Date personale
  Nume la naștere	George Enescu
  Născut	19 august 1881[1][2][3][4][5][6]  George Enescu, George Enescu, Botoșani, România
  Decedat	4 mai 1955 (73 de ani)[2][3][4][5][6]  Paris, Franța[7]
  Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise[8]
  Cetățenie	România
  Ocupație	muzician, compozitor, dirijor, profesor
  Activitate
  Studii	Conservatoire national supérieur de musique et de danse[*], Universitatea de Muzică și Artă Dramatică din Viena
  Instrument(e)	vioară, pian
  Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*]
  Membru titular al Academiei Române Ateneul Român, sediul Filarmonicii George Enescu George Enescu Casa memorială G. Enescu de la Cumpătu, Sinaia

• 1969: Sir Francis Osbert Sacheverell Sitwell, al cincilea baronet, (n. 6 decembrie 1892, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[3] – d. 4 mai 1969,Florența, Italia) a fost un scriitor englez. Sora sa mai mare a fost poeta Edith Sitwell, iar fratele său mai mic a fost Sacheverell Sitwell. Ca și frații săi, și-a dedicat viața artei și literaturii. Sitwell s-a născut pe 6 decembrie 1892 la 3 Arlington Street, Londra. Părinții săi au fost Sir George Reresby Sitwell, al patrulea baronet, genealogist și antichar și Lady Ida Emily Augusta ( née Denison). A crescut în reședința familiei de la Renishaw Hall, Derbyshire și la Scarborough, și a mers la Școala Ludgrove, apoi la Colegiul Eton din 1906 până în 1909. Mulți ani, biografia sa din Who’s Who a conținut sintagma „Educ[ație]: în timpul sărbătorilor din Eton".^[14]
  În 1911 s-a alăturat regimentului de cavalerie ușoară Sherwood Rangers Yeomanry, dar, nefiind numit ca ofițer de cavalerie, a fost transferat la Gărzile de Grenadieri de la Turnul Londrei de unde, în timpul serviciului său, putea frecventa teatre și galerii de artă. La sfârșitul anului 1914, Sitwell a ajuns în tranșeele din Franța, lângă Ypres (Belgia). Aici a scris prima sa poezie, descriind-o ca fiind „Un anumit instinct și o combinație de sentimente, până acum, neatinse care s-au unit pentru a mă conduce pe hârtie”. „Babel” a fost publicată în The Times la 11 mai 1916. În același an, el a avut primele colaborări și antologii literare cu fratele și sora sa, trio-ul fiind denumit de obicei simplu ca Sitwells.  Prima lucrare de ficțiune a lui Sitwell, Triple Fugue, a fost publicată în 1924, iar vizitele din Italia și Germania au produs Discursions on Travel, Art and Life (1925). Primul său roman, Before the Bombardment - Înainte de bombardament (1926), care are loc într-un hotel în afara sezonului, a fost bine revizuit - Ralph Straus, care a scris pentru revista Bystander, l-a numit-o „o piesă aproape impecabilă a scrisului satiric”, iar Beverley Nichols a lăudat „bogăția” frumuseții și a spiritului său”.^[15] Romanul său ulterior, The Man Who Lost Himself - Omul care s-a pierdut pe sine (1929), a fost o aventură cu totul diferită și nu a fost primit la fel de bine de către critică. Cu toate acestea, a fost reeditat de numeroase ori.^[16]
  Sitwell, sigur pe sine în privința tehnicilor sale literare, a continuat să scrie mai multe romane, printre care Miracle on Sinai (1934) și Those Were the Days (1937), care nu au primit aceleași recenzii strălucitoare ca și primele sale romane. O colecție de povestiri Open the Door (1940), al cincilea său roman A Place of One's Own (1940), Selected Poems - Poemele sale selectate (1943) și o carte de eseuri Sing High, Sing Low (1944) au fost rezonabil de bine primite. „The Four Continents - Cele patru continente” (1951) este o carte de călătorie, reminiscență și observație. Sitwell suferea de boala Parkinson din anii 1950; la jumătatea anilor ’60 această afecțiune devenise atât de severă încât a trebuit să renunțe la scris. El a murit la 4:15 pm, la 4 mai 1969, în Italia, la Montegufoni, un castel de lângă Florența,pe care tatăl său îl cumpărase abandonat în 1909 și l-a restaurat ca reședință personală. Castelul a fost lăsat nepotului său, Reresby; banii i-au fost lăsați fratelui său Sachie. Sitwell a fost incinerat și cenușa lui a fost îngropată în Cimitero Evangelico degli Allori din Florența, împreună cu o copie a primei sale lucrări, Înainte de bombardament.  

  Sir Osbert Sitwell, Bt
  Date personale
  Nume la naștere	Francis Osbert Sacheverell Sitwell
  Născut	6 decembrie 1892 Londra, Anglia
  Decedat	4 mai 1969 (76 de ani) lângă Florența, Italia
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (boala Parkinson)
  Părinți	George Sitwell[*][4] Lady Ida Emily Augusta Denison[*][4]
  Frați și surori	Sacheverell Sitwell[*][3] Edith Sitwell[2]
  Partener(i)	David Stuart Horner
  Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	scriitor poet romancier[*] critic literar[*]
  Limbi	limba engleză[1]
  Studii	Eton College[*][2]
  Activitatea literară
  Activ ca scriitor	1919–1962

• 1972: Edward Calvin Kendall, chimist american, laureat Nobel (n. 1886)
• 1972: Josep Samitier Vilalta (n. 2 februarie 1902 – d. 4 mai 1972) a fost un jucător de fotbal spaniol care a jucat pentru FC Barcelona.
• 1972: Johann Leopold, Prinț Ereditar de Saxa-Coburg și Gotha (Johann Leopold William Albert Ferdinand Victor; 2 august 1906 – 4 mai 1972) a fost fiul cel mare al lui Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și a soției sale, Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein. De la naștere până la abdicarea tatălui său a fost cunoscut drept Prințul Ereditar Johann Leopold. Bunicii paterni au fost Leopold, Duce de Albany (al patrulea fiu al reginei Victoria a Regatului Unit și a Prințului Albert) și soția sa, Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont.
  Johann Leopold a avut patru frați mai mici: Sibylla, Hubertus, Carolina Matilda și Friedrich Josias.
  A fost moștenitor al ducatului de Saxa-Coburg și Gotha de la naștere până la abdicarea tatălui său la 18 noiembrie 1918. Abdicarea a fost rezultatul revoluției germane din 1918-1919. La Dresda la 9 martie 1932, Johann s-a căsătorit morganatic cu Feodora Freiherrin von der Horst, Prințul pierzând-și drepturile de succesiune. Cuplul a avut trei copii și cei doi au divorțat la 27 februarie 1962 după aproape 30 de ani de căsătorie.
  La Bad Reichenhall, la 3 mai 1963, Johann s-a recăsătorit (din nou morganatic) cu Maria Theresia Reindl. Nu au avut copii.  

  Johann Leopold
  Prinț Ereditar de Saxa-Coburg și Gotha
  Date personale
  Nume la naștere	Johann Leopold Wilhelm Albert Ferdinand Viktor
  Născut	2 august 1906 Castelul Callenberg, Coburg
  Decedat	4 mai 1972 (65 de ani) Grein, Austria
  Părinți	Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein
  Frați și surori	Friedrich Josias Prince Hubertus of Saxe-Coburg and Gotha[*] Princess Caroline Mathilde of Saxe-Coburg and Gotha[*] Prințesa Sibylla de Saxa-Coburg-Gotha
  Căsătorit cu	Feodora von der Horst (1932–1962) Maria Theresia Reindl (1963–1972)
  Copii	Prințesa Caroline Mathilde Prințul Ernst Leopold Prințul Peter Albert
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha

• 1973: Efraim Auerbach sau Froim Oyerbach (în idiș:אפרים אויערבאך sau אויארבאך, אפרים, 1892 Bălți - 4 mai 1973 Petah Tikva) a fost un poet și scriitor israelian-american de limba idiș, originar din Basarabia. Efraim Auerbach s-a născut al treilea dintre băieții unei familii evreiești din orașul Bălți din Basarabia, în acea vreme parte a Imperiului Rus.Tatăl său, Elazar, era „shohet uvodek” („Shub”), măcelar ritual, nevoiaș, care învățase la o ieșiva din Lituania ^[1] și era simpatizant al mișcării hasidice Habad.^[2] Mama poetului, Hava, provenea ea însăși dintr-o familie de hasidim Habad. Casa părintească de pe strada Petersburg, era întotdeauna primitoare și plină de oaspeți, din toate categoriile sociale, între care și cărturari ca poetul Iakov Fichman, care locuia în vecinătate, și care devenise un model de urmat pentru tânărul Auerbach, rabinul Fishman-Maimon, și alții.^[3] Sărbătorirea nașterii și a britului, a circumciziei sale a căpătat o culoare traumatică, deoarece în cursul petrecerii și dansurilor de bucurie care au însoțit-o, fratele de trei ani, Moshe, a fost călcat de petrecăreți , și a rămas cu o gravă invaliditate, mut și cocoșat^[4]. A învățat în școli religioase evreiești, dar după vârsta de 15 ani a învățat limba rusă și a început să însușească și cunoștințe de cultură generală și să citească din cărțile literaturii laice, ruse, ebraice, idiș și mondiale. Rănit de o pisică, i-a fost prilejuită o călătorie la Odesa, unde urma să primească vaccin antirabic la Institutul Pasteur local. A privit uimit atmosfera agitată a orașului și intensitatea vieții culturale evreiesti de acolo, deși primirea ce i-au făcut-o câțiva din scriitorii pe care îi admira, nu a fost din cele mai calde. Tatăl nu i-a permis să urmeze un liceu, și conform tradiției, a plecat o vreme să slujească drept învățător-meditator în casele unor evrei din alte așezări. 

• OPERE

  • 1915 אױפֿן שװעל Afn shvel În prag
  • 1918 - קאַראַװאַנען Karavanen - Caravane
  • 1919 - ‏ווייסע שטאט Weisse Shtot - Oraș alb
  • 1927 - ‏דער רויטער פאדים Der Royter Fodim (Firul roșu)
  • אדאס לידערבוך - 1934 Adas Liderbuch, Cartea de cântece a Adei - cu desene de H. Glicenstein
  • 1940 - לױטער איז דער אלטער קוואל Loyter iz der alter kval (Limpede este bătrânul izvor)
  • 1945 - יעקב׳ס געצעלטן Yaʻakov's getzeltn (Corturile lui Iacob)
  • גולדענע שקיעה Goldene shkie - Asfințitul de aur
  • 1956 - היסטארישע שריפטן Historishe shriftn - Scrieri istorice
  • 1963 - וואך איז דער סטעפ :‏ ‏דאס קול פון דער טערקלטויב ‏- Stepa e trează- Glasul curcanului sălbatic
  • ‏א לעבן צווישן טאָוולען - 1968 A lebn tzvishn tovlen O viață între coperți legate
  • ‏אױף דער װאגשאל - 1975 - Oyf der wogshol
  A scris eseuri, memorii, critica literară. De asemenea a tradus în idiș creații din literatura rusă, precum „Sulamita” de Aleksandr Kuprin și poemul „Cei doisprezece” de Aleksandr Blok.  

  Efraim Auerbach
  Date personale
  Născut	12 decembrie 1891  Bălți, Basarabia, Imperiul Rus
  Decedat	4 mai 1973 (81 de ani)  Petah Tikva, Israel
  Cetățenie	Imperiul Rus  SUA  Israel
  Etnie	evrei
  Ocupație	poet limba idiș jurnalist traducător
  Activitate
  Limbi	limba idiș

• 1980: Iosip Broz Tito (născut Josip Broz; în chirilica sârbo-croată: Јосип Броз Тито; 7 sau 25 mai 1892 - 4 mai 1980) a fost un revoluționar iugoslav și om de stat.^[1] A fost secretarul general (ulterior președinte) al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia (1939-1980) și a condus partizanii iugoslavi, mișcare gherilă iugoslavă în Al Doilea Război Mondial (1941-1945).^[2] După sfârșitul războiului, a devenit autoritarul^[3][4][5] prim-ministru (1943-1963) și președinte al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Din 1943 până la moartea sa în 1980, deținea gradul de Mareșal al Iugoslaviei, având funcția de comandant suprem al Armatei Populare Iugoslave (JNA).
  Tito a fost arhitectul-șef al celei de-„a doua Iugoslavii”, o federație socialistă care a existat din Al Doilea Război Mondial până în 1991. Cu toate că a fost unul dintre fondatorii Cominformului, a fost de asemenea primul (și singurul cu succes) membru Cominform care a sfidat autoritatea sovietică. Ca susținător independent al căii către socialism (numită uneori „comunism național” sau „Titoism”), a fost principalul fondator și promotor al Mișcării de Nealiniere și primul secretar general. Astfel, susținea politica de nealiniere dintre cele două blocuri ostile în timpul Războiului Rece. Iosip Broz s-a născut în Kumrovec a Regatului Croația-Slovenia, în acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar.^[6] (Croația modernă). A fost al șaptelea copil al lui Franjo și Marijiei Broz. Tatăl său, Franjo Broz, a fost de origine croată, în timp ce mama sa, Marijia (născută în Javerșek), era slovenă.^[7] După și-a petrecut anii copilăriei alături de bunicul său maternal în satul Podsreda, în 1900 s-a înscris în școala primară (de patru clase) în Kumrovec, nereușind să termine clasa a doua și a absolvit în 1905. După ce s-a mutat din mediul rural în 1907, Broz a muncit ca ucenic de mașinist în Sisak.^[7] Acolo devenise conștient de mișcarea muncitorească și sărbătorind prima dată la 1 mai Ziua Muncii. În 1910, s-a alăturat uniunii muncitorilor metalurgiști și în același timp Partidului Social-Democrat al Croației și Sloveniei. Între 1911 și 1913, Broz a muncit pentru perioade scurte în Kamnik, Cenkovo, Munich și Mannheim, unde a muncit pentru fabrica de automobile Benz; apoi s-a dus în Wiener Neustadt, Austria și a muncit ca șofer de teste pentru Daimler.
  În toamna anului 1913, a fost înrolat în Armata Imperială Austro-Ungară.^[7] A fost trimis la o școală de subofițeri și a devenit sergent, slujind în Regimentul 25 Croat cu sediul în Zagreb.^[8] În mai 1914, Broz a câștigat o medalie de argint la o competiție de scrimă din armată în Budapesta. La izbucnirea Primului Război Mondial, a fost trimis în Ruma, unde a fost arestat pentru propagandă anti-război și închis în Fortăreața Petrovaradin. În ianuarie 1915, a fost trimis pe Frontul de răsărit în Galiția să lupte împotriva Rusiei. S-a distins ca fiind un soldat destoinic, devenind cel mai tânăr sergent major în Armata Austro-Ungară. Pentru curajul său în fața inamicului, i-a fost recomandată Medalia de Argint pentru Vitejie (în germană Silberne Tapferkeitsmedaille), dar a fost luat prizonier de război înainte de a fi recunoscut oficial. Pe 25 martie 1915, de Paște, în timp ce se afla în Bucovina, a fost grav rănit și capturat de ruși. După treisprezece luni în spital, Broz a fost trimis într-un lagăr de muncă în Munții Ural, unde prizonierii l-au ales lider de lagăr. În februarie 1917, muncitorii revoltați au pătruns în închisoare și i-au eliberat pe deținuți. Ulterior, Broz s-a alăturat unui grup bolșevic. În aprilie 1917 a fost arestat încă odată și a participat la demonstrațiile din Petrograd (Sankt Petersburg) pe 16-17 iulie 1917. În drum spre Finlanda, Broz a fost prins și închis în Fortăreața Petru și Pavel timp de trei săptămâni. A fost din nou trimis la Kungur, dar a scăpat din tren. Aflat în Omsk, Siberia, se ascundea cu o familie de ruși, unde și-a cunoscut viitoarea soție, Pelagija Belousova.^[1] După Revoluția din Octombrie, s-a alăturat unității Gărzilor Roșii în Omsk. După o contraofensivă albă, a fugit în Kîrgîstan și s-a întors ulterior în Omsk, unde s-a căsătorit cu Belousova. În primăvara anului 1918, s-a alăturat secției iugoslave al Partidul Comunist Rusesc. În iunie, Broz a plecat din Omsk pentru un loc de muncă și pentru a-și întreține familia și a fost angajat ca mecanic aproape de Omsk timp de un an. În ianuarie 1920, el și soția sa au parcurs un drum lung și dificil către Iugoslavia, ajungând în septembrie.^[1]
  Odată ajuns, Broz s-a alăturat Partidului Comunist Iugoslav. Influența PCI în viața sa politică din Regatul Iugoslaviei a fost amplificată rapid. În alegerile din 1920, comuniștii au câștigat 59 de locuri în parlament, devenind al treilea partid ca putere.^[10] Câștigând numeroase alegeri locale, aceștia au câștigat chiar și un bastion în Zagreb, alegându-l pe Svetozar Delici ca primar. Cu toate acestea, odată cu asasinarea lui Milorad Drašković, ministrul iugoslav de interne, de un tânăr comunist pe 2 august 1921, PCI a fost declarat ilegal sub Actul Securității Statului Iugoslav din 1921.^[11] Din 1920-1921, toate mandatele câștigate de comuniști au fost anulate. Broz a continuat să lucreze în subteran, în ciuda presiunii comuniștilor de la guvern. Din 1921, s-a mutat la Veliko Trojstvo în apropiere de Bjelovar și a găsit de lucru ca mașinist.^[12] În 1925, Broz s-a mutat la Kraljevița, unde lucra pe un șantier naval.^[13] A fost ales ca lider de uniune iar un an mai târziu a condus o grevă pe șantierul naval. A fost concediat și s-a mutat în Belgrad, unde a lucrat la o fabrică de trenuri în Smederevska Palanka. A fost ales Comisar al Muncitorilor dar a fost concediat imediat după ce i-a fost descoperită apartenența la PCI. Apoi Broz s-a mutat la Zagreb, unde a fost numit secretar al Uniunii Muncitorilor Metalurgiști din Croația. În 1928 a devenit secretarul Filialei din Zagreb al PCI. În același an a fost arestat și judecat pentru activitățile sale comuniste și trimis în închisoare.^[14] În timpul celor cinci ani petrecuți la închisoarea Lepoglava, l-a cunoscut pe Moșa Pijade care devenise mentorul său ideologic.^[14] După ce a fost eliberat, el a trăit incognito și a asumat numeroase noms de guerre, printre care „Walter” și „Tito”.^[15]
  În 1934, Comitetul Provincial de la Zagreb l-a trimis pe Tito la Viena unde toate Comitetele Centrale ale Partidului Comunist Iugoslav s-au refugiat.^[16] A fost numit în Comitet și a început să-și numească oamenii printre care Edvard Kardelj, Milovan Djilas, Aleksandar Rankovici și Boris Kidric. În 1935, Tito a plecat în Uniunea Sovietică, unde a lucrat timp de un an în secția Balcani a Cominternului. A fost membru al Partidului Comunist Sovietic și al politiei secrete sovietice (NKVD). În 1936, Cominternul l-a trimis pe „tovarășul Walter” (în esență Tito) înapoi în Iugoslavia pentru a epura Partidul Comunist. În 1937, Stalin l-a asasinat pe secretarul general al PCI, Milan Gorkić, la Moscova.^[17] Ulterior, Tito a fost numit secretar general al PCI care era în continuare ilegal. Pe 6 aprilie 1941, forțele germane, italiene și maghiare au pornit invadarea Iugoslaviei. Pe 10 aprilie 1941, Tito a răspuns prin formarea unui Comitet Militar în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist din Iugoslavia. Atacată din toate părțile, forțele armate ale Regatului Iugoslaviei s-au năruit rapid. Pe 17 aprilie, după ce Regele Petru al II-lea și alți membrii ai guvernului au părăsit țara, reprezentanții rămași ai guvernului și ai armatei s-au întâlnit cu oficialii germani în Belgrad. Au acceptat rapid încetarea rezistenței militare. Pe 1 mai, Tito a emis o publicație cerând poporului să se unească în lupta împotriva ocupanților.^[18] Pe 4 iulie 1941, după ofensiva Germaniei împotriva Uniunii Sovietice,^[19] Tito a convocat o întâlnire a Comitetului Central pe 22 iunie 1941, la care a fost numit comandant militar și a emis un apel la arme. În aceeași zi, partizanii iugoslavi au format Detașamentul Întâi Partizan Sisak (alcătuit în mare parte din croații din apropierea orașului).
  În ciuda conflictelor prin colaborarea^[20] cu mișcarea cetnică, partizanii lui Tito au reușit să elibereze teritorii, în special „Republica de la Užice”. În această perioadă, purta discuții cu liderul cetnic Draža Mihailovici pe 19 septembrie și 27 octombrie 1941.^[21] În aceste teritorii eliberate, partizanii au organizat Comitete Populare operând ca guvern civil. Consiliul Antifascist de Eliberare Populară a Iugoslaviei (AVNOJ), care a fost convocat în Bihaci pe 26 noiembrie 1942 și în Jajce pe 29 noiembrie 1943, era un organism reprezentativ înființat de rezistență în care Tito a jucat un rol de conducere. În cele două sesiuni, reprezentanții rezistenței au înființat temeiul pentru organizația post-belică a țării, alegând o federație a națiunilor iugoslave. În Jaice, Tito a fost numit Președinte al Comitetului Național de Eliberare și Mareșal al Iugoslaviei.^[22] Pe 4 decembrie 1943, în timp ce mare parte din țară era ocupată de Puterile Axei, Tito a proclamat un guvern iugoslav provizoriu democratic.^[23]
  Cu toate acestea, odată cu creșterea posibilităților tot mai mari pentru o invadare a Aliaților în Balcani, puterile Axei a început să-și reorienteze mai multe resurse pentru nimicirea forțelor principale ale partizanilor și a Înaltului Comandament. Acest lucru a însemnat, printre altele, un efort mare pentru germani pentru a-l captura pe însuși Iosip Broz Tito. Germanii s-au apropiat de prinderea sau uciderea lui Tito, în cel puțin trei ocazii: în timpul bătăliei de le Neretva (Fall Weiss); ulterioarei bătălii de la Stujeska (Fall Schwarz), în care a fost rănit pe 9 iunie; și pe 25 mai 1944, unde abia reușise să scape de germani după Raidul de la Drvar (Operațiunea Rösselsprung), un atac aeropurtat în afara sediului de la Drvar din Bosnia.
  După ce partizanii au reușit să reziste și să evite atacurile constante ale Axei în perioada ianuarie - iunie 1943 iar colaborarea cetnicilor a luat proporții semnificative, liderii Alianței au încetat sprijinirea lui Draža Mihailovici în locul lui Tito. Regele Petru al II-lea, președintele american Franklin Roosevelt și prim-ministrul britanic Winston Churchill s-au alăturat premierului sovietic Iosif Stalin pentru recunoașterea oficială a lui Tito și a partizanilor la Conferința de la Teheran. Astfel, aliații au parașutat în spatele liniilor Axei, ajutându-i pe partizani. Pe 17 iunie 1944 pe insula Vis a fost semnat un tratat prin care se încerca unirea guvernului condus de Tito (AVNOJ) și guvernul în exil al regelui Petru al II-lea. Acest tratat a fost cunoscut sub numele de Acordul Tito-Șubașici). Ca lider al forțelor iugoslave, Tito era o țintă pentru forțele Axei din Iugoslavia ocupată. Partizanii au fost susținuți prin proviziile aeriene aruncate la sedii, împreună cu brigadierul Fitzroy Maclean. care a jucat un rol important în misiunile de legătură. Forțele Aeriene Balcanice ale RAF au fost înființate în iunie 1944 pentru a conduce operațiunile care erau în general menite să-i ajute trupele.
  Pe 28 septembrie 1944,^[24] Agenția Telegrafică a Uniunii Sovietice (TASS) a raportat că Tito a semnat un acord cu URSS permițând „pătrunderea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul Iugoslaviei” care a dat voie Armatei Roșii să asiste la operațiunile din nord-estul regiunii. Având flancul drept asigurat de progresul Aliaților, partizanii au pregătit și pornit o ofensivă puternică reușind să spargă liniile germane obligându-i pe germani să se retragă dincolo de granițele Iugoslaviei. După victoria partizanilor și a încetării ostilităților în Europa, toate forțele externe au părăsit teritoriul iugoslav. Pe 7 martie 1945, guvernul provizoriu al Federației Democratice Iugoslavia (în sârbocroată Demokratska Federativna Jugoslavija DFJ) a fost chemat în Belgrad de către Iosip Broz Tito, în timp ce numele provizoriu nu i-a permis nici statutul de monarhie sau de republică. Guvernul era condus de Tito ca prim-ministru provizoriu și erau incluși și reprezentanți din guvernul regal în exil, printre care și Ivan Șubașici ca ministru de externe.^[25] În conformitate cu acordul dintre liderii rezistenței și guvernul în exil, au fost ținute in perioada postbelică alegeri pentru a stabili forma de guvernare. În noiembrie 1945, frontul popular pro-republican a lui Tito, condus de Liga Comuniștilor din Iugoslavia, a câștigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare, rezultatele fiind boicotate de monarhiști.^[26] În această perioadă, Tito se bucura de o susținere mare din partea poporului, fiind considerat eliberatorul Iugoslaviei.^[27] Administrarea iugoslavă din perioada postbelică a reușit să unească o țară care a fost grav afectată de revoltele ultra-naționaliștilor și devastările de război, în timp ce s-a eliminat cu succes sentimentele naționaliste ale diferitelor națiuni în favoarea toleranței și a obiectivului iugoslav comun. După victoria alegerilor, Tito a fost atestat ca Prim-ministru și Ministrul Afacerilor Externe al DFJ. Țara a fost apoi redenumită în Republica Populară Federativă Iugoslavia (iar ulterior în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, RSFI). Pe 29 noiembrie 1945, regele Petru al II-lea a fost oficial detronat de Adunarea Constitutivă Iugoslavă. Ulterior, Adunarea a elaborat o nouă constituție republicană.
  Iugoslavia a organizat Armata Populară Iugoslavă (în sârbocroată Jugoslavenska narodna armija sau JNA) după mișcarea partizană, devenind a patra armată puternică din Europa.^[28] Administrația Securității Statale (Uprava državne bezbednosti/sigurnosti/varnosti, UDBA) a fost de asemenea formată ca noua poliție secretă, alături de agenția de securitate Departamentul Securității Poporului (Organ Zaštite Naroda (Armije), OZNA). Serviciul de spionaj iugoslav a fost acuzat de încarcerare și au fost aduși în fața justiției un număr mare de colaboratori naziști; controversat, aceasta a inclus clerici catolici din cauza implicării pe scară largă a clerului catolic croat cu regimul Ustaș. Draža Mihailovici a fost găsit vinovat de colaborare, înaltă trădare, crime de război iar ulterior executat in îulie 1946.
  Prim-ministrul Iosip Broz Tito s-a întâlnit cu Aloysius Stepinac, președintele Conferinței Episcopilor din Iugoslavia, la 4 iunie 1945, la două zile după ce a fost eliberat din închisoare. Cei doi nu au ajuns la un acord cu privire la starea Bisericii Catolice. În septembrie 1945, sub conducerea lui Stepinac, conferința episcopilor a au eliberat o scrisoare care condamna presupusele crime de război ale partizanilor. În același an, Stepinac a fost arestat și judecat. În octombrie 1946, în prima sa sesiune specială de 75 de ani, Vaticanul i-a excomunicat lui Tito și guvernului iugoslav să-l condamne pe Stepinac la 16 ani de închisoare sub acuzația de asistare la teroarea ustașilor și sprijinirea convertirii forțate ale sârbilor la catolicism.^[29] Stepinac a primit un tratament preferențial în semn de recunoaștere a statutului său și sentința a fost scurtate, iar în curând redus la casa-închisoare, cu posibilitatea de emigrare la arhiepiscop.^[30] La încheierea „perioadei Informbiro”, reformele au făcut din Iugoslavia mult mai liberă religioasă decât statele din Blocul răsăritean.
  În primi ani din perioada postbelică, Tito a fost considerat cu lider comunist foarte loial Moscovei, fiind uneori considerat ca fiind al doilea după Stalin în Blocul răsăritean. Forțele iugoslave au doborât o aeronavă americană care zbura deasupra Iugoslaviei, iar relațiile cu Occidentul s-au încordat. De fapt, Stalin și Tito au avut o alianță foarte ciudată încă de la început, Stalin considerându-l pe Tito mult prea independent.  
  Iosip Broz Tito și Winston Churchill în 1944 la Neapole, Italia.
  Spre deosebire de celelalte state comuniste din Europa Centală și de Est, Iugoslavia s-a auto-eliberat de sub stăpânirea Axei, cu sprijin redus din partea Armatei Roșii. Rolul de conducere a lui Tito în eliberarea Iugoslaviei nu doar i-a sporit statutul în partid și în cadrul populației iugoslave, dar, de asemenea, l-a făcut mult mai insistent deoarece Iugoslavia își putea urmări propriile interese. Spre deosebire de restul liderilor din Bloc, aceștia aveau mai multe motive să recunoască eforturile sovieticilor care i-au ajutat să-și elibereze țările de sub conducerea Axei. Acest lucru a condus deja la unele neînțelegeri între cele două țări înainte ca Al Doilea Război Mondial să se sfârșească. Deși Tito era un fost aliat oficial al lui Stalin după Conflagrația Mondială, sovieticii au trimis un cerc de spioni în partidul iugoslav la începutul anului 1945, tulburând alianța.
  După sfârșitul războiului, s-au produs mai multe incidente armate între Iugoslavia și Aliații occidentali. Iugoslavia a dobândit după război peninsula italienilor Istria precum și orașele Zadar și Rijeka. Conducerea iugoslavă căuta să anexeze și orașul Trieste, lucru cu care Aliații occidentali nu erau de acord. Acest lucru a dus la mai multe incidente armate, în special atacuri aeriene ale avioanelor de luptă iugoslave asupra aeronavelor de transport din SUA, stârnind critici dure ale occidentalilor. Din 1945 până în 1948, cel puțin patru aeronave ale SUA au fost doborâte. Stalin s-a împotrivit acestor provocări, crezând că URSS nu era pregătită să înfrunte Occidentul într-un război deschis atât de curând după pierderile survenite în A Doua Conflagrație Mondială. În plus, Tito sprijinea partea comunistă din Războiul Civil Grecesc, în timp ce Stalin și-a păstrat distanțarea după cum căzuse de acord cu Churchill să intervină. În 1948, motivat de dorința de a crea o economie independentă și puternică, Tito a format planul de dezvoltarea economiei independent de la Moscova, care a dus la o escaladare diplomatică, urmată de un schimb dur de scrisori prin care Tito afirma că:

  “

  Studiem și luăm drept exemplu sistemul sovietic, dar noi aplicăm socialismul în țara noastră în forme oarecum diferite. (...) Indiferent cât de mult ar îndrăgi fiecare dintre noi țara socialismului, URSS-ul, el nu-și poate iubi țara mai puțin.[31]

  ”

  

  Iosip Broz Tito cu Eleanor Roosevelt pe insulele Brijuni, Croația, Iugoslavia (iulie 1953)
  Răspunsul primit de la sovietici la 4 mai l-au blamat pe Tito și Partidul Comunist Iugoslav (PCI) pentru refuzul de a-și recunoaște și rezolva greșelile continuând să-l acuze că erau prea mândri de succesul lor împotriva Germaniei, menționând că Armata Roșie i-a salvat de la dezastru. Ca răspuns dat la 17 mai, Tito a propus ca problema să fie rezolvată la o întâlnire a Cominformului în luna iunie. Cu toate aceste, Tito nu s-a prezentat la a doua întâlnire a Cominformului, temându-se că Iugoslavia va fi atacată deschis. În acel moment crizele aproape au escaladat într-un conflict armat, trupele maghiare și sovietice se adunau la granița nordică a Iugoslaviei.^[32] Pe 28 iunie, celelalte state membre au exclus Iugoslavia menționând „elemente naționaliste” care au reușit în cursul ultimelor cinci sau șase luni să ajungă la o poziție dominantă de conducere" în PCI. Expulzarea a alungat efectiv Iugoslavia din partea asociației internaționale ale statelor socialiste, în timp ce alte state socialiste din Europa de Est au suferit, ulterior, epurările pretinșilor „titoiști”. Stalin a luat problema personal - pentru prima dată s-a încercat să fie asasinat dar fără succes în mai multe ocazii. Înrtr-o corespondență între cei doi lideri, Tito i-a scris:

  “

  Nu mai trimite asasini ca să mă omoare... Dacă acest lucru nu încetează, voi trimite un om la Moscova și nu va mai fi nevoie să mai trimit și alții.[33]

  ”

  Cu toate acestea, Tito s-a folosit de înstrăinarea cu URSS pentru a obține ajutorul acordat de SUA prin intermediul Planului Marshall, precum și să implice Iugoslavia în Mișcarea de Nealiniere, în care acesta a asigurat o poziție de conducere pentru Iugoslavia. Evenimentul a fost important nu numai pentru Iugoslavia și Tito, dar și pentru dezvoltarea globală a socialismului, deoarece aceasta a fost prima sciziune majoră între statele comuniste, punând la îndoială cererile Cominternului pentru ca socialism să fie o forță unificată, care va controla în cele din urmă întreaga lume, iar Tito a devenit primul lider socialist (și singurul cu succes) care a sfidat conducerea lui Stalin în Cominform. Această ruptură cu Uniunea Sovietică i-a adus lui Tito multă recunoașterea internațională, dar a declanșat, de asemenea, o perioadă de instabilitate adesea menționată ca perioada Informbiro. Forma de comunism a lui Tito era numită de Moscova „Titoism”, care a încurajat epurările împotriva „titoiștilor” din întregul Bloc răsăritean.
  Ca urmare a rupturii cu URSS, guvernul iugoslav a înființat o închisoare pe insula croată Goli Otok și Sveti Grgur pentru inamicii suspectați a fi pro-sovietici față de regimul lui Tito și al PCI. În 1949, întreaga insulă a fost oficial transformată într-o închisoare de maximă securitate și lagăr de muncă. Până în 1956, pe toată perioada Informbiro, a fost folosită pentru a încarcera prizonieri politici. Aceștia au inclus cunoscuți și presupuși staliniști, dar și alți membri ai Partidului Comunist sau chiar cetățeni de rând acuzați care prezintă orice fel de simpatie sau înclinații față de Uniunea Sovietică. Unele surse susțin că aproximativ 32000 de persoane au fost încarcerate numai în lagărul de la Goli Otok.^[34]
  Pe 26 iunie 1950, Adunarea Națională a sprijinit o lege importantă scrisă de Milovan Đilas și Tito despre „autogestionare” (samoupravljanje): un tip de socialism independent bazat prin participarea la beneficii a muncitorilor în întreprinderile conduse de stat. La 13 ianuarie 1953, au stabilit că legea privind autogestionarea a stat la baza întregii ordini sociale în Iugoslavia. De asemenea, Tito l-a succedat pe Ivan Ribar ca președinte al Iugoslaviei pe 14 ianuarie 1953. După moartea lui Stalin, Tito a respins invitația URSS-ului într-o o vizită pentru a discuta despre normalizarea relațiilor dintre cele două națiuni. Nikita Hrușciov și Nikolai Bulganin l-au vizitat pe Tito la Belgrad în 1955 cerându-și scuze pentru greșelile săvârșite de administrația lui Stalin.^[35] Tito a vizitat URSS-ul în 1956, care a semnalat în lume că rivalitatea dintre Iugoslavia și URSS se diminua.^[36] Cu toate acestea, relația dintre URSS și Iugoslavia va ajunge la un alt nivel scăzut spre sfârșitul anilor 1960.  

  Iosip Broz Tito
  Date personale
  Născut	7 sau 25 mai 1892 Kumrovec, Croația-Slavonia, Austro-Ungaria
  Decedat	4 mai 1980 (87 de ani) Ljubljana, RS Slovenia, RSF Iugoslavia
  Înmormântat	Casa Florilor[*]
  Cauza decesului	insuficiență cardiacă
  Căsătorit cu	Pelagija Broz (1919-1939), div. Herta Haas (1940-1943) Jovanka Broz (1952-1980)
  Copii	Mišo Broz[*] Žarko Broz[*]
  Naționalitate	Iugoslav
  Cetățenie	Regatul Iugoslaviei  Republica Federală Iugoslavia[*]  RSF Iugoslavia
  Etnie	croat
  Religie	Ateu
  Ocupație	Mașinist, revoluționar, comandant al rezistenței, om de stat
  Primul secretar general al Mișcării de Nealiniere
  În funcție 1 septembrie 1961 – 10 octombrie 1964
  Precedat de	Funcție creată
  Succedat de	Gamal Abdel Nasser
  Al doilea Președinte al RSF Iugoslavia
  În funcție 14 ianuarie 1953 – 4 mai 1980
  Prim-ministru	El însuși(1953–1963) Petar Stambolici (1963–1967) Mika Șpiljak (1967–1969) Mitja Ribiceice (1969–1971) Džemal Bijedici (1971–1977) Veselin Đuranovici (1977–1982)
  Precedat de	Ivan Ribar (ca Președinte al Adunării Populare)
  Succedat de	Lazăr Kolișevski (ca Președinte al RSF Iugoslavia)
  Primul Prim-ministru al RSF Iugoslavia Președinte al Consiliului Executiv Federal
  În funcție 23 noiembrie 1943 – 29 iunie 1963
  Președinte	Ivan Ribar (1945–1953) El însuși (1953–1963)
  Precedat de	Funcție creată
  Succedat de	Petar Stambolici
  Primul Secretar Federal al Apărării Poporului
  În funcție 29 noiembrie 1945 – 14 ianuarie 1953
  Prim-ministru	El însuși
  Precedat de	Funcție creată
  Succedat de	Ivan Goșnjak
  Al 7-lea Președinte al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia
  În funcție noiembrie 1936 – 4 mai 1980
  Precedat de	Milan Gorkici
  Succedat de	Branko Mikulici
  Premii	119
  Partid politic	Liga Comuniștilor din Iugoslavia (SKJ)
  Alma mater	Școala Internațională Lenin[*

• 1980: Vasile Rășcanu, medic și fiziolog român (n. 1885)
• 1981: Iosif Cassian-Mătăsaru, traducător român (n. 1896)
• 1998: David Abramovici Kirjniț (în rusă Давид Абрамович Киржниц) (13 octombrie 1926, Moscova- 4 mai 1998, Moscova) a fost un fizician sovietic și rus de origine evreiască, membru-corespondent al Academiei de științe din Federația Rusă, doctor în științe fizico-matematice, profesor, specialist în fizica statistică, nucleară, astrofizică. David Kirjniț s-a născut la 13 octombrie 1926 la Moscova. Tatăl, Abram Davidovici Kirjniț, a fost un revoluționar din partidul Bund, jurnalist, istoric al mișcării de emancipare a evreilor, membru al conducerii Societății de repartiție a pământurilor pentru evrei, care a existat în URSS între anii 1925-1938. Mama, Liubovi Solomonovna Kirjniț (Beilina) a fost jurnalist, lucrător cultural la instituțiile medicale. La începutul anului 1938 Abram Kirjniț a fost arestat în cadrul procesului declanșat de autoritățile staliniste de "vânzare a Orientului depărtat către japonezi", deținut timp de 2 ani, pentru ca îndată după eliberare, în aprilie 1940 să moară.
  În iulie 1941 micul David a fost evacuat în localitatea Câștâm din regiunea Celiabinsk. În vara anului 1943 a absolvit fără prezență la lecții școala medie din localitate și a fost admis la Institutul de aviație din Moscova.
  David Kirjniț s-a înscris, în anul 1945 cu ajutorul lui Lev Landau, la facultatea de fizică a Universității din Moscova. A realizat lucrarea de diplomă sub conducerea lui Alexandru Komaneieț.
  În anul 1949 a absolvit facultatea de fizică a Universității din Moscova și a fost repartizat la una dintre întreprinderile din complexul de apărare ale URSS de la Gorki în numele lui Iosif Stalin.
  În anul 1954 a fost transferat în secția de fizică teoretică a Institutului de fizică al Academiei de științe din Rusia, de sub conducerea lui Igor Tamm. În anul 1957 a susținut teza de candidat în științe fizico-matematice cu un subiect din domeniul fizicii statistice a sistemelor din multe particule, iar în anul 1966 a susținut teza de doctor în științe fizico-matematice cu teza "Teoria nelocală a câmpurilor".
  În anul 1987 a fost ales membru-corespondent al academiei de științe din URSS la secția fizica nucleară (fizica nucleară teoretică).
  În anul 1978, împreună cu discipolul său Andrei Linde a primit premiul Lomonosov al Academiei de Științe din URSS. În anul 1998 a primit împreună cu discipola sa G.V. Șpatkovskaia premiul Igor Tamm al Academiei de științe a URSS.
  A decedat după boală la 4 mai 1998. A fost un susținător al mișcării interregionale în frunte cu Andrei Saharov. Printre fizicienii din Moldova, care au obținut sprijin de la el a fost Vasile Cernobai, căruia i-a dat un aviz pozitiv la teza de doctorat. Este înmormântat la cimitirul Donskoi de la Moscova. 

  David Abramovici Kirjniț
  Date personale
  Născut	13 octombrie 1926  Moscova, URSS
  Decedat	4 mai 1998 (71 de ani)  Moscova, Rusia
  Înmormântat	Donskoe Cemetery[*]
  Cetățenie	URSS  Rusia
  Ocupație	fizician
  Activitate
  Alma mater	MSU Faculty of Physics[*]
  Organizație	Institutul de Fizică Lebedev[*]
  Profesor pentru	Andrei Linde, Yurii Lozovik[*

• 2013: Christian de Duve, biochimist și medic belgian, laureat Nobel (n. 1917)
• 2014: Elena Baltacha, jucătoare de tenis britanică de origine ucraineană (n. 1983)
• 2014: Tony Settember (n. 10 iulie 1926 - d. 4 mai 2014) a fost un pilot de curse auto american care a evoluat în Campionatul Mondial de Formula 1 între anii 1962 și 1963.
• 2018: Doina Cornea (n. 30 mai 1929,^[1] Brașov, România – d. 4 mai 2018,^[2][1] Cluj-Napoca, România^[3]) a fost o publicistă și disidentă anticomunistă din România.  Născută la Brașov, și-a început studiile de franceză și italiană la actuala universitate Babeș-Bolyai din Cluj. După terminarea studiilor, a fost profesoară la ciclul gimnazial la o școală din Zalău, căsătorindu-se cu un avocat din localitate. În 1958 s-a întors la Cluj unde a fost asistentă universitară la catedra de limba franceză din cadrul Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj.
  După cum a afirmat ea însăși, originea angajării sale politice s-a aflat la Strasbourg (Franța), în 1965, când era în vizită la prieteni. L-a văzut pe unul dintre ei criticându-l pe de Gaulle în timp ce se aflau pe terasa unei cafenele. S-a așteptat să-l vadă arestat, fără întârziere, însă nu s-a întâmplat nimic. Dându-și seama de constrângerile care apăsau în România comunistă, i-a fost rușine, iar această rușine a incitat-o, puțin câte puțin, să acționeze.^[4]
  În 1980 a realizat primul „samizdat” (volum fabricat manual, distribuit prin rețele de prieteni), Încercarea labirintului, urmat de alte patru traduceri-samizdat (din limba franceză), cărora le-a scris note și prefețe: Petru Gherman, Ieremia Valahul, Lao-tse, Tao te king, Gabriel Marcel, Dreptate și Adevăr, Ștefan Lupașcu, - partea de Trialog din Omul și cele trei etici ale sale.
  Între 1982 și 1989 a difuzat 31 de texte și proteste prin radio „Europa Liberă”.^[5] În 1983 a fost destituită de la universitate și supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, amenințări. Urmărirea ei politică a fost coordonată de colonelul de securitate Alexandru Pereș.^[6]
  Împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a răspândit 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brașov răsculați la 15 noiembrie 1987, ambii fiind arestați pentru 5 săptămâni (noiembrie-decembrie 1987).
  În septembrie 1988, printr-o scrisoare deschisă adresată papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare difuzată de Radio Europa Liberă, a solicitat împreună cu alți cinci intelectuali clujeni scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate.^[7]
  Practic, apoi a fost urmărită permanent până la 21 decembrie 1989. A participat la manifestația stradală de la Cluj din 21 decembrie 1989, sub gloanțe.  După 22 decembrie 1989, a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naționale, organism din care și-a dat demisia la 23 ianuarie 1990, din cauza transformării FSN în partid politic și a reminiscențelor comuniste ale acestuia.
  A fondat (împreună cu alții, devenind apoi președintă) Forumul Democrat Antitotalitar din România (6 august 1990, la Cluj), ca o primă mișcare de unificare a opoziției democrate, din care s-a format mai târziu Convenția Democrată din România (CDR). Membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, a Alianței Civice și a Fundației Culturale Memoria.
  A publicat peste 100 de articole în ziare și reviste (22, România liberă, Vatra, Memoria etc.). A ținut conferințe în țară și străinătate, multe dintre ele publicate în volume colective (Une culture pour l'Europe de demain, Il nuovo Areopago, Mission, Quelle sécurité en Europe à l'aube du XXIème siècle?, Europe: les chemins de la démocratie, Politique Internationale, Amicizia fra i popoli).
  Doina Cornea a decedat la 4 mai 2018, în locuința ei din Cluj-Napoca.^[9] A fost înmormântată, cu onoruri militare, în Cimitirul Central din Cluj.  

  Doina Cornea
  Doina Cornea
  Date personale
  Născută	30 mai 1929[1]  Brașov, România
  Decedată	4 mai 2018 (88 de ani)[2][1]  Cluj-Napoca, România[3]
  Număr de copii	2
  Cetățenie	România
  Religie	Biserica Română Unită cu Roma
  Ocupație	profesoară universitară[*] activist pentru drepturile omului[*] scriitoare traducătoare disidentă
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
  Organizație	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
  Premii	Premiul Rafto (1989) Ordinul Național „Steaua României” în grad de mare cruce[*] (2000) Comandor al Legiunii de Onoare[*] (2009) honorary doctor of the Université libre de Bruxelles[*] (1989)

Sărbători

• România: Ziua națională a inimii
• China: Ziua tineretului
• În calendarul ortodox: (+) Sfintele Paști; +) Sf Ier Anastasie al III - lea (Patelarie), patriarhul Constantinopolului; Sf Mc Pelaghia; Sf Mc Monica, mama Fericitului Augustin