4. /7 MAI 2021 - POEZIE
GEORGE TOPÂRCEANU
| George Topîrceanu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 20 martie 1886 București | ||
| Decedat | (51 de ani) Iași | ||
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași  | ||
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer de ficat[*]) | ||
| Naționalitate |  român | ||
| Cetățenie | România | ||
| Ocupație | poet, prozator, memorialist și publicist, | ||
| Limbi | limba română[1] | ||
| Activitatea literară | |||
| Specie literară | satiră, poezie lirică-satirică, proză satirică, publicistică. | ||
| Operă de debut | 1909 - Răspunsul micilor funcționari, replică parodică la Caleidoscopul lui A. Mirea. | ||
| Note | |||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
Modifică date / text  | |||
Date biografice
George Topîrceanu s-a născut în București la data de 20 martie 1886[2], ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena ", amândoi originari din părțile Sibiului.
Începe școala primară la București intre anii 1893 - 1895 și o continuă pe valea Topologului, la Șuici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a[3], apoi la Sf. Sava (1898 - 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile.[4].
Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public [5].
Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat și la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viața românească parodia Răspunsul micilor funcționari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă corespondență), îl cheamă la Iași (1911), ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: conferința „Cum am devenit ieșean",[6]).
Odată cu stabilirea la Iași, activitatea la Viața românească și influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creației sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă și tendințele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărțirea de adolescență invocă clemența criticii postume:
- „O, indulgentă Critică postumă,
- Să nu le-nțepi cu vârful unui ac,
- Că, rând pe rând, baloanele de spumă
- În lacrimi grele iarăși se prefac. (Topîrceanu: Prefață).
Subsecretar, apoi secretar de redacție la Viața românească, aflată sub influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaște și colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant și importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu - promotori ai simbolismului și ai modernismului - sau după Dimitrie Bolintineanu și Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor și idilismul desuet[7].
Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.
În 1912 se căsătorește cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el și poeta Otilia Cazimir.
În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele și Parodii originale.
La Iași încearcă să-și termine studiile de filozofie dar este mobilizat și participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experiența celor două campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (București, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920) și Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, (București, 1936).
Întors la Iași, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariția Vieții românești (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”[8].
Volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie.
În anul 1934 începe în Revista fundațiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).
În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deși bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort creator.
Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii și de protest față de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.
Poetul a murit într-o vineri, 7 mai 1937 la ora 13:30, în casa lui Demostene Botez, la Iași.[9]
Topîrceanu și critica literară
Este frapantă discrepanța dintre entuziasmul unanim cu care a fost primită opera lui Topîrceanu și poziția rece și denigrantă a criticilor vremii.
„ Dacă la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere...(Demostene Botez)”
Eugen Lovinescu, pornind de la premiza că umorul nu poate genera „marea poezie”, a redus Baladele și Parodiile la superficiale tablouri de natură, la ușoare strofe de spirit al unui „autor de cronici rimate”, „un reprezentant al democrației literare”. Această causticitate era alimentată de aversiunea lui Topîrceanu pentru modernism, în special simbolismul, curentul decadent cel mai activ de la începutul secolului XX[10], dar - posibil - și de relațiile tensionate dintre Lovinescu și Ibrăileanu, care l-a sprijinit pe Topîrceanu.
Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie și ușoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda "modernistă", el cultivă cu fantezie tradiții mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică rafinată a versificației.
- „Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
- Căci tuturor își dăruie secretul,
- Dar ca să poți citi cândva în mine
- Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.
- Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea,
- Noi nu putem urma același țel...
- Și dacă totuși ți-am făcut onoarea
- Acestor aspre stihuri de oțel, —
- Când îmi citești poemele și proza
- Gândește-te la geamul lui Spinoza.”(Topîrceanu: Parodii originale - În loc de prefață, 1916)
Casa memorială „George Topîrceanu” din Nămăești
Casa memorială „George Topîrceanu” din Iași
Casa Memorială „George Topîrceanu” din Iași a aparținut scriitorului Demostene Botez, prieten cu George Topîrceanu. A fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. După ce în 1919 a fost sediul redacției revistei Însemnări literare tipărită sub direcția lui Mihail Sadoveanu și George Topîrceanu, (din colectivul de redacție mai făceau parte Garabet Ibrăileanu și Demostene Botez), imobilul este pus la dispoziția lui George Topîrceanu, în anul 1932. Acesta va locui aici până la 7 mai 1937, când, răpus de boala necruțătoare, va trece în neființă la numai 51 de ani și va fi înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Iași. Casa a fost donată în anul 1983 de proprietarii Teodor Neagu și Adrian Vulpe, Complexului Muzeal Iași. A fost renovată, și la 22 iunie 1985 a fost inaugurat acest obiectiv al Muzeului Literaturii Române Iași, cu un an înainte de sărbătorirea de către UNESCO a 100 de ani de la nașterea poetului.[11]
Casa Memorială „George Topîrceanu” a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2004, având codul de clasificare IS-IV-m-B-04359.[12]
Opere
- Balade vesele și triste, București (1916).
- Parodii originale, București (1916).
- Amintiri din luptele de la Turtucaia, București (1918).
- Strofe alese. Balade vesele și triste, Iași (1920).
- În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Iași (1920).
- Migdale amare, București (1928).
- Scrisori fără adresă, proză umoristică și pesimistă, București (1930).
- Pirin-Planina. Epizoduri tragice și comice din captivitate, București (1936).
- Minunile Sfîntului Sisoe, roman satiric neterminat, publicat postum (1938).
Traduceri
- William Shakespeare, Visul unei nopți de vară, Ed. Viața Românească, Iași, 1921.
Prezență în antologii
- Testament - Antologie de Poezie Română Modernă / Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - ediția a doua (versiune bilingvă română/engleză) - antologator și traducător Daniel Ioniță, cu Eva Foster, Rochelle Bews, și Prof. Dr. Daniel Reynaud - Editura Minerva, Ianuarie 2015. ISBN 978-973-21-1006-5
Filatelie
În 1986, la un secol de la nașterea lui George Topîrceanu, serviciile poștale ale României au pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 1 leu, care reprezintă portretul poetului.
POEZII:
A cazut amurgul rece.
Inserarea muta trece
Furisata prin padure.
Spre apus abia s-arata
Printre crengi, intunecata,
O vapaie de rubin...
Din frunzisurile grele
De-nnoptate tot mai vin
Glasuri mici de pasarele...
Reci si palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.
*
Si deodata, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Departat si monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revarsate peste maluri...
Creste-n lunca, mai aproape,
Umple vaile vecine
De rasunet mare...
Vine!...
Fulger negru... trasnet lung
Dus pe aripi de furtuna,
Zguduind pamantultuna,
Zarile de-abia-i ajung...
Parca zboara,
Parca-noata, -
Scuipa foc, inghite drum,
Si-ntr-un valvartej de fum
Taie-n lung padurea toata...
A trecut...
Dinspre campie,
Vuiet greu de fierarie
Se destrama in tacere...
Scade-n departare...
Piere...
*
Iar in urma-i, din tufisuri,
De prin tainice-ascunzisuri,
Se ivesc pe jumatate,
Pasarele ciufulite,
Alarmate
Si-ngrozite:
-Cine-i?...Ce-i?...Ce-a fost pe-aici?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze si pitulici.
Doar un pui de pitigoi,
Int-un varf de fag pitic
Sta cu penele vulvoi
Si, facand pe suparatul:
-Ce sa fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul...
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!
Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminişuri sure
Şi-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfinţitul rece
Străbătând podoaba crengilor subţiri
Luminează-n aer bolţi de trandafiri.
Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporeşte liniştea-nserării...
Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-şi arată
Şi departe-n şesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheaţă părul despletit.
Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.
Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis...
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare şi necunoscute,
Treci ducând o parte din tristeţea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întârzie,
După câte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna...
Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!
| Ștefan Iureș | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Iași, România |
| Decedat | (82 de ani)[1] |
| Cetățenie | România |
| Etnie | iudaism |
| Religie | iudaism |
| Ocupație | poet |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
| Modifică date / text | |
Ștefan Iureș (numele la naștere: Ștefan Iuster; n. 7 mai 1931, Iași – d. 8 iulie 2013, Iași) a fost un poet, prozator, traducător, scriitor de literatură pentru copii și eseist român [2], reprezentant al realismului socialist în anii 1950 și la începutul anilor 1960.
Biografie
Ștefan Iureș s-a născut la 7 mai 1931 la Iași. Părinții săi au fost Ichil Iuster, contabil, și Nette (n. Lupu).
A urmat Liceul evreiesc Cultura, apoi, după căderea regimului Ion Antonescu, la Liceul Mihai Viteazul din București (1942-1949) și a luat bacalaureatul în 1950. A frecventat apoi cursurile Școlii de Literatură „Mihai Eminescu” (1950–1951) după care a urmat Facultatea de Filologie (secția limba și literatura română) a Universității din București (1951-1955) și și-a luat licența în 1958. A continuat studiile la Facultatea de Limbi Germanice (secția limba și literatura engleză) a aceleiași universități (1969-1972) și și-a luat licența în 1974.
A fost redactor la „Amfiteatru” (1966-1974) apoi la „Viața studențească”, mai târziu la „Contemporanul - Ideea europeană” (1990) și la Casa Editorială Sapiens (1991-1992). În perioada 2002-2011 a fost redactor și director al Editurii Hasefer din București.
A debutat în Scânteia tineretului cu poezia Examene (1949) iar debutul editorial l-a avut cu volumul Cuvînt despre tinerețe (1953).
Primele plachete de versuri ale lui Ștefan Iureș - Cuvânt despre tinerețe (1953), Urmașii lui Roaită (1953), Fructe în mai (1956), În preajma lui Lenin (1957) - stau sub semnul patosului grandilocvent, al tonului exclamativ-entuziast și al formulei poemului de largă respirație, construit pe versificarea unui epic schematic, demonstrativ și simplificator. Versificarea locurilor comune nu lipsește:
- „Să treci prin biruințe, vântul să te sufle,/ Să nu te plimbi prin viață. Să trăiești / Și vei vedea cum se adună-n suflet / Înalte simțăminte omenești."
„Lupta cu inerția", lansata în poezie cu fervoare de Nicolae Labiș, este tema principală a aproape tuturor colegilor săi de generație, inclusiv a lui Ștefan Iureș. Odată această etapă depășită, concomitent cu ceea ce s-a numit „întoarcerea la lirism", poetul caută să-și traseze un spațiu liric diferențiat. Expresia părăsește zona retorismului declarativ, deschizându-se spre ceea ce este intim și personal. Numai un flaut (1966) este un volum de sonete, orchestrația anterioară, în care precumpăneau alămurile, fiind înlocuită cu partituri lirice menite flautului, simbol al intimității reculese. „Dogoarea romantică" a tinereții se dizolvă în „împăciuitorul meu discurs". Această evoluție ducând spre interiorizarea spațiului poetic se materializează la un nivel estetic superior în volumul Mâhnitul meu centaur (1981). Ștefan Iureș proclamă acum nostalgia unui anotimp clasic:
„Ci vine-un ceas, o vârstă sau o eră / Flămânde de un clasic echilibru / De armonia ritmului, egal" (Racursiu).
Simbolul centaurului este ales pentru a sugera o nevindecabilă stare de tensiune a simțirii. Motivele și pretextele sunt caleidoscopice: sociale, erotice, livrești etc. Formula ultimelor producții poetice apare mult modificată, atitudinal poetul inaugurând un raport ironic cu lumea sa lăuntrică ori cu cea din afară. Ștefan Iureș este autorul unei cărți de eseuri despre obiectele mitologiei civilizației contemporane (Air container pentru Osaka, 1974). În ipostaza de romancier, scrie Plexul solar (1977), radiografie în stil colocvial despre destrămarea și reîntemeierea unei familii de intelectuali.
Opera literară
- Cuvânt despre tinerețe, București, 1953;
- Așa va fi la festival, București, 1953;
- Urmașii lui Roaită, București, 1953;
- Fructe în mai, București, 1956;
- În preajma lui Lenin, București, 1957;
- Pe acest pământ, București, 1959;
- Carpații sunt munți tineri (în colaborare cu Carol Roman), București, 1959;
- A voastră e lumea, București, 1963;
- Poema citadină, București, 1963;
- Ocheșel și Bălăioara, București, 1965;
- Numai un flaut, București, 1966;
- Teatru școlar. Vica și cele trei Americi, București, 1968;
- Alt container pentru Osaka, București, 1974;
- Plexul solar, București, 1977;
- Mâhnitul meu centaur, București, 1981;
- Amatorul de sâmburi, Cluj Napoca, 1983;
- Jumbo-jet și alte proze, București, 1984;
- Orbita planetei EPS, București, 1987;
- Afacerea „Beautiful College" (în colaborare cu Ion Bucheru), București, 1992;
- Imperiul (în colaborare cu Ion Bucheru) București, 1998;
- Nesomn, stare de grație, București, 2001;
- Desaga jucătorului de scrabble, postfață Dan Grigorescu, București, 2002.
Traduceri
- San Antonio, O cruntă spargere de nuntă, București, 1994.
| George Stanca | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Buftea, Ilfov, România |
| Decedat | (71 de ani)[1] București, România |
| Părinți | Nicolae Stanca și Anica Crăciun |
| Naționalitate | Român |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | scriitor |
| Limbi | limba română |
| Studii | Liceul Doamna Stanca din București Institutul de Construcții București |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Caietul debutanților (Editura Albatros, 1979) |
| Modifică date / text | |
George Stanca (n. ,[1] Buftea, Ilfov, România – d. ,[1] București, România) a fost un poet și publicist român.[2] Este fiul Anișoarei (născută Crăciun) și al lui Nicolae Stanca, economist.
Biografie
Primii ani
Părinții săi erau Nicolae Stanca, economist, și Anișoara (născută Crăciun).
Între 1954-1961 a urmat școala elementară în Giulești Sârbi, cartier aflat la marginea Bucureștiului, raionul Gheorghe Gheorghiu Dej.
Primele încercări literare se adresează revistelor „Cravata roșie”, „Luminița” și încercările lui de a-și publica versurile.
Educație
- 1961 - 1965 - Liceul Doamna Stanca din București.
- 1965 - 1973 - Absolvent al Institutului de Construcții București, obținând diploma de inginer.
Carieră profesională
Din 1970 a lucrat pe șantierul Chiajna, la un depozit legume fructe, ulterior la prefabricate (Vitan-Bârzești și Militari BCA), investiții (IAPI Turism București), sistematizare teritoriu (arhitect-șef al sectorului 6 București), proiectare (inginer principal ICRAL Cotroceni) până în ziua revoluției din 1989.
Carieră literară și artistică
În timpul studenției a fost solistul vocal al formației rock Odeon. Cariera sa literară și artistică evoluează în paralel cu cea de inginer.
- 1971 - Debut ca publicist în revista „Săptămâna” lui Barbu, fiind titular al unei rubrici de muzică pop-rock-ușoară și devenind „comentator muzical” cum îi plăcea să se numească, nu cronicar.
- 1972 - continuă să colaboreze la revista Săptămâna condusă de Eugen Barbu.
- 1971 - 1972 - Colaborator „Contemporanul”, „Scînteia Tineretului”
- 1973 - 1975 - Redactor „Flacăra”, membru fondator alături de Adrian Păunescu și Dorin Tudoran, șef pagină muzicală, secretar muzical al Cenaclului Flacăra și reporter.
A condus și realizat pagina de „muzică tânără”, termen statuat de el pentru a evita indicațiile cenzurii care numea pop-ul, rock-ul și folk-ul „muzică ușoară”. În calitatea de secretar muzical de cenaclu, a fost cel care i-a descoperit/adus pe Mircea Vintilă, Dan Chebac, Adriana Aush, Radu Gheorghe, Mihai Diaconescu alias Anghel Mora și alții.
Tot la Flacăra, în paralel, și-a găsit și o preocupare „serioasă”, de care s-a îndrăgostit pe viață și pe care nu a părăsit-o niciodată, reportajul.
Plagiat
În decembrie 2013, Gheorghe Stanca, cunoscut în mediul literar sub pseudonimul Ghenadi Strungar, a fost condamnat la un an cu suspendare pentru plagiat deoarece și-a însușit în mod ilicit traducerea romanului Jurnal de Lev Tolstoi, tradus de fapt din limba rusă de Janina Ianoși.[3] Gheorghe Stanca este primul român condamnat la închisoare pentru plagiat.[4]
Opera
- „Tandrețe maximă”, Editura Albatros, București, 1981, versuri, lector Gabriela Negreanu
- „Poeme pricinoase”, Editura Eminescu, București, 1983, versuri, lector Daniela Crăsnaru
- „Excursie cu liftul”, Editura Albatros, București, 1988, versuri lector Domnița Ștefănescu
- „Angel radios”, Editura Giuleștino, prefață de Ion Cristoiu, București, 1994, versuri, selecție Radu G. Țeposu
- „Un an sub Ciorbea”, Editura Giuleștino, București, 1998, pamflete politice
- „De la marea schimbare la marea dezamăgire”, Editura Giuleștino, București, 2001, pamflete politice,
- „Stare de gr(e)ație”, Editura Giuleștino, prefață de Eugen Simion, postfață de Ion Rotaru, București, 2001, versuri
- „Ești mică, Bocșă”, Editura Giuleștino. București, 2001 (în colaborare cu Lena Stanca), colinzi, cântece, redactor Lena Boldea
- „Giuleștina și ai mei,” Editura Giuleștino, București, 2003, cronici și pamflete de sport, redactor Lena Boldea
- „Piese neterminate pentru o vioară dezacordată”, Editura Cartea Românească, București, 2004, nuvele, redactor Mădălina Ghiu, prefață Dan Cristea
- „Eu vă sfidez pe toți”, Editura Paralela 45, Pitești, 2004, eseuri consumculturale, redactor Lucian Pricop, prefață Bogdan Ghiu
- istoria Presei, Pamfil Șeicaru, îngrijitorul ediției, Editura Paralela 45, Pitești, redactor Lucian Pricop
- Angel Radios (Beaming Angel), Editura Paralela 45, Pitești, 2008, ediție bilingvă româno-engleză, traducere Maria Muguraș Petrescu
- Angel Radios (Angel Radieux), Editura Călăuza, Deva, 2010, ediție bilingvă româno-franceză, traducere Maria Muguraș Petrescu
- ”Epistolar”, București, Editura Adevărul, București, 2011, scrisori
- ”Șantajul și etajul. Pamfil Șeicaru între legendă și adevăr”, Editura Adevărul, București, 2012, Teza de doctorat
- "Erotikon", Editura Niculescu, București, 2011, versuri, prefață Al.Cistelecan
- ”Cu tandrețe maximă”, Editura Princeps, Iași, 2013, Opera poetică, Ediție critică realizată de Lena Boldea Stanca, prefață de Daniel Corbu,
- ”Pionier în pop, rock, folk”, Editura Semne, București, 2017, articole de muzică, redactor Lena Boldea Stanca
- ”Un corp scufundat într-un lichid” Editura Semne, București, 2017, versuri, redactor Lena Boldea Stanca
- "Reporter de profesie", Editura Semne, București, 2018, reportaje, însemnări, jurnale, interviuri, portrete în aqua-forte, redactor Lena Boldea Stanca
- Prezent ca personalitate în Who's Who în România, O istorie a literaturii române - Ion Rotaru, Istoria literaturii române - Dumitru Micu, Istoria literaturii române de azi pe mâine (1944 - 1989) Marian Popa, Dicționarul Scriitorilor Români - Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul biografic al scriitorilor români - Aurel Sasu, Istoria tragică -grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, 1993, Radu G. Țeposu, Dicționarul personalitaților secolului XX - , Pornind de la un vers - Traian T. Coșovei, Șarpele cu clopoței furați - Dan David, în calitate de poet; Dicționar de Rock-Pop-Folk - Daniela Caraman-Fotea și Cristian Nicolau, în calitate de comentator de muzică rock
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu