2. /4 IUNIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 1530: A murit Maximilian (Massimiliano) Sforza, duce de Milano; (n.1493). A domnit intre anii 1512-1515 si după victoria francezilor din Bătălia de la Marignano, dupa ce a fost luat prizonier, a renunțat la drepturile sale asupra ducatului Milano pentru suma de 30.000 de ducați și a continuat să trăiască în Franța. Maximilian (Massimiliano) Sforza (25 ianuarie 1493 – 4 iunie 1530) a fost Duce al Milano din familia Sforza, fiu al lui Lodovico Sforza. A domnit 1512–1515, între ocupațiile franceze ale lui Ludovic al XII-lea al Franței (1500–1512) și Francisc I al Franței în 1515. După victoria francezilor din Bătălia de la Marignano, Massimiliano a fost luat prizonier.
* 1627: Marie de Bourbon (15 octombrie 1605 – 4 iunie 1627), Ducesă de Montpensier prin naștere și Ducesă de Orléans prin căsătorie, a fost o nobilă franceză și una dintre ultimii membrii ai Casei de Bourbon-Montpensier. Părinții ei au fost Henri de Bourbon și Henriette Catherine de Joyeuse.
| Marie | |
| Ducesă de Orléans Ducesă de Montpensier | |
 Desen postum al Mariei de Bourbon | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Marie de Bourbon |
| Născută | 15 octombrie 1605 Castelul Gaillon, Franța |
| Decedată | (21 de ani) Palatul Luvru, Paris, Franța |
| Înmormântată | Biserica Saint Denis, Franța |
| Cauza decesului | sindrom puerperal[*]  |
| Părinți | Henri Henriette Catherine de Joyeuse |
| Frați și surori | Louis of Lorraine, duke of Joyeuse[*][1] Henry II of Lorraine, Duke of Guise[*][1] Roger of Lorraine[*][1] Maria de Lorena[1] |
| Căsătorită cu | Gaston, Duce de Orléans |
| Copii | Anne Marie Louise d'Orléans, Ducesă de Montpensier |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce ducesă[*] prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Orléans |
* 1680: Augustus de Saxa-Weissenfels (13 august 1614, Dresda – 4 iunie 1680, Halle), a fost Duce de Saxa-Weissenfels-Querfurt din Casa de Wettin și administrator al arhiepiscopiei de Magdeburg. A fost al doilea fiu al lui Johann Georg I, Elector de Saxonia și a celei de-a doua soții, Magdalene Sibylle a Prusiei.
În tetamentul său din 20 iulie 1652, Electorul Johann Georg I a ordonat o divizare a teritoriilor albertine. Augustus a moștenit două orașe: Weißenfels și Querfurt și a devenit primul lor duce. De asemenea, Agustus și-a crescut veniturile prin luare în administare a teritoriului Barby în timpul minoratului contelui August Ludwig. La 17 octombrie 1659 tânărul conte a murit cu puțin timp înainte să ajungă major. Cu el, linia de Barby s-a stins. O dispută asupra territoriilor sale a fost rezolvată în favoarea lui Augustus șapte ani mai târziu (1666). În testamentul său, ducele a lăsat Barby fiului său Heinrich.
La 25 iulie 1660, Augustus a pus piatra de temelie pentru construirea reședinței sale oficiale, Schloss Neu-Augustusburg în Weissenfels. Castelul a fost construit pe locul celui vechi, care a fost devastat de trupele suedeze. Ducele a murit înainte ca finalizarea castelului să aibă loc.
La 15 iulie 1667, fiii Ducelui Wilhelm de Saxa-Weimar i-au oferit lui Augustus președenția Societății Fruitbearing. El a acceptat funcția și responsabilitățile pentru promovarea activității artiștilor și oamenilor de știință. Activitățile sale ca patron au lăsat datorii considerabile pe umerii urmașilor săi.
La Schwerin, la 23 noiembrie 1647, Augustus s-a căsătorit cu Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin. Ei au avut 12 copii:
- Magdalene Sibylle (n. 2 septembrie 1648, Halle - d. 7 ianuarie 1681, Gotha); s-a căsătorit la 14 noiembrie 1669 cu Ducele Frederic I de Saxe-Gotha-Altenburg. A fost strămoașa reginei Victoria a Regatului Unit.
- Johann Adolf I (n. 2 noiembrie 1649, Halle - d. 24 mai 1697, Weissenfels).
- August (n. 3 decembrie 1650, Halle - d. 11 august 1674, Halle); s-a căsătorit la 25 august 1673 cu Charlotte de Hesse-Eschwege. Singurul lor copil a murt la naștere (24 aprilie 1674).
- Christian (n. 25 ianuarie 1652, Halle - ucis în bătălie la Mainz, 24 august 1689), mareșal al armatei saxone
- Anna Maria (n. 28 februarie 1653, Halle - d. 17 februarie 1671, Halle).
- Sophie (n. 23 iunie 1654, Halle - d. 31 martie 1724, Zerbst); s-a căsătorit la 18 iunie 1676 cu Karl, Prinț de Anhalt-Zerbst. Ca și sora ei mai mare Magdalene Sybille, este strămoașă a reginei Victoria.
- Katharine (n. 12 septembrie 1655, Halle - d. 21 aprilie 1663, Halle).
- Christine (n. 25 august 1656, Halle - d. 27 aprilie 1698, Eutin); s-a căsătorit la 21 iunie 1676 cu August Friedrich de Holstein-Gottorp, Prinț-episcop de Lübeck.
- Heinrich (n. 29 septembrie 1657, Halle - d. 16 februarie 1728, Barby); a moștenit Barby.
- Albrecht (n. 14 aprilie 1659, Halle - d. 9 mai 1692, Leipzig).
- Elisabeth (n. 25 august 1660, Halle - d. 11 mai 1663, Halle).
- Dorothea (n. 17 decembrie 1662, Halle - d. 12 mai 1663, Halle).
La Halle, la 29 ianuarie 1672, la doi ani după decesul primei soții, Augustus s-a căsătorit cu Johanna Walpurgis de Leiningen-Westerburg. Ei au avut doi fii:
- Frederic (n. 20 noiembrie 1673, Halle - d. 16 aprilie 1715, Dahme); el a moștenit Dahme.
- Maurice (n. 5 ianuarie 1676, Halle - d. 12 septembrie 1695, Szeged, Ungaria).
| Augustus, Duce de Saxa-Weissenfels | |
 |
· 1798: A încetat din viață Giovanni Giacomo Casanova de Seingalt, celebru aventurier italian (n. 1725). A devenit celebru prin peripețiile sale galante, evocate în „Memoires” („Povestea vieții mele”) scrise între anii 1791 și 1798, care descriau existența sa aventuroasă și experientele sale, precum si moravurilor epocii.
* 1887: Albert-Ernest Carrier-Belleuse (n. 12 iunie 1824, Anizy-le-Château – d. 4 iunie 1887, Sèvres) a fost un sculptor și pictor francez, elev al lui David d’Angers și profesor al lui Auguste Rodin. Este considerat unul din artiștii cei mai prolifici și versatili ai epocii sale. Se inspiră din stilurile Renașterii și cele ale sec. al XVII-lea.
În 1874 a creat Statuia lui Mihai Viteazul din București.
| Albert-Ernest Carrier-Belleuse | |||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||
* 1904: Prințesa Maria de Hanovra (germană Marie Ernestine Josephine Adolphine Henrietta Theresa Elizabeth Alexandrina Prinzessin von Hannover und Cumberland; 2 decembrie 1849 – 4 iunie 1904) a fost fiica cea mică a regelui George al V-lea de Hanovra și a Prințesei Marie de Saxa-Altenburg.
Maria s-a născut la Hanovra. Ea a deținut titlul de prințesă în regatul de Hanovra și, ca strănepoată a regelui George al III-lea al Regatului Unit a deținut titlul de prințesă și în Regatul Unit.
În 1866 tatăl Mariei a fost detronat. Maria și mama ei au rămas în Hanovra peste un an de zile, locuind la Schloss Marienburg până au plecat în exil în Austria în iulie 1867.[2] În cele din urmă familia s-a stabilit la Gmunden.
Maria a vizitat Anglia cu familia în mai 1876,[3] și din nou, după decesul tatălui ei, în iunie 1878.[4] Sora ei, Frederica, s-a mutat în Anglia unde s-a măritat însă Maria s-a întors la Gmunden unde a stat împreună cu mama ei la Schloss Cumberland (numit după titlul ducal al tatălui ei). Un ziar american a scris că Maria a refuzat de două ori cererea în căsătorie de la cel de-al treilea fiu al reginei Victoria, Ducele de Connaught. Maria a murit la Gmunden la vârsta de 54 de ani. Înmormântarea ei a avut loc a doua zi deoarece două zile mai târziu, nepoata ei, Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland, s-a căsătorit cu Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg.[6] Maria a fost îngropată în mausoleul familiei la Schloss Cumberland. Mama ei i-a supraviețuit trei ani.
| Maria de Hanovra | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Marie Ernestine Josephine Adolphine Henriette Therese Elisabeth Alexandrine |
| Născută | 2 decembrie 1849 Hanovra |
| Decedată | (54 de ani) Gmunden, Austria |
| Înmormântată | Gmunden |
| Părinți | George al V-lea de Hanovra[1] Maria de Saxa-Altenburg[1] |
| Frați și surori | Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Frederica de Hanovra |
| Cetățenie |  Germania |
| Ocupație | politiciană |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Hanovra |
· 1918: Aristizza Romanescu (n. 24 decembrie 1854, Craiova - d. 4 iunie 1918, Iași) a fost o renumită actriță română de scenă, profesoară de declamație la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Fiică a actorilor Constantin Demetriad si Paulina Stavrescu, Aristizza Romanescu a debutat la vârsta de 18 ani, în 1872, la teatrul din Craiova, în trupa cunoscutului cupletist I.D. Ionescu. Aristizza Romanescu era verișoara primară cu celebra mezzo-soprana de faimă mondiala Elena Teodorini și nepoata actorilor Ion Vladicescu și Raluca Stavrescu. A studiat ca bursieră la Paris, împreună cu actorul Grigore Manolescu, partenerul ei. Revenită în România, Aristizza Romanescu a jucat pe scena Teatrului Național din București și a celui din Iași, în piesele Ovidiu de Vasile Alecsandri, O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă și Năpasta de I. L. Caragiale, Romeo și Julieta, Othello și Macbeth de W. Shakespeare, Tartuffe de Molière. Jocul ei s-a caracterizat printr-o plastică desăvârștă a mișcării, armonizată cu o voce cristalină și o dicție impecabilă. Mimica ei sugestivă exterioriza puternic emoțiile pe care sensibilitatea ei le trăia.
A jucat pe scena Teatrului Național din Iași și a fost remarcată de primul director al Teatrului Național din Capitală, scriitorul Ion Ghica, care i-a încredințat rolul principal din tragedia Roma învinsă, de A. Parodi, tradusă în versuri de I.L. Caragiale. Din 1877 a fost angajată la București de Societatea dramatică.
A fost profesoara unor mari actrițe: Maria Ventura, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Sonia Cluceru. A apărut în primul film românesc, Independența României, realizat între 1911 și 1912.
| Aristizza Romanescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 24 decembrie 1854 Craiova |
| Decedată | 4 iunie 1918 Iași |
| Înmormântată | Cimitirul „Eternitatea” din Iași |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | actriță Placă memorială, Rue Croix des Petit Champs, 4, Paris, 75001, sculptor Elena Surdu Stănescu. |
· 1925: A încetat din viaţă compozitorul roman Gheorghe Dima; (n. 28 septembrie 1847). Gheorghe Dima (cunoscut și ca George Dima, n. 28 septembrie/10 octombrie 1847, Scheii Brașovului – d. 4 iunie 1925, Cluj) a fost un compozitor, dirijor și pedagog român, membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
· 1925 - A murit Nicolas Camille Flammarion, astronom şi scriitor francez (n.25.02.1842).
· 1941: Wilhelm al II-lea (Friedrich Wilhelm Albert Victor von Preußen; n. 27 ianuarie 1859, Berlin – d. 4 iunie 1941, Olanda) a fost ultimul împărat al Germaniei și rege al Prusiei de la 1888 la 1918. Wilhelm al II-lea provine din familia Hohenzollern. Tatăl lui a fost Friedrich al III-lea iar mama a fost împărăteasa Victoria Adelaide Mary Louisa. 
Wilhelm s-a născut la 27 ianuarie 1859 la Berlin ca fiu al Prințului Frederic Wilhelm al Prusiei (viitorul Frederic al III-lea) și a soției lui, Victoria, Prințesă Regală a Marii Britanii. A fost primul nepot al reginei Victoria dar mai important, ca primul născut al Prințului Moștenitor al Prusiei, Wilhelm a fost din 1861 al doilea în linia de succesiune la tronul Prusiei iar după 1871 la tronul Imperiului German.
O naștere pelviană traumatică l-a lăsat cu brațul stâng schilodit din cauza paraliziei Erb, problemă pe care a încercat cu un oarecare succes să o ascundă. În multe fotografii el poartă o pereche de mănuși albe în mâna stângă pentru a face brațul să pară mai lung, își ține mâna stângă cu dreapta sau are brațul schilodit pe mânerul vreunei săbii. Biografii, inclusiv Miranda Carter, au sugerat că acest handicap a afectat dezvoltarea sa emoțională.
La vârsta de 6 ani, Wilhelm a început pregătirea cu profesorul Georg Hinzpeter care avea 39 de ani. Wilhelm a declarat mai târziu că instructorul său nu a rostit niciodată un cuvânt de laudă pentru eforturile sale.[1] Ca adolescent a fost educat la Kassel la Friedrichsgymnasium și la Universitatea din Bonn.
Wilhelm a fost interesat de domeniul științei și tehnologiei, dar, a rămas convins că el a aparținut unui ordin distinct al omenirii, desemnat pentru monarhie prin voia Domnului. Wilhelm a fost acuzat de megalomanie încă din 1892, de către omul de litere portughez Eça de Queiroz, apoi din nou în 1894 de către germanul pacifist Ludwig Quidde. În cei treizeci de ani de regență a împăratului Wilhelm II (1888 - 1918) este cunoscută în istorie sub numele de perioada wilhelmină.
Această perioadă de timp este marcată prin eforturile împăratului de a dobândi un prestigiu național și a dezvolta Germania aducând-o în rândul marilor puteri ale lumii.
Această ambiție o asociază și cu o înarmare a Germaniei, pentru a obține colonii noi în Africa și mările sudului.
Această tendință pe plan extern a Germaniei, precum și amestecul în războaiele din colonii (Krüger 1896), (Criza marocană 1905/06 și 1911) ca și (scandalul Daily-Telegraph 1908) a determinat o serie de conflicte politice în special cu Anglia și la o destabilizare a politicii externe.
Wilhelm iubește parada militară, cu aceste ocazii subliniază faptul că militarismul caracterizează societatea germană, funcții importante în aparatul de stat primesc acei care au o carieră militară strălucită.
Avântul economic german în timpul lui Wilhelm II este datorat încurajării dezvoltării tehnologiilor, industrializării, științelor naturale, aceste progrese fiind sprijinite personal de către împărat.
În politica internă Wilhelm II continuă politica socială a lui Bismarck, pe care l-a eliberat din funcția de cancelar, căutând însă - cu succes parțial - să șteargă diferențele în acordarea de drepturi grupărilor etnice minoritare. Politica lui internă și externă a lăsat impresia unui împărat mai autoritar ca bunicul său Wilhelm I, însă istoricii socotesc regimentul lui personal ca o contradicție cu politica lui socială, împăratul nefiind de fapt deosebit de autoritar, frecvent contrazicându-se sub influența unor miniștri sau generali. În perioada lui de domnie au loc lupte pentru putere ale diferitelor partide politice, fapt care determină schimbări frecvente ale cancelarilor. Astfel, în conflictele dintre național-liberalo-conservativi și partidul social-democrat, din 7 cancelari 5 au fost eliberați din funcție.
În timpul primului război mondial (1914 - 1918), incompentență strategică și tactică a împăratului devine evidentă, iar din 1916 se abține de a mai lua hotărâri, predând conducerea statului în mâna conducătorilor militari, generalii Hindenburg și Ludendorff care în ultimii ani ai războiului instaurează dictatura militară. După sfârșitul primului război mondial, Germania este înfrântă și 10 milioane de morți rămân pe câmpurile de luptă, se declară Republica de la Weimar cu abolirea monarhiei, împăratul este silit să abdice (9 noiembrie 1918). Moare în exil în Olanda în anul 1941.
.svg){kind=small}
· 1942: Reinhard Heydrich, adjunctul direct al sefului Gestapoului nazist Heinrich Himmler, este grav ranitpe 27 mai 1942 de un grup de patrioti cehi coordonati de serviciile secrete britanice si va muri in urma ranilor primite pe 4 iunie 1942. In urma mortii sale nazistii germani au declansat un val de represiuni in randul populatiei cehe , care s-au soldat cu mii de arestari si executii.
· 1967: Gheorghe Ionescu-Sisești, agronom român (n. 1885). Gheorghe Ionescu-Șișești (n. 16 octombrie 1885, Șișeștii de Jos, județul Mehedinți – d. 4 iunie 1967, Otopeni) agronom român, doctor în științe agricole al Universității din Jena, Turingia, Germania, membru al Academiei Române.
* 1985: Gleb Petrovich Struve (în rusă Глеб Петрович Струве; n. ,[2][3][4] Sankt Petersburg, Imperiul Rus[3] – d. ,[2][4] Berkeley, SUA) a fost un poet, critic și istoric literar rus, ce aparținea familiei de literați Struve. Tatăl său era filozoful, economistul și teoreticianul politic Piotr Berngardovici Struve, iar nepotul său este un alt scriitor cunoscut, Nikita Struve. Struve era originar din St. Petersburg și s-a alăturat Armatei Voluntarilor în 1918.[5] În același an, el a fugit în Finlanda, apoi în Anglia, unde a urmat cursuri la Balliol College de la Universitatea Oxford până în 1921. Acolo l-a întâlnit pe Vladimir Nabokov, cu care a rămas în relații prietenești și cu care a corespondat cu regularitate până la moartea romancierului. Struve a lucrat ca jurnalist la Berlin între 1921-1924 și la Paris până în 1932.[5]
În 1932, Struve l-a înlocuit pe Dmitri Sviatopolk Mirski la Școala de Studii Slavone și Est-europene de la University College din Londra (UCL),[6] pentru a trece apoi la Universitatea Berkeley din Statele Unite ale Americii.[7] Struve a publicat aproximativ 900 de lucrări, inclusiv multe ediții ale operelor unor importanți autori ruși care erau interziși în Uniunea Sovietică ca de exemplu Anna Ahmatova, Nikolai Gumiliov, Marina Țvetaeva și Osip Mandelștam.[5] Struve a murit la 4 iunie 1985 în Oakland, California.
| Gleb Struve | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3][4] Sankt Petersburg, Imperiul Rus[3] |
| Decedat | (87 de ani)[2][4] Berkeley, SUA |
| Părinți | Peter Struve[*][3] |
| Cetățenie |  Imperiul Rus URSS |
| Ocupație | scriitor eseist critic literar[*] poet specialist în literatură[*] istoric |
| Activitate | |
| Limbi | limba rusă[1] |
| Studii | Colegiul Balliol[*] |
* 1989: Ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini (persană: روح الله موسوی خمینی) (n. 24 septembrie, 1902[1][2] – d. 3 iunie, 1989) a fost un lider politic și religiosiranian. A condus Revoluția Iraniană din 1979, în urma căreia a devenit lider suprem al Iranului, țară pe care a condus-o până la moartea sa. Khomeini s-a născut sub numele de Ruhollah Mostafavi Musavi Khomeini s-a născut în provincia iraniană Markazi, în orașul Khomeyn aflat la o distanță de 325 km de capitala Teheran. Era fiul lui Mostafa Hindi iar după moartea acestuia în 1903. singură mama sa s-a ocupat de creșterea si educatia lui. De la vârsta de 6 ani a început să studieze Coranul. Multe din ideile politice și religioase ale lui Khomeini fuseseră considerate progresive și reformiste de către intelectualii de stânga și de activiști înainte de declanșarea Revoluției. Totuși, după ce a preluat puterea a avut ciocniri cu intelectualii iranieni moderniști și seculari. Acest conflict a ajuns la apogeu în timpul scrierii Constituției islamice, când multe ziare au fost interzise de guvern. Khomeini le-a declarat furios intelectualilor:
Da, noi suntem reacționari, iar voi sunteți intelectuali luminați: voi intelectualii nu doriți ca noi să dăm cu 1400 de ani înapoi. Voi vreți libertate, libertate față de orice, libertate pentru partide, voi doriți toate libertățile, voi intelectualii: libertate care ne va corupe tineretul, libertate care va deschide drum liber opresorilor, libertate care ne va trage nația la fund.
| Ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 2002: A încetat din viaţă Ninetta Gusti, actriţă romanca de teatru şi film (“Operaţiunea Monstrul”. (n. 27 noiembrie 1913).
· 2004: Nino Manfredi (născut Saturnino Manfredi la 22 martie 1921 – d. 4 iunie2004) a fost un actor italian de teatru și film.
.svg){kind=small}
* 2007: Alexandru Timotin (n. 29 aprilie 1925, Iași - d. 4 iunie 2007, București) a fost un inginer român, membru titular (1999) al Academiei Române. Primele clase de liceu le-a făcut la Gimnaziul „Aron Pumnul” din Cernăuți și a continuat cu Liceul „Gheorghe Lazăr” din București (1940-1944). A absolvit în 1949 Facultatea de Electrotehnică a Politehnicii din București. Cu un an înainte (1948), vechea facultate (Electromecanică) s-a reorganizat în două facultăți distincte, de mecanică și de electrotehnică, oferind studenților posibilitatea de a opta la ce facultate vor continua cursurile. În ultimul an de facultate participă la cursuri de specializare în tehnica radioului organizate de Societatea Română de Radiodifuziune.
În 1958, Alexandru Timotin susține teza sa de doctorat, „Proprietățile dinamice ale câmpului electromagnetic macroscopic în medii oarecare”, unde prezintă teoria relativist-invariantă a câmpului electromagnetic considerat ca un sistem fizic distinct de corpurile cu care coexistă și susceptibil de a fi tratat termodinamic, în care rezolvă problema controversată a localizării acțiunilor pondero-motoare exercitate de câmp asupra corpurilor cu proprietăți oarecare.[2]
Pentru activitatea științifică depusă după susținerea tezei de doctorat, în 1974 i s-a conferit titlul de Doctor docent în științe. După terminarea facultății continuă să lucreze la Societatea Română de Radiodifuziune, unde făcuse cursurile de radio, până în 1953. În paralel este asistent la catedra de măsurări electrice a Facultății de Electrotehnică din cadrul Politehnicii. Aici se va înscrie în 1953 la un concurs de ocupare a unor locuri de pregătire pentru doctorat, alături de Andrei Țugulea, sub conducerea lui Remus Răduleț, șeful Catedrei de Electrotehnică. Este momentul în care se formează echipa Remus Răduleț - Alexandru Timotin - Andrei Țugulea, cea care va avea un rol important la dezvoltarea școlii românești de electrotehnică.
Treptat va avansa în cariera didactică: în 1954 devine asistent titular la Facultatea de Electrotehnică, la Catedra prof. Remus Răduleț, iar după ce susține teza de doctorat devine șef de lucrări (1956). Urmează conferențiar (1959), conducător de doctorat (1966) și profesor titular la disciplinele Bazele electrotehnicii și Complemente de electrotehnică(1968).
O perioadă este cercetător la Institutul de Energetică al Academiei Române (1965-1969), ocazie cu care participă la diverse stagii la ”Direcția de Studii și Cercetări” a societății ”Électricité de France” (E.D.F.), alături de Andrei Țugulea.
Președinte al Departamentului cu predarea în limbi străine al Politehnicii (1990-1995).
TITLURI ȘI PREMII
- Membru corespondent al Academiei Române (1991);
- Membru titular al Academiei Române (1999);
- Membru IEEE (1991);
- Ordinul Meritul Științific (septembrie 1966 );
- Membru al Consiliului Științific al Asociației universităților francofone (1991);
- Ofițer al Ordinului „Palmes Académiques” (1993).
- Membru titular al Academiei Francofone a Inginerilor (1998);
- Premiul ”Traian Vuia” (1964/1968) al Academiei Române, alături de Acad. Alexandru Timotin, pentru contribuțiile aduse la elaborarea teoriei parametrilor tranzitorii ai elementelor nefiliforme ale circuitelor electrice lineare (împreună cu Acad. Remus Răduleț);
- Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Ofițer (2000).
Domenii de preocupări științifice (în peste 90 de lucrări publicate): electrodinamica macroscopică, energia electromagnetică, procesele tranzitorii de câmp, câmpul cuasi-staționar în conductoare masive, propagarea undelor pe linii cu pierderi, teoria câmpului electrodifuziv, terminologia științifică și structurile ei semantice. A fost redactor la Lexiconul Tehnic Român (1958-1965). Începând din 1984 a coordonat elaborarea structurilor Tezaurului de Concepte al terminologiei C.E.I.
| Alexandru Timotin | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 29 aprilie 1925 Iași | ||
| Decedat | (82 de ani) București | ||
| Părinți | Alexandru Grigore | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Ocupație | Cadru didactic | ||
| Activitate | |||
| Educație | Institutul Politehnic din București | ||
| Pregătire | Inginer | ||
| |||
* 2012: Ilie Iorga (n. 15 noiembrie 1928, Mârșa, Giurgiu - d. 4 iunie 2012, Clejani, Giurgiu) a fost un lăutar, un membru important al Tarafului de Haiduci (Taraf de Haïdouks), o trupă de rromi de la Clejani, România.[1] El a fost considerat a fi unul dintre cei mai buni chitariști de origine rromă.
* 2015: Bengt Berndtsson (n. 26 ianuarie 1933, Göteborg – d. 4 iunie 2015) a fost un fotbalist suedez. A câștigat campionatul național din Suedia cu IFK Göteborg.
* 2019: Elisabeta Ionescu (n. 20 martie 1953, București[1] – d. 7 iunie 2019, București[2]) a fost o handbalistă română, care a jucat pentru echipa națională a României pe postul de portar. Elisabeta Ionescu a fost componentă a selecționatei României care a câștigat medalia de argint la Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 1973, desfășurat în Iugoslavia[3] și a selecționatei României care s-a clasat pe locul patru la Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 1975, desfășurat în URSS.[4]
În urma unei ședințe de analiză cu toți antrenorii echipelor de handbal feminin, desfășurată în 1975, după Campionatul Mondial, s-a stabilit prin vot deschis clasamentul pe posturi din lotul lărgit al selecționatei României.[4] Clasamentul portarilor a fost următorul: Lidia Stan (37 voturi), Elisabeta Ionescu (30 voturi), Viorica Ionică (20 de voturi), Clara Bartok (10 voturi), Doina Copotz (8 voturi).[4] În 1976, cele 22 de jucătoare alese prin vot au fost urmărite în meciuri de pregătire și din campionatul intern, iar lotul a fost restrâns apoi la 16 jucătoare cu care s-a atacat etapa finală de omogenizare și pregătire.[4]
Astfel, în final, Elisabeta Ionescu a fost selectată să facă parte din naționala de 14 handbaliste a României care a obținut locul patru la Jocurile Olimpice de vară din 1976, desfășurate la Montreal.[3] Ea a jucat în toate cele cinci meciuri.[5]
Elisabeta Ionescu fost chemată pentru prima dată în 1971 la echipa națională a României, pentru care a evoluat în total în 81 de partide. În 1976, Elisabeta Ionescu a primit prin Decretul nr. 250 din 18 august 1976 distincția „Meritul Sportiv Clasa I”.[7]
Tot în 1976, Elisabetei Ionescu i s-a conferit titlul de „Maestru al Sportului” pentru locul 4 obținut la Olimpiadă, iar în 1998, titlul de „Maestru Emerit al Sportului” pentru medalia de argint obținută la Campionatul Mondial din 1973
Sărbători
· În calendarul ortodox: +) Sf Mc Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel; Sf Ier Mitrofan, patriarhul Constantinopolului; Sf Mironosițe Maria și Marta, surorile Dreptului Lazăr (Dezlegare la pește)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu