2. /19 IUNIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 626: A decedat Soga nu Umako (n. cca 551), seful clanului japonez Soga, și fiul lui Soga nu Iname a fost un puternic nobil japonez care a facut reforme politice majore, în timpul epocii Yamato. Facea parte dintr-o familie de origine coreeană dedicată budismului si a introdus in tara o serie de reforme importante, care au schimbat radical Japonia, în timpul domniei imparatilor Bidatsu, Yomei, Sushun și a împărătesei Suiko. A reusit sa concentreze o putere imensă în propriile mâini prin căsătoria dintre fiicele sale și împărați, urmând exemplul tatălui său, a cărui fiice au fost la rândul lor, soții de imparati. A promovat budismul în Japonia si, a angajat meseriasi din China și Coreeacare au adus cu ei tehnologii și cunoștințe înalte si a introdus de asemeneabudismul in aceasta tara. La 15 ianuarie, 593, relicve ale lui Buddha au fost depuse la temelia unuistalp al Pagodei de la Asuka–dera (Hōkō-ji la momentul respectiv), un templuconstruit la ordinul lui Umako.
· 1027: A decedat Sfantul Romuald (n.cca 951), fondatorul ordinuluiCamaldolese și o figură importanta in crestinismul apusean al sec. al XI-lea si in„renasterea ascetismului pustnicesc”.
· 1405 - A murit Timur Lenk, sultan (1388-1405), întemeietorul imperiului turco-mongol al Timurizilor (n.08.04.1336).
· 1867: Imparatul Maximilian I de Habsburg-Lorraine al Mexicului este executat de un pluton de execuţie în Querétaro, impreuna cu generalii sai Tomás Mejía si Miguel Miramón. Maximilian I al Mexicului ( 6 iulie 1832 – 19 iulie 1867 ; născut arhiducele Ferdinand. Maximilian I al Mexicului (6 iulie 1832 – 19 iunie 1867; născut arhiducele Ferdinand Maximilian Joseph al Austriei) a fost membru al Casei Imperiale de Habsburg-Lorena. După o carieră distinsă în armata austriacă, a fost proclamat împărat al Mexicului la 10 aprilie 1864 în timpul celui dea-l doilea imperiu mexican, cu sprijinul lui Napoleon al III-lea al Franței și a unui grup de fruntași mexicani monarhiști. Mai multe guverne străine au refuzat să recunoască guvernul lui Maximilian. Statele Unite vedeau în alegerea unui prinț european ca șef al unui stat american ca o încălcare a doctrinei Monroe; ele nu au recunoscut pe Maximilian. Aceasta a contribuit la asigurarea succesului forțele liberale conduse de Benito Juárez, iar Maximilian a fost executat după capturarea acestuia de către liberali în 1867. În Mexic, el și cu soția sa sunt cunoscuți ca Maximiliano și Carlota.
· 1884: Juan Bautista Alberdi, scriitor argentinian (n. 1810)
* 1889: Constantin N. Brăiloiu (n. 3 octombrie 1809 sau 1810 - d. 19 iunie1889) a fost un om politic din Muntenia și din România, ministru în mai multe guverne, printre care și în guvernul Barbu Caragea.
Născut în Craiova, el a fost primul copil al lui Nicolae Brăiloiu și al soției sale, Zoe sau Zinca (născută Vlădăianu sau Vlădoianu). A avut doi frați, dintre care unul a murit devreme, și trei surori. Tatăl său, născut din părinții Iordache Zătreanu și Marghioala Brăiloiu, a fost adoptat de către logofătul Dumitrache Brăiloiu în jurul anului 1788. Brăiloiu, Vlădăianu și Zătreanu sunt vechi familii boierești din regiunea Oltenia.[1] Constantin a fost căsătorit de două ori: mai întâi cu Coralia Ghica-Brigadier și apoi cu Ecaterina (Catinca) Hagi Moscu. El a avut trei fii și trei fiice cu acessta din urmă. Una dintre fiice, Maria, s-a căsătorit cu Anton Berindei. Un fiu, Nicolae, a fost tatăl folcloristului Constantin Brăiloiu.[2]
Începând din anul 1822, Brăiloiu a mers la școală în străinătate, urmând studii la Sibiu, Geneva și Paris. În 1832 era funcționar asistent în secretariatul de stat al Munteniei. El a fost, de asemenea, procuror la secția penală a tribunalului (1837), la curtea de apel (1841, 1842) și membru al secției penale a Curții de Apel (1853). În 1855 a revenit în secretariat ca asesor. În anul următor, el a fost numit în comitetul care s-a ocupat cu eliberarea robilor țigani. Ulterior, el a fost membru al Curții Supreme de Justiție și, în 1859, președinte al tribunalului comercial.[3]
În 1838 și din 1841 până în 1843, Brăiloiu a predat dreptul penal, civil și comercial la Colegiul Sfântul Sava. După Revoluția Română din 1848, el a devenit director al administrației școlare a țării. Între timp, a urcat în mod constant în rândurile nobilimii: pitar (1841), serdar (1842), paharnic (1847), clucer (1850) și agă (1855) - cu alte cuvinte, de la al nouălea rang la al cincilea rang.[3]
Începând din 1859, anul în care a avut loc Unirea Principatelor Române, Brăiloiu a intrat în politică. El a fost un jurnalist incisiv după cum atestă contribuțiile sale la Conservatorul Progresist, Unirea, Desbaterile și Timpul. A fost, de asemenea, unul dintre cei mai activi demnitari conservatori ai timpului. În 1859, el a fost ales ca deputat al județului Gorj în Adunarea Electivă a Munteniei, devenind membru al Adunării Legislative în 1861. Între 1859 și 1861 a făcut parte din comitetul central de la Focșani, coordonând politica de unificare administrativă împreună cu omologii săi din Moldova. El a fost secretar de stat din 1858-1859 și de două ori ministru al justiției în guvernele lui Barbu Catargiu. Primul său mandat a fost în perioada aprilie-mai 1861, doar pentru Muntenia; apoi, din ianuarie până în iunie 1862, a făcut parte din primul guvern unificat al României. Între 1862 și 1864 a luat parte la dezbaterile din adunarea legislativă. În 1866 alegătorii din Târgu Jiu l-au trimis pe Brăiloiu să-i reprezinte în adunarea constituantă. El a fost membru al Camerei Deputaților în 1873-1874 și reales ca reprezentant al județului Gorj în 1875.[4] Din februarie până în mai 1876, el a fost președintele Camerei Deputaților.[5] În plus, a fost senator de județul Dolj în 1866 și 1868 și pentru Craiova în 1869.[4]
Brăiloiu a murit la București în 1889 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Catinca a murit în 1904
· 1897: A murit proprietarul irlandez Charles Boycott, împotriva căruia țăranii de pe moșia sa au organizat, pentru prima dată în istorie, o formă de protest numită de atunci „boicot”; (n. 1832).
· 1900: Prințesa Josephine Friederike Luise de Baden (n. , Mannheim, Germania – d. ,[1] Sigmaringen, Germania[3]) s-a născut la Mannheim, ca fiică al lui Karl, Mare Duce de Baden și a soției lui, Stéphanie de Beauharnais.
A fost mama regelui Carol I al României.
* 1902: Albert (23 aprilie 1828 – 19 iunie 1902) a fost rege al Saxoniei și membru al Casei de Wettin.
A fost fiul cel mare al Prințului Ioan, care i-a succedat fratele său Frederic Augustus al II-lea la tronul saxon sub numele de regele Ioan în 1854, când Albert avea 26 de ani. Mama lui a fost Amalie Auguste de Bavaria, al patrulea copil al regelui Maximilian I de Bavaria și a celei de-a doua soții Carolina de Baden. Ea a fost sora geamănă a Elisabeta Ludovica, care mai târziu a devenit regină a Prusiei ca soție a lui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei.
Educația lui Albert, ca de obicei în cazul prinților germani, s-a concentrat într-o mare măsură pe problemele militare, dar el a urmat și cursuri la Universitatea din Bonn. Prima sa experiență de război a venit în 1849, când el a servit drept căpitan în Primul Război Germano-Danez împotriva Danemarcei.
Când a izbucnit Războiul austro-prusac în 1866, Albert, pe atunci Prinț Moștenitor (germană Kronprinz), a preluat comanda trupelor saxone împotriva armatei prusace condusă de Prințul Friedrich Karl al Prusiei. Nu s-a făcut nici o încercare pentru a apăra Saxonia; saxonii au plecat în Boemia și au efectuat o joncțiune cu austriecii. Ei au avut un rol important în bătăliile prin care prusacii au forțat linia de la Jizera și în Bătălia de la Jičín. Totuși Prințul Moștenitor a reușit efectuarea retragerii în stare bună, iar în bătălia decisivă de la Königgrätz (3 iulie 1866) el a ținut extrema stângă a poziției Austriei. Saxonii și-au menținut pozițiile cu multă tenacitate dar au fost implicați în înfrângerea dezastruoasă a aliaților lor.
La izbucnirea Războiului franco-prusac în 1870 el a comandat din nou trupele saxone, care au fost incluse în armata a 2-a sub comnada Prințului Friedrich Karl al Prusiei, vechiul său oponent. În Bătălia de la Gravelotte, ei au format extrema stângă a armatei germane și împreună cu garda prusacă au dat atacul final și decisiv al bătăliei.
Albert a avut un rol principal în operațiunile care au precedat Bătălia de la Sedan. Acțiunile Buzancy și Beaumont de pe 29 și 30 august 1870 s-au luptat sub conducerea sa. În Bătălia de la Sedan (1 septembrie 1870), cu trupele sub ordinea sa, Albert i-a încercuit pe francezi la est și nord.
Comportamentul lui Albert în aceste bătălii a câștigat încrederea completă a armatei. După încheierea Tratatului de la Frankfurt (1871), el a fost lăsat la comanda armatei germane de ocupație, poziție pe care a deținut-o până la căderea Comunei din Paris. La încheierea păcii a fost făcut inspector-general al armatei și mareșal.
După decesul tatălui său la 29 octombrie 1873, Prințul Moștenitor i-a suuccedat la tron ca regele Albert. Domnia lui s-a dovedit a fi lipsită de evenimente, el a luat parte puțin la partea publică în politică, dedicându-se afacerilor militare, în care sfaturile și experiența sa au fost de cea mai mare valoare, nu numai pentru corpul saxon, dar și pentru armata germană în general.
În timpul guvernării sale, monarhia saxonă a devenit constituțională.
La Dresda la 18 iunie 1853 Albert s-a căsătorit cu Prințesa Carola, fiica lui Gustav, Prinț de Vasa și nepoata regelui Gustav al IV-lea Adolf.
Albert a murit fără copii și a fost succedat de fratele său, care a devenit regele George.
| Albert | |
| Rege al Saxoniei | |
 Fotografie a lui Albert de Saxonia, 1899 |
· 1909: Lajos Abafi (Ludwig Aigner), scriitor, editor, istoric literar, entomolog și francmason maghiar de origine germană (n. 1840)
· 1919 - A încetat din viaţă Petre P. Carp, unul dintre întemeietorii ''Junimii'', şeful Partidului Conservator (1907-1912), de mai multe ori ministru şi prim-ministru, critic literar şi traducător. (n. 29 iunie 1837). A participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea Principatelor Unite. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al Locotenenței domnești, iar ulterior secretar al Agenției diplomatice a României la Paris (mai 1867 – iulie 1867). A fost inițiat în francmasonerie la 21 octombrie 1867 în Loja Steaua României din Iași, iar la 19 noiembrie același an, primește gradul de Companion. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în Parlamentul României si a îndeplinit numeroase funcții politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea țării după abdicarea domnitorului Cuza (ministru al Afacerilor Străine, ministru al Cultelor și Instrucțiunii, ministru al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, ministru al Finanțelor) fiind ales de două ori președinte al Consiliului de Miniștri. A activat în cadrul diplomației românești îndeplinind funcțiile de agent diplomatic la Viena și Berlin (martie 1871 – aprilie 1873) și ulterior la Roma (aprilie – octombrie 1873). În perioada noiembrie 1882 – octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar și ministru Plenipotențiar al României la Viena. În anul 1891 gruparea „junimistă” se desprinde din cadrul Partidului Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre P. Carp este ales președinte al acestui nou partid. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din România, a fost ales președinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 – 14 mai 1913). În timpul Primului Război Mondial a fost unul dintre susținătorii ideii de intrare a României în război alături de Puterile Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori (19 iulie 1900 – 27 februarie 1901 și 14 ianuarie 1911 – 10 aprilie 1912) din partea Partidului Conservator.
· 1938 - A încetat din viaţă scriitorul Ovid Aron Densusianu (n. 29 dec. 1873)
· 1941 - A încetat din viaţă pictoriţa Elena Popeea. (n. 15 aprilie 1879)
· 1953: Ethel și Julius Rosenberg erau executați, după ce au fost găsiți vinovați de a fi conspirat, pentru a divulga secretele bombei atomice URSS-ului. Execuția pe scaunul electric a avut loc în închisoare Sing Sing, în Ossining, New York. Cei doi au refuzat să își admită vina și și-au susținut inocența până la final. Moartea soților Rosenberg este prima pedeapsă de acest fel pentru spioni din istoria SUA, rămânând o decizie controversată până astăzi. Julius Rosenberg și Ethel Greenglass, amândoi născuți la New York în 1918, respectiv 1915, s-au întâlnit în Young Communist League și s-au căsătorit în 1939. El a lucrat ca inginer în U.S. Army Signal Corps, iar ea ca secretară, iar împreună au avut doi băieți. Fratele lui Ethel, David Greenglass, a fost cel care a făcut declarații împotriva celor doi, susținând că au transmis informații top secrete legate de bomba atomică unor spioni ruși. Greenglass s-a declarat el însuși vinovat de a fi furnizat secrete sovieticilor printr-un intermediar, după ce a lucrat ca mecanic în Los Alamos, New Mexico, în laboratorul secret unde se testa bomba atomică. David Greenglass a ispășit, pentru acțiunile sale, o pedeapsă de 10 ani în închisoare. La 17 Iunie 1950, Julius Rosenberg a fost arestat, iar soția sa a avut, după două luni, aceeași soartă. Aceștia au protestat vehement împotriva arestării și și-au susținut nevinovăția. Însă, procesul a început la 6 Martie 1951 și s-a încheiat pe 5 Aprilie, când un judecător a luat decizia de a-i condamna la moarte. Timp de doi ani, soții Rosenberg și-au așteptat execuția în închisoarea Sing Sing, devenind subiectul unei dezbateri naționale și internaționale. O parte a opiniei publice susținea că execuția celor doi nu este o pedeapsă justă, deoarece aceștia sunt doar victime ale isteriei anti-comuniste din SUA. Însă, mulți americani au considerat justă sentința, fiind de acord cu declarația Președintelui Dwight D Eisenhower, în care își explica refuzul de a acorda clemență celor doi. Astfel, „eu pot doar să spun că, augmentând incomensurabil șansele de război atomic, soții Rosenberg s-ar putea să fi condamnat la moarte zeci de milioane de oameni din toată lumea. Execuția a două ființe umane este un lucru foarte grav. Dar și mai grav este gândul la milioane de oameni, a căror moarte poate să fie atribuită direct acțiunilor acestor doi spioni”.
· 1956: Thomas J. Watson, Sr., primul președinte al IBM (n. 1874)
· 1973 - A încetat din viaţă Gabriel Georgescu, poet si traducător (n. 4 septembrie 1911)
* 1979: Nick Grindé (12 ianuarie 1893 – 19 iunie 1979) a fost un regizor american și scenarist. A regizat 57 de filme între 1928 - 1945.
S-a născut în Madison, Wisconsin. Grinde a absolvit Universitatea din Wisconsin. Mai târziu s-a mutat la New York și a lucrat în Vaudeville. A ajuns scenarist de film și regizor la Hollywood la sfârșitul anilor 1920. Ca regizor, este considerat ca fiind unul dintre primii specialiști americani de filme B. A regizat filme notabile ca The Man they Could Not Hang cu Boris Karloff și Ronald Reagan ca debutanți în filme artistice: Love is on the Air (1937). Ca scenarist, este menționat ca co-autor al filmului cu Stan și Bran Babes in Toyland (Marșul soldățeilor de lemn, 1934).
De-a lungul carierei sale, Grinde a fost un scriitor popular de povestiri scurte și articole, de obicei despre lumea show-business-ului și despre cea cinematografică de la începuturile Hollywoodului. Exemple notabile: "Pictures for Peanuts" (Saturday Evening Post, 29 decembrie 1945) sau "Where's Vaudeville At?" (Saturday Evening Post, 11 ianuarie 1930).
Grinde a decedat în Los Angeles, California în 1979 la 86 de ani. La mijlocul anilor 1930, el a fost căsătorit cu actrița Marie Wilson. Mai târziu, s-a căsătorit cu actrița coreeano-americană Hazel Shon.
Grinde in 1928
· 1982: “Bancherul lui Dumnezeu” este găsit spânzurat. Roberto Calvi, un bancher italian, este găsit mort sub podul Blackfriars din Londra, la mai mult de o săptămână după ce a dispărut de la Milano. Cunoscut sub numele de “bancherul lui Dumnezeu”, pentru legăturile sale stranse cu Vaticanul, Roberto Calvi, in varsta de 62 de ani , a fost preşedinte al Băncii Ambrosiano din Milano şi o figură centrală într-o reţea complexă de fraudă internaţională şi intrigi. Roberto Calvi a fost găsit cu cinci cărămizi în buzunare şi a avut în posesia sa 14.000 dolari in trei monede diferite. Ancheta a evidentiat nu prezenta la gât leziunile care de obicei sunt asociate cu moartea prin spânzurare şi ca mâinile lui nu au atins niciodata caramizile gasite in buzunarele hainelor sale.Expertii italieni au concluzionat ca a fost ucis.Arhiepiscopul american Paul Marcinkus a fost solicitat sa se prezinte la un interogatoriu in legatura cu acest caz, dar i-a fost acordata imunitate in calitate de angajat al Vaticanului. Sa retras în 1990 şi a murit în 2006.
* 1989: Betti Alver (n. 23 noiembrie [S.V. 10 noiembrie] 1906, Jõgeva – d. 19 iunie 1989, Tartu) a fost pseudonimul lui Elisabet Alver (din 1937 Elisabet Talvik, iar din 1956 Elisabet Lepik),[6] o poetă estonă. A făcut parte din prima generație care a învățat în școlile Estoniei independente. A studiat gramatica la Tartu
Betti scria la început proză. A devenit cunoscută ca membră a grupului Arbujad („Ghicitoarele”), care includea poeți estoni influenți, ca Bernard Kangro, Uku Masing, Kersti Merilaas, Mart Raud, August Sang, Heiti Talvik și Paul Viiding. După cel de-al doilea război mondial, soțul său Heiti Talvik a fost luat prizonier de sovietici și a murit în Siberia.[8] În consecință, ea nu a scris nimic timp de două sau trei decenii în semn de protest față de puterea sovietică și și-a reluat activitatea abia în anii 1960. În anul 1966, a publicat Tähetund și Starry Hour. A mai scris romane și a făcut traduceri.[9] La cea de-a 100-a aniversare a nașterii lui Betti, un muzeu din Jõgeva a fost denumit în cinstea ei.
| Betti Alver | |
 Betti Alver |
Numele ei adevărat a fost Gladys Georgianna Greene și s-a născut în Plattsburgh, New York. Părinții ei au fost Johanna Augusta Nelson și fotograful Hubert Sidney Greene. Bunicii materni au fost emigranți din Norvegia care s-au stabilit în America de Vest; de asemenea, ea are strămoși îndepărtați din Anglia. A avut trei frați mai mari: Donald Hubert (1891), Robert B. (1892) și Albert Sidney (1894).
Descoperită de Fox Film Studios în timp ce făcea modeling comercial la New York la începutul anilor 1920, Arthur a obținut un contract pe un an și a debutat în filmul mut Cameo Kirby (1923), regizat de John Ford.
S-a căsătorit cu fotograful Julian Anker în 1928 însă căsătoria a fost anulată după o zi. În 1932 s-a căsătorit cu producătorul Frank Ross Jr. de care a divorțat în 1949. Nu a avut copii.
Jean Arthur în 1939
· 1993 - A murit scriitorul britanic William Golding, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1983 (romane “Împăratul muştelor”, “Cădere liberă”) (n.19.10.1911). Sir William Gerald Golding (19 septembrie 1911 – 19 iunie 1993) a fost un romancier britanic, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1983. El prezintă romanele sale criza conștiinței omului modern confruntat cu problemele realității contemporane.
Motivația juriului Nobel
„…pentru romanele sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste dar purtând și amprenta diversității și universalității mitului, iluminează condiția umană din lumea de azi.”
S-a născut la castelul Le Nouvion-en-Thiérache în Aisne ca fiul cel mic al lui Jean d'Orléans, duce de Guise (1874–1940) și a soției acestuia, Prințesa Isabelle de Orléans (1878–1961). A crescut în Maroc și a urmat Universitatea din Louvain. În 1926 a devenit pretendent la titlul de Delfin al Franței după ce tatăl său a devenit pretendent Orléanist la tron.
În 1939, după ce a fost refuzat la admiterea atât în Forțelor Armate franceze cât și în Forțele Armate britanice, Henri s-a alăturat Legiunii Franceze străine. În 1950, după ce legea exilului a fost anulată, s-a întors în Franța.
La Cherisy, în apropiere de Dreux, Franța, a murit de cancer la prostată la vârsta de 90 de ani.
| Prințul Henri | |
| Conte de Paris | |
_in_1987.jpg) |
* 2010: Manute Bol (n. 16 octombrie 1962, Sudan - d. 19 iunie 2010) a fost un jucător de baschet și activist sudanez, originar din Sudanul de Sud, de origine etnică Dinka.
Este considerat unul dintre cei mai cunoscuți și influenți oameni ai grupului etnic Dinka.
· 2013: Gyula Horn, prim-ministru al Ungariei 1994-1998 (n. 1932)
· 2013: James J. Gandolfini, Jr. (n. 18 septembrie 1961 - d. 19 iunie 2013) a fost un actor italo-american. Era cunoscut pentru rolul Tony Soprano în serialul distribuit de HBO, Clanul Soprano, serial ce prezintă viața plină de probleme a unui șef mafiot ce încearcă să se descurce atât în viața de familie cât și în cea pe care o duce în sânul Mafiei. Alte roluri ale lui Gandolfini includ regizorul de filme porno Eddie Poole în 8mm, mafiotul Virgil în True Romance, film scris de Quentin Tarantino, precum și roluri importante în filme ca The Mexican, Get Shorty și The Last Castle.
În data de 19 iunie 2013, Gandolfini moare brusc în timp ce se afla în vacanță la Roma. Rapoartele preliminare atribuie cauza morții fie unui infarct miocardic acut sau unui accident vascular cerebral. Gandolfini urma să se îndrepte spre Sicilia, unde oficialii de la Festivalul de Film de la Taormina îl așteptau pe 20 iulie 2013, astfel încât el să poată participa la o conversație pe scena festivalului cu regizorul italian Gabriele Muccino programat pe 22 iunie. Creatorul serialului "The Sopranos", David Chase l-a numit pe Gandolfini, "un geniu" și "partenerul și fratele său". Guvernatorul din New Jersey, Chris Christie a spus despre el că fost "o nouă comoară pentru Jersey".
James J. Gandolfini, Jr. (n. 18 septembrie 1961 - d. 19 iunie 2013) a fost un actor italo-american. Era cunoscut pentru rolul Tony Soprano în serialul distribuit de HBO, Clanul Soprano, serial ce prezintă viața plină de probleme a unui șef mafiot ce încearcă să se descurce atât în viața de familie cât și în cea pe care o duce în sânul Mafiei. Alte roluri ale lui Gandolfini includ regizorul de filme porno Eddie Poole în 8mm, mafiotul Virgil în True Romance, film scris de Quentin Tarantino, precum și roluri importante în filme ca The Mexican, Get Shorty și The Last Castle.
· 2014: Ibrahim Touré, fotbalist ivorian (n. 1985)
Între anii 1971 și 1991 a lucrat ca cercetător specializat în istoria Imperiului Otoman la Școala de Înalte Studii de Științe Sociale (École des Hautes études en Sciences Sociales). Din 1991, este angajatul Institutului de Științe Sociale și Politice al Centrului Național de Cercetări Științifice (CNRS).
În afară de opera istorică, este cunoscut pentru rolul său eficient de mobilizare a presei și opiniei publice occidentale în susținerea disidenței din Europa Centrală și de Est și în special, din România. Între 1977 și 1989, a publicat articole care dezvăluiau și denunțau realitățile epocii Ceaușescu.
A făcut parte din grupul prestigios al exilului democratic anticomunist care a mobilizat vocile disidente din România. În iunie 1989 a semnat, împreună cu Neagu Djuvara, "Declarația de la Budapesta, document politic al unei părți a exilului românesc, intens criticat pentru nuanțele federaliste referitoare la Transilvania. După căderea regimurilor comuniste, s-a remarcat prin susținerea organizațiilor și mișcărilor democratice din Europa ex-comunistă, în special din România, Bulgaria, Albania și Republica Moldova.
Mihnea Berindei a urmat Facultatea de Istorie a Universității București între anii 1966-1970, învățând în paralel turca veche cu profesorul Mihail Guboglu, care l-a îndrumat pentru cariera de specialist în istoria Imperiului Otoman. În ultimul an de studenție a reușit să obțină o viză de studii și documentare în Turcia, de unde s-a îndreptat spre Franța. Ajuns la Paris, s-a înscris la Ecole Pratique des Hautes Etudes (EPHE), pe care a absolvit-o în anul 1972, și a continuat să studieze paleografia otomană.
Între 1972 și 1991 a ocupat diverse poziții de cercetător la Centrul de Studii privind URSS, Europa de Est și Spațiul Turc al Școlii de Înalte Studii de Științe Sociale (EHESS). Din anul 1977, activitatea de istoric s-a împletit cu cea de militant în sprijinul opoziției democratice din Europa Centrală și de Est și în special, în susținerea rezistenței față de regimul Ceaușescu din țara natală. După prăbușirea regimului comunist din România, Mihnea Berindei s-a implicat în crearea Grupului pentru Dialog Social și în sprijinirea primelor organizații civice românești.[1] A mobilizat resurse umane și financiare din Franța menite să asiste democrațiile incipiente din România, Bulgaria, Albania, Republica Moldova. În anii 2000, a participat la restituirea pentru istorici și opinia publică a arhivelor Partidului Comunist din România.
În primii ani după rămânerea sa în Franța, Mihnea Berindei s-a dedicat exclusiv cercetărilor în domeniul său de specialitate: Istoria Imperiului Otoman, secolele XV-XVII. A făcut cercetări în Arhivele din Istanbul, a lucrat individual și în echipă la traducerea și editarea de documente. Între 1972 și 1991, a avut misiuni anuale de cercetare în arhivele din Roma și Veneția. A publicat singur sau în colaborare o serie de studii privind raporturile dintre țările române și Poarta Otomană, despre marile drumuri de comerț și zona Marea Neagră și regiunile nord-pontice. A fost membru al comitetului de redacție al revistei de specialitate Turcica (1980-1889).
După 1977, a participat și la activitatea unor grupuri de cercetare multidisciplinare (istorici, sociologi, economiști, politologi) privitoare la țările comuniste și la relațiile Est-Vest. A fost membru al comitetelor de redacție al revistelor L’Alternative (1979-1985), L’Autre Europe (1986-1994) și până în prezent, al trimestrialului Politique Internationale. În aceste reviste a susținut singur sau împreună cu alți cercetători analize asupra opoziției din România, minorităților naționale, situației vieții religioase, politicii sociale, economice și culturale a regimului. A prezentat și publicat texte provenind din mediile disidente din România.
Mihnea Berindei a fost membru fondator al Comitetului Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, creat în anul 1977 pentru sprijinirea Mișcării Goma. A participat la fondarea în 1980 a Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România cu sediul la Paris (afiliată la Fédération Internationale des Droits de l’Homme), căreia i-a fost constant purtător de cuvânt și în ultimii ani vicepreședinte. A fost un apropiat al Monicăi Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Paul Gomași al altor militanți ai exilului românesc. Colaborările lui la postul de radio Europa Liberă s-au remarcat prin seriozitatea aparte a documentării.[2] A fost membru fondator al operațiunii Villages Roumains (1988-), importantă pentru formarea unei solidarități europene împotriva regimului Ceaușescu. Berindei s-a implicat și în activitatea protestatară concretă: susținerea de manifestații în fața reprezentanțelor României în Franța, strângerea de semnături pentru apărarea celor supuși politicii represive a regimului, culegerea de date despre opoziția din România și informarea mass-media și opiniei publice occidentale.
După 1990, Mihnea Berindei a continuat activitatea anterioară prin cercetări asupra societăților postcomuniste. A lucrat în fondurile de documente ale Partidului Comunist Român, a organizat seminarii asupra situației din țările aflate anterior sub tutela URSS. Între 1990 și 1992 a fost președintele organizației Biroul de Informații și Ajutor pentru România. În 1992 a devenit vicepreședintele asociației Est Libertés. În perioada 1994 – 1998 a condus o serie de programe PHARE ale Uniunii Europene menite să ajute democrația locală și structurarea partidelor politice democratice din Albania, Bulgaria, România, monitorizarea alegerilor din Serbia, Kosovo, Macedonia și Republica Moldava.
A făcut parte din Comisia Prezidențială pentru Investigarea Dictaturii Comuniste din România [3], iar după publicarea Raportului final, a continuat cercetarea de arhive pentru editarea de documente despre perioada comunistă.
Sărbători
· În calendarul ortodox: Sf Ap Iuda, ruda Domnului; Sf Cuv Paisie cel Mare; Sâmbăta morților - Moșii de vară
·
- Ziua mondială a nudismului
- Ziua mondială a plimbărilor
Felicitari Octavian pentru tot ce ai publicat !Ai muncit mult! Iti doresc sanatate .
RăspundețiȘtergere