4. /20 IUNIE 2021 - POEZIE
Tatal sau este Nicolae Popovici, preot in Stei.
Mama, Ana, nascuta Popa in satul Saliste de Beius.
Se inscrie la Facultatea de Drept din Budapesta.
Tot acuma incepe sa publice poezii in revista lui Iosif Vulcan, "Familia", din Pesta.
La 28 septembrie publica in "Albina" din BudapestaCantece poporale in patru episoade.
Revista "Concordia" din Budapesta ii publica in 8 decembrie Poesie poporala: Stanciu si Vochita si Vita Catunuta.
Fuge la Bucuresti din motive politice. Se inscrie la Facultatea de Litere.
Este membru al societatii "Orientul". Va fi trimis de aceasta sa adune folclor din Transilvania.
Il cunoaste pe Eminescu.
Este in comitetul de redactie al revistei "Albina Pindului". Aici si publica poezii Romanca si pandurul, Dorul Romaniei.
Incepe colaborarea la "Convorbiri literare".
Este membru la "Junimea".
Publica in continuare in "Familia".
Colaboreaza la ziarul "Traian" cu materiale folclorice: Poesii poporane din Crisana, Ghiorghita si mireasa lui, Bradul, Razbunarea, Fata bradului.
Tot aici publica poezii originale, cum este pe 30 aprilie Mihai.
Ramane secretar la Universitate pana in martie 1876, apoi profesor la Scoala Centrala de Fete, la alte licee sau scoli.
Apare la Cernauti basmul Ileana Cosanzeana.
Scoate editia a doua adaugita din Antologie romana pentru uzul scoalelor secundare.
Apare la Brasov Codreana Sanziana.
La 14 noiembrie isi trage in glont in cap si la 20 noiembrie se stinge din viata. Este inmormantat in cimitirul Eternitatea din Iasi.
Se-nşir' răchiţi bătrâne,
Se duce gândul meu ades,
Se duce azi şi mâine.
Cu-a nucilor verdeaţă,
Ferice-acolo am trăit
A vieţii dimineaţă.
Şi azi e vie-n minte-mi;
Căsuţa cu doi plopi la drum
O văd parcă nainte-mi.
S-apuc pe ulicioara
Ce duce la ogor, ţiind
De mână surioara.
Căci am pornit în lume,
Căci am fost surd la tristul plâns
Al iubitoarei mume!
Iluziile toate,
Şi sufletu-mi înstrăinat
De jale nu mai poate.
Nici una nu-mi rămâne,
Un singur gând, un singur dor
De suflet se mai ţine...
De scumpul sat aproape,
La cea biserică de lemn
Când oi muri mă-ngroape.
Cetaniile sfinte,
Ş-acele cânturi ce-mi aduc
De-a mea pruncie-aminte;
Cum seara toaca bate,
Când duhul păcii maiestos
Pluteşte peste toate.
Scumpă Orade, oraș frumos,
Când melancolic stau și gândesc,
L-al tinereții timp aurit,
Cu drag la tine gându-mi opresc.
Așa de dulce prin sălcii șoptind;
Parcă văd încă a tale culmi,
Ce împregiuru-ți frumos se-ntind.
În care fruntea-mi se răcorea;
Apoi de-o seară îmi amintesc,
Ce până la moarte nu voi uita.
Cu dor de tine m-apropiam;
Lăsând în urmă dealuri și văi,
Privirea-n zare o adânceam.
A tale turnuri apar frumos,
Zăresc biserici, case zăresc,
Zăresc tot chipul tău maiestuos.
Pieptul îmi arde de-un tainic foc;
De neastâmpăr adânc cuprins,
Fugari-mi pare că stau pe loc.
Moment ce-n viață n-oi mai gusta!
La o fereastră cu ochii plânși,
Un chip de înger mă aștepta.
Totuși la tine gândesc cu dor
Căci, dragă-n sânu-ți eu am visat
Al vieții mele vis de amor!
| Aurel Baranga | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Nume la naștere | Aurel Leibovici  | ||
| Născut | [2][3] București, România | ||
| Decedat | (65 de ani)[2][3] București, România | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | poet diarist[*] | ||
| Activitate | |||
| Alma mater | Universitatea din București | ||
| Organizație | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași | ||
| Premii | Premiul de Stat al Republicii Populare Române ()[1] | ||
| |||
Modifică date / text  | |||
.svg){kind=small}
Ioan Aurel Baranga (născut Aurel Leibovici, n. 20 iunie 1913, București – d. 10 iunie 1979, București) a fost un poet și dramaturg român de origine evreiască.
Biografie
A obținut bacalaureatul la Liceul „Matei Basarab” din București în 1931 și a absolvit Facultatea de Medicină în 1938.
Baranga a debutat cu versuri în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi.[4] Aurel Baranga a editat, împreună cu Gherasim Luca, Paul Păun și Sesto Pals, revista de avangardă Alge. Scriitorul a colaborat la revista de avangardă unu, editată de Sașa Pană și Moldov. În 1948, a scris textul imnului României comuniste din anii 1948-1953 "Zdrobite cătușe", muzica fiind compusă de Matei Socor. Tot în 1948, Aurel Baranga a primit ca „sarcină de partid” să înființeze revista de satiră și umor Urzica.[5] Din 1949 și până la sfârșitul vieții (10 iunie 1979) a fost redactor-șef la Urzica.[4]
În anii 1969-1974 a fost membru în Comitetul Central al Partidului Comunist Român.
Viață personală
A fost căsătorit cu actrița Marcela Rusu, fosta soție a lui Alexandru Bârlădeanu. Aurel Baranga a avut un fiu, Harry Baranga.[6]
Opere
- Poeme în abis, 1933
- Ninge peste Ucraina, 1945
- Marea furtună, Fundația pentru literatură și artă, București, 1946
- Bal în Făgădău, comedie proletcultistă, 1946
- Vocea Americii, 1948
- Recolta de aur, 1949
- Sufletul arendașoaiei, 1949
- Iarbă rea. Piesă în trei acte, Editura de stat, București, 1949 (prefațată de Sanda Diaconescu)
- Pentru fericirea poporului, în colaborare cu Nicolae Moraru (acel „rusificator al culturii românești”[7]), 1950
- Bulevardul Împăcării, 1950
- Voința de pace a popoarelor nu poate fi înfrântă, 1951
- L'ivraie, Éditions "Le Livre", București, 1952
- Ill weed (Iarbă rea), piesă în trei acte, "The Book" Pub. House, București, 1952
- Teatru: Iarbă rea. Pentru fericirea poporului. Bulevardul Împăcării. Într-o noapte de vară. Cântecul libertății. Mielul turbat, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1953
- Mielul turbat. Comedie în trei acte, Consiliul Central al Sindicatelor, București, 1954
- Arcul de triumf, 1954
- Rețeta fericirii sau "Despre ceva ce nu se vorbește". Piesă în trei acte, ESPLA, București, 1957
- Teatru, ESPLA, București, 1959 (2 vol.)
- Adam și Eva, 1963
- Sfântul Mitică Blajinul, 1965
- Fii cuminte, Cristofor!, 1965
- Opinia publică, 1967
- Comedii: Bulevardul Împăcării. Mielul turbat. Rețeta fericirii. Siciliana. Adam și Eva. Opinia publică, Editura pentru Literatură, București, 1967
- Poezii, Editura pentru Literatură, București, 1968
- Interesul general, 1971
- Tipuri și tertipuri. Dosar de fișe pentru o eventuală caracterologie socială, Editura Politică, București, 1971
- Simfonia patetică, epopee dramatică în două părți și 10 tablouri, Colecția Rampa, Editura Eminescu, București, 1974 (prezentare grafică de Armand Crintea)
- Teze și paranteze. Articole din ziare și publicații periodice între 1970 și 1973, Editura Eminescu, București, 1974
- Viața unei femei, dramă politică în două părți, Colecția Rampa, Editura Eminescu, București, 1976, (prezentare grafică de Armand Crintea)
- Satirice, Editura Eminescu, București, 1977 (cuvânt înainte de Nicolae Balotă)
- Fabule, Editura Eminescu, București, 1977 (copertă de Petre Hagiu și pseudo-prezentare de Șerban Cioculescu)
- Jurnal de atelier, eseuri, Editura Eminescu, București, 1978
Scenarii de film
- Viața învinge (1950, Dinu Negreanu)
- Premiera (1976)
(de Aurel Baranga)
Un bou, exasperat
Să tot fie evocat
Ca invectivă
Și insultă,
- Într-o formă trivială
Sau cultă –,
Ieși din coșar,
Și scoase un muget.
Apoi,
Împăcat,
În propriul său cuget,
Încredințat c-a făcut
Tot ce trebuia să facă,
Se întoarse în staul,
La iesle,
Și la vacă.
Microfabula,
Infinitezimală,
Poarta în sine o micro-
MORALĂ
Pe care o însemn,
Aicea,
Solemn:
Când știi că ești bou,
Nu-ncerca să fii demn.
(de Aurel Baranga)
"Dragul meu,
Îngăduie-mi
Să-ți dau o povață:
Știi care e filozofia
În viață?
Să-ți măsori,
Cuminte,
Întinderea pasului,
Să-ți cunoști,
Cu alte cuvinte,
Lungul nasului."
Ați fi bănuit
Cine a rostit
Acest axiom savant?
Un elefant.
Iar istoria mi se pare
atât de fenomenală,
că renunț la
MORALĂ.
(de Aurel Baranga)
În pădure,
La un bal,
O vulpe șatenă,
Mondenă,
Apăru gătită
Într-o rochie de seară,
Extraordinară,
La gât cu o femeie, răsucită,
Ca un fular, ca un șal...
Asistența, derutată,
Încremeni, intimidată.
Doar un șacal o întrebă direct:
"- Cum ai decăzut în asemenea hal,
Cum ai fost în stare,
Pentru un capriciu,
De moda trecătoare,
Să comiți un asasinat,
Atât de abject?...
Asta nu mai e modă,
E viciu!"
MORALA
Blândeței?
A milei?
A urii?
Nu căutați fiara
În desișul pădurii!
| Traian Dorz | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 25 decembrie 1914 Cătunul Râturi (azi Livada Beiușului) din comuna Mizieș, județul Bihor |
| Decedat | (74 de ani) Livada Beiușului, județul Bihor |
| Naționalitate |  română |
| Ocupație | poet, deținut politic, jurnalist, misionar |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | poezie, priceasnă, predică |
| Opere semnificative | Cântări nemuritoare, Cântările Bibliei, Hristos, mărturia mea |
| Modifică date / text | |
Traian Dorz (n. 25 decembrie 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiușului) din comuna Mizieș, județul Bihor – d. 20 iunie 1989 Livada Beiușului) a fost un poet român.
Anii de formare
Părinții săi, Constantin și Maria, erau buni gospodari și creștini respectați în sat pentru cinstea și vrednicia lor. Era unicul copil la părinți, pe care, bineînțeles, voiau să-l vadă un bun gospodar la casa lui și un sprijin de nădejde la bătrânețe. Băiatul însă se simțea născut pentru altceva, mai bun. Iubea cartea, citise tot ce era de citit în micuța bibliotecă a școlii primare și în aceea a bunului său învățător, Savu Halbac. Dar, tocmai acum, la terminarea celor șapte clase, a intervenit un eveniment-cheie în viața copilului Traian Dorz, schimbându-i traiectoria existenței sale.
A fost premiat la examenul de încheiere a celor șapte clase primare, susținut la Beiuș în 7 iunie 1930. Răspunsurile la Religie au ieșit în evidență ca exemplare. Preotul care preda Religia i-a dat ca premiu special cartea „Corabia lui Noe”, de preotul Iosif Trifa, din Sibiu. Autorul era întemeietorul și conducătorul pământesc al Mișcării Oastea Domnului, înființată la 1 ianuarie 1923, la Sibiu, o mișcare de regenerare moral-spirituală a poporului român în granițele ortodoxiei străbune. Cartea a fost o epifanie pentru proaspătul absolvent. Pe 8 iunie, în duminica Rusaliilor, terminând lectura cărții, el a simțit că trebuie să-și schimbe viața, așa cum autorul, în final, o propunea fiecărui cititor.
Printr-o scrisoare adresată centrului Oastei din Sibiu, îl ruga pe Părintele Iosif Trifa să-l înscrie și pe el în rândurile ostașilor și să-i trimită foaia „Oastea Domnului”, suplimentul duhovnicesc al săptămânalului Lumina Satelor. Ambele erau redactate de către preotul sibian.
Frecventarea cărților din biblioteca școlii și pe cele ale profesorului de religie care l-a premiat a avut două consecințe importante asupra adolescentului. Prima era aceea că poate să aspire la ceva mai mult decât majoritatea tinerilor de vârsta lui și deci să iasă din perimetrul vieții rurale. Ca urmare, fără știrea părinților se prezintă la examenul de admitere la Școala de Arte și Meserii din Beiuș. Reușește printre primii, dar tatăl său îi dă de urmă și îi interzice să urmeze cursurile acestei școli. La fel pățește și în urma reușitei la Liceul Militar din Târgu Mureș. Sunt primele interdicții care intervin în viața lui.
A doua consecință, și cea mai importantă, a fost aceea că lectura cărților Oastei Domnului și a foilor ei religioase i-a trezit pe nesimțite dorința și disponibilitatea sufletească de a scrie el însuși versuri spre slava lui Dumnezeu. El trimite primele sale încercări Părintelui Iosif Trifa, iar acesta, intuindu-i talentul și evoluția viitoare, i le publică în Lumina Satelor.
Acest exercițiu creator însemna pentru el o descărcare și o împlinire, în același timp. În spiritul ostășiei, începe deplasările de misionar prin satele din jurul Beiușului.
Activitatea jurnalistică
Când a împlinit vârsta de 18 ani, părinții îl silesc să se căsătorească, crezând că întemeierea unei familii va pune capăt înclinațiilor sale misionare. Dimpotrivă, situația familială se înrăutățește. În lucrarea sa autobiografică Hristos - mărturia mea sunt înfățișate aceste frământări care, în cele din urmă, sfârșesc prin chemarea pe care i-o face Părintele Iosif Trifa, în 1934, de a merge la Sibiu. Aici, alături de mentorul său, va începe o asiduă activitate publicistică, lucrând la redactarea periodicelor Oastea Domnului, Isus Biruitorul, Ecoul, Glasul Dreptății, Ostașul Domnului etc. Tot la Sibiu îi va apărea și primul volum de versuri, La Golgota. Din 1938 și până în 1943, împreună cu învățătorul Ioan Marini, va fi redactor la Oradea, la Cluj sau în alte locuri din țară al publicațiilor religioase: Ogorul Domnului, Viața Creștină, Misionarul Vieții Creștine, Familia Creștină, precum și al calendarelor-almanah ale acestora. N-a mai urmat nici o școală, dar va evolua spiritualicește ca un autodidact pe tot restul vieții.
Timp de mai bine de șase decenii, Traian Dorz va fi unul din cei mai buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist și propovăduitor neobosit. Blestemul interdicțiilor a planat însă mereu asupra lui. Aproximativ optsprezece ani, părinții și soția, care nu i-au înțeles această chemare, au iscat fel și fel de opreliști pentru a-l împiedica să-l vestească pe Iisus Hristos așa cum cerea Biserica Luptătoare.
Prigoana comunistă
Începând cu anul 1948, când regimul comunist a preluat puterea politică, suprimând libertățile religioase, și până la moartea sa, pe 20 iunie 1989, interdicțiile s-au permanentizat și diversificat. Oastea Domnului, mișcare a ortodoxiei militante, a fost declarată „secta cea mai periculoasă” și a fost scoasă în afara legii pentru că nu voia să renunțe la crezul ei creștin, ci, dimpotrivă, să-l mențină viu în conștiința credincioșilor Bisericii. De-a lungul existentei sale zbuciumate, presărată cu scurte pauze, poetul a totalizat peste șaisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la 17 ani de muncă silnică pentru întreaga lui activitate.În acesti ani grei de închisore a scris peste 300 de poezii memorate și apoi,dupa eliberare scrise. Decretul de grațiere generală din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însă supravegheat pas cu pas și împiedicat sistematic să scrie și să-și manifeste convingerile sale. Domiciliile forțate, chemările inopinate la organele de Securitate îl vor ține mereu într-o stare de alertă. Interdicțiile devin acum supărătoare și umilitoare.
Pe baza ideologiei marxist-leniniste în vigoare după 1947, Comitetul Central al Partidului Comunist, care avea pretenția să ia locul lui Dumnezeu în lume, a hotărât că numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul să scrie, ba, mai mult, n-are nici un talent.
Astfel, mai bine de șaptesprezece ani și alți ani grei de presupusă libertate, poetul Traian Dorz a fost în mod continuu hărțuit, fără a putea fi oprit. În mod metaforic el a devenit, „o harfă spânzurată de-o streașină de închisoare” [necesită citare].
În pauzele de „libertate”, cu domiciliul obligatoriu la Livada Beiușului, trudind din zori și până-n noapte la muncile câmpului, seara, întors acasă istovit, cu mâini bătătorite de sapă și de ger, după o cină frugală, se așeza în pat, unde, acoperindu-se complet cu pătura, la lumina lanternei, își scria poeziile și meditațiile creștine. Milițianul sau paznicii de noapte, dacă zăreau cumva vreo luminiță înăuntru, băteau în geam, aducându-i aminte că „n-are voie să scrie!”. Regimul îi dădea astfel de înțeles că numai munca lui brută din timpul zilei, pe așa-zisele ogoarele înfrățite și înfloritoare ale colectivei, are vreo valoare pentru societate. Traian Dorz era însă animat de o credință cu rădăcini direct în scrierile biblice (Evrei 11:1) [1]; el și-a petrecut multe nopți plângând, rugându-se și scriind, dar nerenunțând la idealul lui [2].
Opera
- Poezii
În închisoare a scris, sau s-a gândit să scrie, fără să aibă posibilitatea materială de a-și duce intenția la îndeplinire, și memorizând cele analizate, aproape 200 de poezii. În aceste condiții neînchipuit de grele, cu multe sacrificii, lipsuri și riscuri de tot felul, au fost create în închisoare și lagăre de muncă forțată ori în precarele pauze de libertate, cele aproximativ 100 de titluri de lucrări [necesită citare]. Unele volume din această vastă opera cuprind eseistică religioasă, meditații creștine, altele sunt niște avântate pledoarii pentru păstrarea credinței, iar altele, povestiri pentru copiii de toate vârstele. Poeziile sale totalizează un număr de peste 5000 de titluri, la care se mai adaugă 7000 de proverbe versificate, inspirate din înțelepciunea românească sau a altor popoare [necesită citare].
Din toată această operă, doar câteva volume de poezii au văzut lumina tiparului până în 1947. Creația poetică a acestor ani este strânsă în volumul Spre Țara dragostei, apărut în 1947.
O poezie cunoscută este "Un lung tren ne pare viața"[3].
- Activitatea de samizdat și tipărirea operei în afara RPR/RSR
După 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tipărit în țară nici o carte dorziană. Manuscrisele erau însă copiate cu mâna sau la mașina de scris, în clandestinitate și în condiții de mare risc (Samizdat). Existența acestor acțiuni dovedește cât de mare era setea după literatura creștină, și în general cât de mare era atașamentul românilor la ideea de libertate de opinie, după Cortina de Fier ridicată de puterea sovietică la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial [4]. La fel de primejdioasă și ilegală era răspândirea operei prin benzi magnetice.
O parte din opera poetică a lui Traian Dorz a văzut lumina tiparului în străinătate, prin bunăvoința mai mult sau mai puțin dezinteresată ale unor credincioși neoprotestanți. Acceptul pentru tipărirea acestor lucrări a fost dat de către autor numai după ce repetatele încercări de publicare în România au eșuat.
Tipărirea în afara țării a acestor cărți a atras mânia autorităților comuniste care, în ciuda tuturor așteptărilor, tocmai într-o perioadă de mai mare deschidere spre Occident prin relații economice și culturale, în 1982, l-au arestat pe poet și l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tipărire și răspândire de literatură interzisă. Traian Dorz a fost însă eliberat după câteva luni, în urma intervenției opiniei publice din străinătate. Ajuns din nou în mijlocul fraților săi de credință, eroul creștin își va continua lupta cu și mai multă dârzenie pentru apărărea adevărului și pentru recunoașterea legală și de către Biserica Ortodoxă Romană a Mișcării Oastei Domnului [5].
- La Golgota
Tema majoră a creației dorziene o constituie Golgota, „izvorul nețărmuritei și veșnicei iubiri”, și biruința învierii lui Iisus cel Răstignit. Pentru unii, poetul ar putea să pară o liră monocordă: Iisus, Iisus, Iisus. Dar pe această liră, cântarea poetului ne face să simțim adâncimile inefabile ale credinței. Aceasta, pentru că în Iisus, așa cum ne spune apostolul neamurilor, „sunt ascunse toate vistieriile înțelepciunii și ale cunoștinței” (Col. 2, 2-3 [6]) și de aici, îndemnul aceluiași apostol: „Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă în dragoste, care este legătura desăvârșirii” (Ibid. 3, 14 [7]). Iar dacă Dumnezeu este iubire, atunci înțelegem de ce acest poet este un cântăreț înfocat al Iubirii. Din acest ocean fără margini izvorăsc toate apele creației sale lirice. Realitățile vieții și ale istoriei, transfigurate și primind aura veșniciei, devin pe harfa sa tot atâtea râuri care se reîntorc tot în el, găsindu-și și împlinirea, și desăvârșirea.
- Locurile noastre sfinte
În volumul Locurile noastre sfinte - o îmbinare fericită între poezie și proză - locurile, evenimentele și personalitățile istoriei românești nu sunt văzute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la lumina tocmai planul spiritual-metaforic al acestora, scoțând în evidență partea lor nevăzută, dar care devin accesibile prin ochiul credinței, căci credința, conform celebrei definiții pauline, este o „încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” [1]. Astfel, toate aceste realități primesc o dimensiune hieratică, devenind niște uriașe fresce în catedrala istoriei noastre. Meșterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Târgu Jiu, Curtea de Argeș, Mureșul, Oltul, bisericile și troițele maramureșene, toate acestea se transformă în personaje sau în locuri emblematice ale spațiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre Patria de dincolo de zare, așa cum se arată în aceeași digresiune a Sf. Paul legată de credință - patria pământească este o reflectare în oglindă a patriei cerești. În acest fel, această carte-album se transformă într-un manual de educație a tuturor generațiilor, autorul devenind un pedagog național.
- Minune și Taină
La fel de original în valențele sale spiritual-morale este și volumul Minune și Taină, dedicat Maicii Domnului. Preacurata Născătoare de Dumnezeu, în viziunea poetului, este în același timp și modelul de mamă pentru toate femeile din lume. Maica Domnului, așa cum este ea înfățișată de poetul transilvănean, trăiește sub cerul românesc, în țara aceasta din care a făcut o grădină a sa. De aceea și gesturile sale, și grija pentru Pruncul Sfânt ne aduc în fața imaginea mamei după cea mai bună și sfântă tradiție a meleagurilor românești. Din acest unghi spiritual, poetul a „românizat” întreaga imagine a Maicii Domnului în cel mai nobil înțeles al cuvântului.
- Privire generală asupra operei
Într-o vreme ca aceea a zilelor noastre, în care interesul pentru poezie scade tot mai mult, publicul găsind alte căi pentru a-și hrăni și desfăta sufletul și chiar trupul, pentru a-și satisface setea de frumos, poezia psalmistului bihorean încearcă a mișca inimile și conștiințele, de a le transforma, înnoindu-le, prin mesajul religios-ascetic al lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
Peste o mie din poeziile sale au fost asociate cu melodii adecvate [necesită citare], intrând astfel în biserici, în mănăstiri și în alte medii religioase din țară și de peste hotare. Dovada ne-o oferă cea de-a opta ediție a acestor cântări nemuritoare, ce apare sub titlul Să cântăm Domnului [necesită citare].
Cu toate că poetul a cunoscut suferința pe toate treptele ei, el rămâne un poet al luminii, al iubirii, al credinței și smereniei. Versurile sale îmbracă expresia imnului și a odei sau devin, când e cazul, o antiteză de mare putere artistică, puse în slujba lui Dumnezeu într-o lume în care cel rău se silește pe orice cale să împingă pe om la păcat, adică la desfigurarea sa moral-spirituală. Așadar, aceste versuri au devenit niște cântări luptătoare.
Traian Dorz a decedat în noaptea spre dimineața zilei de 20 iunie 1989.
Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creată de Traian Dorz îl situează în constelația unor mari creatori ai sensibilității religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotațiile mistice, de ce nu, și cu Daniel Turcea [judecată de valoare]. Într-un cadru cultural mai larg, caracterul religios-naiv al operei dorziene, cu metaforele și imaginile ei, sugerează comparații cu poetul englez William Blake, sau pictorul olandez Van Gogh, pe când acesta din urmă încerca să păstorească pe minerii din regiunea belgiană Borinage [8], și - deja - pentru unii intelectuali esteți neomoderniști sau declarat naționali, cât și pentru poporul roman la ceas de taină, țăranul poet pe numele Traian Dorz după două veacuri de ignorare cosmopolită ori ură miltoniană, este o piatră lirică dușmănită de zidari, care acum nu-și mai are locul - de iure și de facto - în conștiința romanească decât în bizarul raft unu, alături de Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Bacovia, Urmuz, Arghezi, Radu Gyr, Lucian Blaga, George Coșbuc, Octavian Goga, Ion Pillat, Mircea Vulcănescu ori V. Voiculescu, sau a unor oameni pionieri ai ideilor romanești și ducerea lor dincolo de secularism și postmodernismul social, din care fac parte Constantin Noica, cerchiștii și marea critică de școală romanească, ori în ziua de azi tinerii basarabeni ori clujeanca de confesiune greco-catolică R. Cesereanu, astfel Traian Dorz intrand nu doar, peren, în conștiința ci cat și în cultura romanească, nemaifiind doar cel mai bun poet creștin roman și atat, ci un mare maestru ca cei din vechimea Prerenascentistă, făcand din puținele personagii ale Treimei, suflet și identitate lirică, intrand în patrimoniul numit Romania, vecinic și simplu ca Rugăciunea lui Constantin Brâncuși.
Memoria
Distribuirea operelor sale constituie obiectul de activitate al Editurii Oastea Domnului din Sibiu; ele sunt republicate și de alte edituri creștine din țară.
La Cluj-Napoca a avut loc un eveniment comemorativ la 20 de ani de la moartea lui Traian Dorz, organizat de Biserica Ortodoxă Română.[9] Anual au loc adunări la Mizieș.
POEZII:
Părinte-Atotputernic
Părinte-Atotputernic, din cerul Tău Preasfânt,
îndură-Te, priveşte cu milă spre pământ,
vezi câtă suferinţă şi câte chinuri iar
frământă bieţii oameni şi-i zbuciumă amar!
Vezi câtă ură zace în sufletul hain,
şi apără-l pe Abel de ura lui Cain!
Vezi cât e neadevărul în fiecare glas
şi apără-Ţi dreptatea şi cinstea pas cu pas.
Vezi câtă necredinţă în inimi s-a-ncuibat
şi apără-i pe-aceia cu sufletul curat,
vezi câtă-i fărdelegea ce-n suflete s-a pus
şi apără iubirea,
o, Tată Sfânt de Sus!
Şi apără-ne, Doamne, de tot ce-i rău, pe noi,
căci ne rugăm spre Tine din sute de nevoi!
Îndură-Te, Părinte, de cei ce-n greu se frâng,
căci numai Tu ştii singur de câte veacuri plâng,
îndură-Te de-aceia zdrobiţi de crucea grea,
măreşte-le puterea sau crucea lor o ia.
Îndură-Te cu milă de cei nemângâiaţi,
prea îndelung, Părinte, Tu nu-i lăsa-ncercaţi.
Coboară-n al lor suflet, oricând Te vor chema,
răbdarea liniştită şi până-i vei scăpa.
Atât de multe inimi zac fără de puteri
în lanţuri ferecate de sute de dureri,
ascunsă li-e lumina şi sufletul, străpuns,
şi nu mai văd o rază din noaptea ce-au ajuns,
sfârşită li-e nădejdea din sufletul sfârşit.
…O, ai adâncă milă de duhul lor zdrobit,
adu-le-a Ta lumină şi dă-le pacea Ta,
căci şi ei au fost, Doamne, ai Tăi iubiţi cândva.
Dar şi mai mult ai milă, o, Tată Preaiubit,
de-acei ce poartă-n lume Cuvântul Tău Slăvit,
de-acei ce-n lumea asta cu-atâţia desfrânaţi
rămân mereu cu Tine smeriţi şi ne-ntinaţi,
uitând de-a lor povară, prin sute de dureri,
ei duc la alţii, Doamne, a’ Tale mângâieri,
de propriile rane uitând în frământări,
ei altor inimi caută să ducă alinări.
Deşi flămânzi, ei, darnic, pe alţii îi hrănesc,
deşi săraci, prin Tine, pe mulţi îmbogăţesc,
nemângâiaţi ei înşişi – duc mângâieri mereu,
despovărând pe alţii, duc jugul cel mai greu.
De toţi cu bunătate aminte să-Ţi aduci,
că ei, Părinte, poartă atât de multe cruci…
Pe umerii lor şubrezi se reazemă şi cresc
poverile luminii ce pe-alţii-i fericesc,
povara de răspunderi,
poveri de grijă grea
şi-a celui care-ascultă,
şi-a celui ce nu vrea…
şi-a celui ce trăieşte,
şi-a celor care mor,
şi-a neamului acesta
şi-a celui viitor,
şi-a celor ce sunt astăzi,
şi-a celor ce-or fi mâini,
căci cheia grea a vieţii e-n slabele lor mâini!
Cuvântul Sfânt al Slavei, dacă-l vestesc sau tac,
ei uşa mântuirii o-nchid sau o desfac,
aduc lumină lumii în bezna grea de-acum
sau lasă lumea-n beznă pe-al prăbuşirii drum!
Pot să deschidă cerul sau pot să-l lase-nchis –
dar nu-i la fel că-ndrumă la rai sau la abis!
…O, nu totuna este să ’nalţi
sau prăbuşeşti,
că pierzi pe veci un suflet măcar,
sau mântuieşti!
…O, nu totuna este! – Ei ştiu ce greu răspuns
vor da pentru Cuvântul nesemănat de-ajuns,
pentru viaţa care n-a fost de-ajuns aşa
cum slujba
şi chemarea,
şi locul lor cerea!
Pe-altarul mijlocirii, în rugăciuni şi-n plâns,
ard inimile-acestea în sfântul foc nestâns.
O Doamne, pentru Tine şi pentru lume ard,
dând Cerului şi lumii mireasma lor de nard,
dând Cerului şi lumii al jertfei lor prinos:
când pe Hristos la lume,
când lumea la Hristos!
Cu câte suferinţe şi griji, şi jertfe sunt
unite toate-acestea acuma pe pământ!
…În faţa omenirii, alături de Hristos,
acoperă ca Dânsul tot ce-i mai păcătos,
îndură-nvinuire
şi nedreptăţi, şi-amar,
ca-n schimb să-i poată-odată apropia de Har…
…Şi-n faţa Ta cea sfântă, de lume-alăturaţi,
să stea în mijlocire ei, cei mai apăsaţi,
luptând în rugăciune s-aducă tot mereu
pe Dumnezeu spre oameni,
pe ei, spre Dumnezeu…
Şi-adesea pentru alţii, cu duh mijlocitor,
purtând a’ lor păcate,
plătesc în locul lor!
…Căci în măsura-n care un chip sunt cu Hristos,
i-aşteaptă-aceeaşi cruce
şi-acelaşi drum spinos.
Împărtăşesc aceeaşi chemare
şi, la fel,
i-aşteaptă şi pământul
şi Cerul
ca pe El…
Ai şi mai multă milă de-aceşti copii ai Tăi
şi când sunt pentru Tine în faţa celor răi,
şi când sunt pentru cei răi plecaţi în faţa Ta
şi-ajută-i să-mplinească această slujbă grea!
Le dă puteri să poarte poverile privind
răsplata ce-i aşteaptă în Ceruri strălucind,
să-ndure nedreptatea silindu-se-a ierta,
mai mică vina lumii s-apară-n faţa Ta!
Ducând a Ta iubire la lumea de mişei,
mai strălucit s-arate ce bun eşti Tu cu ei!
În zbuciumul acesta, ajută-i necurmat
să facă slujba jertfei la care i-ai chemat,
c-ades’ pot să greşească în slujba asta grea
ori lumii pentru Tine,
ori Ţie pentru ea!
Şi-mbracă-i cu iubire,
răbdare şi puteri,
Tu, Care ştii ce slujbă e-aceasta ce le-o ceri.
Şi iartă când se cere să spună
şi nu spun,
păcatul lor adesea îl face-un duh prea bun.
Şi iartă-i când se cere să tacă şi nu tac,
păcatele adesea din dragoste le fac!
În cugetul lor, Doamne, atât de mult muncit,
coboară-Ţi bucuria şi duhul liniştit.
AMIN
Să aveţi credinţă
Să aveţi credinţă, să aveţi răbdare,
suflete iubite care suferiţi!
Astăzi plângeţi singuri lacrime amare,
mâine împreună veţi cânta slăviţi.
Să aveţi nădejde, să aveţi credinţă,
să aveţi iubire, să aveţi răbdare,
nu uitaţi preadulcea Lui făgăduinţă:
chinul de-azi e-arvuna slavei viitoare!
Paşii noştri calcă drumuri tot mai grele,
mai pustii şi aspre locuri întâlnim,
dar nădejdea sfântă ne-ntăreşte-n ele,
să avem puterea să le biruim.
O, răbdaţi durerea cu nădejde dulce,
neuitând Cuvântul Domnului Isus,
căci, precum în lume am purtat o cruce,
vom purta-mpreună o cunună sus!
Suflete zdrobite, inimi sfâşiate,
ridicaţi spre ceruri gândul obosit,
nu uitaţi că mâine toate-or fi uitate –
mâine toate-acestea vor avea sfârşit!
Nu uitaţi că mâine-n cântec veţi culege,
ceea ce în lacrimi azi aţi semănat
şi abia atuncea, veţi putea-nţelege,
cât de mare-i harul care vi s-a dat.
Suferiţi necazul, biruiţi ispita,
mai aprinsă rugă înălţaţi în sus
şi, cântând prin chinuri, să priviţi slăvita
răsplătire care ne-o va da Isus!
Amin
Resursa adaugata de aabelh in 23/11/2019
ca pe-al meu orice păcat,
pentru care nu se frânge
sufletul cel vinovat.
Să-mi pot cere eu iertarea
cu durerea cea mai grea
pentru vina celui care
a căzut în faţa mea.
Să mă pot ruga eu Ţie
cel mai frânt şi mai zdrobit
pentru cel ce nici nu ştie
ce grea vină-a săvârşit.
Buzele să mi le ardă
orice "DA" şoptit râzând
spre păcatul ce dezmiardă
chiar în faţa Ta căzând.
Să mă usture ca focul
orice legământ sfinţit
care cade chiar în locul
unde-a fost mai sfânt rostit.
Doamne-ascultă-mi şi-mi primeşte
pentru toţi suspinu-amar,
iar pe cel ce se căieşte
iartă-l şi-l sfinţeşte iar.
Anatol Ciocanu (n. 3 iunie 1940,[1] Mălăiești, județul Bălți, Regatul României – d. 19 iunie 2012, Călărași, Republica Moldova) a fost un poet și publicist român din Republica Moldova.
Biografie
Anatol Ciocanu a fost redactor la Moldova Socialistă și la revista Moldova (1966-1990), corespondent special al revistei Glasul Națiunii la București (1990-2000).
Lucrări
A debutat cu volumul de versuri Sărutul Soarelui (1965). A scris mai multe cărți de poezie și publicistică:
- An neobișnuit (1967)
- Firul Ariadnei (1970)
- Cântece de-acasă (1971)
- Sonetele câmpiei (1975)
- Poemele durerii (2000)
- Cântecele mântuirii (2001).
Ora Sărutului este ultimul său volum de poezii care a apărut în 2010.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu