2. /6 IUNIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 1716: Domnul muntean Stefan Cantacuzino a fost ucis în noaptea dintre 25-26 mai/6-7 iunie 1716, la Constantinopol, împreună cu tatăl său, stolnicul Constantin. Bunicul său era postelnicul Constantin Cantacuzino. Ștefan era fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, un mare umanist educat în Italia. Prin tată, era nepot de frate al domnului Țării Românești, Șerban Cantacuzino, al ctitorului Mihai Cantacuzino și al Stancăi Cantacuzino, soția lui Constantin Brâncoveanu. Corpurile le-au fost aruncate în mare, iar capetele au fost umplute cu bumbac și trimise la Adrianopol, unde au fost prezentate vizirului Gin-Ali. Ștefan Cantacuzino a fost domnul Țării Românești din aprilie 1714 până la 21 ianuarie 1716, fiind ultimul conducător pământean al țării înainte de instituirea domniilor fanariote. În timpul domniei lui a început războiul între turci și creștinii europeni conduși de principele Eugeniu de Savoia. Ștefan a luat partea nemților habsburgici, comunicându-i lui Steinville știri despre stadiul pregătirilor de război ale Porții. Ștefan a fost mazilit și ridicat din București de un capugiu, trimis de Poartă. Ambasadorul englez la Constantinopol scria deja la 9 ianuarie către secretarul de stat că mazilirea are ca motiv gelozia marelui vizir, iar Ștefan era înlocuit cu Mavrocordat pentru că Poarta avea mai multă încredere în acesta din urmă, iar familia sa din Constantinopol era chezășie.
* 1799: Patrick Henry (n. 29 mai 1736 – d. 6 iunie 1799) a fost una din figurile proeminente ale Revoluției americane, unul dintre „părinții fondatori” ai națiunii americane, cunoscut și amintit în special pentru celebrul său discurs „Dați-mi libertate sau dați-mi moarte” (engleză Give me liberty or give me death). Împreună cu Samuel Adams și Thomas Paine, Henry a fost unul dintre cei mai influenți și radicali susținători ai Revoluției americane și al republicanismului în Statele Unite, în special în denunțările sale privind oficialii guvernamentali corupți, respectiv a susținerii și apărării drepturilor istorice.
| Patrick Henry | |
 |
* 1836: Anton (Anton Clemens Theodor Maria Joseph Johann Evangelista Johann Nepomuk Franz Xavier Aloys Januar[1]; 27 decembrie 1755 – 6 iunie 1836), a fost rege al Saxoniei (1827–1836) din Casa de Wettin. A fost supranumit Anton der Gütige,[2] (ro: Anton cel Bun)
A fost al cincilea fiu însă al treilea care a atins vârsta adultă al lui Frederic Christian, Elector de Saxonia și a Mariei Antonia de Bavaria. Cu puține șanse de a lua parte la politica principatului Saxoniei sau să primească teritorii de la fratele său mai mare, Anton a trăit în umbră.
În timpul primilor ani ai domniei fratelui său ca Elector, Anton era al doilea în linie, precedat de fratele său Karl. Moartea lui Karl (8 septembrie 1781) l-a transformat în Prinț Moștenitor (Kronprinz). Toate sarcinile Electoarei Amalie, cu excepția unei fiice, au sfârșit prin avort spontan.
Mătușa sa, Marie-Josèphe de Saxonia, Delfină a Franței, a vrut să-și logodească fiica, Marie Zéphyrine a Franței cu Anton; decesul Mariei Zéphyrine la vârsta de cinci ani în 1755 a dus la abandonarea planului. O altă candidată franceză a fost sora Mariei Zéphyrine, Marie Clothilde (mai târziu regină a Sardiniei), însă planul nu a avut finalitate.
La Torino la 29 septembrie 1781 (prin procură) și apoi la Dresda la 24 octombrie 1781 (în persoană), Anton s-a căsătorit cu Prințesa Maria Carolina de Savoia, fiica regelui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei și a Mariei Antonia a Spaniei. Caroline a murit la numai un an de la căsătorie, la 28 decembrie 1782 de variolă. Nu au avut copii.
La Florența la 8 septembrie 1787 (prin procură) și apoi la Dresda la 18 octombrie 1787 (în persoană), Anton s-a recăsătorit cu Arhiducesa Maria Theresia de Austria, fiica Marelui Duce Leopold I de Toscana (mai târziu a devenit împăratul Leopold al II-lea). Inițial, opera lui Mozart Don Giovanni urma să fie cântată în onoarea lui Anton și a soției sale pentru o vizită la Praga la 14 octombrie 1787, în timpul călătoriei lor dintre Dresda și Viena, iar libretul a fost publicat cu o dedicație pentru ei. Premiera totuși nu a putut fi aranjată din timp, așa că opera a fost înlocuită la ordinele exprese ale unchiului miresei, împăratul Iosif al II-lea, cu Nunta lui Figaro.
Alegerea operei Nunta lui Figaro a fost considerată nepotrivită pentru o mireasă și cuplul a părăsit clădirea operei devreme, fără să vadă în întreagime piesa. Mozart s-a plâns cu amărăciune de intrigile din jurul acestui incident într-o scrisoare către prietenul său Gottfried von Jacquin, scrisoare care a fost scrisă în etape între 15 octombrie și 25 octombrie 1787. Anton a fost de asemenea prezent la Praga în septembrie 1791 pentru premiera operei lui Mozart La clemenza di Tito, care a fost scrisă ca parte a ceremoniei de încoronare a împăratului Leopold al II-lea ca rege al Boemiei.[4]
Cuplul a avut patru copii, însă niciunul nu a supraviețuit vârstei de doi ani:
- Prințesa Maria Ludovika Auguste Fredericka Therese Franziska Johanna Aloysia Nepomucena Ignatia Anna Josepha Xaveria Franziska de Paula Barbara (n. 14 martie 1795, Dresda – d. 25 aprilie 1796, Dresda)
- Prințul Frederick Augustus (n./d. 5 aprilie 1796, Dresda)
- Prințesa Maria Johanna Ludovica Anna Amalia Nepomucena Aloysia Ignatia Xaveria Josepha Franziska de Chantal Eva Apollonia Magdalena Crescentia Vincentia (n. 5 aprilie 1798 – d. 30 octombrie 1799, Dresda)
- Prințesa Maria Theresia (n./d. 15 octombrie 1799, Dresda)
Anton i-a succedat fratelui său Frederick August I ca rege al Saxoniei după decesul acestuia, la 5 mai 1827. Noul rege în vârstă de 71 de ani era complet neexperimentat în guvernare, așa că el nu a avut nici o intenție de a modifica profund politica internă și externă.
După Revoluția din Iulie din 1830 din Franța, în toamnă au început tulburări în Saxonia. Pentru că oamenii doreau un regent tânăr, Anton a fost de acord să-l numească pe nepotul său Frederick Augustus Prinț Co-Regent (Prinz-Mitregenten). O altă consecință a tulburărilor a fost acceptarea unei noi constituții în 1831, care a intrat în vigoare la 4 septembrie 1831.[5] Odată cu noua constituție, Saxonia a devenit monarhie constituțională și a obținut o legislatură bicamerală.
Constituția a fost mai conservatoare decât alte constituții existente la acest moment în Uniunea germană. Totuși constituția servit Saxonia până în 1918.[6] Regele și-a păstrat suveranitatea sa exclusivă, dar a fost obligat să coopereze cu miniștrii și cu deciziile celor două Camere reunite.
Fără moștenitori masculini în viață, Anton a fost succedat ca rege de nepotul său, Frederic Augustus al II-lea.
| Anton | |
 |
· 1843: A murit poetul german Friedrich Hölderlin; (n. 20 martie 1770), unul din principalii reprezentanți ai romantismului în literatura europeană. Opera sa are ca teme principale elogierea patriei ca entitate spirituală, nostalgiavârstei de aur, tristețea însingurării individului, integrarea eului în armonia cosmică. În lucrarea sa principala, romanul în versuri Hypérion (1797-99), idealizează Grecia antica.
· 1859: A murit Alexander von Humboldt, naturalist, arheolog, explorator si geograf german.
* 1867: Arhiducesa Matilda de Austria (Mathilde Marie Adelgunde Alexandra; 25 ianuarie 1849 - 6 iunie 1867) a fost o nobilă austriacă. A fost a doua fiică a Arhiducelui Albert, Duce de Teschen și a Prințesei Hildegard de Bavaria.
Prenumele ei derivă de la surorile mamei ei, Matilda, Mare Ducesă de Hesse (1813-1862), Adelgunde, Ducesă de Modena (1823-1914) și Prințesa Alexandra de Bavaria (1826-1875), cu care Hildegard avea o relație foarte apropiată.
Matilda a avut doi frați mai mari: Maria Theresia (1845–1927) care în 1865 s-a căsătorit cu Ducele Filip de Württemberg (1838–1917) și singurul ei frate, Karl Albrecht (1847–1848), care a murit de variolă la vârsta de 18 luni.
După decesul bunicului patern, tatăl ei a moștenit în 1847 Palatul Weilburg din Baden pe care Carol l-a construit pentru soția sa, Prințesa Henrietta de Weilburg. Albrecht și familia lui își petreceau de obicei verile aici și iernile la Viena. Familia era foarte apropiată de familia imperială iar împărăteasa Elisabeta se bucura când se afla în compania verișoarei sale, Arhiducesa Hildegard.
În cercul de prieteni ai Matildei se afla și Maria Theresa de Austria-Este(1849–1919), care era fiica vitregă a Arhiducelui Karl Ferdinand (unchiul Matildei) și care mai târziu va deveni regină a Bavariei;
Un verișor îndepărtat, Arhiducele Ludwig Salvator (1847–1915) din linia italiană de habsburg, s-a îndrăgostit de Matilda și a vrut să se căsătorească cu ea însă cei doi nu s-au logodit niciodată. Matilda a fost destinată să devină regină a Italiei ca soție a lui Umberto de Savoia în scopul de a îmbunătăți relațiile deja tensionate dintre Austro-Ungaria și Italia.
În martie 1864, în timpul înmormântării fratelui ei regele Maximilian al II-lea, mama Matildei s-a îmbolnăvit de o inflamație pulmonară și pleurezie și a murit. Matilda avea numai 15 ani.
Matilda a murit la vârsta de 18 ani la Schloss Hetzendorf, casa vieneză a împărătesei Elisabetei, la 6 iunie 1867. Era o seară de teatru la Viena și tânăra arhiducesă s-a pregătit pentru acest eveniment. Matilda era îmbrăcat în rochia ei cu crinolină (care era impregnată cu glicerină pentru a contribui la extinderea mătăsii) și a vrut să fumeze o țigară înainte de plecare.
Atunci când a intrat în cameră tatăl ei care interzicea fumatul, ea și-a ascuns țigara în spatele rochiei care a luat foc imediat dându-i arsuri de gradul doi și trei. Moartea ei a fost asistată de întreaga familie.
Arhiducesa Matilda a fost înmormântată în cripta imperială lângă mama ei și fratele ei Karl Albrecht.
| Matilda de Austria | |
| Arhiducesă de Austria | |
 |
* 1873: Prințul Adalbert al Prusiei (Heinrich Wilhelm Adalbert; 29 octombrie 1811– 6 iunie 1873) a fost fiul Prințului Wilhelm al Prusiei și a Mariei Anna de Hesse-Homburg. A fost amiral și teoretician naval.
Adalbert a fost fiul cel mare al Prințului Wilhelm, care era fratele mai mic al regelui Frederic Wilhelm al III-lea.
A intrat în armata prusacă și a servit la artilerie. Mai multe călătorii l-au dus între 1826 și 1842 în Țările de Jos, Marea Britanie, Rusia, Turcia, Grecia și Brazilia. El și-a dat seama în timpul călătoriilor sale de importanța puterii navale pentru o națiune comercială și cu o industrie modernă. A studiat cu atenție teoria de război naval și între 1835-1836 a scris un prim plan de construcție a unei flote prusace. Prusia la acea vreme era o putere axată pe Europa continentală, care practic nu poseda o marină proprie; mai degrabă, ea s-a bazat pe puterile aliate din Marea Britanie, Olanda și Danemarca. În timpul primului război Schleswig din 1848-1851 eșecul acestei strategii a devenit evident: Marea Britanie și Țările de Jos au rămas neutre și Danemarca a devenit inamic. În termen de câteva zile marina daneză a distrus comerțul maritim german în Marea Nordului și Marea Baltică.
În timpul Revoluțiilor de la 1848, Adunarea Națională germană a votat în unanimitate pentru stabilirea unei flote imperiale germane și l-a numit pe Prințul Adalbert să conducă comisia tehnică maritimă. În 1849 vărul său, regele Frederic Wilhelm al IV-lea, i-a ordonat lui Adalbert să demisioneze din marina imperială. Adalbert a continuat să acorde un sprijin activ la construirea unei flote.
În 1852 Adalbert a susținut că Prusia avea nevoie să-și construiască o bază navală în Marea Nordului. El a aranjat Tratatul de la Jade din 20 iulie 1853, în care Prusia și Marele Ducat de Oldenburg s-au retras în comun dintr-o regiune de pe malul de vest al golfului Jade, unde din 1854 încoace Prusia și-a stabilit cetatea, baza navală și orașul Wilhelmshaven.
La 30 martie 1854 Adalbert a fost numit amiral al costei prusace și comandantul-șef al marinei. În vara anului 1856, în timp ce era pe o croazieră de formare de nave de război prusace, a fost împușcat de pirați pe coasta Marocului și a fost rănit. În timpul celui de-al doilea război Schleswig din 1864 (de asemenea, cunoscut sub numele de "războiul danezo-prusac") a comandat Escadrila Baltică, fără a fi în măsură să joace un rol activ în război.
După războiul franco-prusac din 1870-1871, care a condus la crearea Imperiului German, Adalbert s-a retras de la acum nou numita marină imperială. A murit doi ani mai târziu la Karlsbad răpus de o boală hepatică.
Adalbert a fost căsătorit cu dansatoarea Therese Elssler (Frau von Barnim); singurul lor fiu, Adalbert von Barnim (n. 1841), a murit în 1860 în timpul unei expediții pe Nil.
| Prințul Adalbert | |
 |
· 1883: Ciprian Porumbescu (născut Ciprian Porumbescu; n. , Șipotele Sucevei, Imperiul Austriac – d. ,[1] Stupca, Austro-Ungaria) a fost un compozitor român.
Ciprian Porumbescu a fost fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu. Născut Cyprian Golembiowski (Golemb, Galamb=porumbei), acesta din urmă își schimbă numele de familie în Porumbescu în 1881.
A început studiul muzicii la Suceava și Cernăuți, apoi a continuat la „Konservatorium für Musik und darstellende Kunst” în Viena, cu Anton Bruckner și Franz Krenn. În această perioadă îl frecventează, la Viena, pe Eusebius Mandyczewski, compozitor bucovinean, cu care se perfecționează, în particular, la teoria muzicii. [2] Între 1873 și 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuți, unde a și condus societatea studențească Arboroasa.
A fost unul dintre cei mai faimoși compozitori pe vremea sa. Printre cele mai populare lucrări sunt: „Balada pentru vioară și orchestră” op. 29, opereta „Crai nou” pusă în scenă pentru prima dată în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), unde pentru scurtă vreme a fost profesor de muzică (1881-1883).
În plus, a compus muzica pentru celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce este folosită astăzi și de către Albania pentru imnul național „Hymni i Flamurit”. De asemenea, a scris și melodia fostului imn al României din epoca Ceaușescu Trei culori.
A murit la 29 de ani la Stupca, acum acest sat fiind numit în onoarea sa Ciprian Porumbescu.
În 1972-1973, regizorul de film Gheorghe Vitanidis a realizat un foarte popular film artistic[3] de lung metraj pentru ecran panoramic, în două serii, cu Vlad Rădescu debutând în rolul compozitorului.
Ciprian Porumbescu se naște la 14 octombrie 1853, la Șipotele Sucevei, într-o casă modestă de țară, ca fiu al Emiliei și al preotului Iraclie Golembiovski. Viitorul compozitor a utilizat la început numele de Golembiovski, apoi, pentru o perioadă Golembiovski-Porumbescu și mai apoi, Porumbescu.
Din cauza sărăciei, Ciprian Porumbescu nu s-a putut bucura de o formare muzicală continuă și completă. A început studiul muzicii la Suceava și Cernăuți, unde conducea corul Societății Culturale „Arboroasa”. În anul 1871, la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivități, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu și alții, participa și Ciprian Porumbescu, uimind asistența cu minunatul său cântec de vioară.
Apoi, cu ocazia unei burse, își continuă studiile la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde dirijează corul Societății Studențești „România Jună”. Aici a scos, în anul 1880, colecția de douăzeci de piese corale și cântece la unison, reunite în „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români” („Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, „Imnul unirii - Pe-al nostru steag”), prima lucrare de acest gen din literatura noastră.
După acea perioadă, a urmat cea mai frumoasă etapă a vieții sale artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera operei sale „Crai nou” (prima operetă românească, având premiera la Brașov, în Sala Festivă a Gimnaziului Românesc), piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri. Succesul imens impune reluarea spectacolului în 12 și 23 martie, pe aceeași scenă. În același an, opereta este montată și la Oravița.
Printre lucrările sale se numără: „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostașilor români” și altele.
Ciprian Porumbescu se stinge din viață în casa de la Stupca, sat numit azi Ciprian Porumbescu în onoarea marelui compozitor, sub ochii tatălui său și ai surorii sale, Mărioara pe data de 6 iunie 1883, la 29 de ani, fiind bolnav de tuberculoză.
Mormântul lui Ciprian Porumbescu se află în cimitirul satului Stupca, în apropiere de altarul Bisericii "Sfântul Dumitru". El a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul SV-IV-m-B-05697. [4]
În 1950, principala instituție de învățământ de muzică din România primește numele său: Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din București, și poartă acest nume până în anul 1990.
Întreaga sa creație muzicală se încadrează în sfera curentului romantic; manifestând în totalitate elemente tehnice și de expresivitate ale acestui curent. În lucrările sale, Porumbescu inserează tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care afișează o serie de trăiri personale, gânduri și idei, ce doar în acest mod pot fi auzite.
Imagini:
.jpg)
* 1928: Luigi Bianchi (n. 18 ianuarie 1856 - d. 6 iunie 1928) a fost un matematician italian, de al cărui nume se leagă construcția geometriei diferențiale pentru spațiul n-dimensional.
S-a născut la Padova și a studiat la Paris. A fost profesor la Universitatea din Pisa, unde a avut ca studentă pe Silvia Creangă.
A utilizat parametrii diferențiali la construirea și dezvoltarea metodelor de exprimare a variabilelor geometrice.
Reciproca teoremei permutabilității a lui Bianchi a fost demonstrată de matematicianul român Froim Marcus în 1948.
Luigi Bianchi
S-a retras din activitate în 1933. A încetat din viață în 1937, la doar 28 de ani, din cauza pneumoniei.
· 1948 - A murit Louis Lumičre om de ştiinţă, inventator, realizator şi producător francez. Împreună cu fratele său, Auguste (19.10.1862–10.04.1954), brevetează la 13.02.1895 „cinematograful Lumičre” (n.05.10.1864).
* 1956: Hiram Bingham, formal Hiram Bingham III, (n. 19 noiembrie 1875 – d. 6 iunie 1956) a fost un academician, explorator și senator din partea statului Connecticut din Statele Unite.
| Hiram Bingham III | |
 |
* 1961: Carl Gustav Jung (n. 26 iulie 1875, Keswil, cantonul Thurgau, Elveția – d. 6 iunie 1961, Küsnacht, Elveția) a fost medic, psiholog și psihiatru elvețian, fondatorul psihologiei analitice.
A făcut studii de medicină generală și psihiatrie la Basel, a fost profesor la Facultatea de Medicină din Zürich și medic-șef la clinica psihiatrică universitară Burgholzli. Este cu precădere interesat de psihoterapia clinică și, concomitent, de cercetarea experimentală și teoretică. Între 1907 și 1912 colaborează intens cu Freud, acesta având o influență decisivă asupra lui Jung. Este atras in special de cercetările acestuia legate de isterie și de vise. Ruptura cu Freud este marcată de apariția lucrării Wandlungen und Symbole der Libido (1912), în care Jung încearcă o lărgire a orizontului de interpretare freudian și o implicită critică a acestuia. Această ruptură îl va duce la elaborarea unui sistem propriu de interpretare psihanalitică, axat pe reintroducerea culturii ca dimensiune fundamentală a omului și pe un ansamblu de concepte noi, deduse din experiența clinică.
Între 1921 și 1938 întreprinde călătorii de studii în Africa de nord, în lumea arabă, la indienii pueblo din Arizona și India.
În 1935 este ales președinte al „Societății elvețiene pentru psihologie și domeniile conexe“.
În 1944 se creează la Basel catedra de „psihologie medicală“ al cărei titular este Jung. În 1948, la Zūrich, se înființează institutul Carl Gustav Jung, iar in 1958 „Societatea internațională de psihologie analitică“, având drept temă teoriile jungiene. Își petrece ultimii ani de viață la Bollingen, lângă Zūrich, unde își redactează memoriile. La câteva luni după moartea lui apare Erinnerungen, Träume, Gedanken (Amintiri, vise, reflecții) consemnate și editate de Aniela Jaffe.
Scrieri:
- Uber die Psychologie der Dementia praecox (1907)
- Wandlungen und Symbole der Libido (1912)
- Psychologische Typen (1921)
- Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem Unbewusten (1928)
- Psychologie und Religion (1940)
- Uber die Psychologie des Unbewusten (1943)
- Psychologie und Alchemie (1944)
- Die Psychologie der Ubertragung (1946)
- Antwort auf Hiob (1952)
- Synchronizitat als ein Prinzip akausaler Zusammenhange (1952)
- Ein moderner Mythus (1957)
- Cartea roșie, scrisă între 1914 și 1930 și publicată în 2009
| Carl Gustav Jung | |
 |
· 1962: Yves Klein (n. 28 aprilie 1928, Nisa - d. 6 iunie 1962, Paris) a fost un pictorfrancez minimalist, asociat de asemenea cu neo-dadaismului, respectiv cu postmodernismul timpuriu.
* 1964: Vasile Atanasiu (n. , Târgoviște, România – d. , București, Republica Populară Română) a fost un general de armatăromân, care s-a distins în luptele celui de-al Doilea Război Mondial atât pe Frontul de Est (iunie 1941 - martie 1943), cât și pe Frontul de Vest (februarie - mai 1945). A comandat Armata 1-a română (13 februarie 1945 - 31 aprilie 1946), cu care a participat la campania antihitleristă.
Generalul Atanasiu a fost trecut în rezervă de autoritățile noului regim comunist în anul 1948, după mai mult de patru decenii de carieră militară.[9] A fost căsătorit cu pictorița Eugenia Filotti (1880-1968), sora actriței Maria Filotti.[4] A murit la 6 iunie 1964, la vârsta de 78 de ani
| Vasile Atanasiu | |
 |
Vasile Atanasiu
· 1968: Robert Francis „Bobby” Kennedy (n. 20 noiembrie 1925 - d. 6 iunie1968), cunoscut și prin acronimul R.F.K., a fost un om politic american, procuror general și apoi senator al Statelor Unite ale Americii.
Din 1961 până în 1964 a fost procurorul general al Statelor Unite ale Americii. Din 1965 până în 1968 a ocupat funcția de senator de New York. Robert Kennedy este fratele mai mic al președintelui american John F. Kennedy; el i-a fost consilier pe durata mandatului prezidențial. Vreme de nouă luni după asasinarea lui John Kennedy (noiembrie 1963), Robert F. a rămas Procuror General sub noul președinte american, Lyndon B. Johnson. În septembrie 1964, Kennedy se retrage din funcție, urmărind să intre în senat. Timp de câțiva ani, el va fi implicat într-un dezacord public cu președintele Johnson, în privința Războiului din Vietnam.
La începutul lui 1968, Kennedy se hotărăște să candideze pentru președinția Statelor Unite, căutând să fie nominalizat de către Partidul Democrat. După un prim succes în fața senatorului de Minnesota Eugene McCarthy, Kennedy este împușcat în data de 5 iunie și moare a doua zi. La 9 iunie, președintele Johnson declară zi de doliu național, în memoria lui Kennedy.
| Robert F. Kennedy | |
 |
* 1978: Gheorghe Ante (n. 15 aprilie 1898, Văleni, Roman – d. 6 iunie 1978, Piatra Neamț) a fost un militar de carieră, publicist, poet.
Urmează școala primară în satul natal și liceul militar la Iași. În timpul Primului Război Mondial sublocotenentul Gheorghe Ante participă cu Regimentul 15 Infanterie pe fronturile de la Oituz, Târgu Ocna, Turda[1]. Devine comandant de companie apoi de batalion. După război contribuie în mod decisiv la reînființarea Universității românești din Cluj, precum și a Operei române[1]. Se căsătorește cu Maria Kühnel, descendentă dintr-o familie de austrieci înstăriți[2], împreună avâd un fiu, Laurian Ante, cunoscut mai târziu ca scriitor, dramaturg și cineast[2]. Al doilea Război Mondial îl găsește la comanda garnizoanei militare a județului Neamț cu gradul de colonel[1]. După 1947 se ocupă cu reorganizarea Corului veteranilor și cu pirogravurile pe os de ren după picturile lui Nicolae Grigorescu, donate Mănăstirii Agapia
A scris un volum de versuri inspirate de participarea la Primul Război Mondial[1](publicat în anul 2016 cu titlul Postume la centenar),[3] un caiet cu versuri de dragoste și un volum intitulat Doiniri Voivodale[1], publicat la tipografia Lumina, Piatra Neamț, în 1938. Colaborează la revistele Calendarul Ostașului, Magazin istoric, Flacăra
· 1991 - A murit poetul Gheorghe Pituţ (n.01.04.1940).
* 2005: Anne Bancroft (n. 17 septembrie 1931 - d. 6 iunie 2005) a fost o actrițăamericană de film, născută din părinți italieni emigranți, laureată a premiului Oscar.
| Anne Bancroft | |
 Bancroft în 1964 |
· 2013: Esther Jane Williams (n. 8 august 1921; d. 6 iunie 2013) a fost o înotătoare de performanță și actriță de filme a MGM, cel mai cunoscută pentru filmele sale muzicale în care a interpretat elaborate performanțe de înot și sărituri în apă.
| Esther Williams | |
 |
* 2016: Mihai Dragolea (n. 13 februarie 1955 – d. 6 iunie 2016) a fost un prozator, eseist și critic literar român.
Mihai Dragolea s-a născut în 1955 în Petroșani, fiu al juristului Ioan Dragolea și al economistei Floarea (n. Cismaru).[1] S-a stabilit în Cluj-Napoca în anii studenției, începând să scrie articole de critică și eseistică în revista locală a studenților Echinox, în care a debutat în 1976.[2] În 1980, a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai.[3]
După anul 1990, a devenit redactor la secția de emisiuni culturale a TVR Cluj și, timp de câțiva ani, a predat la secția de jurnalism a Universității Babeș-Bolyai. În 1998, Dragolea a obținut doctoratul în filologie cu teza Literatura fragmentară,[3] publicată în același an cu titlul Arhiva de goluri și plinuri;[1] tot spre finalul deceniului a renunțat la scrierea textelor critice și a început publicarea de volume în proză.[2]
A murit în orașul natal, Petroșani, în care se retrăsese în urmă cu câțiva ani ca șomer
Sărbători
- În calendarul ortodox: Sf Cuv Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat; Sf Cuv Visarion; Duminica a 6-a după Paști - Vindecarea orbului din naștere
- Suedia: Ziua națională
- Coreea de Sud: Ziua comemorării
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu