6 IUNIE 2021

 3. /6 IUNIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat; Sf Cuv Visarion; Duminica a 6-a după Paști - Vindecarea orbului din naștere 

Viaţa Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou

Fericitul Ilarion a fost fiul lui Petre Capadocianul, cel care da pâine la masa împărătească, iar maica lui era Teodosia; şi amândoi părinţii lui erau evlavioşi. Şi fiind ei iubitori de Dumnezeu, l-au învăţat bine Sfânta Scriptură din tinereţe. Apoi, când era de douăzeci de ani, a lăsat - după cum zice Evanghelia - pe tată şi pe mamă, şi casă, şi bogăţie, şi s-a făcut monah în mănăstirea lui Isihie, care era aproape de Vizantia. După aceea a venit în mănăstirea Dalmatului şi acolo a luat îngerescul şi sfântul chip cel mare, şi s-a făcut ucenic al Sfântului Grigorie Decapolitul, care într-acea vreme vieţuia acolo.

Şi petrecea în ascultare, în tăcere şi în smerenie, având slujbă în grădina mănăstirească. El s-a ostenit într-acea ascultare zece ani şi se sârguia, ca, prin viaţa sa, să urmeze Cuviosului Ilarion cel Mare, cel de un nume cu el, a cărui viaţă îmbunătăţită şi plăcută Lui Dumnezeu, adeseori citind-o, se asemăna aceluia, pe cât putea, în postiri, în rugăciunile cele de toată noaptea, şi în toate ne voinţele monahiceşti, pentru care s-a şi numit Ilarion cel Nou.

Deci luminându-şi sufletul ca soarele, a luat putere de la Dumnezeu asupra duhurilor celor necurate, ca să le gonească Iar egumenul mănăstirii aceleia l-a făcut preot, chiar şi nevrând, după ce Sfântul Grigorie Decapolitul s-a dus de acolo în alte locuri. Apoi, după câţiva ani, murind egumenul acelei mănăstiri, Cuviosul Ilarion a aflat că fraţii voiesc să-l facă egumenul lor şi a ieşit noaptea din mănăstire, neştiut de nimeni, şi s-a dus în Vizantia, unde a căutat pe Sfântul Grigorie, învăţătorul său, nădăjduind că-l va găsi acolo. Dar acela se dusese în Roma şi de acolo s-a întors şi s-a sălăşluit în muntele Olimpului.

Deci Ilarion a intrat într-o mănăstire din Vizantia, iar monahii mănăstirii Dalmatului, aflând de dânsul, au trimis la prea sfinţitul Patriarh Nichifor, rugându-l să-l facă egumen al lor, chiar de n-ar voi. Atunci patriarhul a vestit aceasta împăratului şi, trimiţând, au adus la dânşii pe Ilarion, şi l-au îndemnat să ia egumenia mănăstirii Dalmatului. Iar el neputând să se împotrivească voinţei împărăteşti şi patriarhiceşti, s-a supus poruncii lor şi a luat stăpânirea egumeniei, păstorind bine, vreme de opt ani, oile cele cuvântătoare încredinţate lui.

După aceasta, a luat scaunul împărăţiei greceşti Leon Armeanul - tiranul cel cu nume de fiară -, care a început a tulbura Biserica lui Hristos cu eresul luptării de icoane. Acela pe mulţi îi silea să se unească cu el la eresul lui; iar pe cei ce nu se supuneau voinţei lui, pe unii îi muncea, iar pe alţii îi izgonea în ţări foarte depărtate. Într-acea vreme, din porunca lui, a fost adus şi Cuviosul Ilarion de la mănăstirea Dalmatului la palatele împărăteşti şi silit la acel eres. Dar ostaşul cel bun al lui Hristos, nu numai că nu s-a supus tiranului nicidecum, dar încă l-a şi certat cu îndrăzneală, numindu-l fără de Dumnezeu şi nou călcător de lege, pornindu-l astfel spre mare mânie. Deci răucredinciosul împărat a pus asupra fericitului multe bătăi şi felurite munci, şi l-a închis în temniţă.

Iar după o vreme oarecare, punându-l iar de faţă la cercetare, dar nimic sporind la scopul lui, l-a dat patriarhului celui de un gând cu el, anume Teodot, cu porecla Casiter, care luase scaunul după izgonirea pentru dreapta credinţă a prea sfinţitului Nichifor. Acel Teodot, patriarhul mincinos, a făcut Cuviosului Ilarion acelaşi lucru ca şi împăratul, căci închizându-l într-o temniţă întunecoasă, l-a chinuit multe zile cu foamea şi cu setea, poruncind să nu-i dea nici pâine, nici apă. Atunci monahii mănăstirii lui s-au dus la împărat, zicând cu rugăminte: „O, împărate, dă-ne pe păstorul nostru, iar noi îţi făgăduim că ne vom supune voinţei tale". Iar împăratul s-a bucurat de făgăduinţa lor şi îndată le-a dat pe părintele lor.

Deci sfântul, ducându-se la mănăstire, a petrecut câtăva vreme şi, primind puţină odihnă, după acele pătimiri şi acea foame, s-a întors iarăşi spre pătimiri. Căci împăratul, aşteptând făgăduinţa călugărilor, a cunoscut că este batjocorit de ei şi a trimis ostaşii săi asupra acelei mănăstiri, care au necăjit pe monahi, iar pe Cuviosul Ilarion aducându-l, l-au închis în temniţă. După aceea, l-au trimis la mănăstirea lui Faneon, poruncind să-l închidă într-o temniţă strâmtă. Sfântul Ilarion a pătimit în temniţa aceea şase luni, primind multe necazuri şi ocări de la asprul egumen al acelei mănăstiri. După aceea, iarăşi a fost scos de acolo, cu poruncă împărătească, şi a fost adus la Constantinopol, unde a fost silit de împăratul să se lepede de icoane, uneori cu momeli, iar alteori cu îngroziri.

Însă pătimitorul lui Hristos, Ilarion, neascultând de porunca împăratului, a fost trimis la altă mănăstire care se numea Ciclovia. Şi a petrecut într-însa doi ani şi şase luni, fiind ţinut şi chinuit într-o temniţă urât mirositoare. De acolo, fiind adus iarăşi la împărat, şi fiind bătut foarte tare, a fost surghiunit în cetatea Protilia. După aceea, acel răucredincios împărat, care a pierdut pe mulţi, a pierit şi el cumplit; pentru că a fost tăiat cu săbiile în biserică de ostaşii săi chiar în acel loc unde mai întâi a batjocorit şi surpat sfânta icoană a lui Hristos, şi şi-a lepădat sufletul lui cel ticălos.

Şi luând scaunul împărăţiei Mihail Travlul, a poruncit ca pe toţi cei dreptcredincioşi să-i libereze din legături şi de prin temniţe. Atunci fiind eliberat şi Cuviosul Ilarion, nu s-a întors la mănăstirea sa - deoarece nu încetase eresul luptării de icoane, iar scaunele episcopale erau ţinute de păstori şi arhierei învăţători mincinoşi -, ci a petrecut la o femeie oarecare credincioasă, care îi dăduse un loc liniştit la moşia sa, făcându-i chilie şi grădină şi slujindu-i lui pentru Dumnezeu cu toate cele de trebuinţă.

Într-acea vreme, Sfântul Teodor Studitul, care asemenea păti­mise multe răutăţi de la eretici pentru dreapta credinţă, întorcându-se de la surghiunie, a trecut la Domnul. Iar sfântul său suflet, înălţându-se de îngeri spre cer, a fost văzut de Cuviosul Ilarion, precum se scrie de aceasta în viaţa lui Teodor. Acea vedere s-a făcut astfel: în acea zi în care Sfântul Teodor Studitul s-a mutat la Domnul, fericitul Ilarion umblând prin grădina sa, lucrând şi cântând psalmii lui David, a auzit deodată nişte glasuri preaminunate şi a simţit şi un miros de negrăită bună mireasmă; deci, minunându-se, se gândea de unde să fie acestea. Şi căutând spre înălţimea cerului, a văzut o mulţime de cete cereşti în haine albe, strălucind cu luminoase feţe şi venind din cer cu cântări spre întâmpinarea oarecărei feţe cinstite.

Acestea văzându-le fericitul Ilarion, a căzut cu spaimă mare la pământ şi a auzit pe oarecare grăindu-i lui: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mănăstirii Studitului, care a pătimit pentru Sfintele Icoane până la sânge şi a răbdat până în sfârşit în necazuri; iar acum a adormit şi, dănţuind, se suie sus, întâmpinându-l pe el cereştile puteri!" Învrednicindu-se de o vedenie preaminunată ca aceasta, Cuviosul Ilarion s-a umplut de multă mângâiere şi a primit în inima sa o mare dulceaţă duhovnicească. Şi a rămas multe zile veselindu-se cu duhul, iar faţa lui strălucea de bucurie ca a unui înger.

Şi a petrecut Cuviosul Ilarion la acea femeie şapte ani şi mai mult. Iar după Mihail Travlul a venit la împărăţie fiul său, Teofil, care, pe toţi mărturisitorii adunându-i, a început iarăşi, ca şi împăraţii răucredincioşi de mai înainte, a-i sili pe dânşii la luptarea împotriva sfintelor icoane şi a-i munci pe cei ce nu i se supuneau lui. Atunci şi Cuviosul Ilarion a fost luat şi dus la împărat, unde, silit fiind, nu s-a supus poruncii împărăteşti, ci mai ales l-a certat pe el, ca pe un păgân şi călcător de lege, care strică dogmele cele drepte ale credinţei. Pentru aceea a primit o sută şi şaptezeci de lovituri şi a fost surghiunit la insula Afusiei, dar acolo avea această înlesnire, că nu era ţinut nici în temniţă, nici în legături. Deci, zidindu-şi o chilie foarte mică, a petrecut într-însa până la sfârşitul lui Teofil.

Iar după moartea aceluia a venit împărăteasa Teodora, care adunând în împărăteasca cetate pe toţi mărturisitorii, a întărit credinţa cea dreaptă şi a pus sfintele icoane în bisericile lui Dumnezeu. Atunci şi Cuviosul Ilarion, eliberându-se, a luat mănăstirea Dalmatului, unde strălucea cu minunile. Şi vieţuind trei ani, şi îndreptând pe ucenicii săi cu dumnezeiască plăcere, s-a dus la Domnul. Iar cinstitul şi sfântul lui suflet, asemenea ca şi al lui Teodor, cel văzut de dânsul, a fost dus de îngeri la cele cereşti şi a stat în ceata sfinţilor mărtu­risitori, înaintea scaunului slavei Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a Unui Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Viaţa Sfântului Cuvios Visarion

Marele între părinţi Visarion s-a născut şi a crescut în Egipt. Din tinereţe a iubit pe Hristos şi a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. Şi s-a păzit curat de toată întinăciunea păcatului, nepătându-şi haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfântul Botez. Şi cercetând sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-şi petrecea viaţa în pustiul Iordanului, şi căruia îi slujea un leu. Asemenea văzând şi pe mulţi alţi părinţi care vieţuiau acolo prin felurite locuri şi care străluceau în fapte bune şi, vorbind cu dânşii, a câştigat mult folos sufletului său.

Iar după ce s-a întors la locul său, şi-a dobândit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Şi ducându-se adeseori la el şi povăţuit fiind de învăţăturile lui cele folositoare, s-a îndemnat spre viaţa cea aspră. Şi împărţindu-şi săracilor şi mănăstirilor averea rămasă de la părinţi, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah. Apoi ducându-se într-un loc pustiu, petrecea în linişte, obosindu-se cu multe osteneli. Şi omorându-şi trupul cu nevoinţe pustniceşti, se asemăna celor fără de trup, fiind în trup. Postirea lui era fără de măsură, pentru că uneori nu mânca toată săptămâna, iar alteori petrecea fără de hrană şi fără de băutură patruzeci de zile.

Odată, stând în mijlocul unor mărăcini şi având mâinile, ochii şi mintea îndreptate către cer, a petrecut astfel patruzeci de zile şi de nopţi în rugăciune gânditoare de Dumnezeu, neclintit ca un stâlp, nici mişcându-se câtuşi de puţin cu trupul din locul acela, nici gustând ceva în acele zile, nici grăind ceva către cineva, nici dormitând, nici slăbind din neputinţa cea firească şi nici aplecându-şi mintea sa spre cele pământeşti, ci fiind cu totul întraripat de dragostea lui Dumnezeu. Cu ochii cei sufleteşti privea neabătut spre El, urmând celor fără de trupuri. De aceea s-a învrednicit şi de mari daruri de la El, pentru că i s-a dat lui atâta dar de faceri de minuni, cât şi sfinţilor prooroci de demult.

Şi s-a asemănat lui Moise; că precum Moise a prefăcut de demult în pustie apele cele amare întru dulceaţă cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel şi Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune şi prin însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete. Căci odată, umblând el cu ucenicul lui în pustie pe marginea mării, acesta a însetat de osteneala drumului şi de zăduful zilei şi zicea către sfântul: „Părinte, îmi este tare sete". Iar cuviosul, făcând^rugăciune şi însemnând marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „în numele Domnului, ia apă şi bea". Iar ucenicul luând apă din mare cu vasul ce-l purta, a văzut că apa este dulce la gust şi rece, ca şi cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bând din destul şi răcorindu-se, a luat şi în vasul său. Şi văzând aceasta Cuviosul Visarion, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?" Răspuns-a ucenicul: „Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetez iarăşi pe cale!" Atunci stareţul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este în tot locul; şi, precum aici, aşa şi în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat". Iar numele ucenicului era Dula.

Cuviosul Visarion s-a asemănat şi lui Isus al lui Navi; căci precum acela biruind oarecând pe amorei, a oprit soarele în calea sa, tot aşa a făcut şi acesta, căci mergând el cu ucenicul la alt stareţ, se apropia soarele spre apus şi calea era încă depărtată; deci Sfântul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-mă Ţie, Doamne, porunceşte ca să stea soarele până ce voi merge la robul tău". Şi aşa s-a făcut, că n-a apus soarele până ce a sosit cuviosul la acel stareţ.

Cuviosul a fost asemenea şi cu Sfântul Prooroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, ploaie îndestulată a pogorât din cer pe pământ; şi aceasta nu s-a făcut o dată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă şi cu proorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărţindu-le cu cojocul lui Ilie, tot aşa şi acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale şi umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul - râul cel mare - îl trecea ca pe uscat şi oriunde pe cale întâlnea pâraie, le trecea cu picioarele neudate.

Şi petrecând Cuviosul Visarion oarecând în Schit, a fost adus la biserică un om îndrăcit şi se făceau rugăciuni pentru el în biserică ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieşea dracul din el, căci era cumplit foarte. Atunci clericii au zis între ei: „Ce să facem cu îndrăcitul acesta?" Şi unii au zis: „Nimeni nu poate să-l izgonească pe dracul acesta, decât numai avva Visarion; şi de-l vom ruga pe el pentru aceasta, apoi nici în biserică nu va voi să vină. Deci să facem aşa: El vine de dimineaţă în biserică mai înainte decât toţi, iar noi, apucând înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui şi să-i zicem stareţului: «Părinte, deşteaptă pe cel ce doarme!»"

Şi au făcut clericii aşa. Şi intrând Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om şezând în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit şi nu voia să-l gonească din locul lui pe cel ce şedea. Iar după ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareţ: „Părinte, deşteaptă pe cel ce doarme". Iar părintele apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicându-i: „Scoală-te şi te du de aici!" Şi îndată dracul a ieşit din om, gonit prin cuvântul sfântului. Şi sculându-se omul, a început a mulţumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit de îndrăcire şi s-a făcut sănătos din acel ceas. în acest fel au pornit clericii pe Sfântul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavol, pentru că acest cuvios părinte nu voia să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, şi fugea de laudele oamenilor, fiind smerit şi socotindu-se pe sine păcătos.

Odată, un frate din schit a căzut într-o greşeală şi preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu fraţii în soborul bisericesc. Iar Cuviosul Visarion, sculându-se, a ieşit şi el împreună cu cel ce greşise, zicând: „Şi eu am greşit!" Într-acest fel a fost smerenia acestui sfânt părinte.

Ucenicii lui mai spuneau de el că patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca să se odihnească; ci, şezând sau stând, primea câte puţin somn. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca fără dormitare să se păzească pe sine totdeauna de cursele vrăjmaşului, şi le zicea: „Se cade monahului să fie tot ochi ca şi Heruvimii şi Serafimii; şi, când cineva petrece în pace neavând războaie, atunci mai mult să se păzească şi să se smerească în faţa lui Dumnezeu, ca nu cumva, părându-i-se că stă, să cadă mai cumplit, căci pentru prea marea încredere în sine, mulţi s-au dat la război. Şi de multe ori, pentru neputinţa noastră, Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră războaie, ca să nu pierim desăvârşit".

Toată viaţa acestui sfânt părinte era asemenea păsărilor cerului, pentru că nimic nu a câştigat din cele pământeşti, nici nu avea chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită; ci, trecând din loc în loc, mergea ca un drumeţ rătăcit prin pustie, prin surpături şi prin văi, neîngrijindu-se deloc de nevoile trupeşti, nici de hrană, nici de haine; având pe trup îmbrăcăminte numai o ruptură de haină, cât să nu-i fie trupul gol cu totul. Ziua era ars de zăduful soarelui, iar noaptea de ger. Rareori i se întâmpla vreodată să intre sub vreun acoperământ, ci petrecea ca o pasăre prin munţi, iubind singurătatea, ridicându-şi mintea spre Unul Dumnezeu şi adâncindu-şi gândurile într-Insul. Totdeauna îi ieşeau pâraie de lacrimi din ochi şi scotea dese suspine din adâncul inimii; şi toate zilele vieţii lui şi le-a petrecut plângând şi tânguindu-se.

Şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat la viaţa cea neîmbătrânită şi a trecut de la plângere la bucuria cea veşnică, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Duminica a 6-a după Paști - Vindecarea orbului din naștere

Ev Ioan 9, 1 - 38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naștere. Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos și a făcut tină din scuipat și a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuiește: trimis. Deci s-a dus și s-a spălat și a venit văzând. Iar vecinii și cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce ședea și cerșea? Unii ziceau: El este. Alții ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ți s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul Care Se numește Iisus a făcut tină, a uns ochii mei și mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului și te spală. Deci, ducându-mă și spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Și el a zis: Nu știu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Și era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină și i-a deschis ochii. Deci, iarăși îl întrebau și fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei și m-am spălat și văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ține sâmbăta. Iar alții ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Și era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăși: Dar tu ce zici despre El, că ți-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb și a văzut, până ce n-au chemat pe părinții celui ce vedea. Și i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceți că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinții lui și au zis: Știm că acesta este fiul nostru și că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu știm; sau Cine i-a deschis ochii lui, noi nu știm. Întrebați-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinții lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinții lui: Este în vârstă; întrebați-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi știm că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu știu. Un lucru știu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum și n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui? Și l-au ocărât și i-au zis: Tu ești ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi știm că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L știm de unde este. A răspuns omul și le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns și i-au zis: În păcate te-ai născut tot și tu ne înveți pe noi? Și l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară și, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns și a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai și văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! și s-a închinat Lui.

Ap Fapte 16, 16 - 34

În zilele acelea, când ne duceam noi, apostolii, la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică, care avea duh pitonicesc și care aducea mult câștig stăpânilor ei, ghicind. Aceasta, ținându-se după Pavel și după noi, striga zicând: Acești oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii. Și aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel, mâniindu-se și întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îți poruncesc să ieși din ea. Și în acel ceas a ieșit. Și stăpânii ei, văzând că s-a dus nădejdea câștigului lor, au pus mâna pe Pavel și pe Sila și i-au dus în piață înaintea dregătorilor. Și, ducându-i la judecători, au zis: Acești oameni, care sunt iudei, tulbură cetatea noastră și vestesc obiceiuri care nouă nu ne este îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă suntem romani. Atunci s-a ridicat și mulțimea împotriva lor. Iar judecătorii, rupându-le hainele, au poruncit să-i bată cu vergi. Și, după ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniță, poruncind temnicerului să-i păzească cu grijă. Acesta, primind o asemenea poruncă, i-a băgat în fundul temniței și le-a strâns picioarele în butuci; iar la miezul nopții, Pavel și Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniță îi ascultau. Și deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniței și îndată s-au deschis toate ușile și legăturile tuturor s-au dezlegat. Iar temnicerul, deșteptându-se și văzând deschise ușile temniței, scoțând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închiși au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ți faci niciun rău, că toți suntem aici. Iar el, cerând lumină, s-a repezit înăuntru și, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel și a lui Sila; și scoțându-i afară (după ce pe ceilalți i-a zăvorât la loc), le-a zis: Domnilor, ce trebuie să fac pentru a mă mântui? Iar ei au zis: Crede în Domnul Iisus și te vei mântui tu și casa ta. Atunci i-au grăit lui cuvântul lui Dumnezeu, lui și tuturor celor din casa lui. Iar el, luându-i la sine în acel ceas al nopții, a spălat rănile lor și s-a botezat el și toți ai lui îndată. Și, ducându-i în casă, a pus masa și s-a veselit cu toată casa, crezând în Dumnezeu.

Predică la Duminica a VI-a după Paşti (a Orbului din naştere) - Despre orbirea sufletească - Pr. Ilie Cleopa

Dar din ce se naște orbirea sufletească în mintea omului? Aceasta vine asupra omului din mai multe pricini. Mai întâi ca urmare a faptelor rele. Acest lucru îl arată Mântuitorul când zice: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face cele rele urăște Lumina, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 19-20). Orbirea spirituală vine de la diavol.

Duminica a VI-a după Paşti (a Orbului din naştere)

 

Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi (Ioan 9, 39)

 

Hristos a înviat !

 

Iubiți credincioși,

 

Multe învățături de tot felul putem scoate din Sfânta Evanghelie de azi, de vom cerceta textul ei cu luare aminte. Una dintre aceste învățături este cea despre orbirea duhovnicească a omului robit de păcate.

Câtă orbire spirituală era în mintea cărturarilor și fariseilor, care, nu numai că nu credeau în minunile mai presus de fire făcute de Hristos Domnul, ci și hulă mare aduceau asupra Lui, zicând că, cu Beelzebut, domnul demonilor scoate pe demoni (Marcu 3, 22). Atâta orbire era în mintea lor, încât ochi având, nu vedeau și urechi având, nu auzeau. De aceea Domnul îi numește "farisei orbi" (Matei 23, 26).

Despre această orbire spirituală a cărturarilor și fariseilor, a arhiereilor și legiuitorilor iudei și despre pedeapsa ce-i așteaptă pentru aceasta zice proorocul David prin Duhul Sfânt: “Să se întunece ochii lor ca să nu vadă și spinarea lor pururea o gârbovește” (Psalm 68, 27). Și marele prooroc Isaia a proorocit despre orbirea spirituală a poporului lui Israel, zicând: “Dumnezeu le-a dat duh de împietrire, ochi ca să nu vadă și urechi ca să nu audă până în ziua de azi” (Isaia 56, 10). Și iarăși: “Că s-a învârtoșat inima poporului acestuia și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțelagă și să se întoarcă la Mine și să-I vindec” (Isaia 6, 10).

Dar din ce se naște orbirea sufletească în mintea omului? Aceasta vine asupra omului din mai multe pricini. Mai întâi ca urmare a faptelor rele. Acest lucru îl arată Mântuitorul când zice: “Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face cele rele urăște Lumina, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 19-20). Orbirea spirituală vine de la diavol.

Orbirea spirituală vine din necredință și din împotrivirea față de Dumnezeu. Acest lucru îl spune proorocul Isaia, zicând: “Toată ziua întindeam mâinile mele către un popor neascultător și împotrivă grăitor” (Isaia 65, 2). De aceea Dumnezeu le-a dat duh de împietrire ca să nu vadă cu ochii și cu urechile lor să nu audă până în ziua de azi (Deuteronom 29, 4). Orbirea spirituală vine și din necredință și învârtoșarea inimii, cum arată Sfânta Scriptură, zicând: “Du-te și spune poporului acestuia: Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și uitându-vă vă veți uita, dar nu veți vedea. Că inima poporului acestuia s-a învârtoșat și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă la Mine și să-l vindec” (Isaia 6, 9-10).

Am arătat că una din pricinile orbirii spirituale este păcatul. Acum să vedem de ce păcatul aduce orbirea sufletului și întunecarea minții omului. Iată de ce. Păcatele după mărturisirea Sfintei Scripturi se numesc "lucruri ale întunericului" (Isaia 29, 15; Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Ca lucruri ale întunericului, păcatele, de orice fel ar fi, aduc în mintea omului întuneric, tulburare, boală și orbire duhovnicească. Prin ce putem izgoni din mintea noastră întunericul păcatului? Prin părăsirea păcatului, prin ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu, prin post, rugăciune, pocăință cu lacrimi și spovedania sinceră la duhovnic și prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceste fapte bune, fiecare om oricât de păcătos ar fi, vine la lumina cunoștinței și se apropie de Dumnezeu, devenind dintr-un om întunecat și păcătos, un vas ales al lui Dumnezeu și un fiu al împărăției cerurilor.

Orbirea spirituală vine uneori la om și prin îngăduința și puterea lui Dumnezeu. Acest lucru s-a arătat la mulți oameni aleși de Dumnezeu. Dar mai luminat vedem aceasta la alegerea Marelui Apostol Pavel, care mai înainte de chemarea sa se numea Saul și prigonea foarte mult Biserica lui Hristos (Fapte 9, 1-22).

Iubiți credincioși,

 

Să întoarcem acum cuvântul la orbirea sufletească din zilele noastre. Toți am văzut oameni orbi, fie din naștere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele. Ori de câte ori vedem un orb, ne cuprinde pe fiecare un sentiment de milă, ba câteodată ne dau și lacrimile. El nu poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele și frumusețea florilor. Nu poate privi icoana și crucea la care se închină, nici fața mamei, a copiilor și a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfântă, nu poate lucra mai nimic și se simte o povară pentru familie și societate, căci trăiește mai mult din mila altora.

Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mângâie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înțelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor și adeseori cu darul cântării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. De aceea zice Duhul Sfânt, prin gura psalmistului: “Domnul înțelepțește orbii!” (Psalm 145, 8).

Mult mai grea și mai vrednică de plâns este însă orbirea minții, a inimii, a voinței și conștiinței. Căci și sufletul este cu mult mai de preț decât trupul. De aceea zice Mântuitorul: “Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb pentru sufletul lui?” (Marcu 8, 36-37). Sufletul fiind creat de Dumnezeu veșnic, orbirea sufletească este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului și la osânda lui veșnică. De aceea și vindecarea acestei boli este cu mult mai grea și mai importantă decât vindecarea orbirii trupești.

Ce înțelegem prin orbirea sufletească sau duhovnicească? Înțelegem întunecarea și înrobirea sufletului prin tot felul de păcate sufletești și trupești. Adică trufia minții, împietrirea inimii, slăbirea voinței și a conștiinței, necredința, îndoiala în credință, sectarismul, deznădejdea, mândria, sinuciderea, uciderea sufletească și trupească, avortul, ura și mânia dintre oameni, divorțul, desfrâul, minciuna, iubirea de averi, zgârcenia, lăcomia, beția, lenea și altele. Toate păcatele sunt boli ale sufletului care îl aruncă în orbire și nesimțire, iar trupul în boli grele și fără leac. Și dacă nu părăsim păcatele care ne robesc prin căință, spovedanie și înnoire duhovnicească, orbirea sufletului, ca orice boală, duce la moartea sufletească și la osânda sufletului în chinurile iadului.

Oare ce este creștinul care își schimbă credința în Dumnezeu și părăsește biserica întemeiată de Hristos și de Sfinții Apostoli și se duce la secte religioase de tot felul, dacă nu orb la suflet? Ce este creștinul care nu vine cu anii la sfânta biserică, nu se roagă, nu citește cărți sfinte și amână pocăința și spovedania până în ceasul morții, dacă nu un bolnav și orb sufletește? Ce este omul care se numește creștin doar cu numele și își cheltuiește timpul, averea și sănătatea în griji trecătoare și în păcate de moarte, dacă nu un om nefericit și orb la suflet? Ce este creștinul care n-a citit măcar odată Sfânta Scriptură, mai ales Noul Testament și alte cărți creștinești de învățătură, care călăuzesc și luminează mintea și sufletul spre Hristos, dacă nu un om nefericit și lipsit de lumina cunoștinței și a bucuriei duhovnicești? Ce este creștinul care își risipește viața în beții și desfrânări, în certuri și divorțuri, în judecăți și ură, dacă nu un om slab în credință și amăgit de diavoli, un om orb și bolnav la suflet, care umblă pe calea pierzării și nu mai este în stare să se scoale din păcate, să se pocăiască și să-și mântuiască sufletul?

Câtă orbire și necredință nu au acei soți care se căsătoresc doar din plăcere, pentru păcate și nu vor să nască copii, sau dacă îi nasc, îi smintesc cu viața lor și nu le dau o educație sănătoasă, creștinească? Și doar vedem câte neînțelegeri și divorțuri, câte avorturi, beții și lipsă de educație religioasă, destramă astăzi unitatea familiilor noastre, a acestor celule vii ale vieții și societății. Și toate aceste păcate ne robesc din cauza orbirii noastre sufletești. Din cauza nepăsării, a necredinței unora în Dumnezeu, a lipsei de educație creștină, de cunoaștere a Evangheliei, din cauza lipsei de la viața Bisericii, a amânării spovedaniei, a lipsei unui duhovnic bun, și a uitării multora de moarte și de judecata ce ne așteaptă.

Iată, deci, ce este orbirea sufletească și cât de mult ne robește pe toți. Pe unii cu păcate trupești, pe alții cu cele sufletești și pe toți cu împietrirea inimii, cu lipsa rugăciunii, cu uitarea de Dumnezeu și cu mulțimea grijilor pământești. În fața Mântuitorului care ne va judeca, nu este nimeni bun, nimeni drept, curat și vrednic de viața viitoare.

Ce trebuie să facem deci? Cum ne putem vindeca de această cumplită nesimțire a inimii, de robia patimilor și de orbirea sufletelor noastre? Prin părăsirea păcatelor care ne robesc, prin întoarce-rea din nou la Hristos, la biserică, la rugăciuni, la smerenie și pocăință. Adică să facem ce a făcut orbul din Evanghelia de azi, pe care l-a întrebat Hristos: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Și el a răspuns din toată inima: Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui!” (Ioan 9, 38).

Ne întreabă și pe noi astăzi Hristos: "Creștinilor, credeți voi cu tărie în Hristos, Mântuitorul lumii? Păziți poruncile Lui? Credeți voi în Sfânta Evanghelie ca să aveți viața veșnică? Credeți voi că Dumnezeu a creat lumea, că are milă de ea și El singur o poate salva de la distrugere și moarte?" De răspunsul pe care îl vom da, depinde mântuirea sau osânda fiecăruia dintre noi.

Iar dacă credem în Fiul lui Dumnezeu cu tărie, atunci să împlinim poruncile Lui și să facem ce a făcut orbul din Evanghelie. Că după ce i-a pus tină pe ochi l-a trimis să se spele la izvorul Siloam din apropiere și îndată s-a vindecat și a văzut. Tina de pe ochii sufletului este necurăția păcatelor noastre, de care ne curățim prin baia lacrimilor și a spovedaniei. Să ascultăm de Hristos și să facem ce ne poruncește El. Să ne spălăm ochii sufletești, adică mintea, inima și voința prin rugăciune, pocăință și milostenii, și atunci ne vom vindeca sufletul ca și orbul din Sfânta Evanghelie.

Iubiți credincioși,

 

Viața pământească este scurtă și plină de suferință și amăgitoare, iar viața cerească este binecuvântată și plină de fericire veșnică. Să părăsim păcatele care ne orbesc și ne ucid sufletul și să ne reîntoarcem la Hristos. Nu-i de ajuns să facem o cruce și să zicem: "Doamne, Doamne!" Ni se cere o profundă înnoire duhovnicească a vieții. Ni se cere să aruncăm de pe ochii sufletului tina patimilor de până acum, spălându-ne la apa Siloamului, adică la baia spovedaniei, apoi să intrăm sub ascultarea lui Hristos și a Bisericii pe care a întemeiat-o pe pământ. Smerindu-ne, rugându-ne, împăcându-ne unii cu alții, mergând regulat la biserică, făcând milostenie după putere, crescându-ne copiii în dreapta credință și în iubire de Dumnezeu, devenim creștini buni, fii adevărați ai Bisericii Ortodoxe și moștenitori ai împărăției Cerurilor. Amin.

Hristos a înviat!