6 IUNIE 2021

 4. /6 IUNIE 2021 - POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP

ALEXANDR SERGHEEVICI PUȘKIN

Biografie Alexandr Sergheevici Puşkin
Aleksandr Sergheevici Puşkin (n. 6 iunie [S.V. 26 mai] 1799, d. 10 februarie [S.V. 29 ianuarie] 1837) este un poet şi dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus şi fondatorul literaturii ruse moderne. Puşkin a fost iniţiatorul folosirii dialectului local în poeziile şi piesele sale, creând un stil propriu de amestec al naraţiunii cu teatrul, idila şi satira—asociate cu literatura rusă şi influenţând major scriitorii ruşi care i-au urmat.

Tatăl lui Puşkin, Sergei Lvovich Puşkin (1767–1848), era descendentul unei distinse familii nobile ruseşti, cu strămoşi din secolul al XII-lea. Mama lui Puşkin, Nadezhda (Nadja) Ossipovna Hannibal (1775–1836) avea strămoşi, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană şi scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovich Gannibal (1744–1807) şi a soţiei lui, Maria Aleksejevna Pushkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Puşkin, un paj ridicat în rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovich Gannibal, născut în Eritreea. Poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin s-a născut la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799. În 1811 viitorul poet s-a înscris la şcoala nou înfiinţată la Ţarskoe Selo, (azi oraşul Puşkin) unde va studia până în 1817. La vârsta de cincisprezece ani publica primul poem. În 1820 publică primul său lung poem, Ruslan şi Ludmila.

Poetul devine incomod din pricina popularităţii şi scrierilor lui antidespotice - manuscrisul Odă a Libertăţii. Ca urmare, în acelaşi an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chişinău unde va locui până în 1823. După o călătorie de vară în Caucaz şi în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz şi Fântâna din Bahcisarai. În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până in 1826. Cu ajutorul anumitor autorităţi reuşeşte să-i facă o vizită Ţarului Nikolai I pentru o petiţie cu privire la eliberarea lui pe care o şi obţine.


Puşkin la şaisprezece ani, recitând un poemÎn revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenţi o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Puşkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis sa călătoreasca sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov pe care însă nu reuşeşte să o publice decât cinci ani mai târziu.

În 1831 se căsătoreşte cu Natalya Goncharova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curţii. Soţia lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de ţar care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte. În 1837, înglodat în datorii şi în mijlocul zvonurilor despre relaţia amoroasă a soţiei lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Puşkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, amândoi bărbaţii sunt răniţi, Puşkin de moarte. Două zile mai târziu, Rusia pierdea pe cel mai important poet şi dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea - Alexandru Sergheevici Puşkin moare. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstraţie politică, a mutat desfăşurarea funeraliilor într-o locaţie mai mică, permiţând participarea unui grup foarte restrâns de rude şi prieteni apropiaţi.


Soţia lui Puşkin, Natalia GoncearovaPuşkin a avut patru copii cu Natalya: Maria (născută în 1832, care este considerată un prototip pentru Anna Karenina), Alexander (născut în 1833), Grigory (născut în 1835) şi Natalya (născută în 1836) ultima dintre ei căsătorindu-se, morganatic, cu un membru al familiei regale din Nassau, anume cu Nikolaus Wilhelm de Nassau şi a devenit Countesă de Merenberg.

Activitatea literară

1814 - Apare în "Vestnic Evropi" (Mesagerul Europei) Către un amic versificator, poezie 
1820 -Ruslan i Ludmila (Ruslan şi Ludmila), poem 
1822 -Kavkazskiy Plennik (Prizonierul din Caucaz), poem 
1824 -Fântana din Bahcisarai, poem 
1827 -Tsygany (Ţiganii), poem 
1829 -Poltava, poem 
1830 -Micile tragedii 
1831 -Boris Godunov, scrisă în 1825, drama 
1831 -Povestirile răposatului Belkin, proză 
1825 -Evgheni Oneghin, roman în versuri 
1832 -Dubrovski, roman în proză 
1833 -Mednyy Vsadnik (Călăreţul de aramă), poem 
1833 -Pikovaya Dama (Dama de pică), nuvelă "petersburgheză" 
1834 -Istoria lui Pugaciov, proză 
1836 -Kapitanskaya Dochka (Fata căpitanului), proză 
Kirdzhali Kircali 
Gavriiliada 

POEZII:

Versuri scrise într-o noapte de insomnie

Noapte, nici un licarit;
Iar veghez ca-ntr-o pustie;
Picura monotonie
Ornicul neobosit.
Soapta Parcelor vrajeste,
Viata fuge soriceste:
Prin unghere a fosnit…
Somnul noptii e trudit,
Si urâtul greu m-apasa…
Ce urziti în miez de noapte,
Obsedante, triste soapte?
E mustrarea neînteleasa,
Glasul zilei ce s-a dus?
Prorocind, ce oare-ati spus?
M-ati chemat? Cum sa va-ncheg,
Tâlcul sa vi-l înteleg?… 

Fântânii din Bahcisarai

Fântâna a iubirii, vie!
Doi trandafiri ti-aduc în dar.
Soptirea ta mi-e draga mie,
Poeticul tau plâns, amar.

Ma scalda ca-ntr-o roua rece
O pulbere de-argint curat.
Curgi, drag izvor, si te petrece!
Sopteste-mi tot ce s-a-ntâmplat…

Fântâna-a dragostei, amara!
Pe-a tale lespezi am slavit
Iubita, departata tara.
Tu de Maria n-ai grait…

O, pala stea-n saraiul mare!
Si-aici uitarea te-a închis?
Maria si Zarema oare
Sunt numai umbra unui vis?

Sau poate a gândului aripa
Într-un pustiu a zugravit
Un vis care-a tinut o clipa,
De suflet în zadar râvnit? 

Libertatea

Regină slabă a Cytherii,
Să-mi piei din ochi! Şi ieşi în faţă,
Tu, ce pe ţari cumplit îi sperii,
A libertăţii cântăreaţă!
Cununa frânge-mi mai curând
Şi lira, gingaşele-i tonuri,
Să fulgere viciul de pe tronuri
Şi libertatea să o cânt.

Arată-mi calea-acelui Gal
Cu-avânturile-i îndârjite
Tu i-ai dat imnul triumfal
Prin aspre cumpene slăvite.
Tirani ai lumii, tremuraţi,
Copii ai soartei schimbătoare!
Iar voi, căliţi-vă mai tare,
Sculaţi voi robi îngenuncheaţi!

Oriunde ochii mi-i arunc
Văd pretutindeni bice, fiare,
Văd al robiei plânset lung
Şi ruşinoase legi murdare,
Prejudecata- nour des-
Văd nedreptatea stăpânirii
Şi zeul crud al asupririi
Şi goana dup-un sterp succes.

S-ar lumina desigur regii,
Popoare n-ar mai suferi
Acolo unde forţa legii
Cu libertatea s-ar uni.
Unde-al lor scut e-al tuturor
Şi cetăţenii ţin în mână
O spadă limpede, stăpână
În drumu-i nepărtinitor.

De sus nelegiuirea grea
Ea o doboară, o retează.
Şi mâna n-o poţi cumpăra
Nici prin avere, nici prin groază.
Natura? Nu. Legea v-a dat,
Cârmuitori, cununi de rege.
Peste popoare v-ati urcat
Dar mai presus i-eterna lege.

Când doarme ea, e vai şi-amar!
Când, fie gloata, fie regii
Dispun cum vor de soarta legii,
Te iau drept martor secular
Pe tine, mucenic vestit,
Tu care-n iureşul furtunii
Augustu-ţi cap l-ai prăvălit
Plătind şi ce-au greşit străbunii.

Spre moarte Ludovic urca.
Tăcut, norodu-n jur se strânge.
Şi capu-i dezgolit cădea
Pe eşafodul plin de sânge.
Tăcu şi legea şi popor.
Securea morţii va să cadă.
Şi purpura de-asupritor
Căzu pe Galia-ncătuşată.

O, tu, nelegiuit despot!
Cum mai urăsc a ta domnie!
Pieirea ta cu prunci cu tot
Eu o privesc cu bucurie.
Pecetea blestemului greu
O văd pe fruntea ta popoare,
Tu, monstru-al ăstei lumi sub soare,
Mustrare pentru Dumnezeu!

Când stă pe Neva ceaţa grea
Şi-un somn tihnit îngreuiază
Un cap ce fără griji visează,
Şi-n miezul nopţii arde-o stea,
Un bard supus îngândurării
Vede statuia de tiran.
Palatul pradă dat uitării,
În neguri, ca-ntr-un somn avan.

Şi al lui Clio glas îl simte
De după-ngrozitorul zid
Şi parcă ochi-n ochi aievea prinde
Al lui Caligula sfârşit.
Cum îmbătaţi de vin şi rele
Merg tăinuiţii ucigaşi
La feţe, dârzi, în inimi laşi,
Pe piept, cu panglici şi cu stele.

Necredincioasa strajă tace
Se lasă podul mişcător
Şi poarta-n noapte se desface
Prin mercenarii trădători.
Ruşinea veacul l-a pătat.
Dau buzna ienicerii- fiare.
Cad lovituri fără onoare.
Pieri tiran-ncoronat.

Aminte luaţi, voi, împăraţii!
Nici temniţi, nici altarul sfânt,
Nici cazne, nici decoraţii
N-o să vă apere nicicând.
Voi, creştetul, plecaţi-l, deci
Sub scutul legii-ocrotitoare,
Pacea-ntre libere popoare
Va străjui şi tronu-n veci!

Eu te-am iubit

Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot,
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubit
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.

CITATE:

1. Cu cât limba este mai bogată în expresii şi locuţiuni, cu atât mai bine pentru scriitorul iscusit.

2. Extazul este un pahar plin cu ceai şi o bucăţică de zahăr în gură.

3. Un savant fără talent seamănă cu un biet catâr care a rupt în bucăţi şi a înghiţit Coranul pentru a se pătrunde de spiritul lui Mahomed.

4. Nu le-ar strica poeţilor noştri o mai mare bogăţie de idei decât aceea de care dau dovadă de obicei. Numai cu amintirile despre apusa tinereţe literatura noastră nu va ajunge departe

5. Limba scrisă se împrospătează în fiece clipă prin expresii care se nasc din procesul vorbirii curente, dar ea nu trebuie să renunţe în niciun chip la ceea ce a acumulat în cursul veacurilor.

6. Eu aparţin ţării mele şi doresc ca numele să-mi rămână nepătat oriunde este cunoscut.

7. Unde nu ajunge spada legii, ajunge biciul satirei.

8. Cu timpul istoria va aprecia influenţa domniei Ecaterinei a II-a asupra moravurilor; sub masca blândeţii şi a toleranţei va demasca despotismul ei sălbatic: poporul asuprit, visteria jefuită de favoriţi; istoria ne va arăta greşelile de politică economică, nimicnicia legiuitorilor, batjocorirea filosofilor din secolul ei - şi atunci glasul lui Voltaire, fermecat de atenţia ţarinei, nu va fi în stare să-i izbăvească memoria de blestemele Rusiei.

9. Frumoasa fecioară şi dragostea mi-au tulburat sângele tânăr.

10. Două idei fixe nu pot sta concomitent laolaltă în mintea omului, aşa după cum două corpuri nu pot ocupa acelaşi loc în spaţiu, în acelaş timp.

11. Eu nu am o dorinţă limpede de a muri, dar mă comport ca şi cum aş căuta moartea cu toate puterile.

12. Ne este dată o singură moarte pentru ca, realizându-i farmecul de prima oară, să nu fim atraşi de ea mai puternic decât suntem atraşi de viaţă. Dumnezeu nu ne-ar putea ţine în viaţă, aşa cum nu ne-a putut păstra inocenţi. Am tinde necontenit spre suicid. Sexul ne este oferit ca înlocuitor al morţilor multiple. O dată ce ne-am odihnit după o dulce moarte, suntem nerăbdători să o trăim din nou. Există oameni posedaţi de ideea morţii. Ei sunt convinşi că e frumoasă şi că e cu atât mai bine cu cât vine mai repede. Încearcă tot timpul să-şi ia viaţa, punându-se în pericol.

13. Amorul ne arată cât de plăcută trebuie să fie moartea, dar noi nu suntem atenţi. Dacă ne-ar fi dat să murim de două ori, atunci poate că a doua oară nu ne-am mai teme. Aşa cum o virgină se teme de durerea pe care o provoacă intromisia, dar se desfată a doua oară şi e gata să o facă din nou, fără să acorde atenţie insignifiantei dureri.

14. Unii acţionează direct. Încearcă cu ştreangul sau cu pistolul şi, deşi moartea lor poate fi împiedicată de cei care îi iubesc, reuşesc în final, cu propriile mâini, să se arunce pe lumea cealaltă. Pentru asta e nevoie de un caracter puternic, ceea ce eu nu am.

15. Jur pe onoarea mea, că pentru nimic în lume nu aş vrea să-mi schimb patria, sau să avem o altă istorie decât istoria înaintaşilor noştri.

FRANZ LIEBHARD, poet

Franz Liebhard (din 1949 pseudonim literar al lui Robert Reiter) (n. 6 iunie 1899, Timișoara - d. 18 decembrie1989) a fost inițial un poet de limba maghiară și ulterior un scriitor de limba germană, traducător, originar din Banat.

Tatăl său era de origine germană, iar mama sa, slovacă. Deși în familie nu vorbea limba maghiară, a urmat o școală de prestigiu cu limba de predare maghiară din Timișoara (unde a studiat și Arnold Hauser).

Limba prin care a pătruns în lumea literaturii și a științelor a fost maghiara. A citit din literatura modernistă aopărută în publicația "Nyugat" (Vest), fondată în 1908, dar și din literatura de avangardă promovată în special de revistele"A Tett" (Acțiunea) și "Ma" (Astăzi), fundate de Lajos Kassák în 1915, respectiv 1916. Mai târziu, Reiter va face adesea referire la aceste periodice, care circulau la școală și în familie, alături de publicații în limba germană, ca "Der Sturm" (Furtuna).

În Banat coexistau mai multe culturi, deoarece aici conlocuiau, de secole, români, maghiari, sârbi, germani șievrei. Prin urmare, trecerea lui Reiter de la limba germană la cea maghiară poate fi privită ca o "opțiune culturală". Deși la începutul liceului nu știa aproape deloc limba maghiară, la vârsta de 17 ani cunoștea limba atât de bine încât, împreună cu câțiva prieteni a înființat o revistă literară, numită "Holnap" („Mâine”). Cu toate că administrația școlii a interzis revista după apariția primului număr, Reiter a continuat să publice poezie expresionistă. În 1917 devenise un contribuitor regulat la revista "Ma", publicată de Lajos Kassák la Budapesta.

Reiter a studiat la Universitatea din Budapesta, devenind una din figurile principale ale cercului lui Kassák. Talentul său este remarcat și de editorii și contribuitorii revistei moderniste "Nyugat". Mai târziu, Reiter își amintește că a purtat discuții cu Mihály Babits și Ernő Osvát, care l-au invitat să publice în revista lor. Dar, în acea perioadă, Reiter își orinta discursul spre expresionismul militant și spre instituțiile literare care îl promovau.

După revoluția din 1919 din Ungaria, Reiter s-a întors la Timișoara, de curând devenită parte a României. În același timp, Kassák și foștii lui colaboratori pleacă în exil în lumea largă, fiind declarați indezirabili în Ungaria. Kassák, împreună cu câțiva membri ai grupului său, între care și Tibor Déry ^[2] s-a dus la Viena, unde a reînființat revista "Ma", care a funcționat între anii 1920 și 1925.

În acest timp, Reiter lucrează la Timișoara ca editor al unor ziare social-democrate, publicate în germană și maghiară.

În 1922, Reiter se alătură din nou cercului "Ma" din Viena, contribuind cu poezii, traduceri (din Arthur Rimbaud,Guillaume Apollinaire și alții ^[3]) și chiar cu două eseuri: Vázlat: Társadalom, művész, művészet (Schiță: Societate, Artist, Artă) și Dogma, szkepszis, konstrukció (Dogmă, Scepticism, Construcție). Aceste texte dezvăluie o personalitate matură, marcată de lecturile sale de filozofie și de studiile de filozofie, urmate la Universitatea din Viena.

Dificultățile financiare îl obligă să se întoarcă la Timișoara în 1924, unde reia activitatea de jurnalist. În acest moment începe metamorfozarea sa, prin trecerea de la limba maghiară spre limba germană. În 1926 încetează să mai scrie poezie în limba maghiară, și își modifică semnătura, din Reiter Róbert, poet maghiar, înRobert Reiter, jurnalist german. După câțiva ani reîncepe să scrie poezie, dar în limba germană. Aceste poezii vor începe să fie publicate sub pseudonimul Franz Liebhard, (numele unui prieten decedat ^[3]), nume sub care va deveni celebru printre cititorii din România. Unul din motivele pentru care a renunțat să scrie poezie în limba maghiară a fost criza poeziei avangardiste de la sfârșitul anilor '20. Bine-cunoscutele reviste "Ma", "Genius"și "Periszkop" și-au încetat apariția în jurul anului 1926.

Din 1919 a început să apară, în Banat, ziarul de limbă germană "Schwäbische Volkspresse". Ulterior, denumirea acestuia s-a schimbat în "Banater Deutsche Zeitung". Publicația era mijlocul de exprimare al comunității de șvabi bănățeni. Primul redactor-șef a fost Franz Xaver Kappus ^[4]

În vara anului 1925, Reiter a devenit redactor al publicației "Banater Deutsche Zeitung", al cărei redactor-șef a fost în perioada 1929 - 1941. O dată cu conformitatea impusă de naționl-socialiștii germani, publicația și-a schimbat titlul în "Südostdeutsche Tageszeitung, Ausgabe Banat", unde a rămas până în august 1944, pentru a pune în practică o nouă politică culturală, sub conducerea altui redactor-șef.^[5] În această perioadă a publicat și traducerea în limba germană a cuoscutei balade populare românești Miorița.

În ianuarie 1945, Reiter a fost deportat în Uniunea Sovietică, într-un lagăr de muncă forțată. La întoarcerea sa, în 1948, s-a reintegrat în viața culturală a germanilor din Banat, reorientată pe căile marxism-leninismului de Partidul Comunist Român.^[5]

În anii ’50, Franz Liebhard a elaborat un întreg ciclu de Poezii despre Lenau, format din șase sonete, pe care le-a adaptat șabloanelor poeziei teziste din acea vreme. Prin sonetul Lenauheim, Liebhard îl aduce pe cititor în actualitate: la adunarea poporului, la C.A.P.-uri, scriind versuri precum:

Sepp se întoarce acasă seara pe camion,

Își plimbă privirea senină peste silueta emblematică,

Îi trage un chiot de se aude până la stele.

Simbolismul său stângaci se vrea un mesaj clar: prezentul socialist a înlăturat toate tensiunile, astfel încât urmașii lui Lenau din Lenauheim pot trăi o viață fericită.^[6]

În 1953, în cadrul Teatrului de Stat din Timișoara (Deutsches Staatstheater Temeswar), pe lângă trupa română au fost înființate și secțiile germană și maghiară. Secretar literar al trupei adevenit Robert Reiter (Franz Liebhard) care, împreună cu actorul și dramaturgul Hans Kehrer a tradus în limba germană piesa „Oamenii de azi” de Lucia Demetrius, piesă care a fost pusă în scenă de Rudolf Schati, în 11 decembrie 1953.^[7]. A lucrat la acest teatru până în 1968.

Ca o încercare de a se opune asimilării culturale a șvabilor, Liebhartd a inițiat în 1968 la Timișoara cenaclul literar german „Adam Müller-Guttenbrunn”, pe care l-a prezentat ca pe un socialist transnațional, deși el fusese un naționalist șvab.^[8]

În 1969 Franz Liebhard a vorbit în public despre "colegul " său Robert Reiter. Prin aceasta voia să arate ruptura între cele două etape ale vieții sale, trecerea de la poeziile de avangardă semnate Robert Reiter, înaite de război, la poetica postbelică cu formă și ritm clasice, semnate Franz Liebhard. Cazul său pare a fi unic în istoria literaturii, o adevărată trinitate, Reiter Róbert, Robert Reiter și Franz Liebhard.

Este tatăl jurnalistei Helga Reiter-Ciulei

MIRON GEORGESCU, poet

Biografie

GEORGESCU Miron, se naste la 6 iun. 1931, comuna Bradulete, judetul Arges. 
Poet.



Fiul lui Gheorghe Rosescu si al Mariei (n. Georgescu), tarani. Scoala primara la Zarnesti, judetul Brasov; Liceul ,Avram Iancu" din Brad si Liceul „Moise Nicoara" din Arad (bacalaureatul in 1950); Facultatea de Matematica a Institutului Politehnic din Bucuresti (1950-l954). 

Debut poetic in Luceafarul (1970); debut editorial cu volum Poezii (1972). Un volum i-a fost tradus integral in SUA (Mamagruia, 1981). 

Colaboreaza la Luceafarul, Ramuri, Romania literara. Alte voi.: Sunetul odihnei (1975), Demnitatea ochiului (1977) si Epiloguri la poeme neterminate (1985).

Volumele publicate pina acum de Miron Georgescu par a fi obiectivarea unui demers teoretic, in aplicarea caruia efortul deliberat prevaleaza asupra „inspiratiei". Avem de-a face cu un artist lucid, prea lucid chiar, pentru care poezia este, inainte de toate, constructie ce implica o temperare a emotiilor prin intelect. Primul volum, Poezii (1972), il incadra pe autor intr-o serie ce-i cuprinde pe LeonidDimov si Emil Brumam. Dar incadrarea aceasta a fost dezisa de celelalte trei aparitii editoriale, care sint. de fapt, trei poeme ample, de dimensiunile unei plachete. Daca in primul volum se putea vorbi de un exces de „literatura" in sensul de mestesug, in celelalte frapeaza tocmai lipsa „poetizarii" traditionale. Volumul de debut obiectiveaza o experienta strict formala. Practicind poezia ca exercitiu retoric, artistul poate parea aici prada arbitrariului (a si fost raportat, abuziv. la lettrism). 

G. reduce la minimum functia comunicativa a limbajului, reacreditind, ostentativ, vechea conventie prozodica. Ca la majoritatea artistilor moderni, poemul nu mai comunica, ci este. Miron Georgescu apeleaza la versul „ereditar" al poeziei romane (cel folcloric), textele avind aspectul unei caligrafii care asculta de un simt geometric interior. Limba este siluita pina acolo. incit unii comentatori au pus neintelegerea pe seama unor inexistente greseli de tipar. Poezia a-ceasta nefiind rebus nu trebuie „dezlegata", ci receptata ca text omogen, suficient in sine. 

Aceasta experienta formala fiind irepetabila, poetul a evitat manierismul, al doilea volum marcind o totala schimbare la fata. Modificarea fundamentala vine din chiar intelegerea poeziei. Sunetul odihnei (1975) prezinta un alt tip de experienta: gnoseologica. Este de inteles ca ea a determinat si o noua atitudine fata de instrumentul lingvistic, functia de comunicare a acestuia (ignorata in prima carte) trecind acum pe primul plan. Experienta gnoseologica ramine dominanta si in al treilea volum. Demnitatea ochiului (1977), in care se intrevede clar ca Miron Georgescu va opta pentru intelegerea poeziei ca experienta existentiala. 

Acest lucru se intimpla in volumul Mamagruia (1979), care constituie o insolita reintoarcere la folclor; nu insa la aspectul formal, ca in 1972, ci la sensurile lui ascunse si prea putin cunoscute. Poetul exploateaza aici implicatiile initiatice ale unui vechi eres autohton (de origine orientala, se pare, de vreme ce se intilneste inca in Iran. la sufi). Este un exorcism pagin (conservat in folclorul medical), anterior crestinismului. Esoterismul de sorginte folclorica este investit cu valente initiatice in Mamagruia ; atmosfera incantatiilor magice din descintecele folclorice este pastrata inteligent.

OPERA: Poezii, Bucuresti, 1972; Sunetul odihnei, versuri, Bucuresti, 1975; Demnitatea ochiului, versuri, Bucuresti, 1977; Mamagruia, versuri. Bucuresti, 1979; Epiloguri Ia poeme neterminale. Bucuresti, 1985.

REFERINTE CRITICE: A. I. Brumaru, in Astra, nr. 11, 1972; N. Motoc, in Tomis, nr. 1, 1973; D. Flamand, in Arges, nr. 1,1973; L. Ulici, in Contemporanul, nr. 5, 1973; M. Scarlat, in Romania literara, nr. . 1979; E. Simion, ibidem, nr. 45, 1979: A. Sever, ibidem, nr. 15,1986; D. Bucur, iii Ramuri. nr. 6, 1986.

MIRCEA DEM RĂDULESCU, poet

Biografie

Mircea Rădulescu

Nastere: 1889, la Giurgiu
Deces: 1946

Nascut in 1889, la Giurgiu. A cultivat, cu rasunator succes, oda patriotica. A scris numeroase piese de teatru, in versuri.
Membru in comitetul de lectura al Teatrului National din Bucuresti.

Opere: Leii de piatra, poezii, «Socec», 1914. -Eroice, poezii, «Socec», 1915. —Poeme eroice, ed. completa. «C. Sfetea» 1915. - Romantiosii, teatru, trad. in versuri din Edmond Rostand, Ed. «Flacara», 1914 - Eroice, ed. H-a, 1914-1920 (cu prefata de Barbu Delavrancea), «Cartea Romaneasca», 1921. -Eroice, «Casa Scoalelor», 1927. -(cu Corneliu Moldovanu): Pe aicea nu se trece, poem eroic, 1918 - Suflet si uzina, poezii de razboi, «Socec», 1919. - (cu Alfred Mosoiu): O noapte la Mire esti, fantezie ui versuri, 1920. -Serenada din trecut, comedie istorica in versuri, «Cartea Romaneasca», 1921. -Sufletul patriei (ed. integrala), «Cartea Romaneasca», [1921]. -Bizant, drama in versuri, «Socec», 1924. - Portrete si amintiri, schite, «Socec», 1924. — Poeme pentru Galateea, «Socec», 1925.

De consultat:
[Ovid Densusianu]: Leii de piatra, «Vieata noua», IX, 9, 1913. - G. Topirceanu, Leii de piatra, «Viata romaneasca», VIII, 1l-12. 1913 - C. Sp. Hasnas: Leii de piatra, «Flacara», II, 52, 1913. - [Titu Dinu]: Eroice, «Vieata noua», X, 12, 1915. - C. Sp. Hasnas: Eroice, «Flacara», IV, 18, 1915. - G. Topirceanu: Poeme eroice, «Viata romaneasca», X, 10, 1l-12, 1915, - Barbu Delavrancea: Poeme eroice, raport, «Analele Academiei rom.», S. II, T. XXXVIII, 1915 - 16. [Ovid Densusianu]: Poeme eroice, «Vieata noua», XI, 11, 1916. - Al. Busuioceanu: Suflet si uzina, «Luceafarul», XIV, 1919, reprodus si in: Figuri si carti, «Cartea Romaneasca», 1923. — Ion Foti: Poeme pentru Galateea, «Viitorul», 9 februarie 1926. - E. Lovinescu: Alti trubaduri: Mircea Dem. Radulescu, Istoria literaturii romane contemporane, III, Evolutia poeziei lirice, «Ancora-Benvenisti», 1927. 

POEZII:

Noapte

Printre plopi subtiri si rari
Creste-n raza lunii 
Umbra stresinilor mari
Unde dorm lastunii

Apa lunei ca un val
Cade pe cupole 
Si pe turle de metal
Pune-aureole;
Risipeste din neant
Flori de-argint pe ramuri, 
Cu sclipiri de diamant
Fulgera la geamuri,
Si-n orasul adormit,
Blonde luminisuri 
Curg, in fluviu linistit, 
Peste coperisuri

* *

Vino! 
Parcul doarme dus
Ramurile albe 
Pentru tine-mbina sus
inflorite salbe.
Pentru tine, ca sa treci,
Valul de lumina 
Desfasoara pe poteci
Broderie fina.
Lebedele isi desfac 
Alba lor gramada -
Parca luneca pe lac 
Blocuri de zapada.
Nimeni nu-i sa rup-acum
Linistea gradinei, 
Cupe pline de parfum
Dorm in aer - crinii.
Si te cheama plopii rari 
Fluturand sub luna
Vino, din trecut rasari 
Dragoste nebuna!

In zadar pui stavilar
invechite pravili; 
Dorul meu n-are hotar
Gandul n-are stavili!
Gandul meu strabate lin
Unde dormi, frumoasa,
Ca o mare de senin 
Navaleste-n casa,
Si purtand durerea mea
Pe feresti deschise 
Peste trupul tau de nea
Pune val de vise!
* *
Ritmic pasul meu tarziu
Pe poteci rasuna -Sufletul mi-e un pustiu
Luminat de luna!

Nostalgie

Ratacitori de-a pururi intre pamant si cer. 
Gonind spre orizontul himerelor ce-nseala, 
Oriunde rataceste atomul efemer 
Ne urmareste vesnic privelistea natala

Sunt clipe dureroase cand trebuie sa pleci. 
Un suier scurt si trenul se pune in miscare 
Din goana lasi in urma icoanele fugare 
Si-n atmosfera sura a diminetei reci, 
Paduri, cantoane, poduri, privelistele toate 
Danseaza-n simfonia mecanica de roate. 
Te duci

Dar ori si unde acum te-ai indrepta, 
Imaginile repezi ce lasi in urma ta 
Sunt mici fasii de suflet ce-n aer se destrama 
Si de trecut s-anina ca fulgii albi de scama.
O! 
Legamant eteric de antica tarana, 
De stoguri risipite, de blonde clai de fan.
Pareri de rau de toate acele ce raman, 
Tu ce ne chemi cu brate de cumpeni de fantana, 
Tu faci ca-n noi, pribegii, in veci sa se rascoale 
Acelasi dor de veacuri imperios, ce mana 
Siragul alb de berze spre cuiburile goale

Tu ne urmezi statornic pe orisicare drum, 
Cu-al miristei de toamna nelamurit parfum, 
Cu brate de troita strambata de vechime, 
Cu viata strans legata de clipa ce-a trecut, 
Cu glasul lin de clopot ce canta-n tintirime, 
Tu esti magnetul tainic prin care-n adancime 
Pamantul isi atrage faramele de lut!

GHEORGHE PITUȚ, poet

Biografie

PITUT Gheorghe, se naste la 1 apr. 1940, comuna Siliste de Beius - moare in 6 iun. 1991, Bucuresti. 

Poet si prozator. Fiul muncitorului silvic Pascu Pitut si al Ilenei (n. Foghis).

Studii primare in satul natal (1946-l950) si gimnaziale la Sudrigiu (1950-l953). Scoala de Silvicultura din Nasaud (1953-l956) si Scoala de maistri forestieri din Sighetul Marmatiei (1958-l961). 

A lucrat la Ocolul Silvic din Beius (1956-l958) si Tasnad (196l-l962), ca'tehnician. Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj (1962-l964) si Bucuresti (1964-l967). Bursa de studii in Germania Federala (oct. 1970-mart. 1972). 

Corector (1967-l968) la Gazeta literara, redactor (1968-l970) si secretar general de redactie (1970-l971) la revista Romania literara; redactor (1973) si secretar de redactie (din 1974) la Viata Romaneasca. 

Dupa debutul cu versuri, in Tribuna (1963), colaboreaza si la Amfiteatru, Luceafarul, Romania literara, Viata Romaneasca etc. Primul volum tiparit (Poarta cetatii, 1966) cristalizeaza liric experienta „omului de padure", care a fost o vreme; cartile urmatoare de poezie (Cine ma apara, 1968; Ochiul neantului, 1969; Sunetul originar, 1969; Fum, 1971) aduc noi accente acestei poezii de factura vizionara, in tonalitati expresioniste. Cu Stelele fixe (1977), poetul se intoarce la disciplina clasica a versului, amplificindu-si aria reflexiva, dar fidel, in esenta, „statorniciei leaganului prim". 

In 1982, aduna diverse art., cronici, portrete aparute in presa literara, in volum Locuri si oameni, scriitori si parabole si publica o antologie din versurile sale, sub titlul Noaptea luminata. Romanul parabolic Aventurile marelui motan criminal Maciste, cu trimiteri la lumea boemei bucurestene, i s-a tiparit in . Un alt roman, la care incepuse sa lucreze in anii 1987-l988, a ramas neterminat.

Alaturi de I. Alexandru sau I. Gheorghe, Gheorghe Pitut se situeaza in aria „noului traditionalism" liric romanesc: sentimentul obirsiilor taranesti, cultul energiilor primare ce-l leaga pe om de universul vazut in latura lui obscur-stihiala, apetenta pentru vizionarismul folcloric relativ la misterele cosmosului, pronuntata nota etica a meditatiei sint comune acestor poeti ce-si pot gasi inaintasi deopotriva in Blaga si Aron s. 

Dintre confratii de generatie, mai aproape pare a fi totusi poetul de I. Alexandru (cel din Viata deocamdata si
ml discutabil), prin atitudinea ambivalenta fata de lumea simtita ca materie in irepresibila expansiune; in forta ei se descifreaza in egala masura semnul benign al eternei capacitati de regenerare, ca si primejdia proliferarii haotice si monstruoase. De aici, tentatia comuna de a structura viziunea la scara marita, populind-o cu obiecte aproape halucinante, suportind deformari grotesti, intr-o miscare ampla, cu dislocari seismice si remodelari in geologii insolite. Ceva din energia vitala hiperbolizata a lui Blaga din Dati-mi un trup, voi muntilor se regaseste in Poarta cetatii (1966): sentimentul „cotropirii" eului de catre „limitele" care il „inghesuie", „lacomia rara de a patrunde-n lucruri", „dorinta grozava de viata" a „barbatului paduros" (altadata „faun vinjos" ori fiinta purtind in sine „toate jivinele cu care [a] crescut"). Le corespunde viziunea unui univers tensionat, gata sa se dezechilibreze, - materie grea, modelata la dimensiuni colosale. Fundamental „sanatos", viril, lirismul lui Gheorghe Pitut refuza idealizarea si sentimentalismul, preferindu-le un realism dur si o gravitate a tonului ce exclude orice lamentatie. Celelalte volume ale poetului, pina la Stelele fixe (19-77), dezvolta aceste date initiale, mai ales in sensul conturarii unui „expresionism de esenta rurala" (E. Simion).

Elemente ale universului rustic, redi-mensionate, servesc reprezentarii marilor forte telurice si celeste. Poetul vorbeste despre „miezul noptii ca un bivol / Prabusit pe casa noastra", despre „timpul mort [ce] se umfla ca burta unui animal ce trebuie sa fete", ori vede o „lopata cosmica" aruncind „comete putrede in horcaitul noptii" etc. Asemenea imagini se echilibreaza in Cine ma apara (1968), poate cartea cea mai implinita a poetului, din aceasta etapa a creatiei, cu o poezie a vitalitatii eliberate de spaima, ordonata intr-o miscare ritualica (vezi ciclul Cintarele). Nu lipseste insa din acest volum nici lirica instrainarii in „cetatea" moderna, „elegia padurarului" izolat intr-un spatiu neprimitor. Fara sa aduca elemente fundamentale noi, Ochiul neantului (1969) da o mare extindere viziunilor „negre" ale dislocarilor grotesti si absurde ale elementelor cosmice, ca si sentimentelor, devenite dominante, de teroare, spaima, cutremurare, „ingrozire". Remarcabila e si aici capacitatea de plasticizare in ordinea sugestiei unei materii invadatoare, haotic dezlantuita asediind fiinta umana. Aglomerarea si reluarea aceluiasi tip de imagini duce insa la saturatie, iar dilatarea retorica a discursului nu mai poate fi intotdeauna stapinita. O viziune a orasului modern alienant, construita cu detasare, intr-un limbaj voit sec, prozaic, si uzind de tehnica „simultaneista" a notatiei, se incearca in cartea urmatoare, Fum (1971), cu rezultate mai modeste. Un nou moment de virf al poezei lui Gheorghe Pitut il reprezinta insa volumul Stelele fixe, alcatuit in mare parte din sonete, puternic contrastant cu celelalte carti prin despartirea de tulburarea expresionista a liniilor viziunii si cultivarea unui „lirism de idei" disciplinat de versul clasic. Solemne si grave, slefuite uneori pina la austeritatea gnomica, aceste poeme sint opera unui spirit reflexiv, patetic fara emfaza, elogiind „poporul blind si mohorit / dar drept din vremi si pururea" sau blamind, pe un ton taios si sarcastic, tarele secolului. 

Ele marcheaza o intoarcere spre imaginarul clasic si romantic, angajind elementele unui cosmos generic, structurat in arhitecturi majestuoase, amintind de vizionarismul tineretii eminesciene, dar si - mai ales - de geometria versului sententios al Glossei, precum in ciclul Ofrande la Sfinx. 

„Ce vede Sfinxul si retine, demon sau fiinta adorata - trece de rau ca si de bine lumea de-aceea-i agitata cind el, divinele-i retine nu o retin mai niciodata".

Emblema „stelelor fixe" sugereaza ea insasi cucerirea unei pozitii durabile a spiritului contemplativ, privind detasat spectacolul caderilor mundane: 

„O, multumirea ca sint fixe - departe de apocalipse, hranite numai cu mirare de ochi de plante ginditoare"

Poemul devine atunci o victorie asupra agitatiei launtrice a eului („Maestrul m-a chemat la dinsul / Sa-mi spuna cum se-nvinge plinsul" - se scrie intr-o „postuma" ce prelungeste sumarul volumului din 1977). 

Numeroase versuri au o concentrare aforistica, ce echilibreaza perfect continutul ideatic cu concretul imaginii sau il prelucreaza muzical, facind - cum a observat St. Aug. Doinas, care a intimpinat elogios cartea - „din jocul liric al conceptelor o adevarata «poezie pura»". Acelasi comentator precizezaa insa ca Gheorghe Pitut nu este un „poet intelectualist care transpune programatic in versuri un corp de idei personale sau imprumutate, asupra lumii", ci ramine o natura elementara, poezia sa „filosofica" hranindu-se dintr-o „stare aurorala a sufletului".

OPERA: Poarta cetatii, versuri, Bucuresti, 1966; Cine ma apara, versuri. Bucuresti, 1968; Ochiul neantului, versuri, Bucuresti, 1969; Sunetul originar, versuri. Bucuresti, 1969; Fum, versuri, Bucuresti, 1971; Stelele fixe, versuri. Bucuresti, 1977; Noaptea luminata, versuri, cu o pref. de M. Ungheanu, Bucuresti, 1982; Locuri si oamei scriitori si parabole, publicistica. Bucuresti, 1982; Aventurile marelui motan criminal Maciste, roman. Bucuresti, 1983.

REFERINTE CRITICE: M. Martin, Generatie si creatie, 1969; V. Felea, Poezie si critica, 1971; L. Raicu, Structuri literare, 1973; P. Poanta, Modalitati; M. Mincu, Poezie si generatie, 1975; I. Negoitescu, Engrame, 1975; E. Simion, Scriitori, I; L. Raicu, Critica, forma de viata, 1976; L. Alexiu, Ideografii lirice contemporane, 1976; C. Baltag, Polemos, 1978; P. Poanta, Radiografii, 1978; M. Iorgulescu, Scriitori; Gh. Grigurcu, Poeti; St. Aug. Doinas, Lectura poeziei, 1980; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 35, 1982; Gh. Grigurcu, Existenta poeziei, 1986.

Casa mea

Prin geamul dinspre noaptea
casei mele
ascult cum zuruie
cu greutate soarele.
Ciungi si fara poame
sunt merii,
scorburi fluiera in inima lor,
iarba e arsa galben,
abia daca traieste
umbra unui gard
unde se adapostira serpii,
caldura ii dospcste-acum
si-i face sa duhneasca.
Un milion de veri
strivira pietrele
cu un ciocan de sunete si foc
(pe pleoape praful s-a depus in straturi),
nici vantul nu mai poate
aduce boabe umede de aer.
Parintii mei asediati de alb,
ii musca varul din pereti.
Cineva
desparte umbrele prin gradini;
un om
isi altoieste bratul stang
pe creanga unui par
cu sapte frunze vii. 
Asteapta.

Drum

Bolnavi de somn
si foame fara satiu
boemi de trei parale —
ocnasii cafenelei
dospesc in fumul acru
si-ademenesc drumetii ;
mese duium
s-au pus de-a dreptu-n str
dar eu le ocolesc
intotdeauna
imbatrinind
cu o valiza-n spate.

Manechini

Paznicii
nu vor fi pedepsiti niciodata, 
atentia lor se concentreaza 
pe aerul adanc

de inaltimea unui stat de om
pe cand cu libertatea infernala
noaptea manechinii
lucreaza prin interioare,
mult mai bine costumati
decat ziua -
se duc si se intorc
pe canale speciale,
pun la cale tranzactii,
puncte fixe de atragere, viziune,
modifica destine, cu un suras etern
ei garanteaza fluxul
relatiei de-un fel,
si de lat fel,
iar paznicii care-au vazut
ce se petrece
de spaima superstitiei
isi pierd glasul,
saluta dimineata
manechinii proaspat parfumati
dincolo de vitrine
si merg sa intre in etuve

ION ȘIUGARIU

Sari la navigareSari la căutare

Ion Șiugariu
Date personale
Nume la naștere	Sugár János
Născut	6 iunie 1914[2]   Băița, comitatul Maramureș, Austro-Ungaria
Decedat	1 februarie 1945 (30 de ani)   Brezno, Republica Slovacă
Părinți	Ion Șugar și Floarea (n. Griga)
Frați și surori	George, Vasile, Maria, Augustin, Zaharia
Căsătorit cu	Lucia Soreanu-Șiugariu (n. Stroescu)
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Religie	Greco-Catolic
Ocupație	poet critic literar[*] diarist[*]
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Litere și Filozofie din București, specialitatea Filologie modernă
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1934 - 1945
Operă de debut	Imnul tinereții (1934)[1]
Opere semnificative	Trecere prin alba poartă (1938), Paradisul peregrinar (1942), Țara de foc (1943), Carnetul unui poet căzut în război (1968), Țara crinilor
Modifică date / text

Ion Șiugariu (nume real: Ion Soreanu, n. 6 iunie 1914,^[2] Băița, Maramureș, România – d. 1 februarie 1945, Brezno, Banskobystrický kraj, Slovacia) a fost un poet și publicist român. A urmat studii la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București și a publicat, începând din 1934, poezii și cronici literare în diferite reviste, inclusiv în reviste naționaliste. A condus, începând din 1941, Asociația Studenților Refugiați din Ardealul ocupat în timpul ocupației horthyiste a Transilvaniei de Nord.^[3] S-a căsătorit în anul 1943 cu Lucia Stroescu.^[4]

Biografie

Familia și copilăria

Ion Șugariu s-a născut în data de 6 iunie 1914, fiind primul din cei șase copii ai minerului aurar Ion Șugar și ai soției sale, Floarea (n. Griga), în satul Băița, comitatul Maramureș, Austro-Ungaria (astăzi în județul Maramureș, România).^[3][5] Părinții săi erau români de confesiune greco-catolică. Autoritățile îi eliberează certificatul de botez pe numele de Sugár János, conform politicii de maghiarizare susținută de către stat. Mai târziu, la 24 iunie 1936, poetul va obține, prin decizia Ministerului de Justiție al României, schimbarea oficială a numelui în Ion Soreanu (și fratele său George va face același lucru). Pentru opera literară a folosit variantele: Ion Șiugariu, Ionel Șiugar, dar și pseudonime precum Sonia Mugur, Sergiu Băițan, Ion Sorescu.

Dată fiind situația materială precară a familiei, muncește alături de părinți încă din copilărie la extrasul și spălatul aurului. Condițiile vitrege își vor pune pecetea asupra sănătății copilului, fiind afectat de reumatism articular, afecțiune care îl va urmări pe parcursul vieții.

Anii de școală

A urmat cursurile școlii primare între anii 1924-1928, cu întreruperi, la Băița și Valea Borcutului.^[5] Un rol hotărâtor în continuarea studiilor l-a avut preotul-dascăl Victor Băcilă din Valea Borcutului, care, impresionat de inteligența nativă și sârguința copilului, a insistat pe lângă părinții lui să-l sprijine să-și continue studiile.^[6]

Angajarea tatălui la o uzină auriferă a unui consorțiu francez i-a permis continuarea studiilor. A reușit să intre prin concurs ca bursier la Școala Normală din Oradea, unde a învățat între anii 1928-1932.^[5] În anul 1932 a fost admis ca elev la Liceului „Emanoil Gojdu” din Oradea, unde a învățat până în 1936, fiind bursier până la absolvirea acestuia.^[5] A fost unul dintre cei mai buni elevi ai liceului, remarcându-se în special la limba română (sub îndrumarea profesorului Octav Șuluțiu)^[5] și la matematică-fizică (profesor Teodor Neș). Talentul matematic este dovedit prin obținerea unei burse la Oxford, în urma câștigării unui concurs organizat de o revistă engleză de specialitate. Din păcate, situația materială precară a părinților nu i-a putut permite să profite de această șansă, iar elevul și-a găsit tot mai mult refugiul în literatură.^[1]

În anul școlar 1935-1936 a fost președintele Societății de lectură Vasile Alecsandri (aflată în acea perioadă sub îndrumarea lui Ovidiu Papadima). În iunie 1936 și-a susținut examenul de bacalaureat, situându-se pe locul trei din cei trei sute de candidați înscriși.

Studiile universitare

După absolvirea liceului a urmat cursurile Școlii de ofițeri rezervă de infanterie nr. 1 din Ploiești, fiind avansat la absolvire, în 1 iulie 1937, la gradul de sublocotenent.^[3] În toamna anului 1937 Ion Șiugariu s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie (specializarea Filologie modernă) a Universității din București.^[3][5] În facultate i-a avut profesori pe Mihail Ralea, Tudor Vianu, D. Caracostea, Ion Petrovici ș.a. A absolvit studiile universitare în 1942, cu teza Aspectul jurnalistic în literatura modernă.^[5]

În anul 1941 a fost ales președinte al Asociației Studenților Refugiați din Ardealul ocupat, în timpul ocupației horthyiste a Transilvaniei de Nord.^[3] A fost concentrat de două ori în timpul facultății, iar în 1943 a fost mobilizat la o unitate militară din Moldova.^[5] A participat ca ofițer în Regimentul 27 Infanterie la luptele împotriva trupelor germane din zonele Otopeni, Băneasa și Tunari ce au avut loc în zilele de după lovitura de stat de la 23 august 1944.^[3]

Moartea pe front

Sublocotenentul Ion Soreanu-Șiugariu a continuat să lupte împotriva trupelor germane în Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia,^[3][5] sperând în schimbări radicale după război, așa cum reiese dintr-o însemnare de jurnal: „Mă gândesc că acest război este pentru mine o datorie sfântă. Victoria noastră va trebui să determine și acolo, în țară, altă victorie, a drepturilor omului, a vieții eliberate de orice năpastă. E tot ce mai vrem să visăm, toată armata de pe front”.^[7] În unele din poeziile sale a exprimat misiunea generației sale: „Sunt tânăr! Misiunea păstrării unei patrii / Noi tinerii - odrasle ale unui vechi popor, / De ziua cea de mâine, suntem chemați cu fală / A o păstra: prin zarea privirii tuturor!”.^[7]

În ziua de 1 februarie 1945, la ora 11 dimineața, conducea un convoi de munții către linia frontului din apropierea orașului Brezno (Cehoslovacia), când a fost grav rănit de o explozie.^[5][7] A murit pe drumul către ambulanță,^[7] fiind îngropat alături de un ofițer și șapte soldați uciși odată cu el în cimitirul din satul Pohronská Polhora, aflat în apropiere de Brezno.

În revista sibiană Luceafărul, nr. 3-4/1945, a apărut următoarea notă:

„...Cu moartea eroică a lui Ion Șiugariu poezia română pierde pe unul din poeții născuți, nu făcuți.”

În 28 februarie 1945, prin decretul nr. 641, a fost decorat post-mortem cu Ordinul „Coroana României” cu spade, în gradul de cavaler și cu panglică de Virtutea Militară.^[5][1] Rămășițele sale pământești au fost reînhumate în 1956 în Cimitirul eroilor români din Zvolen.^[5][8] I s-a acordat post-mortem Ordinul „Steaua României” cl. a V-a cu spade.^[7]

Omagiu postum

În 1969, la împlinirea a 55 de ani de la nașterea poetului-martir, Floarea Șugar, mama poetului, și-a donat casa pentru a fi transformată în muzeu al comunității. Acest gest a fost omagiat de către Zaharia Stancu, în acel moment președinte al Uniunii Scriitorilor, acesta exprimându-și într-o scrisoare oficială^[9] „înalta prețuire” față de „jertfa poetului Ion Șiugariu, căzut eroic pe frontul antifascist”, subliniind faptul că „mama care a dat naștere și a crescut un asemenea fiu, dăruit țării până în ultima sa clipă de viață, împarte cu fiul-erou gloria și recunoștința ce li se cuvine deopotrivă”.^[10]

În anul 2015 autoritățile române s-au opus unei inițiative de numire a unui pod din Slovacia în amintirea sa, motivând că a fost asociat Mișcării legionare.^[11] Ulterior, Ministerul român al Afacerilor Externe a remis în 28 august 2015 un comunicat^[12] în care recunoaște că a greșit în acest caz.^[13]

În localitatea natală există Casa Memorială a poetului Ion Șiugariu. De asemenea, școala gimnazială din localitate poartă numele poetului-erou.

Activitatea literară

A debutat în domeniul literar în 1934 cu poemul „Imnul tinereții” publicat în revista Observatorul din Beiuș, semnată Ion Șugariu, nume sub care va semna majoritatea producțiilor literare.^[5] A colaborat la mai multe reviste regionale din Mediaș, Oradea, Satu Mare, Cluj și Baia Mare, iar din anul 1935 a colaborat la revista Familia din Oradea.^[5] În vara anului 1936, aflat la Băița, a lucrat la „Incantații”, ciclu liric ce se va regăsi în volumul de debut.

Debutul editorial a avut loc în martie 1938 cu volumul Trecere prin alba poartă.^[5] Criticul Octav Șuluțiu a întâmpinat acest volum cu un articol în revista Familia:

„...E o țâșnire vulcanică, un clocot de pasiune, o tinerețe neastâmpărată care irumpe, dornică de viață și de avânt, e o izbucnire sinceră și nestăpânită, așa cum îi șade mai bine adolescenței să fie. Sufletul poetului se revarsă direct, ca o apă umflată peste malurile constrângătoare ale oricăror reguli.^[14]”

—Octav Șuluțiu

În București a colaborat îndeosebi la revista Meșterul Manole (apărută între 1939-1942), unde a semnat o rubrică permanentă de critică, intitulată „Poesia tânără”. A publicat, de asemenea, comentarii critice și poezii în revistele Familia, Universul literar, Gând românesc, Pagini literare, Gândirea, Vremea etc.^[5] În perioada 1941-1942 a fost redactor la Revista Fundațiilor Regale.^[3]

În anii războiului i-au mai apărut alte două volume de versuri: Paradisul peregrinar (1942) și Țara de foc (1943).^[5] A surprins în versuri viața grea a minerilor și frumusețea Maramureșului, ținutul său de origine.^[3]

Mort în război, poetul Ion Șugariu a fost uitat o lungă perioadă, dar în 1968, prin grija lui Laurențiu Fulga, a fost publicat postum jurnalul Carnetele unui poet căzut în război (1968), scris sub formă epistolară într-un stil lucid de factură camilpetresciană.^[5] În acel volum există câteva poezii inedite.^[5] În opinia criticului Radu G. Țeposu „poezia lui Șugariu alternează între exuberanța trăirii și nostalgia mântuirii”.^[5]

Opera

• Trecere prin alba poartă, versuri, București, 1938;
• Paradisul peregrinar, versuri, București, 1942;
• Țara de foc, versuri, București, 1943;
• Carnetele unui poet căzut în război, ed. îngrijită de Laurențiu Fulga, cuvânt înainte de Mihai Beniuc, București, 1968;
• Sete de ceruri, versuri, München, 1985 (include toate vol. antume);
• Țara crinilor, pref. de Al. Husar, Iași, 1997;
• Viața poeziei, ed. și tabel cronologic de M. Crihană, Timișoara, 1999;
• George Bacovia, studiu critic, cuvânt înainte de T. Popescu, București, 2002.

VALENTIN BUSUIOC

Valentin Busuioc
Date personale
Născut	6 iunie 1965 (55 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist
Modifică date / text

Valentin Busuioc (n. 6 iunie 1965, Buhuși, județul Bacău), general STS, este un poet, dramaturg, romancier și jurnalist român.

A urmat studii militare superioare.

Este licențiat al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București.

A urmat studii postuniversitare de multimedia la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București, studii postuniversitare de psiho-sociologie la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea București, masterat în management public la Academia de Studii Economice din București, precum și Universitatea Națională de Apărare "CaroI"/Colegiul Național de Apărare, cursul de nivel înalt.

Cărți publicate

A debutat publicistic în anul 1988 în revistele Viața militară, cu poemul "Cum ai pune un râu sub un pod", și în Tomis, cu poemele "Exercițiu" și "Tablou muzical".

A scris și publicat, împreună cu poetul Constantin Abăluță, primul poem renga din literatura română (Contemporanul, nr.13/1995).

Poezie

• 111 poeme, Ed. Muntenia, 1993;
• Viața în direct, Ed. Leda, 1995;
• Vortex, Ed. Eminescu, 1999;
• Bărbatul din Calea Lactee, Ed. Eminescu, 2004;
• Orașul văzut prin oglindă, Editura Tracus Arte, 2014;
• Linia vieții, Editura Tracus Arte, 2016;
• Iarba, Editura Societății Scriitorilor Militari, 2018;
• Coli de scris, Editura Junimea, 2018.

Dramaturgie

• Epoleții cu busolă, Editura Azero și Asociația Scriitorilor București, 2005

Proză

• Mierea sălbatică, Editura Neuma, 2020, roman

Afilieri și premii

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1996), Filiala București Poezie.

A primit mai multe premii la concursuri de literatură, organizate în țară și străinătate.

Volumul Coli de scris a primit premiul CARTEA ANULUI 2018 din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București - Poezie.

A fost inclus în antologii și reviste de poezie din România, Belgia, Brazilia, Canada, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Slovenia, S.U.A. și Turcia.

A mai semnat, în presa scrisă, cu pseudonimul Dan T.

GHEORGHE ANTE

Gheorghe Ante
Date personale
Născut	15 aprilie 1898 Văleni, Roman
Decedat	6 iunie 1978 Piatra Neamț
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	ofițer
Activitate
Premii	Ordinul Mihai Viteazul
Modifică date / text

Gheorghe Ante (n. 15 aprilie 1898, Văleni, Roman – d. 6 iunie 1978, Piatra Neamț) a fost un militar de carieră, publicist, poet.

Biografie

Pelerina Ordinului Mihai Viteazul care a aparținut colonelului Gheorghe Ante, comandant de companie și de batalion în Regimentul 15 Infanterie în perioada Primului Război Mondial.

Urmează școala primară în satul natal și liceul militar la Iași. În timpul Primului Război Mondial sublocotenentul Gheorghe Ante participă cu Regimentul 15 Infanterie pe fronturile de la Oituz, Târgu Ocna, Turda^[1]. Devine comandant de companie apoi de batalion. După război contribuie în mod decisiv la reînființarea Universității românești din Cluj, precum și a Operei române^[1]. Se căsătorește cu Maria Kühnel, descendentă dintr-o familie de austrieci înstăriți^[2], împreună avâd un fiu, Laurian Ante, cunoscut mai târziu ca scriitor, dramaturg și cineast^[2]. Al doilea Război Mondial îl găsește la comanda garnizoanei militare a județului Neamț cu gradul de colonel^[1]. După 1947 se ocupă cu reorganizarea Corului veteranilor și cu pirogravurile pe os de ren după picturile lui Nicolae Grigorescu, donate Mănăstirii Agapia^[1].

Scrieri

A scris un volum de versuri inspirate de participarea la Primul Război Mondial^[1] (publicat în anul 2016 cu titlul Postume la centenar),^[3] un caiet cu versuri de dragoste și un volum intitulat Doiniri Voivodale^[1], publicat la tipografia Lumina, Piatra Neamț, în 1938. Colaborează la revistele Calendarul Ostașului, Magazin istoric, Flacăra^[1].

Medalii

• Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a

„„Dorind a răsplăti meritele sublocotenentului Ante Gheorghe din regimentul 15 infanterie pentru vitejia sa și avîntul cu care a luptat împotriva maghiarilor în luptele de la Zilah din 22-25 februarie 1919. În noaptea primei zile, pe cînd inamicul ataca cu înverșunare orașul și trupa era angajată în luptă, a adunat un grup de 20 soldați cu care a dat timp trenului de luptă al Regimentului și Bateriilor 1 din Regimentul 2 Artilerie de cîmp, să se retragă, scoțîndu-le din pericolul capturării. La 16 August a condus cu energie focul unei secții de mitraliere, sfidînd focul violent al mitralierelor inamice din satul Ricse: iar la Tisa-Füered, punîndu-se în ziua de 1 Maiu în fruntea unei secții a atacat cu hotărîre flancul inamicului și prin focuri l-a silit să se retragă în dezordine, evitînd prin aceasta unitățile de a se angaja într-o luptă de stradă, care ar fi cerut multe sacrificii. Noi îi conferim Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a. Drept care îi dăm acest brevet subscris de noi și investit cu regescul Nostru sigiliu”

— Dat în București, la 3 iulie 1919, Regele Ferdinand I al României

VLADA BARZIN

 

Vlada Barzin
Date personale
Născut	19 august 1940 Gelu, județul Timiș, România
Decedat	6 iunie 2006 (65 de ani) Timișoara, România
Naționalitate	Serbia
Ocupație	Contabil
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1967-2005
Specie literară	Poezie
Modifică date / text

Vlada Barzin (n. 19 august 1940, Gelu, județul Timiș, România – d. 6 iunie 2006, Timișoara, România) a fost un poet și contabil sârb.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Vlada Barzin s-a născut pe 19 august 1940, în satul Gelu, județul Timiș. A fost de meserie contabil, dar a trăit toată viața pentru poezie.

A debutat cu poeme (Oda pământului) în ziarul Pravda (Dreptate), în anul 1967; în volum a debutat în 1975, cu poezii în limba sârbă (Când plesnesc mugurii).

Au urmat volumele Fluxuri stelare (1979), Comori de neprețuit (1983), Neliniștitele întinderi de vis (1988). A publicat și o carte de poezie în limba română - Nemuririle ierbii, la Editura "Facla", în 1984, iar volumul Atlantida, la Edtura "Hestia", în 1992, fiind tradus de Carmen Blaga și Lucian Alexiu.

Ultima carte a lui Vlada Barzin, Apus (2001), a fost o selecție din opera sa poetică, adăugându-i-se câteva poezii inedite.

Poezia lui a fost publicată în Serbia și Ungaria, în diverse antologii, dar și în reviste și ziare. Un loc deosebit îl ocupă traducerea poeziei lui în limbile minorităților naționale din România. Despre el au scris mulți dintre confrații săi și colegii lui scriitori români, precum Lucian Alexiu și Eugen Dorcescu.

Opera lui Vlada Barzin a fost apreciată și confirmată prin câteva premii oferite de confrații săi din Banatul românesc, dintre care amintesc Premiul revistei Knijevni jivot (fond literar Vladimir Ciokov) pentru volumul de versuri Jurământul întinderilor (1987). A fost unul dintre fondatorii cercului literar Krila (Aripi), în satul său natal, unde a trăit cel mai mult timp, scriind și practicându-și meseria.