6 IUNIE 2021

 6. /6 IUNIE 2021 - POEZIE; TEATRU/FILM; GÂNDURI PESTE TIMP

PIERRE CORNEILLE

Pierre Corneille
Date personale
Născut	6 iunie 1606[1][2][3][4]  Rouen, Franța
Decedat	1 octombrie 1684 (78 de ani)[1][2][3][4]  Paris, Regatul Franței
Înmormântat	église Saint-Marcoul de Monceaux-l'Abbaye[*]
Frați și surori	Thomas Corneille[*][5] Antoine Corneille[*]
Cetățenie	Regatul Franței
Etnie	Francezi
Religie	catolicism
Ocupație	dramaturg poet traducător scriitor jurist-poet[*]
Semnătură
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Pierre Corneille (n. 6 iunie 1606,^[1][2][3][4] Rouen, Franța – d. 1 octombrie 1684,^[1][2][3][4] Paris, Regatul Franței) a fost un scriitor francez, unul dintre cei trei mari dramaturgi francezi ai secolului al XVII-lea, alături de Molière și Racine. Supranumit „fondatorul tragediei franceze”, Corneille a produs piese timp de aproape 40 de ani.

Biografie

Corneille s-a născut la 6 iunie 1606 în Rouen, Franța și a început să studieze dreptul la 18 ani. În 1629 va scrie prima sa comedie, Mélite. Piesa a avut mare succes la Paris, drept urmare Corneille a început să scrie piese în mod regulat. În 1634 atenția s-a concentrat asupra lui Corneille, când acesta a fost ales sa scrie versuri cu prilejul vizitei Cardinalului Richelieu la Rouen. Cardinalul l-a observat pe Corneille și l-a ales să se numere printre „Cei cinci poeți”, alături de Guillaume Colletet, Boisrobert, Jean Rotrou, și Claude de Lestoile.

Opere

• Mélite (1629, prima lucrare, comedie)
• Clitandre ou l’Innocence persécutée (1631)
• La Veuve (1632)
• La Galerie du Palais (1633)
• La Suivante (1634)
• La Place royale (1634)
• Médée (1635)
• L’Illusion comique (1636)
• Le Cid (1637)
• Horace (1640)
• Cinna ou la Clémence d'Auguste (1641)
• Polyeucte (1642)
• Le Menteur (1644)
• La Mort de Pompée (1643)
• Rodogune (1644)
• La Suite du Menteur (1645)
• Théodore (1646)
• Héraclius (1647)
• Don Sanche d’Aragon (1649)
• Andromède (1650)
• Nicomède (1651)
• Pertharite (1651)
• Œdipe (1659)
• La Toison d'or (1660)
• Sertorius (1662)
• Sophonisbe (1663)
• Othon (1664)
• Agésilas (1666)
• Attila (1667)
• Tite et Bérénice (1670)
• Psyché (1671)
• Pulchérie (1672)
• Suréna (1674)

POEZII:

Chanson

Si je perds bien des maîtresses,
J'en fais encor plus souvent,
Et mes voeux et mes promesses
Ne sont que feintes caresses,
Et mes voeux et mes promesses
Ne sont jamais que du vent.

Quand je vois un beau visage,
Soudain je me fais de feu,
Mais longtemps lui faire hommage,
Ce n'est pas bien mon usage,
Mais longtemps lui faire hommage,
Ce n'est pas bien là mon jeu.

J'entre bien en complaisance
Tant que dure une heure ou deux,
Mais en perdant sa présence
Adieu toute souvenance,
Mais en perdant sa présence
Adieu soudain tous mes feux (...)

Que la vérité parle au dedans du coeur

Parle, parle, Seigneur, ton serviteur écoute :
Je dis ton serviteur, car enfin je le suis ;
Je le suis, je veux l'être, et marcher dans ta route
Et les jours et les nuits.

Remplis-moi d'un esprit qui me fasse comprendre
Ce qu'ordonnent de moi tes saintes volontés,
Et réduis mes desirs au seul desir d'entendre
Tes hautes verités.

Mais désarme d'éclairs ta divine éloquence ;
Fais-la couler sans bruit au milieu de mon coeur
Qu'elle ait de la rosée et la vive abondance
Et l'aimable douceur.

Vous la craigniez, Hébreux, vous croyiez que la foudre,
Que la mort la suivît et dût tout désoler,
Vous qui dans le désert ne pouviez vous résoudre
A l'entendre parler.

"Parle-nous, parle-nous, disiez-vous à Moïse,
Mais obtiens du Seigneur qu'il ne nous parle pas ;
Des éclats de sa voix la tonnante surprise
Serait notre trépas."

Je n'ai point ces frayeurs alors que je te prie ;
Je te fais d'autres voeux que ces fils d'Israël,
Et plein de confiance, humblement je m'écrie
Avec ton Samuel :

"Quoi que tu sois le seul qu'ici-bas je redoute,
C'est toi seul qu'ici-bas je souhaite d'ouïr :
Parle donc, ô mon Dieu ! ton serviteur écoute,
Et te veut obéïr."

Je ne veux ni Moïse à m'enseigner tes voies,
Ni quelque autre prophète à m'expliquer tes lois;
C'est toi qui les instruis, c'est toi qui les envois,
Dont je cherche la voix.

Comme c'est de toi seul qu'ils ont tous ces lumières
Dont la grâce par eux éclaire notre foi,
Tu peux bien sans eux tous me les donner entières,
Mais eux tous rien sans toi.

Ils peuvent répéter le son de tes paroles,
Mais il n'est pas en eux d'en conférer l'esprit,
Et leurs discours sans toi passent pour si frivoles
Que souvent on en rit.

Qu'ils parlent hautement, qu'ils disent des merveilles,
Qu'ils déclarent ton ordre avec pleine vigueur :
Si tu ne parles point, ils frappent les oreilles
Sans émouvoir le coeur.

Ils sèment la parole obscure, simple et nue ;
Mais dans l'obscurité tu rends l'oeil clairvoyant,
Et joins du haut du ciel à la lettre qui tue
L'esprit vivifiant.

Leur bouche sous l'énigme annonce le mystère,
Mais tu nous en fais voir le sens le plus caché ;
Ils nous prêchent tes lois, mais ton secours fait faire
Tout ce qu'ils ont prêché,

Ils montrent le chemin, mais tu donnes la force
D'y porter tous nos pas, d'y marcher jusqu'au bout ;
Et tout ce qui vient d'eux ne passe point l'écorce,
Mais tu pénètres tout.

Ils n'arrosent sans toi que les dehors de l'âme,
Mais sa fécondité veut ton bras souverain ;
Et tout ce qui l'éclaire, et tout ce qui l'enflamme
Ne part que de ta main.

Ces prophètes en fin ont beau crier et dire,
Ce ne sont que des voix, ce ne sont que des cris,
Si pour en profiter l'esprit qui les inspire
Ne touche nos esprits.

Silence donc, Moïse ! et toi, parle en sa place,
Eternelle, immuable, immense vérité :
Parle, que je ne meure enfoncé dans la glace
De ma stérilité.

C'est mourir en effet, qu'à ta faveur céleste
Ne rendre point pour fruit des désirs plus ardents ;
Et l'avis du dehors n'a rien que de funeste
S'il n'échauffe au dedans.

Cet avis écouté seulement par caprice,
Connu sans être aimé, cru sans être observé,
C'est ce qui vraiment tue, et sur quoi ta justice
Condamne un réprouvé.

Parle donc, ô mon Dieu ! ton serviteur fidèle
Pour écouter ta voix réunit tous ses sens,
Et trouve les douceurs de la vie éternelle
En ses divins accents.

Parle pour consoler mon âme inquiétée ;
Parle pour la conduire à quelque amendement ;
Parle, afin que ta gloire ainsi plus exaltée
Croisse éternellement.

TEATRU/FILM

Sari la navigareSari la căutare

Cidul
Prima pagină a piesei de teatru Le Cid, versiunea din 1637
Informații generale
Autor	Pierre Corneille
Gen	tragedie
Acte	5 (în versuri)
Ediția originală
Titlu original	Le Cid
Data publicării	1648
Limbă originală	franceză
Prima reprezentație	1648 Théâtre du Marais, Paris
Țara premierei	Franța
Personaje
Don Rodrigue Chimène Don Gomès Don Diègue Doña Urraque Don Fernand Don Sanche Elvire Léonor Don Arias Don Alonse
Modifică date / text

Le Cid este o tragedie scrisă de Pierre Corneille și publicată în anul 1636, care marchează un moment crucial în dezvoltarea teatrului francez.

Prezentare

Legenda Cidului, constituită prin secolul al XII-lea, se referă la luptele spaniolilor cu maurii. Figura eroului medieval al Spaniei inspiră poemul „Cîntecul Cidului”, precum și alte poeme epice. Izvorul lui Corneille pentru „Cidul” l-a constituit piesa unui dramaturg spaniol. Cum „Cidul” apare in adevăratul stil tragic, Corneille rămîne, astfel, pictorul măreției și nobleței umane. În această operă, autorul așază în centrul creației ființa umană. Tragedia clasică prezintă un alt tip de erou, care nu mai e victimă a zeilor sau a destinului. Eroii lui Corneille tind să se realizeze, sunt capabili să ia decizii, conducîndu-se de sentimentul cinstei, datoriei și al onoarei. Concepția raționalistă a iubirii în întregime determină faptele săvîrșite de Don Rodrigue și Ximena. Rodrigue și Ximena sunt modele de eroism și de umanitate, amestec de trăiri, manifestate mai sensibil în personajul Ximenei, și în lupta neîncetată a voinței împotriva pasiunii. Sensul moral în această tragedie este că datoria și onoarea ocupă primul loc în viață. Corneille afirmă că „tragedia care pentru subiectul ei este o acțiune măreață, extraordinară, serioasă” și că „izvorul trebuie căutat în istorie sau legendă”. Această operă este de factură clasicistă, deoarece este prezentă regula celor trei unități, cu mici abateri: este o acțiune liniară, ce are loc în unitatea orașului, timp de 36 de ore. Echilibrul compoziției, armoniei, ordinea, claritatea, sobrietatea stilului, vocabularul ales definesc de asemenea clasicismul. Pentru personajul principal - Don Rodrigue - sentimentul onoarei este mai presus decît sentimentul iubirii, deci opera este de factură raționalistă.

Personaje[modificare | modificare sursă]

• Don Fernand - regele Castiliei
• Dona Urraque - (adolescentă), fiica unui rege, îndrăgostită de Don Rodrigue
• Don Diegue - tatăl lui Don Rodrigue
• Don Gomes - tatăl Chimenei, generalul Castiliei
• Don Rodrigue
• Don Sanche - îndrăgostit de Chimene; luptă împotriva lui Rodrigue
• Chimene - fiica lui Don Gomes
• Don Arias
• Don Alonse
• Leonora - guvernanta Donei Urraque
• Elvira - guvernanta Chimenei

CITATE:

1. E-adevărat, sunt tânăr, dar pentru un suflet mare, valoarea nu aşteaptă ca vârsta s-o masoare.

2. După ce ai minţit, îţi trebuie o memorie bună.

3. Cine învinge fără primejdie, triumfă fără glorie.

4. Orgoliul nu este întotdeauna semnul inimilor mari.

5. A te răzbuna cu jumătate de inimă înseamnă să atragi asupra ta dezastrul: fie condamnă, fie încoronează-ţi ura.

6. Dragostea este un tiran care nu cruţă pe nimeni.

7. Timpul este cel mai mare stăpân. El ordonează totul.

8. Exemplul nu este adesea decât o oglindă înşelătoare.

9. Cu cât cel care ofensează este mai drag, cu atât ofensa este mai mare.

10. Dragostea e o plăcere; onoarea e o datorie.

11. Fiecare clipă a vieţii este un pas către moarte.

12. Nu avem parte niciodată de o bucurie perfectă; cele mai fericite succese se împletesc cu tristeţea

13. Când o femeie are darul de a tăcea, are precis şi alte calităţi ieşite din comun.

14. Mincinosul este întotdeauna gata să facă numeroase jurăminte.

15. Emotivitatea în doze normale nu e rea, în doze prea mari nu e bună.