6. /2 IULIE 2021 - GÂNDURI PESTE TIMP
JEAN JACQUES ROUSSEAU
| Jean-Jacques Rousseau | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3][4][5]  Geneva, Republica Geneva(d) |
| Decedat | (66 de ani)[2][3][4][5] Jean-Jacques-Rousseau, Picardie, Franța |
| Înmormântat | cénotaphe de Jean-Jacques Rousseau[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (stop cardio-respirator) |
| Părinți | Isaac Rousseau[*] |
| Căsătorit cu | Thérèse Levasseur[*] (din ) |
| Cetățenie | Republica Geneva[*] |
| Religie | protestantism catolicism protestantism |
| Ocupație | filozof botanist[*] compozitor coregraf[*] scriitor muzicolog[*] literat[*] romancier[*] autobiograf[*] teoretician al muzicii[*] pedagog[*] naturalist dramaturg Encyclopédistes[*] correspondent[*] politolog[*] eseist critic muzical[*] |
| Activitate | |
| Limbi | limba franceză[1] |
| Profesor pentru | Louis Stanislas de Girardin[*] |
| Mișcare/curent literar | contract social, Barocul în muzică |
| Opere semnificative | Émile ou De l’éducation[*] Du contrat social, ou Principes du droit politique[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb | |
Modifică date / text  | |
Jean Jacques Rousseau (n. ,[2][3][4][5] Geneva, Republica Geneva(d) – d. ,[2][3][4][5] Jean-Jacques-Rousseau, Picardie, Franța) a fost un filozof elvețian, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărâtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789.
Date biografice
| . |
28 iunie 1712 - Se naște la Geneva Jean-Jacques Rousseau. Mama sa moare după câteva zile, în urma complicațiilor de la naștere.
1722 - Tatăl lui Rousseau, un ceasornicar falit, fuge din Geneva, pentru a scăpa de datorii, și își abandonează familia.
1728 - Tânărul Rousseau părăsește și el Geneva. O întâlnește pe doamna de Warens, care îi va fi mulți ani protectoare, iubită și substitut de mamă. Sub autoritatea ei, își desăvârșește educația și se convertește la romano-catolicism.
1742 - Rousseau ajunge la Paris, unde prezintă Academiei franceze un sistem numeric de notație muzicală, care este respins.
1743 - Devine secretarul ambasadorului Franței în Republica Veneția.
1745 - Rousseau o întâlnește, la un hotel din Paris, unde aceasta lucra ca menajeră, pe Thérèse Levasseur, cu care va rămâne până la moarte.
1746 - Se naște primul dintre cei cinci copii ai lui Rousseau. Toți au fost dați la orfelinat.
1749 - Îl întâlnește pe Diderot, cu care se împrietenește. Începe să contribuie la Encyclopédie. Află despre un concurs al Academiei din Dijon și se decide să participe cu un eseu despre consecințele nefaste ale progresului artelor și ale științelor asupra moravurilor publice.
1750 - Câștigă premiul Academiei din Dijon și ajunge faimos.
1752 - Compune opera „Ghicitorul satului”.
1754 - Se întoarce la Geneva, unde redobândește cetățenia și reintră în comunitatea calvinistă.
1755 - Academia din Dijon refuză să îi premieze un al doilea eseu despre originea inegalității.
1759 - Enciclopedia este formal interzisă. Relațiile lui Rousseau cu ceilalți enciclopediști se deteriorează.
1761 - Publică Iulia sau noua Eloiză, un roman epistolar, care va avea un succes extraordinar.
1762 - Apar două dintre cele mai importante cărți ale lui Rousseau: Despre contractul social și Emile, un roman pedagogic. Scrie un proiect pentru o Constituție a insulei Corsica. În urma criticilor vehemente la adresa celor două cărți, care au culminat cu interzicerea lor în Franța și la Geneva, Rousseau e nevoit să fugă.
1766 - Ajunge în Anglia, la invitația lui David Hume. Rousseau începe să dea semne de instabilitate mentală. Are senzația că Hume este parte a unei conspirații care vizează uciderea lui.
1767 - Se întoarce în Franța, sub un nume fals. Oficial, nu i se permite intrarea în regat decât în anul 1770, după intervenția unor prieteni pe lângă Rege.
1771 - Întors la Paris, Rousseau începe să organizeze lecturi private ale Confesiunilor. Scandalizată, Madam d'Epinay intervine, cu succes, la poliție, ca lecturile respective să fie interzise.
1772 - Scrie Considerații despre guvernarea Poloniei.
1776 - Starea sănătății lui se înrăutățește continuu, iar relațiile cu prietenii sunt afectate. Începe să scrie texte obsesive, prin care îi acuză pe alții și se justifică pe sine: Rousseau, judecător al lui Jean-Jacques și Revenile – plimbăreț singuratic.
2 iulie 1778 - Moare la Ermenonville, pe domeniul marchizului de Giradin, care îl invitase să stea la el. Este înmormântat pe o insulă artificială de pe lacul domeniului. În 1794, osemintele lui au fost duse la Pantheon, unde se odihnesc și astăzi.
Religie
Rousseau a menținut o profesie a acestei filosofii religioase și a lui Jean Calvin ca om de drept modern pe tot restul vieții sale. [6] Opiniile sale despre religie prezentate în lucrările sale de filozofie pot totuși să lovească pe unii ca fiind discordanți cu doctrinele catolicismului și ale calvinismului.
Deși a lăudat Biblia, a fost dezgustat de creștinismul din ziua sa.[7] Afirmarea lui în Contractul Social că adevărații adepți ai lui Isus nu ar face cetățeni buni ar fi putut fi un alt motiv pentru condamnarea lui Rousseau la Geneva.
În secolul al XVIII-lea a privit pe Dumnezeu doar ca un creator abstract și impersonal al universului, pe care ei îl asemănau cu o mașină uriașă. Riscul lui Deis diferă de tipul obișnuit în intensitatea sa emoțională. El a văzut prezența lui Dumnezeu în creația sa, inclusiv omenirea, care pe lângă influența dăunătoare a societății este bună pentru că Dumnezeu este bun. Rousseau atribuind o valoare spirituală frumuseții naturii anticipează atitudinile romantismului din secolul al XIX-lea față de natură și religie.
Rousseau era supărat că viziunile lui deziste erau atât de condamnate, în timp ce filosofii mai atei au fost ignorați. El s-a apărat împotriva criticilor viziunilor sale religioase în „Scrisoarea către Christophe de Beaumont, Arhiepiscopul de Paris, în care insistă asupra faptului că libertatea de a discuta în chestiuni religioase este în esență mai religioasă decât încercarea de a impune convingerea prin forță”.[8]
Opera
Studii, lucrări de sinteză - filozofice, sociale, literare și de artă
- Discurs asupra științelor și artelor - (1750) - (Premiul Academiei din Dijon)
- Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni - (1755)
- Scrisoare către D'Alembert asupra spectacolelor - (1758)
- Contractul social - (1762)
- Considerațiuni asupra orânduirii din Polonia - (1772)
- Scrisoare despre muzica franceză
Romane
- Émile sau despre educație (roman pedagogic) - (1762)
- Iulia sau noua Eloiză (roman epistolar) - (1761)
Opere - libret și muzică
Pagini confesive
- Rousseau, judecător al lui Jean Jacques - (1776)
- Jean-Jacques Rousseau, traducere și prefață Pericle Martinescu, Confesiuni, București, Editura pentru literatură, 1969, 3 vol.
- Visările unui hoinar singuratic - postum - (1782)
Filosofie
Teoria naturii umane
Primul om care a îngrădit o bucată de pământ, ce s-a gândit să-și spună: „Acesta este al meu!” și a găsit oameni destul de stupizi ca să-l creadă, a fost
adevaratul fondator al societății civile. De la câte crime, războaie și ucideri, de la câte orori și nenorociri nu ar fi putut cineva să salveze omenirea, dacă ar fi tras
țărusul, sau ar fi umplut șanțul, strigând către semenii săi: "Feriți-vă de-a asculta de acest impostor; sunteți pierduți dacă uitați o singură dată că fructele sunt ale
tuturor și pământul nu aparține nimănui.'' - Rousseau 1754
Rousseau l-a criticat Hobbes pentru afirmația precum că '' omul in starea naturală... nu are nici o idee despre bunătate, el trebuie să fie în mod natural cel rău, că el este vicios, deoarece el nu știe virtute".
Dimpotrivă, Rousseau susține că „morala necoruptă” predomină în "starea de natură" și a lăudat admirabila moderare a Caraibenilor în care își exprimă dorința sexuală, în ciuda faptului că ei trăiesc într-un climat cald, ce " întotdeauna pare să inflameze pasiunile”.[9]
Rousseau a afirmat că stadiul de dezvoltare a omului, asociat cu ceea ce el a numit „sălbatici” a fost cel mai bun sau optim în dezvoltarea umană, între extreme mai puțin decât optime ale animalelor brute, pe de o parte și, de extremă a civilizației decadente pe de altă parte. "... Nimic nu este atât de blând precum omul în starea sa primitivă, atunci cand este plasat de natură la o distanță egală de prostia brutelor.[10]
Rousseau scrie despre stadiul de dezvoltare umană asociat cu salbaticii urmatoarele: ''Cu toate că oamenii au devenit mai puțin îngăduitori, și cu toate că mila naturală a suferit deja unele modificări, această perioadă a dezvoltării facultăților umane, menținând o poziție de mijloc între indolența statului nostru primitiv și activitatea capricioasă a egocentrismului nostru, trebuie să fi fost cea mai fericita și mai durabilă epocă.Cu cât mai mult reflectăm asupra ei, cu atât mai mult se constată că această stare a fost câtuși de puțin subiectul celei mai bune răsturnări pentru om. (...) Starea de salbaticie, pare să confirme că rasa umană a fost făcută să rămână în ea întotdeauna; că această stare este o adevărată tinerețe a lumii; și că toate progresele ulterioare au fost în aparență, atât de mulți pași spre perfecțiunea individului, dar, de fapt, spre decăderea speciei.”[11]
Adoptând credința că toate degenerează în mâinile oamenilor, Rousseau a învățat că oamenii ar fi liberi, înțelepti, și buni în starea naturala și, că instinctul și emoțiile, atunci când nu sunt distorsionate de limitările nenaturale ale civilizației, sunt vocile și instrucțiunile naturii la viață bună. ''Sălbaticul nobil'' al lui Rousseau, stă în opoziție directă cu omul de cultură.[12]
Stagiile dezvoltării umane
Rousseau credea că etapa sălbatică nu a fost prima etapă a dezvoltării umane, ci a treia etapă. Rousseau a considerat că această a treia etapă sălbatica de dezvoltare a societății umane a fost un optim între extremele stării animalelor brute și a animalului ca "maimuță-bărbat", pe de o parte și, de extremă a vieții civilizate decadente pe de altă parte. Acest lucru i-a condus pe unii critici să-i atribuie lui Rousseau inventia ideii de sălbatic nobil, referitor la care, Arthur Lovejoy, s-a arătat în mod concludent denaturat de gândirea lui Rousseau.[13][14][15][16]
Expresia „sălbatic nobil” a fost folosita pentru prima dată în 1672 de poetul britanic John Dryden în jocul lui Cucerirea Granadei.[17][18][19]
Rousseau a scris că moralitatea nu a fost un construct social, ci mai degrabă „natural”, în sensul de „înnăscut”, un rod din antipatia instinctivă a omului de a asista la suferință, de unde apar emoțiile de compasiune sau de empatie. Aceste sentimente au fost împărtășite cu animalele a căror existență chiar Hobbes a recunoscut-o.
Contrar cu ceea ce mulți detractori au revendicat, Rousseau niciodată n-a sugerat că oamenii în starea naturală acționează moral; de fapt, termeni precum „dreptate” sau „răutate” sunt inaplicabili societății prepolitice precum a înteles Rousseau.
Moralitatea propriu-zisă, adică, auto-constrăngerea, se poate dezvolta numai prin educație atentă într-un stat civil.
Oamenii, într-o „stare naturală” pot acționa cu toată ferociatea unui animal. Ei sunt buni numai în sensul negativ, în masura în care aceștia sunt auto-suficenți și, prin urmare nu sunt supuși viciilor societății politice. De fapt, omul natural al lui Rousseau este realmente identic cu un cimpanzeu solitar sau cu un urangutan.
Deterioraționist, Rousseau, a propus, cu excepția că, poate pentru câteva momente de echilibru, la început sau, aproape de început, când o relativă egalitate între oameni predomina, civilizația umană a fost dintotdeauna artificială, creând inegalități, invidii și dorințe nenaturale.
Ideile lui Rousseau de dezvoltare a omului au fost extrem interconectate cu forme de meditație.
Potrivit lui Rousseau, acestea au fost dezvoltate prin perfectibilitatea înnascută a omenirii, incluzând judecăți de sine, moralitate, milă și imaginație. Scrierile lui sunt în mod intenționat ambigui în ceea ce privesc formarea acestor procese de la punctul în care, meditația, devine o parte intrinsecă în dezvoltarea umanitatii.[20]
În filosofia lui Rousseau, influenta negativă a societății asupra oamenilor se concentrează pe transformarea iubirii de sine, o iubire de sine pozitivă în mândrie.
Iubirea de sine reprezintă dorința instinctivă a omului de auto-conservare, combinată cu puterea rațiunii umane.
În contrast, iubirea proprie e artificială și, încurajează omul să se compare pe sine cu alții, ceea ce creează o teama nejustificată ce oferă plăcere din durerea altor persoane. Rousseau nu a fost singurul ce a făcut această distincție, Vauvenargues fiind printre ei.
În Discurs asupra științelor și a artelor, Rousseau susține că artele și științele nu au beneficiat de pe urma bunătății oamenilor, pentru că ele nu au aparut din nevoile autentice ale omului ci, ca rezultat al mândriei și orgoliului. Rousseau este de parere că progresul cunoașterii a creat guverne mai puternice și a zdrobit libertatea individuală.
Spre deosebire de opinia optimistă a altor figuri al iluminismului, pentru Rousseau, progresul a fost potrivnic bunăstarii umanității, exceptie făcând cazul în care, se poate contracara prin cultivarea moralității civice și datorie.
Jean Jacques Rousseau - Citate:
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
Hermann Hesse (n. , Calw, Baden-Württemberg, Germania – d. , Montagnola(d), Cantonul Ticino, Elveția) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946. Este faimos pentru romanele sale Der Steppenwolf (Lupul de stepă), Das Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă), Narzis si Goldmund și Siddhartha.
Motivația Juriului Nobel
"pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală și putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice și înalte calități ale stilului"[12].
Date biografice
S-a născut în Calw, un mic orășel în Württemberg, azi Baden-Württemberg, în sudul Germaniei, în familia unor misionari protestanți. Părinții săi s-au cunoscut în India. Tatăl său, Johannes Hesse, era originar din Estonia (născut acolo în 1847, ca fiu al unui medic). Copilăria și tinerețea lui Hesse au fost caracterizate prin precocitate, entuziasm și rebeliune. Până prin anul 1893 viața lui Hesse a fost un șir de transferuri de la o școală la alta, datorate "comportamentului rău" și caracterului ireductibil. Părinții săi au perceput că nu au un copil obișnuit încă din anul 1881. Fiindcă nu mai făceau fața precocității și energiei lui, părinții s-au gândit chiar să îl instituționalizeze sau să îl trimită de acasă.
La începutul Primului Război Mondial a plecat în Elveția, unde a primit cetățenia elvețiană (1923).
Soția sa a fost Maria Bernoulli, descendentă a celebrei familii Bernoulli, fiind stră-strănepoata lui Johann II Bernoulli.
Opera
Singurătatea spirituală a artistului și izolarea de lumea modernă sunt teme frecvente în operele lui Hesse.
Romanele sale, majoritatea psihoanalitice și simbolice, includ Peter Camenzind (1904), Unterm Rad (Sub roată) (1906), Rosshalde (1914) și Demian (1919).
Lupul de stepă (1927), unul dintre cele mai cunoscute și mai complexe romane ale sale, descrie natura duală a umanității. Aceeași temă se regăsește și în Narziss und Goldmund (Narcis și Gură de aur) (1930).
Între scrierile sale se regăsesc Jocul cu mărgele de sticlă (1943) și Siddhartha, povestea unui tânar indian, fiu de brahman, plasată in timpul vietii lui Gautama Buddha, în timp ce acesta își propovăduia învățăturile. Cartea a fost publicată în 1922 și a constituit un roman ilustrativ pentru interesul lui Hesse în studierea budismului.
Finețea și calitatea lirică a prozei lui se regăsesc și în versurile pline de melancolie din Gedichte (Poeme) (1922) și Trost der Nacht (1929). Eseurile sale sunt adunate în Betrachtungen (1928) și Krieg und Frieden (Dacă războiul va continua) (1946).
În 1946 îi este decernat Premiul Nobel pentru Literatură.
Hesse a editat publicațiile März (1907-1912) și Vivos voco (1919-1923).
Scrieri
- 1904: Peter Camenzind
- 1904: Francisc de Assisi ("Franz von Assisi")
- 1906: Sub tavalug ("Unterm Rad")
- 1910: Gertrud
- 1913: India ("Aus Indien")
- 1914: Rosshalde ("Roßhalde")
- 1915: Knulp ("Knulp")
- 1915: Muzica singuraticului ("Musik des Einsamen")
- 1919: Demian (publicat sub pseudonimul Emil Sinclair)
- 1920: Ultima vară a lui Klingsor ("Klingsors letzter Sommer")
- 1922: Siddhartha ("Siddhartha")
- 1927: Lupul de stepă ("Der Steppenwolf")
- 1929: Mângâierea nopții ("Trost der Nacht")
- 1930: Narcis și Gură-de-aur ("Narziß und Goldmund")
- 1930: Călătoria spre soare-răsare ("Die Morgenlandfahrt")
- 1943: Jocul cu mărgele de sticlă ("Das Glasperlenspiel")
Premii
- 1936 - Premiul Gottfried Keller
- 1946 - Premiul Nobel pentru Literatură
- 1946 - Premiul Goethe al orașului Frankfurt
- 1950 - Premiul Wilhelm Raabe
- 1955 - Friedenspreis des Deutschen Buchhandels
| George-Valentin Bibescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, România |
| Decedat | (61 de ani)[1] București, România |
| Părinți | George Bibescu[*] Valentine de Riquet de Caraman[*] |
| Frați și surori | Nadeja Știrbey |
| Căsătorit cu | Martha Bibescu |
| Copii | Valentine Bibesco[*] |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | aviator |
| Modifică date / text | |
George-Valentin Bibescu (n. 3 aprilie 1880, București, d. 2 iulie 1941, București) a fost unul dintre cei mai buni piloți români. Aparține familiei Bibescu.
Biografia
S-a născut la București, pe 3 aprilie 1880. Al treilea copil al soților Bibescu este botezat la Biserica Domnița Bălașa, nași fiindu-i prințesa Vera Lobanov-Rostowski. Primește numele primului născut, mort în 1879; George Valentin Bibescu, nepot al domnitorului Gheorghe Bibescu, pretendent de drept la tronul țării. S-au păstrat puține informații privind copilăria lui. Crâmpeie de amintiri din București și de la Posada, acolo unde se află palatul ridicat de bunicul său, domnitorul Gheorghe Bibescu, pe malul Baiului, nu departe de prăpastiile de la Orăți, zona cea mai dificilă, deosebit de pitorească a cursului râului Prahova. Aici, se pare că a descoperit „ispita adâncimilor", nefrica de înălțime și dragostea de plutire. Îi dăruiește soției sale, Martha, castelul de la Mogoșoaia (care a aparținut lui Constantin Brâncoveanu) a cărui restaurare începe în 1910 și se sfârșește în 1927. Meritul Marthei este de a fi realizat, la 11 km de București, un palat domnesc de secol XVIII.
La 9 mai 1887, tatăl său devine membru de onoare al Academiei de Arme din Paris. Evenimentul este legat de apariția cărții sale „Au Mexique (1862). Combats et retraite des six mille". Lucrarea, apărută într-o ediție de excepție a Editurii Plon și Nourrit, este dedicată foștilor săi camarazi din Corpul expediționar francez. Este supranumit „Cavalerul George", iar suplimentul Le Figaro din 30 aprilie 1887, îl consideră „străinul cel mai francez, cel mai cunoscut și cel mai iubit de noi". Publică un volum de texte politico-sociale și religioase - „Neofit, Metropolite de Hongro-Valachie". Lucrarea poartă o dedicație pentru George Valentin Bibescu. Gheorghe George Bibescu încearcă să insufle fiului său sentimentul de mândrie față de tot ceea ce reprezintă tradiție în familia lor.
Este fondatorul Automobil Clubului Român în 1904. A înființat Clubul Aviatic Român în 1909 și Liga Națională Aeriană în 1912. Între anii 1911-1912, George Valentin Bibescu a deținut funcția de comandant al Școlii de pilotaj de la Cotroceni. De asemenea, în perioada 1920-1923, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român. Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România (1911-1916), și Mare Maestru Onorific al acesteia în anul 1925. În 1930 este președinte al Federației Aeronautice Internaționale.
George-Valentin Bibescu este fondatorul aeroportului Băneasa din București, care a luat naștere pe fosta moșie a mătușii sale, Maria Bibescu, contesă de Montesquiou-Fézensac (azi cartierul Băneasa).
A murit la București la 2 iulie 1941 și este înhumat în biserica „Sfântul Gheorghe” din Mogoșoaia.
George Valentin Bibescu și-a petrecut copilăria în București și la Posada, pe Valea Prahovei, unde tatăl său deținea un castel construit de domnitorul Gheorghe Bibescu. Tatăl său a încercat să îi insufle pasiunea pentru tot ceea ce reprezenta familia sa.
Prințul George Bibescu, fiul domnitorului român, a avut, la rândul său, o viață extraordinară. Educat în Franța, el a servit în calitate de ofițer în corpul de armată trimis de împăratul francez Napoleon al III-lea să îl susțină pe împăratul mexican Maximilian de Habsburg. George Bibescu a câștigat o notorietate imensă în Franța, ca urmare a eroismului său dovedit în Mexic. Memoriile sale au fost publicate în Franța și s-au bucurat de mare succes.
George Valentin Bibescu a moștenit pasiunea tatălui său pentru fapte ieșite din tipare, precum și dragostea față de Franța. În 1902, s-a căsătorit Martha Lahovary. Tatăl ei era ministru de Externe și ambasador al Regelui Carol I, iar pe linie maternă, ea era descendenta domnitorilor fanarioți din familia Mavrocordat. Martha Bibescu a devenit, treptat, o scriitoare faimoasă, poate chiar mai faimoasă decât soțul ei.
În anul 1901, George Valentin Bibescu a fondat Automobil Club Român. La doar trei ani după aceea, el a organizat cursa de mașini București - Giurgiu, în care piloții au circulat cu amețitoarea viteză de 66 de kilometri pe oră. România devenea, astfel, cea de-a șasea țară din lume care organiza raliuri auto.
În 1905, George Valentin și Martha Bibescu au plecat, alături de alți pasionați de automobilism, într-o cursă care i-a dus prin Imperiul Rus și prin Persia.
În 1909, George Valentin Bibescu și-a descoperit o nouă pasiune: aviația. A făcut școala de piloți de la Pau, din Franța. A primit brevetul de pilot cu numărul 20 în Franța, apoi a revenit în România, unde a fondat Clubul Aviatic Român și Liga Națională Aeriană. A fost numit și comandant al Școlii de Piloți de la Cotroceni.
S-a implicat și în Comitetul Olimpic Român, al cărui președinte a devenit în 1914. George Valentin Bibescu a dobândit o faimă considerabilă și în plan internațional. El a devenit președinte al Federației Aeronautice Internaționale. Tot el a fondat și aeroportul Băneasa, amenajat pe o moșie moștenită de la mătușa sa, Maria Bibescu.
El a fost implicat și în masonerie și a devenit Mare Maestru al Marii Loji Naționale a României. A murit în 1941. Martha Bibescu a reușit să plece din România în 1945, după instalarea la putere a primului guvern comunist. Ea a trăit în Franța până în 1973.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu