1. /12 IULIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         1153 - Anastase IV ( Corrado del Suburra), (n.cca. 1073 – 3 December 1154), a fost încoronat Papă.

Papa Anastasie al IV-lea – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Papa Anastasie al IV-lea (+ 3 dec. 1154); nume laic: Konrad de Suburra sau Corrado della Suburra) a fost din 12 iulie 1153 papă al Romei. Numele succesorului lui Eugen al III-lea înseamnă “cel Înviat” (greacă). În 1130 Anastasie (pe atunci episcopul-cardinal de la Sabina) făcuse parte din alegerea dublă din acel an profilându-se ca unul din cei mai înverșunați adversari ai anti-papei Anaclet al II-lea.

În scurtul său pontificat Anaclet a reușit să rezolve conflictul cu Frederic Barbarossa în legătură cu dieceza din Magdeburg ca și cearta privind dieceza engleză York. A dispus restaurarea Pantheonului de la Roma si a confirmat privilegiile de Ordinului religios cavaleresc al Sfantului Ioan de Ierusalim (Ordinul Cavalerilor Ospitalieri).

·        1191 – În timpul celei de-a treia Cruciade, se incheie după doi ani asediul cetatii Acra, garnizoana lui Saladin predandu-se trupelor cruciate conduse de Conrad de Montferrat.

Asediul Acrei din anii 1189-1191
Parte din Cruciada a treia (miniatură din secolul XIII) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cruciada a treia (1189–1192), cunoscută şi sub numele Cruciada regilor, a fost o încercare a liderilor europeni de a recuceri Ţara Sfântă aflată sub ocupaţia lui Saladin (Salāh al-Dīn Yūsuf ibn Ayyūb). cititi mai mult pe ro.wikipedia.org Asediul Acrei a fost cel mai important eveniment al cruciadei a treia, începând pe data de 28 august 1189 și terminându-se pe 12 iulie 1191, și pentru prima dată în istoria cruciadelor regele a fost nevoit să se îngrijească personal de apărarea Țării Sfinte. A fost de asemenea și evenimentul cu cele mai multe pierderi din toată perioada cruciadelor, pentru clasa conducătoare creștină din est.

·         1260 - A avut loc Bătalia de la Kreussenbrunn, unde armata regelui Cehiei, Ottokar cel Mare a infrant fortele armate ale regelui Ungariei.

Bătalia de la Kreussenbrunn (12 iulie 1260) – Battle of King Béla and King Ottokar of Bohemia, Chronica Hungarorum by Johannes de Thurocz, about 1488 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În 1260 a avut loc Bătălia de la Kreussenbrunn între Ottokar și Bela al IV-lea. În armata lui Bela au participat și românii alături de ruteni și pecenegi: “quoque et valachorum…schismaticorum“. Participarea românilor alături de ruteni și pecenegi în armata lui Bela demonstrează că aceștia erau dintre Carpați și Dunăre.

·         1427: Sigismund de Luxemburg a intrat in Tara Romaneasca si s-a indreptat cu armata sa spre Cetatea Severinului, important punct strategic in lupta antiotomana.

·          1470: Turcii captureaza Insula Eubeea (Evia), a doua cea mai mare insulă din Marea Egee. In timpul războiului turco – venețian de 1463-1479 și după un asediu prelungitși lupte sângeroase, orașul bine fortificat  Negroponte (Chalkis) a fostsmuls Veneției impreuna cu  întreaga insulă, cazand în mâinile Imperiul Otoman.

·         1475 -  In fața unui iminent atac otoman, Ștefan cel Mare a recunoscut suzeranitatea lui Matia Corvinul, regele Ungariei și a obținut sprijinul acestuia în lupta împotriva turcilor. La 12 iulie 1475 a fost încheiat tratatul de la Iași, prin care Ștefan cel Mare, domn al Moldovei urma să primească ajutor militar antiotoman în schimbul recunoașterii ca suzeran pe Matia Corvin, rege al Ungariei. Marea victorie in Batalia de la Vaslui (10 ianuarie 1475), repurtată de Ștefan cel Mare asupra turcilor, a rămas fără urmări pe plan strategic, pentru că Veneția, aflată în război cu Imperiul Otoman, a încheiat armistițiu de șase luni cu sultanul. Astfel sultanul Mehmed al II-lea a avut răgazul necesar pentru a cuceri cetățile Caffa, Tana și Mangop din Crimeea.

Însăși Hanatul Crimeei a devenit dependent de Poartă. Astfel turcii obțin un aliat pe celălalt flanc al Moldovei. În situația dificilă creată pentru Moldova, domnul Ștefan solicită sprijin militar monarhilor europeni. Dintre toți conducătorii statelor europene, doar regele Matia Corvin al Ungariei a poruncit o companie antiotomană, în toamna anului 1475, care se va finaliza prin cucerirea Șabațului în Serbia. Ștefan cel Mare reușește să zădărnicească tentativa flotei otomane de a cuceri Cetatea Albă și Chilia, unicile cetăți libere la Marea Neagră. Pericolul otoman se va agrava în timp.

·         1493: A fost publicata Cronica din Nurnberg, unul dintre cele mai bunedocumentate cărți tipărite in Evul Mediu.  Este o parafrază biblica, incluzând povestiri si cronicile mai multor orașe europene, scrisă în latină de către Hartmann Schedel, cu o versiune germanătradusa de Georg Alt. Compiland  mai  multe texte antice sau contemporane autorului, in carte este scrisa o poveste a lumii, bazată pe Geneza și faptele care au avut loc de la nașterea lui Isus Cristos, până la acea data. De asemenea ,aceasta lucrare oferă  multe ilustrații ale orașelor europene șiprima hartă tipărită a Germaniei. Este un incunabul ilustrat scris in limba latina cu caractere gotice. llustratiile sunt variate, infatisand  principi, papi, imagini ale oraselor cunoscute etc. Pentru romani  lucrarea este deosebit de importanta si pentru faptul ca  prezinta, la pagina 270, Valahia si da  informatii privind vechii locuitori, getii care l-au pus pe fuga pe Darius, razboaiele cu romanii, originea latina a limbi vorbite de valahi, dar si rolul lui Iancu de Hunedoara in victoriile asupra turcilor.

·         1543 - Regele Henric al VIII al Angliei se căsătoreşte cu cea de-a şasea şi ultima sa sotie, Catherine Parr a Hampton Court Palace.

Henric al VIII-lea (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Henric s-a căsătorit pentru ultima dată cu văduva Catherine Parr în 1543. Ea l-a ajutat să se împace cu fiicele lui, Lady Mary și Lady Elizabeth. În 1544 un act al Parlamentului a repus fiicele regelui în linia de succesiune după Eduard, Prinț de Wales.

Catherine Parr. – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Catherine Parr s-a născut în jurul anului 1512, fiind cunoscută în istorie ca a șasea – și ultima – soție a regelui Angliei Henric al VIII-lea. A fost inițial căsătorită cu un anume Sir Edward Borough, după moartea căruia s-a recăsătorit cu un alt bărbat, pe nume Sir John Neville, Lord de Latimer. Și acesta a murit curând, în 1543, lăsând-o văduvă pentru a doua oară. Cu toate că Catherine Parr se îndrăgostise de Thomas Seymour (fratele lui Jane Seymour), a trebuit să răspundă atenției pe care i-o acorda Henric.

Pe 12 iulie 1543, la numai un an de la excuția lui Catherine Howard care a fost cea de-a cincea soție a lui Henric, cei doi s-au căsătorit, pe când Henric avea 52 de ani și Catherine Parr 31. Cu toate că a fost o mamă adoptivă bună pentru copiii lui Henric, între ei au apărut discordii pe teme religioase, încât într-o bună zi, Henric chiar a dat ordin să fie arestată, dar s-a răzgândit atunci când ea s-a încuiat în dormitorul ei plângând în hohote. Henric al VIII-lea a murit pe 27 ianuarie 1547, ceea ce i-a permis lui Catherine să se căsătorească, în același an, cu Thomas Seymour. Catherine Parr a murit în septembrie 1548, ca urmare a unor complicații survenite după o naștere.

·         1561: Este sfintita Catedrala Sfântul Vasile din Moscova.

·         1562:  Diego de Landa,  Episcop in Yucatan, dispune arderea cărţilor  sacre ale poporului Maya.

·         1580 - A fost publicata Biblia Ostrog , una dintre cele mai timpurii imprimari ale Bibliiei într-o limbă slavă.

The Ostrog Bible on Commons – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Biblia Ostrog a fost una dintre cele mai vechi traduceri est- slave a Bibliei şi prima ediţie completă tipărită a Bibliei în slavonă , cu asistenţă din partea Printul rutean Konstantin Ostrogski . Biblia Ostrog este unica printre Bibliile slavone Vechiul Testament fiind tradus, nu din ebraica ci din Septuaginta din greaca. Această traducere a cuprins şaptezecisişase cărţi ale Vechiului şi Noului Testament şi un manuscris al Codex Alexandrinus.

Modern picture showing the creation of the Ostroh Bible in 1581 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

·         1776 - James Cook a început cea de-a treia călătorie a sa în jurul lumii, cea în care își va pierde viața.

James Cook – portret de Nathaniel Dance-Holland, circa 1775, expus la
Muzeul Maritim Naţional din Greenwich – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

James Cook (n. 7 noiembrie 1728 – d. 14 februarie 1779) a fost un explorator, navigator și cartograf englez ce a ajuns la rangul de căpitan în Marina Regală. Cook a realizat hărți detaliate ale insulei Newfoundland înainte de a realiza trei expediții în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei și Insulele Hawaii, precum și prima circumnavigare a Noii Zeelande.

Cook s-a alăturat flotei comerciale britanice ca adolescent și s-a alăturat Marinei Regale în 1755. A luat parte la Războiul de șapte ani și a explorat și cartografiat cea mai mare parte a intrării în Râul Sfântul Laurențiu în timpul asediului orașului Quebec. Acest lucru a atras atenția Amiralității și Royal Society. Acest lucru a venit într-un moment crucial atât al carierei lui Cook cât și al explorărilor maritime britanice, ceea ce a condus la sarcina de comandant al navei HMS Endeavour în 1766 în prima din cele trei expediții în Pacific.

Traseele celor trei călătorii ale lui Cook. Prima călătorie este marcată cu roşu, a doua cu verde iar a treia cu albastru. Ruta echipajului lui Cook de după moartea acestuia este marcată cu linia albastră întreruptă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În acele călătorii Cook a navigat mii de kilometri în mari zone necartografiate ale Globului. A cartografiat teritorii din Noua Zeelandă până în Hawaii în cel mai mare detaliu și la o scară ce nu a mai fost atinsă până atunci. În timpul acestor călătorii de descoperire a explorat și numit teritorii și a cartografiat insule și zone de coastă pentru prima dată pe hărțile europene. A demonstrat calități de marinar, aptitudini de explorator și cartograf, curaj fizic și capacitatea de a-și conduce oamenii în condiții vitrege.

Cook a fost ucis în Hawaii în timpul unei altercații cu băștinașii în timpul celei de-a treia călătorii de explorare în Pacific în 1779. A lăsat în urmă o moștenire de cunoștințe științifice și geografice ce au influențat succesorii săi inclusiv în secolul al XX-lea iar numeroase memoriale i-au fost dedicate în toată lumea.

·   1859 - Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat Ordonanţa de înfiinţare a Oficiului Central de Statistică Administrativă, precursor al actualului Institut Național de Statistica, sub conducerea lui Dionisie Pop Martian. A fost una dintre primele instituţii publice înfiinţate după Unirea de la 24 ianuarie 1859 şi unul dintre cele mai vechi oficii statistice din Europa.

Pe parcursul existenţei sale, instituţia s-a numit, pe rând: Direcţia de Statistică Generală a Statului (1892), Institutul de Statistică Generală a Statului (1925), Institutul Central de Statistică (1936), Direcţia Centrală de Statistică (1951), Comisia Naţională pentru Statistică (1989), Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice (1998) şi Institutul Naţional de Statistică (2001).

Imediat după înfiinţare, a fost realizat şi primul recensământ al populaţiei, desfăşurat în 1859/1860, care a oferit primele date referitoare la populaţie şi la aspecte ale vieţii social-economice din cele două provincii româneşti unite. Au urmat Recensământul stabilimentelor industriale, realizat în 1863, reprezentând prima cercetare de nivel naţional dintr-o ţară europeană şi recensămintele populaţiei din 1899 şi 1912, Recensământul General al Populaţiei României (1930), Recensământul General al României (1941), care a avut ca principal obiectiv inventarierea întreprinderilor industriale, Recensământul Agricol (1941), Recensământul Populaţiei şi Locuinţelor (1966, 1977, 1992, 2002, 2011), Recensământul General Agricol (2002-2003, 2010).

În 1913, a luat fiinţă învăţământul statistic universitar, prin Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (1913), iar în 1930 s-a înfiinţat Şcoala de Statistică, care a devenit, în 1941, Institutul de Statistică al Universităţii Bucureşti (1941).

·        1906 - Alfred Dreyfus – după aproape 12 de ani de la condamnarea sa în afacerea Dreyfus – a fost reabilitat.

Alfred Dreyfus – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alfred Dreyfus (n. 9 octombrie 1859 – d. 12 iulie 1935) a fost un ofițer francez de origine evreiască, condamnat pe nedrept în anul 1894 pentru trădare de țară, la deportare pe viață, din pricina unor documente care s-au dovedit false, și care erau menite să-l acopere pe adevăratul vinovat, maiorul Ferdinand Walsin Esterhazy⁠. În epocă, cazul a fost un scandal major, denumit afacerea Dreyfus.

Convins de nevinovăția lui Dreyfus, scriitorul Emile Zola a publicat pe 13 ianuarie 1898, pe prima pagină a ziarului L’Aurore, un articol intitulat: J’accuse, adresat președintelui Republicii, Félix Faure, în care ataca cu asprime conducerea țării și așa numita afacere Dreyfus, fapt ce a condus la confruntări aprinse și la o reînviere a antisemitismului.

Dreyfus a fost condamnat la 22 decembrie 1895 la degradare militară — sentință adusă la îndeplinire la 5 ianuarie 1896 în curtea Școlii militare din Paris — și la deportare pentru muncă forțată în Ile du Diable (Insula Diavolului), iar în anul 1899, cu ocazia rejudecării procesului, la 10 ani de închisoare, fiind grațiat la 19 septembrie 1899 de președintele Émile Loubet și reabilitat abia la 12 iulie 1906.

·    1937 - Expoziția Mondială de la Paris: Guernica lui Pablo Picasso a fost expusă pentru prima dată publicului.

Pablo Picasso – Guernica (1937) – Museo Nacional de la Reina Sofia, Madrid – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Guernica este o pictură de 349,3 x 776,6 cm realizată în 1937 de pictorul Pablo Picasso. Guernica este dedicat orașului basc Guernica, bombardat de aviația germană în timpul războiului civil din Spania. Această operă marchează începutul angajării politice a artistului. Guernica a fost expusă la Prado, după revenirea acesteia în Spania, în urma restaurării democrației, dar a fost mutată ulterior la Museo Reina Sofia, unde a fost găsit un spațiu expozițional mai mare pentru imensa pânză.

·         1941: Al doilea război mondial: Prima manifestare oficială a Alianței pentru formarea unei coaliții antifasciste, acordul anglo-sovietic de ajutor reciproc.

* 1943 - Wehrmachtul și Armata Roșie au început Bătălia de la Prohorovka, una din cele mai mari bătălii cu tancuri din al Doilea Război Mondial.

Bătălia de la Prohorovka (12 iulie 1943) – A German soldier inspects a T-34 tank knocked out at Pokrovka that is still smoldering. Pokrovka is 40 kilometres (25 mi) southwest of Prokhorovka – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Prohorovka (12 iulie 1943) s-a dat pe Frontul de Est în al Doilea Război Mondial ca parte a Bătăliei de la Kursk (5 iulie – 23 august 1943) din Uniunea Sovietică (circa 435 km sud de Moscova). În principal, Armata a 4-a Panzer a Wehrmachtului s-a ciocnit cu Armata a 5-a Gardă Tancuri din cadrul Armatei Roșii. A fost una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istoria militară.

La 5 iulie 1943, Oberkommando der Wehrmacht a lansat Operațiunea Citadela. Scopul înaltului comandament german era cel de a distruge considerabilele forțe sovietice din proeminența Kursk. Distrugerea Armatei Roșii de pe câmpul de luptă ar fi redat Wehrmachtului inițiativa strategică pe Frontul de Est. Operațiunea urma să fie efectuată de cinci armate germane, care urmau să prindă într-o manevră de clește de fiecare parte a proeminenței Kursk.

Comandamentul Suprem sovietic, Stavka, a prevăzut atacul german și a pregătit o defensivă în adâncime, conform teoriei militare a operațiunilor în profunzime. Mareșalul sovietic Gheorghi Jukov l-a convins pe Iosif Stalin că Armata Roșie trebuie să rămână în defensivă și să provoace lupte de uzură cu armata germană. După ce forțele germane aveau să fie suficient de uzate de defensiva sovietică, sovieticii aveau să-și folosească rezervele operaționale într-o contraofensivă care să distrugă primele linii germane.

În Bătălia de la Kursk (5 iulie – 23 august 1943), forțele germane au fost oprite pe sectorul nordic Oriol. În sud însă, formațiunile din Wehrmacht și Waffen-SS au reușit o pătrundere mai adâncă, apropiindu-se de Prohorovka. Armata Roșie a fost obligată să-și angajeze rezervele mai curând decât ar fi dorit. Ciocnirea de blindate care a urmat a avut loc la 12 iulie 1943 și a devenit cunoscută ca una din cele mai mari bătălii de tancuri din istorie.

Ea a fost punctul de cotitură al ofensivei germane de încercuire a forțelor sovietice în proeminența Kursk. Asaltul german a eșuat în realizarea obiectivului său. Sovieticii au reușit să câștige o serie de ciocniri și i-au împiedicat pe germani să le rupă liniile, dar atacurile sovietice asupra pozițiilor germane au fost și ele respinse. La sfârșitul bătăliei ambele armate suferiseră pierderi grele. Sovieticii au pierdut mai mulți oameni, dar resursele umane operaționale și strategice, precum și rezervele materiale au permis Armatei Roșii să păstreze inițiativa strategică și operațională.

·         1954: Consiliul Economic si Social al ONU a recomandat primirea Romaniei in Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO). 

·         1960: Franța a acceptat să acorde independența statelor Nigeria, Volta Superioară, Coasta de Fildeș, Ciad, Africa Centrală și Congo.

·     1962 - Trupa The Rolling Stones debutează la Clubul Marquee din Londra.

A trade ad for the 1965 Rolling Stones’ North American tour – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În octombrie 1960 Mick Jagger și Keith Richards, foști colegi de școală, s-au întâlnit pe peronul gării din orașul lor natal, Dartford. Împreună cu Dick Taylor au format grupul Little Boy Blue & The Blues Boys. Doi ani mai târziu, în iunie 1962, au înființat trupa The Rolling Stones (după piesa “Rollina”½ Stones Blues”, interpretată de Muddy Waters).

La 12 iulie 1962 are loc primul concert la Marquee club din Londra. Grupul era format din Mick Jagger (voce), Keith Richards (chitară solo), Ian Stewart (pian), Brian Jones (chitară ritmică), Dick Taylor (bass) și Tony Chapman (tobe). În 1963, casa de discuri Decca și directorul ei artistic Dick Row, celebru pentru refuzul de a-i înregistra pe Beatles, a înregistrat primul lor single.

* 1983 - Vizita oficială de prietenie în Etiopia a lui Nicolae Ceaușescu.

·         1987: Jefuirea Depozitului de Valori Knightsbridge - Hoții au plecat cu o pradă în valoare de aproximativ 66 de milioane de dolari (echivalentul a aproximativ 130 de milioane de dolari 2012). În august a fost arestat italianului Valerio Viccei, care mai târziu a scris o carte despre jaf.

·         1990: Liderul sovietic Boris Eltin demisioneaza din Partidul Comunist al URSS. Boris Elţîn a fost unul dintre cei mai importanti lideri comunisti sovietici inainte de prabusirea URSS.

·         1999: Un versant al Muntelui Retezat s-a prabusit peste mai multe cladiri ale Coloniei de muncitori Santier 3 a sucursalei Raul Mare-Retezat a SC Hidroconstructia SA Bucuresti, din judetul Hunedoara, provocand moartea a 13 persoane. 

·         2000: La Manila a fost semnat un acord de stabilire a relațiilor diplomatice între Filipine și RPD Coreeană.

·         2000: Modulul rus „Zvezda", al treilea element al Stației Spațiale Internaționale (ISS), a fot amplasat pe orbită, la numai zece minute după decolarea rachetei purtătoare Proton-K de pe cosmodromul Baikonur din Kazahstan.

* 2003 - A luat naștere proiectul ro.wp, versiunea românească a proiectului Wikipedia.

foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Wikipedia în limba română (abreviată uneori „ro.wp”) este versiunea în limba română a Wikipediei și a fost editată pentru prima dată pe 12 iulie 2003. La 12 iulie 2020, ora 15:30 (ora României), pe ro.wp există 410.248 articole scrise și 527.356 utilizatori înregistrați.

·         2005: Albert al II-lea de Monaco, insotit de familia regala, a primit binecuvântarea unui  arhiepiscop la ceremonia solemnă de incoronare  ca print de Monaco. Ceremonia a avut un caracter simbolic, deoarece prinţul, care şi-a asumat regenţa în ultimele zile ale tatalui sau  Rainier, a urcat pe  tron după moartea tatălui său la 6 aprilie.

·         2006 - A inceput Războiul din Liban din 2006 dupa ce Hezbollahul şiit libanez a capturat doi soldaţi israelieni la frontiera israeliano-libaneză si a trecut frontiera dintre Liban si Israel, atacand armata israeliană și orașele israeliene de la frontiera.

Războiul din Liban din 2006, denumit și Războiul dintre Israel și Hezbollah, cunoscut în Liban ca Războiul din iulie și în Israel ca Al doilea război libanez, a fost un conflict militar care a avut loc în Liban și în nordul Israelului. Principalii participanți au fost grupările paramilitare Hezbollah și armata israeliană. Conflictul a început pe 12 iulie 2006 și a continuat până când o încetare a focului ordonată de Organizația Națiunilor Unite a intrat în vigoare la 14 august 2006, deși în mod oficial s-a încheiat la 8 septembrie 2006, când Israelul a ridicat blocada navală impusă asupra Libanului.

Conflictul a fost declanșat de un atac cu rachete al militanților Hezbollah lansat asupra unor autovehicule Humvee care patrulau pe partea israeliană, dincolo de gardul care marca granița. Ca urmare a ambuscadei, 3 soldați au murit. Alți doi soldați, despre care s-a crezut inițial că au fost uciși sau răniți grav, au fost luați de Hezbollah în Liban. Încă cinci au fost uciși într-o încercare eșuată de salvare. Israelul a răspuns cu un atac aerian și cu focuri de artilerie asupra unor ținte din Liban care au avariat infrastructura civilă libaneză, inclusiv Aeroportul Internațional Rafic Hariri (despre care Israelul a afirmat că a fost folosit pentru importul de armament și pentru aprovizionare), cu o blocadă aeriană și navală, și cu o invazie terestră în sudul Libanului. Hezbollah a lansat mai multe rachete asupra nordului Israelului și a atras armata israeliană într-un război de guerilă de pe poziții întărite.

Cel puțin 1300 de oameni și-au pierdut viața din cauza conflictului, cei mai mulți fiind cetățeni libanezi, infrastructura civilă libaneză a fost grav avariată și au fost dislocați aproximativ un milion de libanezi și 300.000 – 500.000 de israelieni. După încetarea focului, unele părți din sudul Libanului nu au mai putut fi locuite din cauza bombelor cu dispersie israeliene neexplodate.

Pe 11 august 2006 Consiliul de Securitate al ONU a aprobat în unanimitate Rezoluția 1701/2006 într-un efort de a pune capăt ostilităților. Rezoluția, care a fost aprobată de ambele guverne, libanez și israelian, în zilele următoare, a cerut dezarmarea Hezbollahului, retragerea Israelului din Liban, precum și folosirea armatei libaneze și a unei mai mari forțe temporare ONU (UNIFIL) în sud. UNIFIL a primit un mandat extins, care a inclus și permisiunea de a folosi forța pentru a se asigura că aria sa de operațiuni nu este folosită pentru activități ostile și pentru a se apăra de eventualele atacuri care i-ar fi afectat capacitatea de exercitare a atribuțiilor. Armata libaneză a luat în primire sudul Libanului începând cu data de 17 august 2006. Blocada a fost ridicată pe 8 septembrie 2006.

Pe 1 octombrie 2006 cea mai mare parte a trupelor israeliene se retrăsese din Liban, iar ultimele dintre acestea au continuat să ocupe satul Ghajar aflat de o parte și de alta a graniței. În timpul scurs de la adoptarea Rezoluției 1701/2006, atât guvernul libanez, cât și UNIFIL au declarat că nu vor dezarma organizația Hezbollah. Cei doi soldați capturați, despre a căror soartă nu se cunoștea nimic, au fost returnați în Israel pe 16 iulie 2008 ca parte a schimbului de prizonieri dintre Israel și Hezbollah.

·         2007: Bao Xishun, omul cel mai inalt din lume, avand o inaltime de 2,36 metri, s-a insurat la varsta de 56 de ani,in cadrul unei ceremonii traditionale care a avut loc in orasul chinez Erdos din Mongolia interioara. Bao Xishun, un cioban din China, a fost recunoscut de catre Guinness World Records ca fiind cel mai inalt om din lume, pozitie pe care a detinut-o pana in 17 septembrie 2009, cand a fost depasit de turcul Sultan Kösen, care a fost omologat de către Guinness World Records, cu o inaltime de 2.47 m. Mireasa acestuia, Xia Shujuan, in varsta de 29 ani , masura 1,68 metri inaltime. 

Bao Xishun, omul cel mai inalt din lume, avand o inaltime de 2,36 metri – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Nașteri

·         1468: Juan del Encina, poet, dramaturg spaniol (d. 1530)
* 1533: Antonio Possevino (n. 12 iulie 1533, Mantova - d. 26 februarie 1611, Ferrara) a fost un preot iezuit italian, teolog, autor spiritual și polemic. Este cunoscut mai cu seamă pentru misiunile diplomatice întreprinse ca legat pontifical în țări din Scandinavia și Europa de Răsărit. A fost mediator între regele Ștefan Báthory și țarul Ivan cel Groaznic în anul 1582.

După finalizarea studiilor secundare la Mantova, Possevino merge la Roma (1550) unde frecventează cercuri intelectuale. Cardinalul Ercole Gonzaga îl ia ca secretar și preceptor al nepoților săi, Francesco și Scipione. Împreună cu ei călătorește și urmează cursuri de filosofie la Padova (1557) și la Napoli (1559).

În iulie 1559 era din nou la Padova. Predicile lui Benedetto Palmio îi schimbă viața și-l îndreaptă spre vocația religioasă. Prietenia cu Gagliardi îl conduce în Compania lui Isus. Amândoi sunt admiși la 29 septembrie 1559, la Roma, de către Diego Lainez. După câteva săptămâni de noviciat urmează studii teologice la Colegiul Roman. Și-a întrerupt studiile întrucât a fost trimis (1560) de către Lainez la vechiul său protector, ducele Emmanuel-Philibert, pentru a obține o susținere financiară necesară fondării unui colegiu în Piemont.

Papa Grigore al XIII-lea, inițiatorul calendarului gregorian, i-a încredințat medierea împăcării dintre împăratul Rudolf al II-lea și Ștefan Báthory. Principalul punct litigios era legat de stăpânirea cetății Sătmarului. Negocierile s-au desfășurat la Cașovia.^[5] Regele Báthory l-a însărcinat ca în drum spre Cașovia să treacă prin Transilvania, spre a negocia înființarea unui colegiu iezuit la Cluj, ce va deveni nucleul Universității din Cluj. Datorită prestigiului lui Ștefan Báthory, care își păstrase titlul de principe al Transilvaniei, Possevino a obținut autorizarea colegiului din partea administrației transilvănene, care era condusă de înalți funcționari, în majoritate protestanți. Tot Possevino l-a convins pe Ștefan Báthory să nu mai aștepte sosirea iezuiților de la Universitatea din Padova la colegiul clujean, ci să trimită 11 profesori iezuiți de la Universitatea din Vilnius (înființată tot de Ștefan Báthory), în frunte cu fostul rector Jakub Wujek, care a devenit primul rector al Universității din Cluj.^[6]

Raportul său întocmit cu această ocazie, intitulat Transilvania, a fost editat de istoricul Andrei Veress în anul 1913 și reeditat de mai multe ori.^[7] Publicarea raportului lui Possevino a iscat o polemică între profesorii Nicolae Iorga și Zenovie Pâclișanu pe marginea existenței unui mitropolit român la Alba Iulia înainte de Mihai Viteazul

După moartea protectorului său Ștefan Báthory în anul 1586 Possevino a fost retras din serviciul diplomatic de către generalul iezuit Claudio Acquaviva. I s-a interzis prezența la Roma, din cauza implicării sale politice, și a fost exilat pe teritoriul venețian. Possevino s-a stabilit la Padova, unde a continuat să conducă exercițiile spirituale ignațiene, influențând astfel vocația episcopului și sfântului Francisc de Sales, ce era acolo student la drept. În cele din urmă, a inițiat la Padova proiectul științific de asamblare și organizare a bibliotecii de învățături catolico-ortodoxe pe care le va aduna în enciclopedia Bibliotheca selecta (1593), dedicată papei Clement al VIII-lea și regelui Sigismund al III-lea Vasa. Secțiunile sale au fost examinate cu atenție de către cei mai importanți profesori ai Colegiului Roman precum Christopher Clavius și Robert Bellarmin. Compendiul teologic Apparatus Sacer (1603–1606) a apărut un deceniu mai târziu la Veneția. În timpul anilor 1590, în timp ce era ocupat cu activitatea de bibliograf, el a fost activ și în activitatea pastorală în orașul natal Mantua și la curtea ducelui Vincenzo Gonzaga. Două misiuni cu privire la statutul iezuiților în Franța l-au readus în contact cu regele Henric al IV-lea al Franței.

Antonio Possevino

Date personale Născut 10 iulie 1533[1]  Mantova, Ducatul de Mantova[*][2][1]  Decedat 26 februarie 1611 (77 de ani)[3][4][5][6]  Ferrara, Statele Papale[2][1]  Frați și surori Giovanni Battista Possevino[*][2]  Religie Biserica Romano-Catolică  Ocupație diplomat

·         1596: Mihail I Fiodorovici Romanov (în rusă: Михаи́л Фёдорович Рома́нов, Mihail Fiodorovici Romanov; n. 12 iulie 1596 – d. 13 iulie 1645) a fost primul țar rus din dinastia Romanov. El a fost fiul lui Fiodor Nikitici Romanov (devenit apoi patriarhul Filaret) și al Kseniei. Domnia lui a marcat finalul Timpurilor Tulburi.

Mihail a fost ales în unanimitate țar al Rusiei de adunarea națională la 21 februarie 1613, dar delegații consiliului i-au găsit pe tânărul țar și pe mama lui la mănăstirea Ipatiev de lângă Kostroma abia pe 24 martie. La început, Marta a protestat, crezând că fiul ei este prea tânăr pentru o funcție atât de grea, în vremuri atât de dificile. În cele din urmă, Mihail a acceptat tronul.

Alegerea lui Mihail și urcarea lui pe tron stau la baza legendei lui Ivan Susanin, dramatizată de compozitorul rus Mihail Glinka în opera O viață pentru țar.

Capitala era într-o stare atât de jalnică la acea vreme încât Mihail a trebuit să aștepte câteva săptâmâni la mănăstirea Troița, la 120 km distanță, înainte să poată locui la Moscova. El a fost încoronat la 22 iulie 1613. Suedia și Polonia au fost îndepărtate în urma păcii de la Stolbovo (17 februarie 1617) și de armistițiul de la Deulino (1 decembrie 1618). Cel mai important rezultat al armistițiului de la Deulino a fost întoarcerea din exil a tatălui țarului, care a preluat sarcinile guvernării până la moartea sa în octombrie 1633, Mihail ocupând o poziție secundară. 

Pictură de Grigori Ugriumov reprezentându-l pe Mihai la 16 ani primind coroana la mănăstirea Ipatiev în 1613

Țarul Mihail a suferit toată viața din cauza unei răni la picior (cauzată de un accident de călărie din tinerețe), și în ultima parte a vieții nu a mai putut să meargă. El s-a bazat foarte mult pe sfetnicii săi, care uneori erau oameni capabili și cinstiți, cum a fost tatăl lui, dar alteori erau corupți, cum ar fi rudele sale din partea mamei, din familia Saltîkov. El s-a căsătorit de două ori, prima oară cu prințesa Maria Vladimirovna Dolgorukova în 1624, care a murit după patru luni de la căsătorie, și apoi în 1626 cu Eudoxia Streșneva (1608–1645), care i-a născut 10 copii. Nereușita lui Mihail de a-și căsători fiica, Irina a Rusiei cu contele Valdemar Christian de Schleswig-Holstein, fiu morganatic al regelui Christian al IV-lea al Danemarcei, consecință a refuzului celui din urmă să accepte convertirea la ortodoxie, l-a afectat grav și a contribuit la grăbirea morții sale la 12 iulie 1645.  Cele mai importante funcții în stat (prikazuri) erau Posolski Prikaz (ministru de externe) și Razriadnî Prikaz (cancelarie a Dumei și departament de personal al administrației centrale și regionale, care includea comanda armatei). Aceste funcții erau esențiale în luptele dintre diversele facțiuni boierești, astfel că ele nu erau deținute prin tradiție de boieri, ci de diaci (funcționari de carieră).

Primul conducător al Posolski Prikaz sub domnia lui Mihail I al Rusiei a fost Piotr Tretiakov până când a murit în 1618; el a dus o politică de alianță cu Suedia împotriva Poloniei. Următorul, Ivan Gramotin avea o reputație de polonofil; această numire a fost necesară pentru a aduce eliberarea din captivitate a lui Filaret. La jumătatea anilor 1620, Filaret a început pregătirile de război împotriva Poloniei; Gramotin a decăzut din grațiile țarului, a fost concediat și trimis în exil în 1626. Aceeași soartă a fost împărtășită de Efim Telepnev în 1630 și de Fedor Lihaciov în 1631: ei au încercat să atenueze atitudinea agresivă a lui Filaret. Ivan Griaziov, numit în 1632, a fost promovat din rândul al doilea al birocrației pentru a îndeplini poruncile lui Filaret. După moartea lui Filaret și a lui Griaziov, postul a fost preluat din nou de Gramotin în 1634 și, după retragerea acestuia din urmă în 1635, de Lihaciov, cursul general fiind unul către pace.

Razriadnî Prikaz a fost condus mai întâi de Sîdavnî Vasiliev; Filaret l-a înlocuit cu tovarășul lui de captivitate Tomilo Lugovskoy, dar acesta l-a supărat la un moment dat pe Filaret și a fost exilat. În 1623 Fedor Lihaciov a fost făcut conducător al Prikazului până când s-a mutat la Posolski Prikaz, iar în 1630 Razriadul a fost dat lui Ivan Gavrenev, un administrator remarcabil, care a ținut acest post vreme de 30 de ani.

Mihail I

Date personale Nume la naștere Mihail Fiodorovici Romanov Născut 12 iulie 1596 Moscova, Rusia Decedat 14 iulie 1645 (49 de ani) Moscova, Rusia Înmormântat Cathedral of the Archangel[*]  Părinți Patriarch Philaret of Moscow[*] Xenia Shestova[*]  Căsătorit cu Maria Vladimirovna Dolgorukova Eudoxia Lukianovna Streșneva Copii Alexis al Rusiei Cetățenie  Țaratul Rusiei  Religie Biserica Ortodoxă  Ocupație monarh  Apartenență nobiliară Titluri Tsar of All Russia[*] (27 martie 1613–1645) Familie nobiliară Casa Romanov Țar al tuturor Rusiilor Domnie 21 februarie 1613 – 12 iulie 1645 Încoronare 22 iulie 1613 Predecesor Vladislav I Succesor Alexis

·         1675: Evaristo Felice Dall'Abaco, compozitor și violonist italian (d. 1742). Opera muzicală a lui Dall’Abaco cuprinde 6 culegeri tipărite, compuse între 1708 și 1735. Ea cuprinde 24 de sonate pentru vioară, 12 triosonate, 12 concerti da chiesa și mai multe concerti grossi și pentru vioară. Deși în mare parte necunoscută, opera lui instrumentală este apreciată ca exelentă.
* 1730: Josiah Wedgwood (n. 12 iulie 1730, Burslem, Staffordshire – d. 3 ianuarie 1795, Etruria, England) a fost un ceramist englez, inovator al tehnicii industriale a ceramicii de artă.

Wedgwood a fost cel mai mic dintre 12 copii. Familia lui a deținut Churchyard Pottery în Anglia. După moartea tatălui său a învățat meseria ceramicii. Lui îi este atribuită industrializarea muncii olăritului, iar el a fost unul dintre primii industriași, care au introdus marketingul strategic. Fabrica de porțelan Wedgwood există ca parte a companiei consorțiului WWRD United Kingdom Ltd. până în prezent.

Wedgwood nu a fost interesat numai de îmbunătățirea lutului, ci, a încercat de asemenea, să îmbunătățească modelarea prin leant la modelele antice. El a creat, de asemenea, așa-numitele reliefuri, numite Jasperware, realizate în două straturi colorate, de obicei, alb pe albastru, și făcute în stil antic. Un exemplu de astfel de vase este Portland Vase.

După ce Josiah Wedgwood, a avut un succes destul de mare cu fabricile sale din ceramică, arhitectul englez Joseph Pickford (1734-1782) a construit pentru el între anii 1767-1770 Etruria Works și Etruria Hall din Staffordshire, unde a trăit și lucrat până la moartea sa. În 1768 a inventat faianța, Wedgwoodware, numită după el, iar în 1782 un pirometru. Pentru pirometru a creat, de asemenea, o scală de temperatură adecvată, Scala Wedgwood.

Josiah Wedgwood a fost oponent al aboliționismului. El a fost prieten cu aboliționistul Thomas Clarkson. Pentru a pune în aplicare această mișcare umană, Wedgwood a prezentat medalion „Am I Not a Man and a Brother?” (Nu sunt eu un om și frate?), care arată pe un sclav negru, îngenunchiat în lanțuri, cu mâinile împreunate.^[1] Josiah Wedgwood a fost bunicul lui Charles Darwin (1809–1882).

Josiah Wedgwood (Gravură după un tablou de George Stubbs)

·         1812: Mirza Fatali Akhundov, scriitor și filozof azer (d. 1878)

·         1813: Claude Bernard, medic și fiziolog francez (d. 1878)

·         1817: S-a nascut scriitorul si filosoful american Henry David Thoreau; (d. 1862).

·         1822 - S–a născut Milton Waldo Hanchett, inventator american al scaunului de dentist (m.28.12.1904).

·         1828: Nikolai Cernîșevski, filosof materialist rus (d. 1889)

·         1852: Hipólito Yrigoyen, politician argentinian, al 19-lea și 21-lea președinte al Argentinei (d.1933)

·         1854 -  S-a născut George Eastman, inventator american (d. 1932)

George Eastman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

George Eastman (12 iulie 1854 – 14 martie 1932) s-a născut în orășelul Waterville, statul New York, din confederația Statele Unite ale Americii. Este inventatorul suportului fotosensibil flexibil, pelicula de nitroceluloză, în anul 1884. Aceasta a făcut posibilă construcția de aparate de fotografiat mai mici, ușoare, portabile. Frații Lumière folosesc această descoperire pentru invenția lor, cinematograful, pelicula fiind elementul indinspensabil.

* 1856: Gisela Louise Marie, Prințesă Imperială și Arhiducesă de Austria(12 iulie 1856 – 27 iulie 1932) a fost a doua fiică și copilul cel mare în viață al împăratului Franz Joseph al Austriei și al împărătesei Elisabeta. Titlul ei german a fost Gisela Louise Marie, Erzherzogin von Österreich, Prinzessin von Bayern.

Arhiducesa Gisela de Austria, c. 1860

Deși botezată Gisella (cu dublu L), ea și-a scris numele cu un singur L. A fost numită după o strămoașă habsburgă din secolul al X-lea. Ca și sora ei mai mare și fratele ei mai mic, Gisela a fost crescută de bunica paternă, Prințesa Sofia de Bavaria. A avut o relație foarte strânsă cu fratele ei mai mic, Prințul Rudolf, al cărui suicid a afectat-o foarte puternic.

Tatăl ei a păstrat unele articole personale ale familiei, cum ar fi prima pereche de pantofi purtată de fiecare dintre copiii săi. Printre aceste amintiri a fost și un poem scris pentru el de tânăra Gisela de Crăciun - poemul a fost declarat a fi elementul cel mai prețuit din această colecție. Arhiducesa Gisela a fost, de asemenea, cunoscută pentru picturile sale din ultimii ani.

La 20 aprilie 1873 s-a căsătorit cu Prințul Leopold de Bavaria, fiul Prințului Regent Luitpold de Bavaria și al Arhiducesei Augusta de Austria. Cei doi tineri erau verișori de gradul al doilea.

În conformitate cu o scrisoare către mama sa scrisă în 1872, împăratul Franz Josef a vrut o căsătorie între fiica sa și prințul Leopold, deoarece existau atât de puțini prinți catolici disponibili la momentul respectiv și ei îl doreau pe singurul pe care îl puteau da Giselei (pe care o numea "fata noastră dragă") cu încredere. Un an mai târziu ea a născut primul ei copil, Elisabeta Marie, și a avut patru copii în total. A fost bine întâmpinată la München de familia soțului ei și a locuit la palatul Leopold din Schwabing; strada opusă palatului a fost numită Giselastraße în onoarea ei în 1873.

Gisela și Leopold au avut patru copii:

• Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria (1874–1957), care s-a căsătorit cu Otto Ludwig Philipp Graf von Seefried auf Buttenheim
• Prințesa Auguste Maria de Bavaria (1875–1964), care s-a căsătorit cu Joseph August, Arhiduce de Austria
• Prințul Georg de Bavaria (1880–1943), care s-a căsătorit cu Arhiducesa Isabella de Austria
• Prințul Konrad de Bavaria (1883–1969), care s-a căsătorit cu Prințesa Bona Margherita de Savoia-Genova

Gisela a fost profund implicată într-o varietate de probleme sociale și politice și a fondat organizații de caritate pentru a sprijini oamenii săraci, orbi și surzi, organizații în care ea a avut un rol activ.

În timpul Primului Război Mondial a făcut un spital militar în palatul ei în timp ce soțul ei a fost un mareșal pe frontul de est. Când a izbucnit Revoluția în 1918, toată familia ei a fugit din oraș, dar Gisela a rămas și a luat parte la alegerile din 1919 pentru Adunarea Națională de la Weimar, unde femeilor de peste 20 de ani li s-a permis să voteze pentru prima dată.

Gisela și soțul ei au sărbătorit nunta de aur în 1923. Soțul ei a murit în 1930 și Gisela i-a supraviețuit numai doi ani; a murit la vârsta de 76 de ani, la München, la 27 iulie 1932 și a fost înmormântată lângă Prințul Leopold.

Arhiducesa Gisela a Austriei

Prințesă Gisela de Bavaria

Date personale Nume la naștere Gisella Louise Marie von Österreich  Născută 12 iulie 1856 Laxenburg, Austria Decedată 27 iulie 1932 (76 de ani) Munchen, Bavaria Înmormântată St. Michael's Church, Munich[*]  Părinți Franz Joseph al Austriei Elisabeta, împărăteasa Austriei  Frați și surori Prințul Rudolf al Austriei Arhiducesa Sofia a Austriei Arhiducesa Marie Valerie de Austria  Căsătorită cu Prințul Leopold de Bavaria Copii Prințesa Elisabeta Prințesa Auguste Prințul Georg Prințul Konrad Cetățenie  Austria  Religie Biserica Catolică  Ocupație consort[*] filantroapă[*] politiciană  Apartenență nobiliară Titluri Arhiduce prințesă Familie nobiliară Casa de Habsburg-Lorena Grand Mistress of the Order the Starry Cross[*]  Domnie 10 septembrie 1898 – 21 noiembrie 1916 Predecesor Elisabeta, împărăteasa Austriei Succesor Zita de Bourbon-Parma

* 1867: Angelo Maria Dolci (n. 12 iulie 1867, Civitella d'Agliano, Italia - d. 13 septembrie 1939, Roma) a fost un arhiepiscop romano-catolic și cardinal italian, diplomat al Sfântului Scaun

Născut la Civitella d'Agliano într-o familie originară din Orvieto, a intrat la seminarul din Bagnoregio în 1879 la vârsta de 12 ani. Apoi a intrat la Academia Pontificală Ecleziastică.

Hirotonit preot la vârsta de 22 de ani, la 5 iunie 1890, s-a făcut cunoscut superiorilor săi prin remarcabila sa inteligență și calitățile sale umane, astfel încât, la doar 32 de ani (19 aprilie 1900) a fost numit episcop de Gubbio de către papa Leon al XIII-lea.

Angelo Maria Dolci

Date personale Născut 12 iulie 1867[1]  Italia  Decedat 13 septembrie 1939 (72 de ani)[1]  Civitella d'Agliano, Italia  Cetățenie  Regatul Italiei  Religie Biserica Catolică  Ocupație diplomat preot catolic[*

* 1868: Stefan Anton George (n. 12 iulie 1868, Bingen am Rhein - d. 4 decembrie 1933, Locarno) a fost poet, editor și traducător german, promotor al simbolismului.

Stefan George frecventează cercul lui Mallarmé, al prerafaelițilorenglezi, participă la "Pleiada simboliștilor" și este influențat de Nietzsche. Versurile sale sunt marcate de un ezoteric neoromantic. Evocând miturile și istoria într-un limbaj poetic rafinat, are ca temă pricipală conflictul dintre păgânism și creștinism, dintre spiritul elenisticși cel catolic medieval.

Poezie:

• 1890: Imnuri ("Hymnen");
• 1891: Pelerinaje ("Pilgerfahrten");
• 1892: Elagabalus ("Algabal");
• 1895: "Die Bücher der Hirten- und Preisgedichte, der Sagen und Sänge und der Hängenden Gärten"
• 1897: Anul sufletului ("Das Jahr der Seele");
• 1900: Covorul vieții și cântece de vis și moarte ("Der Teppich des Lebens und die Lieder von Traum und Tod");
• 1901: Abecedarul ("Die Fibel");
• 1903: Zile și fapte ("Tage und Taten");
• 1907: "Maximin. Ein Gedenkbuch"
• 1907: Al șaptelea inel ("Der siebente Ring");
• 1914: "Der Stern des Bundes";
• 1917:Războiul ("Der Krieg");
• 1921: Trei cântece ("Drei Gesaenge: An die Toten, Der Dichter in Zeiten der Wirren, Einem jungen Führer im ersten Weltkrieg");
• 1928: Imperiul cel nou ("Das neue Reich");
• 1927 - 1934: Opere complete ("Gesamtausgabe der Werke").

Stefan George

Date personale Născut 12 iulie 1868[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Büdesheim[*], Germania[12]  Decedat 4 decembrie 1933 (65 de ani)[2][13][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Minusio[*], Elveția[14]  Cetățenie  Germania  Ocupație poet scriitor lingvist traducător  Limbi limba italiană limba franceză limba germană[1]   Specie literară poezie   Note Premii Premiul Goethe[*

·         1870: Louis al II-lea, Prinț de Monaco (n. 12 iulie 1870, Baden-Baden – d. 9 mai 1949, Monaco) a fost al 11-lea suveran Prinț de Monaco de la 26 iunie 1922 până la moartea sa. Titulatura oficială era Son Altesse Sérénissime le Prince Louis II.

Născut drept Louis Honoré Charles Antoine Grimaldi în Baden-Baden, Germania, a fost singurul copil al lui Albert I, Prinț de Monaco(1848–1922) și a soției acestuia, Lady Mary Victoria Hamilton (1850-1922). Mama lui a fost fiica lui William Alexander, al 11-lea Duce de Hamilton și a Prințesei Marie Amélie Elizabeth Caroline de Baden.

Louis s-a născut în primul an de căsnicie al părinților săi. Mamei sale, o tânără de 19 ani, nu-i plăcea Monaco și a fost nefericită cu soțul ei. La scurtă vreme ea a a părăsit țara permanent și mariajul a fost anulat în 1880. Louis a crescut în Germania alături de mama sa, tatăl vitreg, contele (mai târziu Prinț) Tassilo Festetics von Tolna, și sora vitregă, Maria-Mathilde. Nu și-a văzut tatăl până la vârsta de 11 ani când a fost obligat să se întoarcă în Monaco pentru a fi pregătit pentru viitoarele îndatoriri regale.

Tatăl lui Louis, Prințul Albert I, a fost o personalitate dominantă care a transformat Monaco într-un centru cultural și unde realizările intelectualilor erau recunoscute în toată lumea. Nefericit, locuind cu tatăl său distant și rece, imediat ce a devenit suficient de mare, Louis a plecat în Franța înrolându-se la Academia Militară Saint-Cyr. Patru ani mai tîrziu, după ce a absolvit, a cerut să lupte cu Legiunea străină în războaiele coloniilor din Africa.

În timp ce era în Algeria, a întâlnit-o pe Marie Juliette Louvet (1867–1930), o cântăreață de cabaret.^[1] Juliette avea doi copii, Georges și Marguerite, cu fostul ei soț, fotograful francez Achille Delmaet. Prințul Louis s-a îndrăgostit însă tatăl său nu i-a permis să se căsătorească. S-a afirmat că Louis și-a ignorat tatăl și s-a căsătorit cu Juliette în 1897, totuși nu există nici o evidență pentru această afirmație. Fiica lor nelegitimă, Charlotte Louise Juliette, s-a născut la 30 septembrie 1898 la Constantine, Algeria. Nu există nici o mențiune pentru Marie Juliette Louvet în biografia autorizată a nepotului ei, Rainier al III-lea, Prinț de Monaco, care a fost monegasc prin naționalitate însă prin genealogie a fost francez, mexican, italian, german, scoțian și englez.

În 1908 Louis s-a întors acasă lăsând în spate amanta și copilul. La izbucnirea Primului Război Mondial el s-a re-înrolat în armata franceză dovedindu-se a fi unul dintre cei mai remarcabili soldați ai celei de-a cincea Armate. A fost făcut Mare Ofițer al Legiunii de Onoare și în cele din urmă a devenit general de brigadă.

O criză politică s-a ivit deoarece, fără nici un alt moștenitor, tronul Monaco ar fi urmat să treacă la vărul primar al lui Louis, Wilhelm, duce de Urach, un nobil german care era fiul mătușii Prințului Albert, Printesa Florestine de Monaco. Pentru a împiedica acest lucru, în 1911 s-a adoptat o lege prin care era recunoscută fiica nelegitimă a lui Louis drept moștenitoare a acestuia și ca făcând parte din familia regală.

Mai târziu această lege a fost invalidă conform statutului din 1882. Astfel, o altă lege a fost adoptată în 1918 prin care s-a modificat statutul pentru a permite adoptarea unui moștenitor, cu drepturi de succesiune. Charlotte a fost adoptată în mod oficial de către Louis în 1919 și a devenit Charlotte Louise Juliette Grimaldi, Prințesă de Monaco și ducesă de Valentinois.

Wilhelm, Duce de Urach, plasat astfel mai în spate în linia de succesiune la tronul din Monaco, a fost ales ca rege al Lituaniei pentru câteva luni în 1918, fiind cunoscut sub numele de Mindaugas al II-lea. El a renunțat la pretenția sa asupra principatului în 1924, trecând drepturile asupra altor veri francezi care coborau, de asemenea, din familia Grimaldi, conții de Chabrillan.

La sfârșitul Primului Război Mondial, guvernul francez a forțat abdicarea Mariei-Adelaide, Mare Ducesă de Luxemburg, o altă țară mică vecină cu Franța, pe motiv de legături personale cu Germania, legături considerate inadmisibile imediat după război.

La 27 iunie 1922, Prințul Albert I a murit la Paris. Louis Grimaldi i-a succedat la tron sub numele de Louis al II-lea, Prinț de Monaco.

În timp ce domnia sa nu a atins măreția domniei tatălui său, Louis al II-lea a lăsat o amprentă de neșters pe micul principat. În 1924 s-a format Clubul de Fotbal Monaco și în 1929 a avut loc primul Grand Prix de Monaco, o cursă de automobile câștigată de Charles Grover (aka "Williams"), la volanul unui Bugatti pictat în ceea ce avea să devină celebra culoarea verde pentru cursele britanice.

El a colectat artefacte aparținând lui Napoleon I, care sunt în prezent asamblate și afișate la Muzeul Napoleon de la Palatul Regal din Monte Carlo.

În special în primii ani ai domniei Prințului Louis, el a dobândit reputația de probitate administrativă: a obținut plecarea lui Camille Blanc, care a condus o perioadă îndelungată Cazinoul din Monte Carlo, despre care existau întrebări cu privire la administrarea afacerilor cazinoului.

În 1931, prestigiul vieții culturale din Monaco a primit un impuls atunci când a fost angajat René Blum pentru a forma "Ballet de l'Opéra à Monte-Carlo". Chiar înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1939, a fost construit un stadion mare și modern de fotbal unde s-au desfășurat Jocurile Mondiale Universitare.

Louis al II-lea

Prinț de Monaco

Date personale Nume la naștere Louis Honoré Charles Antoine Grimaldi  Născut 12 iulie 1870 Baden-Baden, Germania Decedat 9 mai 1949 (78 de ani) Monaco Înmormântat Catedrala Sfântul Nicolae din Monaco[*]  Părinți Albert I, Prinț de Monaco Mary Victoria Douglas-Hamilton  Frați și surori György Festetics[*] Maria Matilda Festetics de Tolna[*]  Căsătorit cu Ghislaine Dommanget Copii Prințesa Charlotte, Ducesă de Valentinois Cetățenie  Monaco  Religie catolicism  Ocupație personal militar[*] politician  Apartenență nobiliară Titluri Prinț de Monaco[*] Familie nobiliară Casa Grimaldi Domnie Domnie 27 iunie 1922 – 9 mai 1949 Predecesor Albert I Succesor Rainier III

·         1876: Max Jacob, poet francez (d. 1944)

·       1882 - S-a născut Traian Lalescu, matematician român, membru al Academiei Române (d. 1929)

Traian Lalescu în 1920 (la 38 de ani) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Traian Lalescu (n. 12 iulie 1882 (S.N. 24 iulie), București – d. 15 iunie 1929, București) a fost un academician și matematician român, profesor universitar la București și la Timișoara. A fost primul rector al Școlii Politehnice din Timișoara. Personalitate proeminentă a școlii matematice românești. Are contribuții în multiple domenii ale matematicii pure și aplicate. Este unul din fondatorii teoriei ecuațiilor integrale. Este autorul primei lucrări importante de sinteză în acest domeniu din literatura ştiinţifică universală, a lăsat numeroase studii în domeniile ecuațiilor funcționale, seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii.

·         1884: Amedeo Modigliani, pictor și sculptor italian (d. 1920)

·         1884: Louis B. Mayer, producător ruso-american de film (d. 1957)
* 1886: Jean Pierre Hersholt (n. 12 iulie 1886 – 2 iunie 1956) a fost un actor născut în Danemarca care a trăit în Statele Unite, unde a lucrat timp de șaptesprezece ani la emisiunea radiofonică Dr. Christian. Mai este cunoscut pentru rolul bunicului lui Heidi (Shirley Temple) din Heidi.^[2]

A jucat în 75 de filme mute și 65 cu sunet (140 în total) și a regizat patru filme. Pentru contribuțiile sale aduse filmului a primit de două ori Premiul Oscar onorific, în 1940 și 1950, fiind președintele Academiei Americane de film timp de patru mandate, între 1945 și 1949.^[3] În onoarea sa a fost înființat Premiul Umanitar Jean Hersholt, acordat pentru „persoane din industria cinematografică ale căror eforturi umanitare au adus beneficii industriei”.^[4] Are două stele pe Hollywood Walk of Fame, una pentru activitatea cinematografică pe 6501 Hollywood Boulevard și una pentru radio la 6701 Hollywood Boulevard.

A tradus peste 160 de basme de Hans Christian Andersen în limba engleză grupate în șase volume ca The Complete Andersen în 1949, aflate în prezent la Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii, fiind considerate unele din cele mai bune traduceri ale operelor lui Andersen.^[5] A fost numit cavaler al ordinului Dannebrog în 1948 și datorită acestora

Jean Hersholt

Rosemary DeCamp și Jean Hersholt în Dr. Christian

·         1892: Bruno Schulz, pictor polonez de origine evreu (d. 1942)

·         1895: Richard Buckminster ("Bucky") Fuller (n. 12 iulie 1895 – d. 1 iulie1983)^[15] a fost un vizionar, designer, arhitect, poet, autor și inventatoramerican. Fuller este cel mai bine cunoscut pentru inventarea domului geodezic, iar pe plan social ca fiind cel de-al doilea președinte al organizației Mensa.^[16]

De-a lungul întregii sale vieți, Fuller a fost intens preocupat de întrebarea "Are umanitatea vreo șansă de a supraviețui suficient de mult și de plin de succes pe planeta Pământ și dacă "da" cum o va face?" Considerându-se el însuși un individ obișnuit, fără modalități financiare deosebite și fără titluri academice ^[17], Fuller a ales deliberat devotarea vieții sale acestei cauze. A căutat mereu să descopere ceea ce ar putea face un individ obișnuit, așa cum se considera, pentru a îmbunătății condițiile de trai a majorității omenirii acolo unde organizații mari și puternice precum guverne sau companii private nu erau capabile de a o face.

Urmărind cu tenacitate de-a lungul întregii sale vieți ideile sale majore, Fuller a scris și publicat peste 30 de cărți, fiind și cel care a propus și popularizat termeni așa cum sunt "Spaceship Earth" ("Nava spațială Pamânt"), ephemeralization ("efemeralizare")și synergetics("sinergetică"). De asemenea, a lucrat și realizat numeroase invenții, sau a perfecționat altele, mai ales în domeniul arhitecturii și al designului industrial, dintre care cea mai cunoscută este domul geodezic. Uneori, substanțele din clasa specială de compuși ai carbonului cunoscute ca fulerene mai sunt numite și buckyballs, întrucât structura acestora este foarte similară cu suprafața domurilorgeodezice.

Mai târziu în viața sa, după ce a lucrat pe conceptele sale de mai multe decenii, Fuller a realizat o vizibilitate publică considerabilă. El a călătorit în lume pentru prezentarea de prelegeri, și a primit numeroase titluri Doctor Honoris Causa. Cele mai multe din invențiile sale, cu toate acestea, nu au fost niciodată aplicate în producție, iar el a fost puternic criticat; în cele mai multe domenii el a încercat să influențeze, cum ar fi arhitectura, sau pur și simplu a fost respins ca un utopist fără speranță. Susținătorii Fuller, pe de altă parte, susțin că munca lui nu a primit încă atenția pe care le merită. Conform filosofului N.J.Slabbert, Fuller a avut un stil obscur scris, care a împiedicat de circulație a ideilor sale  Buckminster Fuller a fost un activist timpuriu pentru mediul înconjurător. Fiind conștient de resursele finite pe care natura le putea oferi, a promovat un principiu pe care l-a numit "efemeralizare"— prin care, în esență, conform futuristului si discipolului sau Stewart Brand, Fuller se referea la "a face mai mult cu mai putin."^[21] Resursele ca și materialul care se arunca din produsele brute puteau fi reciclate pentru a face produse mai valoroase, crescand astfel eficienta intregului proces. Fuller a mai introdus și sinergetica, un limbaj metaforic pentru comunicarea experiențelor folosind concepte geometrice, cu mult înainte ca termenul sinergie sa devina popular.  În 1943, industriașul Henry J. Kaiser i-a cerut lui Fuller să dezvolte un prototip pentru o mașină mai mică, iar Fuller a creat o mașină cu cinci locuri; mașina nu a intrat în stadiile de producție și dezvoltare.

O altă idee a lui Fuller a fost proiectarea alternativă harta Dymaxion. Designul acesteia servea scopului de a arăta continentele Pământului cu deformări minime atunci când sunt proiectate sau imprimate pe o suprafață plană. Fuller zbura frecvent, traversând diverse fusuri orare. Cele trei ceasuri ale sale erau notorii: unul pentru zona în care se afla; altul pentru zona de unde plecase; și altul pentru zona unde se îndrepta. La mijlocul anilor '80, acest obicei devenise deja anacronic, deoarece Casio și alții începeau să producă ceasuri digitale care arătau ora din orice zonă a lumii unde cineva dorea, fără efortul de a reseta ceasul (aceste ceasuri sunt setate la Coordinated Universal Time și arată acea ora plus ora zonei selectate; ceasurile controlate prin radio mai noi simplifică procesul.)

Richard Buckminster Fuller

Date personale Nume la naștere Richard Buckminster Fuller  Născut 12 iulie 1895[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Milton[*], SUA[10][11]  Decedat 1 iulie 1983 (87 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Los Angeles, SUA[12][13][14][15]  Înmormântat Cimitirul de pe Muntele Auburn[*]  Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer)  Părinți Richard Buckminster Fuller[*][16] Caroline Wolcott Andrews[*][16]  Căsătorit cu Anne Hewlett[*][16]  Copii Allegra Fuller Snyder[*]  Cetățenie  SUA  Ocupație arhitect inventator scriitor diarist[*] profesor universitar[*] om de știință poet artist artist plastic[*] inginer filozof  Activitate Domiciliu Maine   Alma mater Universitatea Harvard Bates College[*] Milton Academy[*]   Organizație Universitatea Washington din St. Louis[*] Southern Illinois University Carbondale[*]   Influențat de Alfred Korzybski[*], Bertrand Russell   Cunoscut pentru Dom geodezic, Spaceship Earth, efemerizare, sinergetică Premii Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] Humanist of the Year[*] (1969) Frank P. Brown Medal[*] (1960) Medalia de Aur AIA[*] (1970) Medalia Regală de Aur[*] (1968) St. Louis Literary Award[*] (1976) Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*] Profesor pentru Thomas Myers[

·         1904: S-a nascut Pablo Neruda (pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto) ( d. 23 septembrie, 1973), poet, ambasador și om politic chilian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971.

·         1909: S-a născut  în comuna Vitănești (județul Teleorman) marele  filosof şi eseist român de origine aromana Constantin Noica; (d. 4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu). Din octombrie 1940 activează la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român , Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie.
Anii domiciliului forțat, deținut politic (1949 – 1964). În perioada 1949 – 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964. Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). S-a  stins din viață la 4 decembrie 1987si a  fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica. Intre operele sale se remarca :“Sentimentul românesc al fiinţei”, “Creaţie şi frumos în rostirea românească”, “Devenirea întru fiinţă, vol. I: Incercarea asupra filozofiei tradiţionale”; “vol. II: Tratat de ontologie”).

În perioada 1949 - 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai târziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”.

Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Opere antume

• 1934 - Mathesis sau bucuriile simple
• 1936 - Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant
• 1937 - De caelo
• 1940 - Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou
• 1943 - Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecării
• 1944 - Pagini despre sufletul românesc
• 1944 - Jurnal filosofic
• 1962 - Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica
• 1969 - Douăzeci și șapte de trepte ale realului
• 1969 - Platon: Lysis (cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni si lucruri)
• 1970 - Rostirea filozofică românească
• 1973 - Creație și frumos în rostirea românească
• 1975 - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești
• 1975 – Despărțirea de Goethe
• 1978 - Sentimentul românesc al ființei
• 1978 - Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan.
• 1980 - Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului
• 1981 - Devenirea întru ființă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei tradiționale; vol. II: Tratat de ontologie
• 1984 - Trei introduceri la devenirea întru ființă
• 1986 - Scrisori despre logica lui Hermes

Opere postume

• 1988 - De Dignitate Europae
• 1990 - Jurnal de idei
• 1990 - Rugați-vă pentru fratele Alexandru
• 1992 - Simple introduceri la bunătatea timpului nostru
• 1992 - Eseuri de duminică
• 1992 - Introducere la miracolul eminescian
• 1997 - Manuscrisele de la Cîmpulung
• 1998 - Echilibrul spiritual. Studii și eseuri (1929-1947))

Publicistică

• 1994 - Semnele Minervei, publicistică, volumul I, ediție de Marin Bucur
• 1996 - Între suflet și spirit, publicistică, volumul II, ediție de Marin Bucur
• 2003 - Moartea omului de mâine. Publicistică volumul III, ediție de Marin Bucur
• 2007 - Despre lăutărism^[6]  

  Constantin Noica
  Date personale
  Născut	12 iulie 1909 Vitănești, Regatul României
  Decedat	4 decembrie 1987 (78 de ani) Sibiu, Republica Socialistă România
  Părinți	Grigore Noica și Clemența Casasovici[2]
  Căsătorit cu	Wendy Muston
  Copii	Alexandrina (căsătorită Alexandra-Noica Wilson), Răzvan (părintele Rafail)[3]
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	scriitor, eseist, filozof și poet
  Limbi	limba română[1]
  Studii	Facultatea de Filosofie și Litere din București
  Activitatea literară
  Activ ca scriitor	interbelică, postbelică
  Mișcare/curent literar	Trăirism, fenomenologie
  Operă de debut	în revista liceului „Spiru Haret”, Vlăstarul, în 1927
  Opere semnificative	Devenirea întru ființă - Tratat de ontologie
  Influențe[ascunde] Upanishade, Platon, Goethe, Hegel, Martin Heidegger, Nae Ionescu și Mihai Eminescu
  A influențat pe[ascunde] Vasile Dem Zamfirescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru, Sorin Lavric, Andrei Cornea si Cătălin Cioabă
  Note
  Premii	Premiul Herder
  Membru post-mortem al Academiei Române

·         1912: S-a nascut Nicolae Steinhardt (Nicolae Dela Rohia), preot si scriitor roman. 
S-a nascut in comuna Pantelimon, intr-o familie de evrei destul de instarita, tatal sau, inginer si arhitect, fiind proprietarul unei fabrici de cherestea. Intre 1919- 1929, urmeaza cursurile primare la scoala ”Clementa“, iar cursurile liceale la ”Spiru Haret“ in Bucuresti, unde l-a avut coleg pe Constantin Noica. Dupa ce si-a luat bacalaureatul, s-a inscris la Universitatea Bucuresti, in 1934 luandu-si licenta in Drept si Litere. Tot in acelasi an, a publicat, sub pseudonimul Antisthius, extrase din ”Caracterele lui La Bruyere”. In 1936, si-a sustinut doctoratul in drept constitutional, dupa care a plecat intr-o calatorie mai lunga prin Europa. S-a reintors acasa in 1939 si a inceput sa lucreze la Revista Fundatiilor Regale. Dupa ce in 1959 a refuzat sa depuna marturie impotriva lui Constantin Noica, a fost condamnat la 13 ani de munca silnica pentru ”crima de uneltire contra ordinii sociale“. Acest moment i-a schimbat destinul, pentru ca in 15 martie 1960, in inchisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat, nas de botez fiindu-i Emanuel Vidrascu, fost sef de cabinet al maresalului Antonescu, iar martori Alexandru Paleologu, doi preoti catolici, doi preoti uniti si unul protestant. A fost eliberat in 1964, dar cum a continuat sa se revolte impotriva regimului comunist a fost nevoit sa lucreze ca incarcator-descarcator pana in 1969 cand a suferit un accident si a stat spitalizat mai multe luni. A reinceput sa scrie si sa publice in revistele ”Secolul 20” si ”Viata Romaneasca”. S-a calugarit in 1980, la 16 august, de catre I.P.S. Teofil Herineanu, arhiepiscopul Clujului, si a ajuns la manastirea Rohia din Maramures, pe care nu a mai parasit-o pana la sfarsitul vietii, in 29 martie 1989. 

·         1913: Willis Lamb, fizician american (d. 2008)
* 1916: Ludmila Mihailivna Pavlicenko (în ucraineană Людмила Михайлівна Павліченко; în rusă Людмила Михайловна Павличенко; Ludmila Mihailovna Pavlicenko; n. 12 iulie 1916 – d. 10 octombrie 1974) a fost o lunetistă sovietică din cel de-al doilea Război Mondial. Creditată cu 309 victime, ea este considerată cea mai de succes femeie lunetist din istorie

Ludmila Mihailovna Pavlicenco (Людмила Михайловна Павличенко)
Date personale
Nume la naștere	Людмила Михайловна Белова
Născută	12 iulie 1916 Bila Țerkva, Imperiul Rus
Decedată	10 octombrie 1974 (58 de ani) Moscova, URSS
Înmormântată	Cimitirul Novodevicii[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Număr de copii	1
Cetățenie	URSS
Ocupație	lunetist istoric personal militar[*]
Studii	Q56709587[*]
Activitate
A luptat pentru	Uniunea Sovietică
Ramura	Armata Roșie
Ani de serviciu	1941 – 1953
Gradul	Maior
Unitatea	Divizia a 25-a
Bătălii / Războaie	Al doilea Război Mondial Bătălia de la Odessa Bătălia de la Sevastopol
Ocupații ulterioare	Commitetul Sovietic al Veteranilor de război
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Lenin Erou al Uniunii Sovietice

·         1928: Elias James Corey, chimist american, laureat Nobel
* 1928: Hayden White (n. 12 iulie 1928,^[5][6][7][1] Martin[*], Tennessee, SUA^[8][1] – d. 5 martie 2018,^[9][6][7] Santa Cruz, SUA) a fost un istoric, filozof al istoriei și un teoretician american, ale cărui contribuții în domeniul istoriografiei sunt fundamentale. White a fost asociat cu abordarea postmodernistă a contribuțiilor sale.  

LUCRĂRI PUBLICATE

• The Fiction of Narrative: Essays on History, Literature, and Theory, 1957-2007. Baltimore: The Johns Hopkins University Press. 2010. Ed. Robert Doran
• Figural Realism: Studies in the Mimesis Effect. Baltimore: The Johns Hopkins University Press. 1999.^[10]
• "Historiography and Historiophoty", The American Historical Review, Vol. 93, No. 5 (Dec., 1988), pp. 1193–1199.
• The Content of the Form: Narrative Discourse and Historical Representation. Baltimore: The Johns Hopkins University Press. 1987.
• "Historical Pluralism", Critical Inquiry, Vol. 12, No. 3 (Spring, 1986), pp. 480–493.
• "The Question of Narrative in Contemporary Historical Theory", History and Theory, Vol. 23, No. 1 (Feb., 1984), pp. 1–33.
• "The Politics of Historical Interpretation: Discipline and De-Sublimation", Critical Inquiry, Vol. 9, No. 1, The Politics of Interpretation (Sep., 1982), pp. 113–137.
• as editor (1982) with Margaret BroseRepresenting Kenneth Burke. Baltimore: The Johns Hopkins University Press.
• "The Value of Narrativity in the Representation of Reality", Critical Inquiry, Vol. 7, No. 1, On Narrative (Autumn, 1980), pp. 5–27.
• Tropics of Discourse: Essays in Cultural Criticism. Baltimore: The Johns Hopkins University Press. 1978.
• "Interpretation in History", New Literary History, Vol. 4, No. 2, On Interpretation: II (Winter, 1973), pp. 281–314.
• "Foucault Decoded: Notes from Underground", History and Theory, Vol. 12, No. 1 (1973), pp. 23–54.
• Metahistory: The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe. Baltimore: The Johns Hopkins University Press. 1973.
• The Greco-Roman Tradition. New York: Harper & Row. 1973.
• as co-author (1970) with Willson Coates, The Ordeal of Liberal Humanism: An Intellectual History of Western Europe, vol. II: Since the French Revolution. New York: McGraw-Hill, 1970.
• as co-editor (1969) with Giorgio Tagliacozzo, Giambattista Vico: An International Symposium. Baltimore and London: Johns Hopkins University Press.
• as editor The Uses of History: Essays in Intellectual and Social History. Detroit: Wayne State University Press. 1968.
• "The burden of history", History and Theory, Vol. 5, No. 2 (1966), pp. 111–134.
• as co-author (1966) with Willson Coates and J. Salwin Schapiro, The Emergence of Liberal Humanism. An Intellectual History of Western Europe, vol. I: From the Italian Renaissance to the French Revolution. New York: McGraw-Hill, 1966.  

  Hayden White
  Date personale
  Născut	12 iulie 1928[5][6][7][1]  Martin[*], Tennessee, SUA[8][1]
  Decedat	5 martie 2018 (89 de ani)[9][6][7]  Santa Cruz, SUA
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	filozof istoric scriitor profesor universitar[*]
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din Michigan Wayne State University[*]
  Organizație	Universitatea Stanford Universitatea Californiei din Santa Cruz[*][1] Wayne State University[*] University of Rochester[*] University of California, Los Angeles Universitatea Wesleyan din Connecticut
  Premii	Bursă Guggenheim[*] (1980)[2] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*][3] Berlin Prize[*] (2003)[

·         1930: Janina Ianoși, traducătoare și eseistă româncă

·         1933:  S-a nascut la Sighetul Marmatiei poetul si eseistul roman Alexandru Ivasiuc; (d. 4 martie  1977). A fost student la Facultatea de Filozofie din Bucuresti de unde este exmatriculat din motive ideologice. Inscris ulterior la Facultatea de Medicina din Bucuresti, participa la miscarile studentesti din anul 1956, motiv pentru care este arestat si condamnat la 5 ani inchisoare corectionala pe care le executa in puscariile de la Jilava, Gherla si in diferite lagare de munca. Dupa eliberare i se fixeaza domiciliu fortat in localitatea Rabla din judetul Braila. In anul 1963, dupa o scurta perioada in care lucreaza la o fabrica de medicamente, este transferat la Ambasada SUA, unde va lucra pana in anul 1968. Intre anii 1970-1974 a fost redactor sef si director adjunct al editurii “Cartea Romaneasca”, secretar al Uniunii Scriitorilor apoi director la Casa de Filme nr. 1. Alexandru Ivasiuc a murit in cutremurul din Bucuresti la 4 martie 1977. A publicat în 1964, în Gazeta Literară, povestirea „Timbrul”, urmată apoi de alte texte beletristice și publicistice. A publicat mai multe romane, de obicei axate pe dezbateri etice și social-politice Vestibul (1967), Interval, Cunoaștere de noapte, Păsările, Apa (1973), Iluminări, Racul (1976). Romanul său Racul este o contrautopie în genul celor scrise de autorii sud americani, istoria unui dictator, a unui anti erou și un discurs despre putere și amenințările dictaturii. A publicat și volumul de nuvele Corn de vânătoare, precum și două volume de publicistică. Eseurile sale au fost tiparite în mai multe volume sub titlul Pro domo. În urma dictatului de la Viena, familia Ivasiuc se refugiează la București, de unde s-a întors la Sighet în 1951. Aici Alexandru Ivasiuc a absolvit Liceul „Filimon Sârbu” (în prezent „Dragoș Vodă”).

După absolvirea liceului a fost admis la Facultatea de Filozofie din București, de unde a fost exmatriculat după doi ani de studii, din motive ideologice.

După exmatriculare, Alexandru Ivasiuc s-a înscris la Facultatea de Medicină Generală din cadrul Institutului Medico-Farmaceutic din București. În perioada când era student în anul IV a participat la mișcările revendicative ale studenților din București în 1956 (vezi Mișcările studențești din București din 1956). A fost printre organizatorii unui miting de solidaritate în Piața Universității, programat pentru ziua de 15 noiembrie 1956. Studenții urmau să ceară satisfacerea unor revendicări cu caracter politic și social; era însă prevăzută și posibilitatea de transformare a mitingului într-o mișcare de răsturnare a regimului comunist, în cazul în care numărul participanților era mare. A fost arestat la 4 noiembrie 1956, fiind judecat în lotul care îi purta numele. Prin sentința nr. 481 din 1 aprilie 1957 a Tribunalului Militar București a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pe care a executat-o la Jilava, Gherla și în lagărele de muncă Periprava, Stoenești și Salcia. A fost eliberat, după executarea sentinței, însă prin decizia Ministerului Afacerilor Interne Nr 16264/1961 i s-a fixat domiciliu obligatoriu pe o durată de doi ani în localitatea Rubla (azi Valea Călmățuiului din județul Brăila).

În anul 1963, la terminarea perioadei de „domiciliu obligatoriu” Ivasiuc a revenit la București unde a lucrat, pentru scurt timp, la fabrica de medicamente Sintofarm și s-a căsătorit cu ziarista Tita Chiper. Spre mirarea cunoscuților, deși avea cazier, a fost transferat la Ambasada SUA, unde a lucrat până în 1968. Între 1968-1969 Ivasiuc a beneficiat de o bursă în SUA, unde a ținut o serie de conferințe la Columbia, Berkeley, călătorind și în Anglia, spre a susținut conferințe la Oxford. Este posibil ca Ivasiuc să fi semnat un act de colaborare cu serviciul de Securitate.^[2]

După întoarcerea din SUA, a ocupat de-a lungul timpului diverse funcții.

Între 1970 și 1973 a fost redactor șef și director adjunct al editurii Cartea Românească, secretar al Uniunii Scriitorilor, iar între 1972 și 1974 a fost director al Casei de Filme 1.  A publicat în 1964, în Gazeta Literară, povestirea „Timbrul”, urmată apoi de alte texte beletristice și publicistice.

A publicat mai multe romane, de obicei axate pe dezbateri etice și social-politice Vestibul (1967), Interval, Cunoaștere de noapte, Păsările, Apa (1973), Iluminări, Racul (1976). Romanul său Racul este o contrautopie în genul celor scrise de autorii sud americani, istoria unui dictator, a unui anti erou și un discurs despre putere și amenințările dictaturii.

A publicat și volumul de nuvele Corn de vânătoare, precum și două volume de publicistică.

Eseurile sale au fost publicate în mai multe volume sub titlul Pro domo.

Romanul Apa a fost folosit ca scenariu pentru filmul Trei zile și trei nopți, realizat în 1976 în regia lui Dinu Tănase, având în distribuție actorii Fory Etterle, Petre Gheorghiu, George Constantin, Ion Caramitru, Amza Pellea, Irina Petrescu și Gheorghe Dinică.  

ROMANE

• Vestibul, (1967)
• Interval, (1973)
• Apa, (1973)
• Păsările, (1973)
• Cunoașterea de noapte, (1973)
• Iluminări, (1976)
• Racul, (1976)  

  Alexandru Ivasiuc
  Alexandru Ivasiuc
  Date personale
  Născut	12 iulie 1933  Sighetu Marmației, România
  Decedat	4 martie 1977 (43 de ani)  București, RS România
  Cauza decesului	cutremurul din 1977
  Cetățenie	România
  Ocupație	scriitor redactor-șef
  Activitate
  Partid politic	Partidul Comunist Român
  Limbi	limba română[1]
  Studii	Universitatea din București

* 1934: Lucreția „Lucky” Marinescu (n. 12 iulie 1934, Cahul, România, azi în Republica Moldova - d. 10 ianuarie 2018^[1]) a fost o interpretă de muzică ușoară și moderatoare TV din România^[2]. Interpreta a fost, ani de-a rândul, parteneră de scenă pentru Cornel Constantiniu, Aurelian Andreescu și Dan Spătaru, fiind una dintre cele mai apreciate cântărețe de muzică ușoară ale epocii.

În anul 1940 s-a stabilit cu familia la Cluj și a început studiile la Liceul Sfânta Tereza.

A debutat la 17 ani.

A urmat cursurile Conservatorului „Gheorghe Dima”, secția canto, după care a lucrat la Teatrul de Operetă, și mai apoi la Teatrul „Constantin Tănase” din București (1959), unde a debutat în "Călătorie pe note", dirijat de Sergiu Malagamba.

În același an (1959) s-a căsătorit cu compozitorul Petre Mihăescu, dar a divorțat în anul următor deoarece soțul i-a impus să facă un copil.^[3]

S-a căsătorit a doua oară, cu Nicolae Goliceanu, consilier de la Camera de Comerț Exterior, și a avut un copil - Laurențiu (1964).

În 1968 a plecat în turneu împreună cu artistul de comedie Mircea Crișan și colectivul Teatrului "Constantin Tanase", la invitația directorului celebrei Săli Olympia din Paris. Nu a mai revenit în țară. Din dragoste pentru fiul ei, a încercat să-l răpească din țară cu ajutorul unui prieten. A fost prinsă la vama Giurgiu. A fost închisă circa 6 săptămâni la închisoarea de pe Calea Plevnei. După ce a intervenit și postul de radio Europa Liberă, Nicolae Ceaușescu a dispus eliberarea ei, pe 25 aprilie 1969. După o căsnicie de 6 ani, Lucky Marinescu a divorțat de Nicolae Goliceanu și s-a angajat la Nord Hotel, pentru a obține custodia copilului. A rămas în țară și apoi a beneficiat de alte plecări în turnee în străinătate. În 1985, cu ocazia acestor turnee, l-a cunoscut pe Constantin Barbu, colonel în armata americană, cu care s-a căsătorit. 11 ani mai târziu (1996) se reîntoarce în România, împreună cu soțul său. Cel de al treilea soț a decedat în 2003, la vârsta de 70 de ani. În ultimii ani, Lucky Marinescu a condus "Clubul Pensionarilor fără vârstă" din complexul Inter-Macedonia, dedicându-se ajutorării acestei categorii sociale.

Din anul 2006 s-a lansat în activități de moderatoare la DDTV – “Show Lucky”, emisiune în direct, în fiecare sâmbătă seara, alături de scriitoarea Rodica Elena Lupu.

Fiul său, Lawrence Marinescu, s-a stabilit în Statele Unite.

Prima melodie interpretată a fost "5 minute", text Lucky Marinescu după o melodie rusească.

A fost angajată la Teatrul „Savoy” din București în anul 1954 și și-a făcut debutul în spectacolul „Magazinul de stat”, cu Nicolae Stroe și Zizi Șerban.

A participat la toate premierele teatrului alături Nicolae Stroe, Mircea Crișan, Zizi Șerban, Ovid Teodorescu, Nicolae Nițescu, Luigi Ionescu, Dorina Drăghici, ș.a.

Între anii 1972 și 1973, Lucky Marinescu a făcut parte din echipa artistică a Teatrului „Ion Vasilescu” din București cu care făcea turnee în Europa. A cântat pe scena Olympia din Paris și la Teatrul de Revisă Bobino, Montparnasse, Paris.

Piesa „Replici” compusă de Laurențiu Profeta pe care o cânta în duet cu Cornel Constantiniu a fost un hit național, ca și "Ce-ți doresc eu ție dulce Românie". În 2008 lansa CD-urile: "Cuvinte de iubire", (Eurostar Studio) și "Nu mă uita, Lucky", în cadrul Târgului Internațional de Carte și Muzică, Brașov.

A participat de 14 ori la "Stelele muzicii ușoare" din URSS.

• 2002 - Diploma de Onoare în cadrul Galei Muzicii Ușoare Românești „O zi printre stele” a Ministerului Culturii și Cultelor
• 2008 - Discul de Aur, pentru merite deosebite și pentru promovarea muzicii populare

Albume:

• 1999 – „Melodii de neuitat"
• 2000 – „Cele mai frumoase melodii"
• 2003 – „Cântec drag”
• 2008 - "Nu mă uita, Lucky"
• 2008 - "Cuvinte de iubire"

Lucky Marinescu

Date personale Nume la naștere Lucreția Marinescu Născută 12 iulie 1934 Cahul, Regatul României Decedată 10 ianuarie 2018 (83 de ani) Căsătorită cu Constantin Barbu (c. New York, 1985) Copii Laurențiu Ocupație muziciană

·         1934 - S-a născut Van Cliburn (Harvey Lavan Cliburn), pianist american de muzică clasică.
* 1935: Satoshi Ōmura (în japoneză: 大村智, transliterat: Ōmura Satoshi , n. 12 iulie 1935, Yamanashi) este un biochimist japonez, profesor emerit la Universitatea Kitasato. A studiat la Universitatea de Științe din Tokyo. A obținut două doctorate, unui în științe farmaceutice (la Universitatea din Tokyo), și unul în chimie (la Universitatea de Științe din Tokyo). În 2015 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, laolaltă cu William C. Campbell (Irlanda) și Youyou Tu (China), pentru descoperiri privind tratamente noi ale bolilor produse de viermii cilindrici și ale malariei

Satoshi Ōmura

* 1937: William Henry "Bill" Cosby, Jr. (n. 12 iulie 1937) este un actor, comediant, producător de televiziune, muzician, activist american pe tărâm obștesc și condamnat pentru delicte sexuale. Un veteran al comediei stand-up a început să facă comedie stand-up prin diferite cluburi, apoi primind un rol în 1960 în serialul de acțiune , I Spy. Mai târziu a apărut în propriul serial, comedia de situație, The Bill Cosby Show, în 1969.

Cariera și imaginea lui Cosby au fost grav afectate în urma numeroaselor acuzații de agresiune sexuală publicate în mass-media, cele mai vechi acuzații datând chiar cu decenii în urmă. Mai mult de 60 de femei l-au acuzat de viol, agresiune sexuală facilitată de droguri, abuz sexual asupra copiilor^[1] și abatere sexuală, deși aproape toate faptele se prescriseseră. Cosby a fost găsit vinovat pentru trei agresiuni indecente grave pe data de 26 aprilie 2018.^[2] Peste 50 de titluri onorifice deținute de Cosby au fost anulate.

Bill Cosby

Date personale Nume la naștere William Henry Cosby, Jr. Născut 12 iulie 1937 (82 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Philadelphia, SUA[8]  Căsătorit cu Camille Hanks (1964–prezent) Cinci copii Copii Ennis Cosby[*] Erika Cosby[*] Erinn Cosby[*] Evin Cosby[*] Ensa Cosby[*]  Cetățenie  SUA  Etnie afro-american  Ocupație Actor, comediant, autor, producător, muzician, activist Avere 350.000.000 dolari americani  Alma mater Universitatea din Massachusetts la Amherst[*] Temple University[*] Ani de activitate 1962–prezent Premii Emmy Daytime Emmy Award[*]  Alte premii Spingarn Medal[*] (1985) Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] Marian Anderson Award[*] (2009) Library of Congress Living Legend[*] Theodore Roosevelt Award[*] (1982) Kennedy Center Honors[*] Mark Twain Prize for American Humor[*] (2009) Medalia pentru pace a Națiunilor Unite[*] (1987) Paul Robeson Award[*] (2006) Zmeura de Aur pentru cel mai prost film (1988) pentru Leonard Part 6[*] Zmeura de Aur pentru cel mai prost actor într-un rol principal (1988) pentru Leonard Part 6[*] Zmeura de Aur pentru cel mai prost scenariu (1988) pentru Leonard Part 6[

·         1937: Lionel Jospin, politician francez, al 165-lea prim-ministru al Franței

·         1938: Jorj Voicu, actor român de teatru și film (d. 1991)

·         1942 - S-a născut Swamp Dogg (Jerry Williams Jr., Little Jerry), cântăreţ şi producător american.

·         1943: Radu F. Alexandru (Radu Alexandru Feldman), politician, scriitor, scenarist român

·         1943 - S-a născut Christine McVie (Perfect), vocalistă, pianistă şi compozitoare britanică (Chicken Shack, Fleetwood Mac).

·         1946 - S-a născut Jeff Christie, multi-muzician şi vocalist britanic (Christie).

·         1948 - S-a născut Walter Egan, cântăreţ şi compozitor american.
* 1948: Milton Teagle "Richard" Simmons (n. 12 iulie 1948, New Orleans, SUA) este un actor american de film, televiziune, și voce.

Richard Simmons

Date personale Nume la naștere Milton Teagle Simmons  Născut 12 iulie 1948 (71 de ani)  New Orleans, SUA  Cetățenie  SUA  Religie Biserica Catolică  Ocupație instructor[*] prezentator de radio[*] actor cântăreț dansator[*] actor de voce[*] umorist producător de film patron de restaurant[*] actor de televiziune[*]  Activitate Alma mater University of Louisiana at Lafayette[*] Florida State University[*] Universitatea din Florența Brother Martin High School[*

·         1949 - S-a născut John Wetton, basist, vocalist şi compozitor britanic (Mogul Thrash, Family, King Crimson, Uriah Heep, Roxy Music, Asia).
* 1950: Paul Charles Caravello (n. 12 iulie 1950 – d. 24 noiembrie 1991) cunoscut sub numele său de scenă Eric Carr, a fost un muzicianamerican, fost toboșar al trupei rock, Kiss din 1980 până în 1991. Caravello a fost selectat ca noul baterist Kiss după ce Peter Criss a plecat. Atunci când a ales numele de scena "Eric Carr" și-a luat și personajul "The Fox". El a rămas un membru al Kiss până la moartea sa din cauza cancerului de inimă, pe data de 24 noiembrie 1991, la vârsta de 41 de ani.

Caravello s-a născut pe data de 12 iulie 1950, fiul lui Albert și Connie Caravello. Carr fost de origine italiană. El a crescut în secțiunea Brownsville din Brooklyn, New York. Pentru că tatăl său lucra mult timp, Carr nu l-a putut vedea prea mult și "nu a fost niciodată la un meci de baseball sau chestii de genul ăsta" cu tatăl său. El a petrecut o mulțime de timp singur în camera lui, jucându-se cu soldați și monștri de jucărie.^[1]

Caravello a studiat la liceul de Artă și Design. El a plănuit de la început să fie un caricaturist, apoi s-a răzgândit imediat după aceea, și a decis să studieze fotografia. Potrivit lui, el a sfârșit prin a "pierde absolut orice zi de liceu"; "Nu am nici o treaba, nu am făcut nimic pentru cariera mea, timp pierdut și m-am îmbătat în camera obscură cu prietenii mei tot timpul. Nu am fost prinși pentru că am putut vedea printr-un fel de sticlă ori de câte ori un profesor ar fi venit. Nu am fost beat în fiecare zi, să știi. O jumătate de cană de vodcă în acele zile era suficient pentru a te îmbăta." cu toate acestea, el a descris pe sine ca fiind în general "un copil foarte bun. N-am făcut nimic de a face probleme."

Caravello a fost unul din doar doi elevi din liceu care a avut parul lung, mai ales datorită iubirii sale pentru trupa Beatles. El a reamintit că: "Am folosit foenul pentru a-mi face părul în jos, pentru a-l face plat. Foloseam o tunsoare Beatles, dar parul meu e creț, așa că nu am putut să-l fac plat ca Beatle-sii. Așa că mi-am luat foenul, mi-am clătit părul cu el, mi-am luat o bucată din ciorapul de nailon al mamei, am făcut un nod la un capăt, și mi l-am tras peste cap ca un hoț. Am dormit pentru doi ani cu asta pe capul meu în fiecare noapte."

Caravello a absolvit liceul în anul 1968. În jurul perioadei acelea, revoltele a început să apară în New York City, urmat de plecare a albilor care a început să îi facă cartierul mai predominant afro-american. Caravello a declarat că acest lucru nu a fost un motiv de îngrijorare pentru el, pentru că "niciodată nu am avut probleme cu nimeni, am avut prieteni de culoare și n-am crescut crezând în aceste tipuri de termeni.". Caravello a fost, de asemenea, împotriva rasismului.

În februarie 1991, Carr a început să se simtă bolnav. Testele medicale au relevat ceea ce la început părea să fie probleme maniabile de sănătate.^[8] Cu toate acestea, el a fost diagnosticat cu un tip foarte rar de cancer – cancerul de inima. În aprilie 1991, Carr a suferit o serie de intervenții chirurgicale pentru a elimina tumorile din atriumul său drept și din plămâni într-un efort de a restabili funcțiile inimii și pentru a preveni sa crească cancerul. Și-a revenit suficient și i-a presat pe Stanley și Simmons să-l primească înapoi în trupă. Ei l-au înlocuit în studio cu bateristul de sesiune Eric Singer pentru a începe noi înregistrări. Ei au declarat ca ei i-au spus lui Carr să ajungă sănătos și când ar fi fost, el ar fi bateristul Kiss din nou. Trupa a fost gata săfilmeze filmeze "God Gave Rock and Roll to You" și le-a cerut lui Gene și Pavel cel puțin să-l lase să fie în film, și în cele din urmă au fost de acord.

El a zburat la Los Angeles în iulie 1991 pentru a filma videoclipul. El purta o perucă în acel moment din cauza tratamentului. După filmarea videoclipului a zburat înapoi la New York pentru a încerca să se obțină sănătos; starea lui de sănătate s-a deteriorat până la punctul în cazul în care el a fost în imposibilitatea de a cânta la tobe pentru sesiunea de înregistrare pentru Revenge, următorul album de studio al trupei, iar Singer a fost adus pentru a înregistra un album. După filmarea videoclipului, Stanley, Simmons și Bruce Kulick i-au spus să mergă acasă și să se facă bine. După un tratament agresiv, cancerul a intrat în remisie și sănătatea lui Carr a apărut că se îmbunătățește. ^{[necesită citare]}

Ultima apariție publică cu Kiss a fost la MTV Video Music Awards din septembrie 1991. Nu mult timp după aceea, el a suferit un anevrism cerebral și a fost dus de urgenta la spital. Câteva zile mai târziu, el a suferit o hemoragie cerebrală și nu și-a recăpătat cunoștința. Pe 24 noiembrie 1991, Carr a murit la vârsta de 41 de ani. Întâmplător, el a murit în aceeași zi ca Freddie Mercury, solistul trupei britanice de muzică rock Queen, a cărui moarte a atras mai mult atenția mass-media.^[9] Carr a fost, de asemenea, în aproape patru ani de relație cu viitorul model/actrita Carrie Stevens la momentul morții sale.^[10]

În conformitate cu accesibilitatea lui Carr pentru fanii lui, familia lui a decis să deschidă înmormântarea pentru fani, în timp ce înhumarea să rămână un eveniment privat. Carr este înmormântat în cimitirul Cedar Hill din Orașul Newburgh, New York.

Eric Carr

Date personale Nume la naștere Paul Charles Caravello Născut 12 iulie 1950 Brooklyn, New York, Statele Unite Decedat 24 noiembrie 1991 (41 de ani) New York City, Statele Unite Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer)  Cetățenie  SUA  Ocupație Muzician, compozitor Activitate Alte nume "The Fox", Eric Carr Studii High School of Art and Design[*]   Gen muzical Hard rock, heavy metal, glam metal Instrument(e) Tobe percuție voce clavitură chitară chitară bass Ani de activitate 1965 – 1991 Case de discuri Casablanca Records Mercury Colaborare cu Kiss

* 1951: Petru Bogatu (n. 12 iulie 1951, Sucleia, Slobozia^[2]) este un jurnalist, eseist, analist politic și scriitor din Republica Moldova, de orientare unionistă și prooccidentală, editorialist la portalul Deschide.md, profesor la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării.

Alături de alți șase experți din România, Olanda și Republica Moldova, e coautorul cărții „Revoluția Twitter, episodul întâi: Republica Moldova” care constituie o sinteză a protestelor anticomuniste din aprilie 2009 în date, imagini și investigații. A scris romanul de ficțiune Funia împletită în trei, o parabolă cu intrigă polițistă despre confruntările geopolitice de la începutul mileniului al treilea, văzute din perspectivă etică, teleologică și istorică.

Petru Bogatu s-a născut pe data de 12 iulie 1951. Pretinde că este descendent direct al lui Ioan Ionescu-Bogatul, hatman de Dubăsari la finele secolului XVII, când teritoriul din stânga Nistrului se afla sub administrația domnitorului Duca Vodă. În anii colectivizării forțate de la sfârșitul deceniului al doilea al secolului trecut, bunicul său, Efrim, fiind acuzat că ar fi chiabur, a încercat să fugă în România și, în timp ce trecea Nistrul, a fost omorât de grănicerii sovietici.^[3][4]

Petru Bogatu a absolvit Institutul pedagogic din Bălți și Școala de înalte studii politice din Rostov-pe-Don, Rusia.

Este unul din fondatorii Frontului Popular, a fost vicepreședinte al FPM (1990-1992), din 1994 până în 2002 a condus publicația "Țara". Ulterior, a fost columnist la cotidianului "Ziua" (București), editorialist și redactor șef al cotidianului național Flux (2004-2006). Din 2000 este profesor la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea de Stat din Moldova, autor de articole, eseuri și studii în materie de jurnalism și teoria comunicării. Din 2006 până în septembrie 2013^[5][6][7] a fost editorialist la Jurnal de Chișinău, iar din 2009 și la Radio Vocea Basarabiei. A semnat analize politice pentru site-ul agenției americane "Stratfor". Din anul 2016, este autor și realizator al emisiunii „Cronica lui Bogatu” de la canalul TV Prime.^[8] Este autorul a patru cărți,inclusiv un roman polițist, un volum de proză și publicistică, un manual de jurnalism pentru școala superioară. Romanul Funia împletită în trei a fost transmis integral de Compania Teleradio Moldova în anul 2013.

Se menține constant în vârful topurilor jurnalistice. Din 1995 până în 2000 a fost desemnat cel mai popular jurnalist din Republica Moldova. Potrivit ghidului „50+1 jurnaliști”, editorialele lui Petru Bogatu sunt considerate un model de referință în peisajul mediatic al Republicii Moldova. Distins cu Ordinul Republicii în Republica Moldova (2010) și Ordinul "Meritul Cultural" - în grad de Comandor în România (2014).

Este căsătorit cu jurnalista Viorica Cucereanu și au doi copii.

Cărți:

• 2008 - Jurnalism de investigație (manual) ISBN 978-9975-80-188-1
• 2010 - Revoluția Twitter, episodul întâi: Republica Moldova ISBN 978-9975-61-592-1 (co-autor, alături de Nicolae Negru, Wim van Meurs, Florent Parmentier, Petru Negură, Răzvan Dumitru, Dan Dungaciu)
• 2012 - Funia împletită în trei (roman) ISBN 978-9975-53-157-3
• 2018 -Viața secretă pe care nu pot s-o uit (proză și publicistică) ISBN 978-9975-3279-8-5

Petru Bogatu

Date personale Născut 12 iulie 1951 Sucleia[1], Slobozia, RSS Moldovenească Decedat 22 martie 2020 (68 de ani)[2]  Chișinău, Moldova[3]  Cauza decesului cauze naturale[*][2] (cancer[2])  Căsătorit cu Viorica Cucereanu  Număr de copii 2  Cetățenie Republica Moldova Etnie români  Religie Creștin-ortodox Ocupație Jurnalist, scriitor, columnist Activitate Domiciliu Chișinău

·         1952 - S-a născut Liz Mitchell, cântăreaţă jamaicană (Boney M).
* 1952: Eric Adams (născut Louis Marullo, pe 12 iulie 1952) este un muzician american, cunoscut mai ales ca vocalist al formației heavy metal Manowar al cărei membru este încă de la fondarea ei în 1980.

Eric Adams
Date personale
Nume la naștere	Louis Marullo
Născut	12 iulie 1952 (67 de ani)[1] Auburn, New York, SUA
Cetățenie	SUA
Ocupație	Muzician
Activitate
Gen muzical	Heavy metal, power metal
Instrument(e)	Vocal, chitară, clape
Ani de activitate	1965–prezent
Case de discuri	Magic Circle Music
Colaborare cu	Manowar, HolyHell

·         1956: Paul Ciuci, ortografiat uneori Paul Csucsi^[1] (n. 12 iulie 1956, Câmpia Turzii, România) este un muzician român, vocalist, chitarist, și compozitor al formației Compact (1978-1988 și 1995-prezent, a nu se confunda cu Compact B, respectiv cu Compact C), care a activat și la formațiile Telegraf din Turda, în anii timpurii 1970, respectiv la trupa Sfinx Experience, în perioada 1991-1995

Compact, de data aceasta reunit cu „fiul rătăcitor” Paul, a avut, de asemenea, parte de turnee în străinatate, mai ales în Europa și Statele Unite, în special după căderea comunismului.

De asemenea, după anii 1990, trupa Compact a cântat în deschiderea concertelor unor formații renumite, așa cum sunt, Nazareth, Europe, Scorpions.

Paul Ciuci
Date personale
Nume la naștere	Paul Ciuci
Născut	12 iulie 1956 (63 de ani) Campia Turzii, România
Cetățenie	România
Ocupație	Muzician, solist vocal, compozitor
Activitate
Origine	Câmpia Turzii,  România
Gen muzical	pop rock, blues rock,
Instrument(e)	Vocal, chitară solo
Interpretare cu	Compact (între 1978-1988 și 1995-prezent)

·         1957: Maria-Eugenia Olaru, scriitoare româncă
* 1957: Dan Apostol (n. 12 iulie 1957, București, Republica Populară Română – d. 4 martie 2013, București, România) a fost un scriitor și publicist român. Fost aviator militar, s-a specializat în domenii de frontieră din istorie, arheologie, vechi civilizații, artă, biologie, antropologie, paleontologie și criptozoologie. Studiile și lucrările sale publicate în România și străinătate l-au consacrat ca unul dintre cei mai reputați cercetători est-europeni ai unor aspecte mai puțin cunoscute din istoria militară a ultimului mileniu, ai proto-civilizațiilor atlantice și mediteraneene, precum și problemelor de frontieră ale cunoașterii.
Volume:

• Deocamdată... enigme, Editura Sport-Turism, 1984, 1986; Editura Pavcon, 2018
• Zborul 19, Editura Albatros, 1985 (în colaborare)
• Din tainele naturii, Editura Sport-Turism, 1987
• Neștiuta natură, Editura Ion Creangă, 1988
• Urme de pași în Cosmos, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989
• Terra - planeta vieții, Editura Sport-Turism, 1990. La fel ca și Amintiri despre viitor de Erich von Däniken această carte face o cercetare a întrebărilor neelucidate ale istoriei scrise și nescrise. Ea ridică problema unor monumente și obiecte care nu se încadrează în cronologia și istoria clasică, neputând fi realizate nici astăzi, cu toate performanțele științei și tehnologiei moderne.
• Stăpânii adâncurilor, Editura Baricada, 1991
• Dintr-o lume dispărută, Editura Baricada, 1993
• OZN - Exploratorii infinitului, Editura RAI CORESI, 1997
• Atlatida și Pacifida, Ed. RAI CORESI, 1998, 2003
• Lumea dragonilor, Editura Image, 2000
• Cronici din lumi paralele, Editura CNI CORESI, 2001
• Pacifida - continentul dispărut, Editura Cartea de Buzunar, 2003
• Monștrii adâncurilor, Editura CDB, 2003
• Supraviețuitorii Cuaternarului, Ed. CDB, 2003
• Extratereștri în preistorie, Ed. CDB, 2003, Ed. Eagle 2014
• Dispariții neelucidate în Marile Războaie, Ed. CDB, 2003, 2005
• Atlantida - imperiul pierdut, Ed. CDB, 2004
• Misterul cetăților aurului. Ascensiunea și decăderea marilor civilizații egeene, Ed. CDB, 2004
• Căderea Îngerului, beletristică, Ed. Nova, 2004
• Războiul lumilor, Ed. CDB, 2005, Ed. Eagle 2014
• Fenomenul OZN - o istorie actualizată din dosarele secrete, Ed. CDB, 2004
• Dinozaurii - o realitate în istoria ultimelor milenii, Ed. CDB, 2005
• Femei-războinice în bătălii care au schimbat lumea, Ed. CDB, 2005
• Orașele caracatițelor, Ed. CDB 2006, Ed. Eagle 2014
• Războinicii lumii de dincolo, Ed. Eagle, 2014
• OZN - Adevăruri ascunse, Ed. Eagle, 2014
• Vânătorii lumii de dincolo, Ed. ePublishers, 2014
• Atlantida și alte lumi dispărute, Ed. ePublishers, 2015
• Eroi condamnați la uitare, Ed. ePublishers, 2015
• Dinosauria, Editura Pavcon, 2018

Dan Apostol

Date personale Născut 12 iulie 1957 București Decedat 4 martie 2013 București Naționalitate  România Cetățenie  România  Ocupație scriitor și publicist

* 1957: Septimiu Câmpeanu (n. 12 iulie 1957) este un fotbalist român retras din activitate. A fost golgeterul Diviziei A ediția 1979-1980, marcând 24 goluri pentru U Cluj.

* 1957: Richard Douglas Husband (12 iulie 1957 – 1 februarie 2003) a fost un colonel în United States Navy și astronaut NASA. A zburat pentru prima dată în naveta spațială Discovery în 1999 ca pilot. El a fost comandantul misiunii STS-107 a navetei spațiale Columbia, fiind ucis, împreună cu ceilalți șase membri ai echipajului, atunci când naveta s-a dezintegrat la reintrarea în atmosfera terestră

Richard Douglas Husband

Date personale Născut 12 iulie 1957 Amarillo, Texas, SUA Decedat 1 februarie 2003 (45 de ani) la bordul navetei spațiale Columbia deasupra Texasului, S.U.A. Cauza decesului accident  Naționalitate americană Cetățenie  SUA  Ocupație astronaut inginer  Astronaut NASA Stare Decedat Ocupații anterioare pilot de încercare Alma mater U.S. Air Force Test Pilot School[*] Texas Tech University[*] California State University, Fresno[*]   Organizație NASA   Rang Colonel, USAF Timp în spațiu 25 zile, 17 ore și 33 minute Selecție Grupul NASA 1994 Misiuni STS-96, STS-107 Emblema misiunii   Decorații Congressional Space Medal of Honor

* 1958: Olivier Krumbholz (n. 12 iulie 1958, în Longeville-lès-Metz^[1]) este un fost handbalist francez și actual antrenor de handbal, în prezent antrenorul principal al echipei naționale feminine a Franței. Începând din 1999, el a obținut cu echipa franceză nouă medalii la mari competiții internaționale, din care două de aur, la Campionatele Mondiale din 2003^[1][2] și 2017^[3][4], și una de argint, la Jocurile Olimpice din 2016^[1][5]. Practic toate medaliile din istoria echipei de handbal feminin a Franței au fost câștigate avându-l pe Krumbholz ca antrenor principal.  Olivier Krumbholz a evoluat timp de 10 sezoane ca handbalist în campionatul național francez 1A, la echipa Stade messin étudiants club (SMÉC Metz), unde a jucat alături de frații săi Jean-Paul și Pierre. În 1983, el a fost chiar selecționat de 9 ori în echipa Franței.^[6]

În 1986, la doar 28 de ani, el pune punct carierei de jucător și devine antrenorul echipei de handbal feminin ASPTT Metz, cu care va câștiga 5 titluri naționale între 1989 și 1995.

Numit la conducerea echipei naționale feminine de tineret a Franței între 1992 și 1998, el i-a succedat apoi lui Carole Martin ca antrenor principal la echipa națională de senioare, unde a rămas până în iunie 2013. Sub conducerea sa, echipa Franței a ajuns până în finala Campionatului Mondial din 1999, a câștigat apoi primul titlu mondial în 2003 și a disputat încă două finale, în 2009 și 2011. Olivier Krumbholz a fost concediat de la echipa Franței în 2013^[7], fiind înlocuit cu Alain Portes^[8].

Krumbholz este rechemat la națională în 2016, succedându-i lui Alain Portes, demis din cauza rezultatelor slabe ale selecționatei.^[9][10] Schimbarea a permis echipei Franței să câștige prima sa medalie olimpică, argintul la Rio de Janeiro 2016, și medalia de bronz la Campionatul European din 2016, apoi să obțină un al doilea titlu mondial, la Campionatul Mondial din 2017.

* 1959: Tupou al VI-lea (ʻAhoʻeitu ʻUnuakiʻotonga Tukuʻaho Tupou VI; n. 12 iulie1959) este rege al Tonga. Este fratele mai mic al ultimului rege George Tupou al V-lea. A fost oficial confirmat de fratele său la 27 septembrie 2006 ca moștenitor prezumptiv al tronului deoarece regele nu avea copii legitimi.

S-a născut ca al treilea fiu și cel mai mic copil al regelui Tāufaʻ āhau Tupou al IV-lea. A fost educat la Cambridge în perioada 1973-1977. Și-a început cariera militară alăturându-se marinei în 1982; a devenit locotenet comandant în 1987.

În 1998 și-a încheiat cariera militară pentru a face parte din guvern, inițial ca ministru al apărării și ca ministru de externe în același timp din octombrie 1998 până în august 2004. A preluat aceste posturi de la fratele său mai mare Tupoutoʻa, la acel moment prinț moștenitor al tronului. Curând, la 3 ianuarie 2000, a fost numit prim ministru, funcție pe care a deținut-o până la brusca sa demisie la 11 februarie 2006, pentru un motiv care nu a fost clar, dar probabil a fost din cauza tulburărilor din țară de la mijlocul anului 2005; o serie de proteste pro-democrație au cerut un rol mai mic al familiei regale în guvernare.

În 2008 ʻ Ahoʻ eitu a fost numit primul Înalt Comisionar pentru Australia, post pe care l-a deținut până la ascensiunea sa pe tronul tongalez în 2012.

Tupou al VI-lea

Date personale Nume la naștere ʻAhoʻeitu ʻUnuakiʻotonga Tukuʻaho Născut 12 iulie 1959 (60 de ani) Royal Palace[*], Tonga  Părinți Tāufaʻāhau Tupou IV[*] Halaevalu Mataʻaho ʻAhomeʻe[*]  Frați și surori Salote Mafile'o Pilolevu Tuita[*] George Tupou al V-lea  Căsătorit cu Nanasipauʻu Tukuʻaho Copii ʻAngelika Lātūfuipeka Halaʻevalu Mataʻaho Napuaʻokalani Tukuʻaho Siaosi Manumataongo Viliami ʻUnuaki-ʻo-Tonga Mumui Lalaka-Mo-e-ʻEiki Tukuʻaho Cetățenie  Tonga  Religie Metodism  Ocupație diplomat politician monarh  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Casa de Tupou Imn regal Ko e fasi 'o e tu'i 'o e 'Otu Tonga[*] Rege al Tonga Domnie 18 martie 2012 – prezent Predecesor George Tupou al V-lea Prim Ministru al Tonga Domnie 3 ianuarie 2000 – 11 februarie 2006 Predecesor Baron Vaea Succesor Feleti Sevele

* 1960: Marian Cojoc (n. 12 iulie 1960, Petroșani, județul Constanța) este un istoric și profesor universitar român.

Este profesor universitar, titular al Departamentului de Istorie și Științe Politice, Facultatea de Istorie și Științe Politice a Universității „Ovidius” din Constanța.^[1] A fost expert evaluator la Oficiul Național al Burselor de Studii în Străinătate (ONBSS), CNEEA, ARACIS, Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (UEFISCDI), începând cu anul 2004. A fost prorector pentru probleme de învățământ al Universității „Ovidius” în perioadele 1 octombrie 2004 - 1 octombrie 2005 (cu delegație) și martie 2008 - februarie 2012^[2] ; a fost decan (perioada 2004 - 2008) și anterior, prodecan (perioada 4 mai 2000 - 2002) al Facultății de Istorie și Științe Politice. În intervalul temporal februarie 1991 - noiembrie 1992 a fost ofițer activ în Ministerul de Interne, arma trupe de pază și ordine/jandarmi, ofițer-cadre, șef serviciu AFV și locțiitor pentru logistică, fiind trecut în rezervă cu gradul de căpitan. A obținut diploma de doctor în istorie cu teza Evoluția Dobrogei între anii 1944 - 1964. Principalele aspecte din economie și societate^[3], coordonată de către prof. univ. dr. Ioan Scurtu. A parcurs toate treptele universitare (de la asist. univ., prin concurs începând cu anul universitar 1993/1994, lect. univ., 1996, conf. univ. 2001 si prof. univ. 2004/2005), fiind numit în repetate rânduri membru în comisii de doctorat la universitățile reprezentative din România, iar cărțile și studiile lui reprezintă instrumente de lucru extrem de utile pentru cercetătorii din țară și din străinătate. A fost unul dintre artizanii înnoirii Universității „Ovidius” din Constanța^[4].

Marian Cojoc este autorul a zeci de studii și articole (10 volume din care 6 ca autor și 4 coautor, la care se adaugă coordonarea a altor 7 alături de alte 20 în calitate de editor, prefațator, referent științific, studiu introductiv).

Lucrări:

Autor

• The Totalitarian Experiments in Romania. The Danube – Black Sea Canal, 1949-1953, Italian Academic Publishing, 2014, 211 pp, 7 maps. ISBN 978-88-98471-10-2;
• Revoluția română din decembrie 1989 în Dobrogea, București, Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, 2011, pp. 295, cu o prefață de Prof.univ.dr. Ioan Scurtu și o postfață de Prof.univ.dr. Ion Calafeteanu;
• Rezistența armată din Dobrogea, 1945 – 1960, București, Academia Română, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2004, pp. 410;
• Istoria Dobrogei în sec. XX: I. Canalul Dunăre - Marea Neagră, 1949-1953, București, Editura Mica Valahie, 2001, pp. 200, cu o prefață de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, volum nr. 86 în colecția Academiei Române, Românii în istoria universală. The Romanians in World History, coordonator prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu;
• Evoluția Dobrogei între anii 1944-1964. Principalele aspecte din economie și societate, București, Editura Universității București, 2001, pp. 226, cu o prefață de prof. univ. dr. Ioan Scurtu;
• Dobrogea de la reforma agrară la colectivizarea forțată (1945-1957), Constanța, Editura Muntenia & Leda, 2001, pp. 277, cu o prefață de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, volum nr. 93 în colecția Academiei Române, Românii în istoria universală. The Romanians in World History, coordonator prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu.

Coautor

• România, 1945-1989. Enciclopedia Regimului Comunist. Represiunea, F-O, Octavian Roske (coordonator), Colecția „Enciclopedii”, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2012, pp. 716;^[5]
• România, 1945-1989. Enciclopedia Regimului Comunist. Represiunea, Vol. 1 A-E, Octavian Roske (coordonator), Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2011, pp. 665;^[6]
• Propagandă, contrapropagandă și interese străine la Dunăre și Marea Neagră (1919-1939), vol. I, București, Editura Universității din București, 2003, pp. 343, cu o prefață de prof. univ. dr. Constantin Bușe, volum nr. 102 în colecția Academiei Române, Românii în istoria universală. The Romanians in World History, coordonator prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu;^[7]
• Programul și documentele în domeniul asigurării calității la Universitatea Ovidius Constanța, coordonator prof. univ. dr. Adrian Bavaru, autori: prof. univ. dr. Virgil Breabăn, conf. univ. dr. Eden Mamut, conf. univ. dr. Marian Cojoc, lector univ. dr. Teodora Maria Onciu, Constanța, Editura Ovidius University Press, 2003, pp. 260;

Coordonator

• Tătarii în istoria românilor, coordonator conf. univ. dr. Marian Cojoc, Edititura Muntenia, Constanta, 2004, isbn: 973-692-036-4, pp. 286;
• Gramsci și Sartre - mari gânditori ai secolului XX, (coordonatori: Gheorghe Stoica, Marian Cojoc, Răzvan Pantelimon, Enache Tușa) București, Editura ISPRI, 2007, pp.174;
• Comisia Bilaterală a Istoricilor din România și Federația Rusă, Sesiunea a –IX-a, ediție româno-rusă (coordonatori: dr. Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, prof. univ. dr. Marian Cojoc), Constanța, Editura Muntenia, 2005, pp. 276;

Marian Cojoc
Date personale
Născut	12 iulie 1960 (59 de ani) Petroșani, județul Constanța
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	Istoric, profesor universitar

* 1961: Masaaki Mori (n. 12 iulie 1961) este un fost fotbalist japonez.

·         1962: Anca Constantinescu, politician român
* 1962: Julio César Chávez González (n. 4 iulie 1962, Poza Rica[*], Mexic), cunoscut și sub numele de Julio César Chávez Sr., este un fost boxer profesionist mexican care a concurat între 1980 și 2005. Este considerat ca cel mai mare boxer mexican din toate timpurile și unul dintre cei mai mari boxeri din toate timpurile.

Chávez este campion mondial de șase ori în trei divizii de greutate, iar câțiva ani a fost considerat cel mai bun boxer activ din lume pound for pound. În timpul carierei sale a deținut titlul WBC super featherweight din 1984 până în 1987; titlul WBA ușor din 1987 până în 1989; titlul WBC ușor din 1988 până în 1989; titlul welterweight light din WBC de două ori între 1989 și 1996; și titlul IBF, în perioada 1990-1991. În plus, a deținut The Ring magazine lightweight title, în perioada 1988-1989, și titlul de "welterweight light" de două ori între 1990 și 1996. Chávez a fost numit Luptătorul Anului 1987 și 1990 de către Box Writers Association of America și revista The Ring, respectiv.

Chávez deține înregistrările pentru cele mai multe apărări ale titlurilor mondiale (27, împărțite cu Omar Narváez), cele mai multe victorii în meciuri pentru titlu (31) și cele mai multe meciuri pentru titlu (37); are cel de-al doilea cel mai bun în a apăra un titlu prin knockout (21, după Joe Louis cu 23). Deține cea mai lungă bandă neînvinsă în istoria boxului, la 13 ani. Recordul său de luptă a fost de 89 de victorii, 0 pierdute și 1 remiză înainte de prima lui înfrângere profesionistă cu Frankie Randall în 1994, înaintea căreia a câștigat 87 de lupte până la remiza cu Pernell Whitaker în 1993. Victoria lui Chavez în 1993 cu Greg Haugen pe Estadio Azteca a stabilit recordul pentru cea mai mare asistență la un meci de box: 132,274.

Chávez era cunoscut pentru forța sa deosebită de perforare, atac de corp devastator, bărbie remarcabil de puternică și tulburarea neobosită a adversarilor săi. El se situează pe locul 24 pe lista ESPN "Top 50 cei mai buni boxeri din toate timpurile", și se situează pe locul 18 ca "Cei 80 de boxeri cei mai buni din ultimii 80 de ani" ai revistei The Ring. În 2010 a fost introdus în prestigioasa International Boxing Hall of Fame pentru clasa din 2011. Este tatăl actualilor boxeri Omar Chávez și fostul campion WBC la categoria mijlocie Julio César Chávez Jr.

·         1965: Damian Florea, politician român
* 1966: Şahin Diniyev (în rusă Шахин Диниев; n. 12 iulie 1966, Beylaqan, RSS Azerbaidjană)^[1] este un antrenor de fotbal și fost fotbalist azer.
* 1966: Taiji Sawada, cu numele de scenă Taiji (în japoneză 沢田泰司 / Sawada Taiji, n. Ichikawa, 12 iulie 1966—d. Saipan, 17 iulie 2011^[3]) a fost muzician basist de hard rock și heavy metal japonez, membru al grupului X Japan din anul 1987 până în 1992. A lansat albume cu X Japan precum Vanishing Vision, Blue Blood și Jealousy, și cântece precum Kurenai, Standing Sex și Silent Jealousy.
Taiji a fost Loudness basist al trupei de heavy metal. Aceasta a fost urmată 1992-1994
* 1967: Cătălin Avramescu (n. 12 iulie 1967, Mizil, județul Prahova) este un filosof și un publicist român. Începând cu 17 ianuarie 2008, a fost numit consilier de stat în cadrul Cancelariei președintelui Traian Băsescu.^[1].

Este doctor în filozofie al Universității din Bucuresti. Specialist în filozofie politică și morală, a susținut cursuri la București și la Helsinki și conferințe în Ungaria, Scoția, Canada și Austria. A publicat eseuri și studii de teorie politică și istoria ideilor, în special asupra intervalului secolelor XVII–XIX.

Cătălin Avramescu s-a născut la data de 12 iulie 1967, în orașul Mizil (județul Prahova). A urmat studii la Facultatea de Filozofie a Universității București (1986-1991), apoi cursuri de doctorat în Filozofie la aceeași universitate (1994-1998). A obținut titlul științific de doctor în filozofie cu o teză de dizertație asupra teoriei contractului social de la Hobbes la Rousseau.Este lector universitar și politicianist român contemporan.

În perioada 1992–1993, a fost Visiting Graduate Student la St Antony’s College din cadrul University of Oxford. În anul 1992 devine asistent asociat la Școala Națională de Științe Politice și Administrație, apoi asistent asociat la Academia de Studii Economice din București (1993-1994), cadru didactic asociat la Centrul de Științe Sociale din cadrul Universității București (1994), cadru didactic asociat la Școala Superioară de Jurnalism (1994-1996) și Visiting Lecturer la Department of Social Philosophy (Helsinki University) (2000 și 2007).

Începând din anul 2005, este lector la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, predând cursurile de istorie a gândirii politice, filozofie politică și etică.

În data de 12 iunie 2007, Președintele României, Traian Băsescu, l-a propus pe Cătălin Avramescu pentru postul de titular în cadrul Consiliului de Administrație al Societății Române de Televiziune. Comisiile reunite de cultură și mass-media ale Parlamentului au respins propunerea președinției, cu 10 voturi împotrivă, 4 voturi pentru și cinci abțineri ^[2].

În perioada 1993-1994 a fost membru al redacției revistei "Sfera Politicii". În anul 2005 devine membru al Grupului de Dialog Social (GDS) și în 2007 directorul seriei "Idei politice fundamentale" de la Editura Nemira. A fost editorialist la ziarul Cotidėianul până în 2007, dată la care Robert Turcescu a preluat postul de director editorial al ziarului ^[3]. În prezent este editorialist la ziarul Bursa.

La data de 15 iunie 2011 a fost numit în funcția de ambasador în Finlanda și Estonia^[4] cu doar un vot în plus. "cu 16 voturi “pentru" și 15 “împotrivă". Nominalizarea lui Avramescu a fost de la început contestată, membrii comisiei parlamentare de avizare susținând că aceasta este una dintre numirile “politice" care nu vor putea fi acceptate. La acel moment, Avramescu era membru al cancelariei prezidențiale și un susținător public foarte vocal al contestatului și nepopularului (la acea dată) președinte Băsescu.

La data de 5 aprilie 2016 a fost rechemat din funcția de ambasador de către Președintele Iohannis

Cătălin Avramescu a fost implicat în timp în mai multe controverse. Una dintre controverse se referă la poziția asumata față de discuțiile pe tema ținutului secuiesc.^[6]

Avramescu a declarat într-o emisiune de televiziune că în Irak ar trebui folosite armele nucleare: "Tocmai puterea imensă a armelor nucleare este aceea care le face de nefolosit în teatrele de război actuale. Însă recurgerea la armele convenționale este de utilitate limitată împotriva unor grupuri decise să macine inamicul prin lupte de gherilă, terorism și propagandă. De aceea, amenințarea proliferării trebuie contracarată prin recurgerea la altă generație de arme nucleare care să înlăture tabuul nuclear și care să facă posibilă intervenția la distanță fără riscul angajării unor trupe înarmate convențional. Această generație de arme nucleare există deja: este vorba de armele tactice cu neutroni care nu au dezavantajul căderilor radioactive și suflul exrtrem de destructiv. Ele pot elimina inamicul de pe o rază redusă lăsând în picioare clădirile. Cu aceste arme, o campanie confuză și prelungită în genul celei din Irak nu ar fi necesară. Mai rămâne ca democrațiile să-și depășească reținerile impuse de propria imaginație morală

Cătălin Avramescu
Date personale
Născut	12 iulie 1967 (52 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist

·         1967: John Petrucci, chitarist, cântăreț, compozitor american (Dream Theater)

·         1969: S-a nascut Lisa Nicole Carson, actrita americana. 
* 1973: Veronica Gușă de Drăgan (n. 12 iulie 1973, Turda, județul Cluj) este o femeie de afaceri română, văduva lui Iosif Constantin Drăgan.

După moartea soțului său, Veronica Drăgan a devenit cea mai bogată româncă.^[1] Potrivit clasamentului Forbes România din anul 2010, Veronica Drăgan are o avere estimată la circa 900 de milioane de euro.^[1]

Moștenire

Deține Grupul Drăgan, care include ButanGas, Fundația Drăgan, Fundația General Ștefan Gușă, editura Nagard, cotidienele locale Renașterea Bănățeană și Redeșteptarea, televiziunea Ten TV, Universitatea Europeană Drăgan, clinica medicală Veroniki Life și galeria de artă Veroniki Art.

Reorganizarea holdingului

La un an de la decesul soțului, ea a decis să mute tot businessul de familie într-o nouă structură, denumită Veroniki Holding SpA.^[2] Astfel, pe lângă Butan Gas (grup industrial cu activități în Italia, Albania, Serbia, Grecia, Bulgaria și România și o cifră de afaceri a Butan Gas România estimată la circa 70 de milioane de euro), din grup face parte acum și Romconstruct Top, companie achiziționată pentru dezvoltarea unui parc eolian în Siliștea, Constanța 

Veronica Drăgan
Date personale
Născută	12 iulie 1973 (46 de ani)
Ocupație	femeie de afaceri

·         1973: S-a nascut Christian Vieri, fotbalist italian. S-a născut în Bologna, Italia, dar familia sa s-a mutat pentru o perioadă în Australia. A mers la cursurile școlii Prairiewood High School în vestul orașului Sydney. Tatăl lui, Roberto Vieri a jucat pentru clubul din Sydney Marconi Stallions. Fratele său, Massimiliano Vieri, este tot fotbalist profesionist și a fost în echipa națională de fotbal a Australiei în 2004.

Vieri a jucat la "Marconi Stalions" când era copil dar familia sa s-a mutat repede înapoi în Italia.

* 1974: Gregory Helms (n. 12 iulie 1974) este un wrestler american ce activează în prezent în divizia SmackDown! a promoției World Wrestling Entertainment. Este wrestlerul care a avut cel mai lung parcurs ca și campion al categoriei Cruiserweight din istorie. Este un foarte bun prieten cu Matt Hardy & Jeff Hardy și Shannon Moore deoarece toți 4 sunt din North Carolina și au făcut școala de wrestling împreună. Gregory Helms a debutat în WCW sub numele de "Sugar" Shane Helms unde a câștigat centura WCW Cruisereweight și WCW Hardcore alături de Shannon Moore. Și-a făcut apariția în WWE în anul 2002 și a câștigat centura hardcore și europeană o dată și de 2 ori centura pe echipe cu Kane și Rosey, și de 2 ori centura cruiserweight. 
* 1976: Petru Vladimir Bălan (n. 12 iulie 1976, Suceava) este un jucător românde rugby în XV. Evoluează pe postul de pilier (prop) sau de taloner (hook). Nu are nici o rudenie cu Bogdan Bălan, și el un pilier român. S-a apucat de fotbal înainte de a începe rugbyul.^[2] S-a format la CSM Bucovina Suceava și a participat la campionatul mondial din juniori din 1995. S-a alăturat în 1998 formației CS Dinamo București, cu care a câștigat titlul național. În anul 2001 a plecat în Franța, la clubul FC Grenoble, datorită colegului de lotul național Ovidiu Tonița, care juca deja la acest club.^[3] S-a remarcat rapid pentru putere său și rezistența sa fizică. După două sezoanele a semnat cu Biarritz Olympique, unul dintre cele mai tari cluburi din Franța. În finala de sezonul 2004-2005 de Top 14 ^[4], s-a impus împotriva pilierelor clubului Stade Français, Pieter De Villiers și Sylvain Marconnet, permițând Biarritz să câștige „scutul lui Brennus”.^[3] Cu Biarritz a mai cucerit titlul național^[5] și în sezonul 2005-2006 finala disputată impotriva formație Stade Toulousain. De asemenea in sezonul 2005-2006 impreuna cu echipa sa de club Biaritz Olimpique a avansat în finala ligii europene de rugby Heineken Cup, meci pierdut împotriva echipei irlandeze Munster Rugby.

În 2008 a semnat un contract cu Northampton Saints, dar clubul englez s-a retras în cele din urmă din motive medicale, după ce un examinare RMN i-a arătat probleme cu spatele.^[6] După câteva luni cu clubul Saint-Jean-de-Luz, în eșalonul al treilea,^[7] a găsit din nou cel mai nivelul cel mai înalt cu clubul de Top 14 CA Brive, unde a fost recrutat ca joker medical pilierului accidentat Pablo Henn.^[6] Un sezon mai târziu, s-a alăturat clubului US Dax. În 2011 s-a întors la țara, semnând cu RCM Timișoara, înainte de a-se stabili din nou în Franța, de data asta cu clubul de Fédérale 1 ROC La Voulte-Valence.^[8]

Și-a făcut debutul la echipa națională a României într-un meci de calificare pentru Cupa Mondială de Rugby din 1999 cu Olandei în aprilie 1998. A participat la Cupa Mondială de Rugby din 1999, unde a jucat în toate cele trei meciuri, inclusiv în victoria cu 27-25 în fața Statele Unite. A fost și inclus în selecția națională la Cupa Mondială din 2003 și la cea din 2007. De-a lungul carierei, a strâns 53 de selecții pentru „Stejarii” și a marcat 40 de puncte, înscriind opt eseuri.

* 1977: Brock Eduard Lesnar(n. 12 iulie 1977) este un "sportiv" american, cunoscut mai ales pentru cariera sa ca wrestler în promoția World Wrestling Entertainment. Actualmente practică wrestling în WWE(stiu doar kimura lock,suplex city si f5 si ma doare undeva de toti) și este fostul campion la categoria grea din UFC (Ultimate Fighting Championship).

La Raw Brock Lesnar a semnat un contract pentru a se bate cu Seth Rollins la Battleground pentru titlul mondial WWE.Paul Heyman, managerul lui Lesnar l-a văzut pe Seth Rollins cu o bâtă(acesta fiind planul lui Kane).Seth Rollins fuge,iar Kane primește un F5 de la Lesnar.Kane pune piciorul pe scara de oțel.„Bestia“ Lesnar a luat altă scară de oțel pe care o aruncă pe piciorul lui Kane.

* 1978: Christopher John „Topher” Grace (n. 12 iulie 1978)^[1][2][3] este un actor american. Este cunoscut pentru interpretare lui Eric Forman din sitcomul That '70s Show, Eddie Brock/Venom în filmul Spider-Man 3regizat de Sam Raimi, Carter Duryea în filmul Șef, și puțin mai mult! și Edwin în filmul Predators din 2010.

Topher Grace
Topher Grace 2019
Date personale
Născut	12 iulie 1978 (41 de ani) New York City, New York, S.U.A.
Cetățenie	SUA
Ocupație	actor de televiziune[*] actor de film actor actor de voce[*] producător de film
Ani de activitate	1998–prezent
Premii Emmy
Daytime Emmy Award[*] (2013)

* 1978: Mayte Michelle Rodriguez (n. 12 iulie 1978), cunoscută mai ales ca Michelle Rodriguez, este o actriță, scenaristă și disc jockeyamerican,^[2] cunoscută mai ales pentru rolurile sale în filme precum Girlfight, The Fast and the Furious, Resident Evil, Battle: Los Angeles, Machete, S.W.A.T., precum și pentru distribuția în serialul de televiziune Lost.

Michelle s-a născut în Bexar County, Texas, fiica lui Carmen Milday și a lui Rafael Rodriguez, orginar din Puerto Rico, care a servit în armata americană. S-a mutat în Republica Dominicană la vârsta de opt ani, împreună cu mama ei, la unsprezece ani ajungând în Puerto Rico. A fost dată afară din școală, susținând însă examenul GED.

În jurul anului 2001 Michelle Rodriguez s-a întâlnit cu colegul de platou din The Fast and The Furious, Vin Diesel.^[3] Doi ani mai târziu se întâlnește cu iubitul cântăreței Kylie Minogue, Oliver Martinez, cu care a fost văzută la una dintre petrecerile lui Puff Daddy. În anul 2006 începe o relație cu actorul irlandez Colin Farrell, fost coleg în filmul S.W.A.T..

În 2006 a mărturisit pentru revista Cosmopolitan că nu este lesbiană, dar că a „experimentat ambele sexe”.^[4] Este fotografiată în anul 2007 din nou cu Oliver Martinez, de această dată cei doi cinând la Hotelul Chateau Marmont.

Michelle Rodriguez

Date personale Nume la naștere Mayte Michelle Rodriguez Născută 12 iulie 1978 (41 de ani) [1] San Antonio, Texas, Statele Unite Părinți Rafael Rodriguez[*] Carmen Milady Pared[*]  Cetățenie  SUA  Etnie Dominican American[*] Puerto Ricans[*]  Ocupație Actriță, scenaristă Ani de activitate 1999–prezent Alte premii Independent Spirit Awards[*] (2001) Screen Actors Guild Award (2006) Screen Actors Guild Award for Outstanding Performance by an Ensemble in a Drama Series[*] (2006) pentru Lost

Michelle Rodriguez în 2009

* 1980: Irina Embrich (nume de fată Irina Zamkovaja n. 12 iulie 1980, Tallinn) este o scrimeră estonă specializată pe spadă.

A fost vicecampioană mondială în 2006 la Torino după ce a pierdut în finala cu unguroaica Tímea Nagy.^[1] Cu echipa Estoniei a cucerit medalia de aur la Campionatul European din 2013 de la Zagreb, după ce s-au împuns în fața României.^[2] A fost și vicecampioană mondială pe echipe în 2014 la Kazan, Estonia fiind învinsă de Rusia.

* 1982: Antonio Cassano (născut 12 iulie 1982) este un fotbalist italian.

Cassano s-a născut în Bari la o zi după ce Italia a învins Germania în finala Campioantului Mondial de Fotbal din 1982. A fost crescut în cartierul Bari Vecchia și a început să joace de la o vârstă fragedă.

* 1982: Petar Jovanović (n. 12 iulie 1982, Tuzla, Iugoslavia, actuala Bosnia-Herțegovina) este un jucător de fotbal de origine sârbă. Și-a făcut debutul în Liga I în anul 2005, pentru echipa FC Vaslui la care a jucat până în 2012. A mai evoluat la clubul CSMS Iași.
* 1983: Predrag Vujadinović (n. 12 iulie 1983, în Vrbas)^[1] este un handbalist sârbcare joacă pentru HC Dobrogea Sud Constanța pe postul de extremă stânga. În trecut, el a fost component al echipei naționale a Serbiei.
* 1984: Rami Sebei (12 iulie 1984) este un wrestler profesionist canadiande origine siriană, mai cunoscut sub numele său de scenă El Generico. Este renumit pentru aparițiile sale în Ring of Honor și Wrestling Guerrilla, precum și pentru stilul său mexican de lupte, și fraza lui "¡Olé!". În prezent lucrează pentru WWE sub numele Sami Zayn. A fost de două ori campion mondial după ce a câștigat de două ori Campionatul Mondial din PWG. Este, de asemenea, cunoscut pentru a fi o dată Campion NXT.
* 1985: Paulo Vitor Barreto (n. 12 iulie 1985 la Rio de Janeiro) este un atacant brazilian liber de contract.
* 1985: Maurice Junior Dalé (n. 12 iulie 1985, Martigues, Franța) este un fotbalist francez de etnie ivoriană aflat sub contract cu echipa FC Nantes.
* 1985: María Belén Pérez Maurice (n. 12 iulie 1985, San Nicolás, provincia Buenos Aires) este o scrimeră argentiniană specializată pe sabie, campioana panamericană în 2014. S-a apucat de scrimă la vârsta de 13 ani la îndemnul mamei ei, care era ea însăși o scrimeră amatoare.^[1] Nu i-a plăcut ramura sportivă la prima vedere, dar s-a interesat după ce a obținut prima sa victorie. Tatăl său fiind un colonel în armata argentiniană, s-a antrenat la Cercul Militar de la Buenos Aires sub îndrumarea lui Lucas Saucedo, care rămâne antrenorul său până în prezent.^[2]

Primii pași la scrimă s-au făcut la floretă, o armă la care a ajuns în sferturile de finală la etapa de Cupa Mondială de la Buenos Aires din 2006, apoi ea a schimbat pentru sabia în sezonul 2006-2007. În paralel a început o carieră de manechin, dar a trebuit să-și înceteze activitatea din lipsă de timp.^[1] În sezonul 2010-2011 a câștigat două turnee satelite și a cucerit o medalie de bronz la Campionatul Panamerican de la Reno.

S-a calificat la Jocurile Olimpice din 2012 de la Londra ca una dintre cele două scrimere mai bine clasate din America. Astfel a fost prima scrimeră argentiniană calificată la Jocurile Olimpice prin clasamentul FIE.^[3] A pierdut în turul întâi cu italianca Gioia Marzocca și s-a clasat pe locul 21.^[4]

În sezonul 2013-2014 a fost laureată cu aur la Campionatul Panamerican după ce a învins-o pe campioana olimpică, americanca Mariel Zagunis

* 1989: Dumitru Captari (n. 12 iulie 1989, Chișinău) este un halterofil româncare în trecut a concurat pentru Republica Moldova. În prezent participă la probele de 77 kg. Prima participare internațională a fost la Europenele de cadeți din 2011 desfășurate la București, unde a obținut medalia de argint la stilul smuls (145 kg) și medalia de bronz cu totalul de 331 kg, în cadrul categoriei +77 kg.^[1]

Anul următor, Captari a reușit să obțină medalia de bronz la smuls (138 kg), în cadrul categoriei +69 kg.^[2]

În 2015, Dumitru Captari s-a alăturat lotului României, prima lui competiție sub steag românesc fiind Campionatul Mondial de la Houston.^[3][4]

La Campionatul European din 2016 de la Førde, halterofilul a obținut trei medalii de bronz la categoria +77 kg — 156 kg la stilul smuls, 192 kg la aruncat și în total 348 kg.^[5] În urma acestor rezultate, Dumitru Captari s-a calificat în premieră la Jocurile Olimpice, la categoria +77 kg. Aici a reușit prima încercare de 148 kg la stilul smuls, dar le-a ratat pe următoarele două de 150 kg, și nu a mai concurat la stilul aruncat

* 1989: Phoebe Jane Elizabeth Tonkin^[2] (n. 12 iulie 1989,^[2][3] Sydney, Australia) este o actriță și model din Australia. Ea este cel mai bine cunoscută pentru rolul lui Cleo Sertori în serialul H₂O: Adaugă apă.

Phoebe Tonkin s-a născut in anul 1989 în Sydney, iar la vârsta de 4 ani a urmat diverse cursuri de dans cum ar fi: baletul, hip-hop, contemporan, disco ș.a.m.d. Phoebe a urmat cursuri de actorie la Australian Theatre for Young People (ATYP) la Warf Theatre la vârsta de 12 ani. Cursurile au inclus și Shakespeare, Script to Stage, Clowning Around și Musical Theatre. Desigur știa de când era foarte mică să citească Shakespeare.

Învățând la școala Qweenwood din Balmoral, cunoscută pentru abilitățile ei excelente în dramă, ea a luat cursuri particulare de actorie și a fost mereu implicată în producțiile școlii, acestea ar fi: Antigone, White Crane și Venetian Twins. În fiecare an, Phoebe participă la festivalul Shakespeare, câștigând finala în 2005 în Midsummer Nights Dream. La vârsta de 16 ani, fiind cea mai tânără din producția H2O, Phoebe a câștigat rolul lui Cleo. Desigur, a depus mult efort pentru a se antrena la înot, deoarece nu înota prea bine.

Prima apariție a lui Phoebe este în serialul australian numit H₂O: Adaugă apă, unde joacă rolul lui Cleo, una dintre personajele principale.

Pe data de 20 octombrie 2007, Phoebe a fost prezentă la gala Nickelodeon UK Kids Choice Awards, unde a prezentat premiul la cea mai bună trupă, alături de Cariba Heine și Claire Holt. A apărut în 2 episoade din „Packed to the rafters”, iar acum filmează pentru filmul „Tomorrow, when the war began”.

Este de asemenea și model, a fotografiat pentru diferite cataloage și reviste, cum ar fi Girlfriend.

Phoebe Tonkin

Date personale Nume la naștere Phoebe Jane Elizabeth Tonkin Născută 12 iulie 1989 (30 de ani)[1] Sydney, Australia Naționalitate Australiană Cetățenie  Australia  Ocupație Actriță, fotomodel Activitate Domiciliu Los Angeles Sydney   Alte nume Phoebe Tonkin   Ani de activitate 2006–prezent Înălțime 1,73 m

* 1990: Tiago Manuel Dias Correia, cunoscut ca Bébé (n. 12 iulie 1990, Agualva-Cacém, Portugalia), este un atacant aflat sub contract cu SD Eibar.
* 1991: Željka Nikolić (n. 12 iulie 1991, în Priboj, RSF Iugoslavia)^[1] este o handbalistă din Serbia care joacă pentru echipa românească SCM Craiovape postul de extremă dreapta.
* 1991: Nwankwo Obiora (n. 12 iulie 1991, Kaduna, Nigeria) este un fotbalistnigerian care evoluează la echipa Levadiakos pe postul de mijlocaș.
* 1991: James David Rodríguez Rubio (pronunție în spaniolă: /ˈxames roˈðɾiɣes/; n. 12 iulie 1991,^[1] Cúcuta, Columbia), cunoscut ca și James Rodríguez sau simplu James,^[2] este un fotbalist columbian care evoluează la clubul FC Porto și la echipa națională de fotbal a Columbiei.

James Rodriguez a reușit să se facă remarcat la mondialul de fotbal din 2014. Real Madrid l-a cumpărat, iar după câtva timp l-a împrumutat la Bayern München.

* 1992: Liviu Teodorescu (n. 12 iulie 1992, București) este un cântăreț, compozitor și actor român, devenit cunoscut în urma participării la emisiunea-concurs Vocea României.
Liviu Teodorescu s-a născut pe 12 iulie 1992, în București, fiul lui Mircea Teodorescu. În 2006, Teodorescu a participat la Eurovision-ul copiilor, unde a făcut parte din grupul "Numai cu acordul minunilor". În 2011 a absolvit Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din București și a fost admis la Conservator, secția Compoziție muzică ușoară.

În 2011, Teodorescu a participat în primul sezon al emisiunii Vocea României, unde a fost în echipa lui Marius Moga. ^[1]

După participarea la Vocea României, în martie 2012, Teodorescu a fost invitat să joace în serialul Pariu cu viața, unde a interpretat propriul rol, intrând totodată și în trupa Lala Band.^[2][3] În aprilie 2012, Teodorescu a compus piesa "Little bit of love" special pentru serialul de la Pro TV.

În 2013, Teodorescu a părăsit Lala Band.^[4][5] După plecarea din trupă, Teodorescu a lansat melodia, "Ești piesă", care s-a bucurat de un mare succes în rândul fanilor. Aceasta a fost compusă de Marius Moga și produsă în studioul deMoga Music ^[6][7] Mai târziu, Teodorescu a colaborat cu Andra pentru piesa "Așa e dragostea"^[8][9]. Tot în 2014, artistul a lansat și single-ul "Un loc în viața ta" marca deMoga Music, iar videoclipul, în regia lui Iulian Moga^[10]

În 2015, Teodorescu a colaborat cu Robert Toma și Adda pentru piesa "Tot ce-a mai rămas".^[11][12]După această colaborare, Teodorescu a lansat două piese: "În brațele tale", cu care a intrat în Top 5 pe Youtube, la doar câteva zile după lansare^[13][14] și "Târziu".^[15]

În 2016, Teodorescu a câștigat cel de-al nouălea sezon al emisiunii-concurs Te cunosc de undeva!^[16][17] Tot în acest an, artistul a lansat piesele "Dor de ea"^[18], "Gelos"^[19] și "Cine m-a pus".^[20][21] Teodorescu a colaborat cu fratele acestuia, Matei Teodorescu și cu Adda pentru piesa "Matematica iubirii"^[22][23] dar și cu Sore pentru piesa "Adu-mi aminte să te uit", compusă în studiourile HaHaHa Production. Textul piesei a fost scris de Sore, Teodorescu și Robert Toma.^[24]

În 2017, Teodorescu, împreună cu dansatoarea profesionistă Marica Derdene, s-a clasat pe podium în cadrul emisiunii-concurs Uite cine dansează!

Liviu Teodorescu

Liviu Teodorescu într-un interviu pentru Zona IT (2017) Date personale Născut 12 iulie 1992 (27 de ani) Cetățenie  România  Ocupație cântăreț     compozitor     actor Activitate Origine  București Gen muzical Pop Instrument(e) Chitară și pian Ani de activitate 2011-prezent Case de discuri deMoga Music, HaHaHa Production, Cat Music și Universal Music România Interpretare cu Andra, Lala Band, Robert Toma, Adda

* 1993: Ștefania Vătafu (n. 12 iulie 1993,^[1] România) este o jucătoare română de fotbal pe postul de mijlocaș. În prezent joacă pentru Olimpia Cluj în Superliga română.^[2] A jucat în Liga Campionilor cu CFF Clujana și CFF Olimpia Cluj.
* 1995: Luke Paul Hoare Shaw (n. 12 iulie 1995) este un fotbalist englez care joacă pentru Manchester United și echipa națională de fotbal a Angliei pe postul de fundaș stânga.
* 1996: Constantin Adam (n. 12 iulie 1996, Călărași) este un canotor român. Începând cu anul 2014, în palmaresul canotorului se observă rezultate importante, cu clasări apropiate de podium. Printre rezultatele notabile se află cele două medalii de aur obținute la Balcaniada din același an.^[1]

Echipajul masculin de patru rame fără cârmaci — Vlad Dragoș Aicoboae, Marius Vasile Cozmiuc, Toader Andrei Gontaru și Constantin Adam — s-a calificat la Jocurile Olimpice de vară din 2016 în urma rezultatului înregistrat la Campionatele Mondiale de canotaj academic din 2015 de la Aiguebelette-le-Lac (Franța).

* 1997: Bianca Tomina Curmenț (n. 12 iunie 1997, în Filiași)^[4] este o handbalistă română, care evoluează pe postul de portar, pentru SCM Craiova.^[5]

În anul 2016, Bianca Curmenț a făcut parte din echipa națională de tineret a României care a obținut medalia de bronz la Campionatul Mondial din Rusia

* 2000: Vinícius José Paixão de Oliveira Júnior (n. 12 iulie 2000, São Gonçalo), cunoscut ca Vinícius Júnior sau Vinícius Jr, este un fotbalist profesionist brazilian. Evoluează (2018/2019) ca atacant la clubul spaniol Real Madrid.

În iunie 2017, Vinicius a apărut pe locul 39 pe lista celor mai buni jucători din lume după versia The Daily Telegraph.  La 23 mai 2017, clubul spaniol Real Madrid a semnat un contract de achiziție a lui Vinícius, efectiv după împlinirea vârstei de 18 ani, la data de 12 iulie 2018 (18 ani este vârsta minimă pentru transferul internațional). El a fost transferat pentru aproximativ 46 milioane de euro.

La 20 iulie 2018, Vinícius a fost prezentat oficial ca jucător al clubului Real Madrid. Acesta, în prezent, continuă sa exceleze în La Liga pe poziția de extremă stânga (LW).