2. /12 IULIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·         1536: A incetat din viata umanistul olandez Erasmus din Rotterdam, teolog si erudit olandez, unul dintre cei mai insemnati umanisti din perioada Renasterii si Reformei din secolele al XV-lea si al XVI-lea. 
S-a nascut la 27 octombrie 1466, in Rotterdam, Olanda. Fiu nelegitim al preotului Roger Gerard, a frecventat cursurile unor scoli monahale din Deventer si s’Hertogenbosch iar, dupa moartea tatalui sau, a intrat in manastirea ordinului Augustinilor din Steyn, in apropierea orasului Gouda. A devenit preot in anul 1492, lucrand ca secretar al episcopului din Cambrai. A fost trimis la Paris, unde s-a dedicat studiului literaturii grecesti clasice, dupa care a plecat intr-un pelerinaj in Europa. In drumurile sale l-a cunoscut pe Thomas Morus si a sustinut cursuri la Universitatea din Cambridge. Prin pozitia sa critica fata de Biserica Catolica, a fost considerat precursor al reformei religioase. S-a stabilit in Basel, Elvetia, oras pe care l-a parasit doar in timpul reformei lui Ulrich Zwingli. 
Fiu nelegitim al preotului Roger Gerard, Erasmus frecventează școlile severe ale ordinelor monahale din Deventer și s'Hertogenbosch iar, după moartea tatălui său, intră în mănăstirea ordinului augustinian din Steyn, în apropierea orașului Gouda. După ce a devenit preot în anul 1492, lucrează ca secretar al episcopului din Cambrai, care îl trimite la Paris, unde începe studiul teologiei și filozofiei scolastice. În acest timp, dezvoltă tot mai mult o atitudine critică față de rigiditatea dogmelor religioase și obține dispensa de viață în mănăstire, consacrându-se studiului limbii și filozofiei grecești clasice. Începând din anul 1499, întreprinde numeroase călătorii în Franța, Anglia, Italia și Elveția unde intră în contact cu cele mai importante centre și personalități culturale ale timpului, ține lecții și conferințe, are posibilitatea să studieze vechi manuscrise. În Anglia cunoaște pe Thomas Morus și predă la Universitatea din Cambridge, în Italia devine prieten cu tipograful și editorul venețian Aldo Manuzio iar Universitatea din Torino îi decernează titlul de Doctor în Teologie. În anii 1514-1521 trăiește în Basel (Elveția), părăsește însă orașul în timpul reformei lui Ulrich Zwingli, revine mai târziu la Basel, unde își sfârșește zilele la 12 iulie1536.

Erasmus a dedicat cea mai mare parte a operelor sale problemelor religioase. Devine cunoscut, în 1500, cu "Collectanea adagiorum", o colecție de proverbe și zicale latine și din Biblie, "Enchiridion militis christiani" ("Manualul combatantului creștin", 1503). Opera cea mai importantă este "Encomium moriae"sau "Laus Stultitiae" ("Elogiul nebuniei", 1509), dedicată lui Thomas Morus, o satiră la adresa teologiei scolastice, imoralității clerului și a curiei catolice, în același timp apologie a pasiunii exaltate ("nebuniei") a adevăratului creștin care-și dedică viața credinței. Erasmus înțelege credința creștină ca o acceptare nedemonstrabilă - împotriva și mai presus de necesitatea oricărei rațiuni - a lui Dumnezeu devenit om, care moare pentru mântuirea oamenilor și învie din morți prin el însuși. Pentru aceasta trebuie schimbată formația clasică a teologilor și literaților, lipsiți de sensibilitatea cerută de scriptura evanghelică. Aceste lucrări, în care Erasmus trimite la studiul izvoarelor originare ale creștinismului, au făcut să fie considerat deschizător de drum al reformei protestante, deși el a rămas tot timpul un catolic consecvent, cu toată apropierea de pozițiile teoretice reformiste. Atacurile sale împotriva erorilor autorităților ecleziastice și superstițiilor i-au adus învinuirea de protestantism din partea Vaticanului, Erasmus își ilustrează însă clar poziția ideologică în opera "De Libero Arbitrio" (1524), care conține o critică severă a concepțiilor lui Martin Luther asupra lipsei de libertate a deciziilor omului, admițând însă necesitatea unei înnoiri a moravurilor bisericești.

Erasmus în camera sa de studiu - Gravură de un maestru necunoscut

În anii 1517-1524 traduce în limba latină ("Novum instrumentum omne") versiunea greacă a Noului Testament, traducere însoțită de comentarii critice, superioară ca stil și fidelitate în comparație cu Vulgata (Versiunea latină oficială a Bibliei) aflată în circulație. Această traducere i-a servit și lui Luther ca bază pentru transcrierea în limba germană a Bibliei.

Lupta lui Erasmus împotriva ignoranței, superstițiilor și structurilor autoritare tradiționale a fost caracterizată prin convingerile sale umaniste, în special prin credința în necesitatea libertății spirituale. Cu toate că după moartea sa, în perioada Contrareformei, operele sale au fost înscrise pe Indexul cărților interzise prin hotărârile Conciliului de la Trent (1545-1563), Erasmus a exercitat - ca figură centrală a umanismului - o mare influență asupra istoriei culturii europene.

Erasmus din Rotterdam

smus din Rotterdam Date personale Născut 28 octombrie 1466[1][2]  Rotterdam, Țările de Jos[3][4]  Decedat 12 iulie 1536 (69 de ani)[5]  Basel, Elveția[6][4]  Înmormântat Basel Minster[*]  Cauza decesului cauze naturale[*] (Dizenterie[7])  Cetățenie  Cele Șaptesprezece Provincii  Religie Biserica Catolică  Ocupație traducător filozof teolog[*] profesor eseist traducător biblic[*] scriitor Lady Margaret's Professor of Divinity[*] latinist[*] preot profesor universitar[*]  Activitate Alma mater Universitatea din Paris Queens' College[*] Universitatea Cambridge Universitatea din Torino   Organizație Old University of Leuven[*]   Influențat de epicurism, Marcus Tullius Cicero, Giovanni Pico della Mirandola   Profesor pentru Gabriel Mudaeus[*], Richard Croke[*

Erasmus din Rotterdam - portret de Hans Holbein (Tânărul)

·         1645: Mihail I al Rusiei (n. 1596)
* 1682: Jean-Felix Picard, cunoscut ca abatele Picard, (21 iulie 1620, La Flèche – 12 iulie 1682, Paris) a fost un astronom și un geodez francez.

A fost primul care a calculat, cu precizie, raza Pământului. A studiat în orașul natal, La Flèche, la colegiul iezuit Henry-Le-Grand.

În 1655 el a fost numit profesor de Collège royal. A fost unul dintre primii 21 de membri ai Academiei Franceze de Științe la fondarea acesteia la Paris, în 1666.

Una dintre cele două piramide care marchează extremităţile bazei geodezice a lui Jean Picard aflată la Juvisy-sur-Orge. Cealaltă este la Villejuif.

În 1667-1668 a lucrat împreună cu astronomul Adrien Auzout.

Este inventatorul unei lunete care i-a permis să realizeze nivelmente cu o precizie de ordinul de 1 centimetru pe kilometru.

În 1669-1670 Academia de Științe l-a însărcinat cu măsurarea arcului de meridian între Paris și Amiens. Măsurătorile prin triangulație l-au condus la un rezultat de 111 până la 112 km pentru un grad de latitudine, ceea ce dă o rază terestră de 6.372 km, raza măsurată în prezent fiind de 6.371 km.

În anul 1671 Picard a plecat în Danemarca să facă relevmentul observatorului lui Tycho Brahe, pe insula Hven. L-a invitat pe astronomul Rømer să-l însoțească la reîntoarcerea la Paris.

Picard a colaborat și a corespondat cu mulți oameni de știință, printre care Isaac Newton, Christiaan Huygens, Ole Rømer, Rasmus Bartholin, Johann Hudde,^[5] și chiar cu principalul său concurent, Giovanni Cassini. Aceste corespondențe l-au condus pe Picard la contribuții din domenii ale științei aflate în afara geodeziei, precum aberația luminii pe care a observat-o în timp ce se afla în Danemarca, la Uraniborg.  Specialist în relevee de nivelment, Colbert a făcut apel la Jean Picard, deoarece avea îndoieli în privința proiectului unui canal de la Loara la Versailles.^[6] Acest proiect propus regelui Ludovic al XIV-lea de către Riquet, cel care a conceput Canal du Midi, viza alimentarea fântânilor și bazinelor din parcul Castelului de la Versailles, mari consumatoare de apă. Picard a demonstrat că priza de apă intenționată, de pe Loara, era mai joasă decât domeniul Versailles^[6] și, prin urmare, de nerealizat.

Dar fiind îngrijorat să găsească o soluție problemei, prospectând împrejurimile Versailles-ului, Picard a constatat că mlaștinile situate la Trappes și la Bois d'Arcy, la sud-vest de Versailles, sunt mai înalte decât rezervoarele de la Versailles.^[6] Trebuiau barate gurile de scurgere ale apelor spre valea Bièvre și amenajate astfel iazurile Trappes Saint-Quentin, de la Bois d'Arcy și de la Bois Robert. Două rigole asigură scurgerea apelor de ploaie spre Versailles. Un apeduct subteran aduce apele de la iazul Saint-Quentin la rezervoarele Gobert și la „bassin des Suisses”. Acest apeduct prezintă o pantă de 2,93 metri pe o lungime totală de 11 km, cu alte cuvinte, pe o pantă mai mică de 0,3 mm/m, ceea ce constituie o lucrare remarcabilă pentru acea epocă.

Jean Picard a lăsat un Traité du nivellement, publicat cu titlu postum de către Philippe de La Hire.  

SCRIERI

• Mesure de la terre de Jean Picard (1671) lucrare disponibilă pe site-ul Google Cărți
• Connaissance des Temps
• Voyage à Uraniborg
• Traité du nivellement de Jean Picard (1684) lucrare disponibilă pe site-ul Google Cărți  

  Jean Picard
  Jean Picard
  Date personale
  Nume la naștere	Jean-Felix Picard
  Născut	21 iulie 1620[1][2][3]  La Flèche, Franța[4]
  Decedat	12 iulie 1682 (61 de ani)[2]  Paris, Regatul Franței[4]
  Cetățenie	Franța
  Religie	catolicism
  Ocupație	astronom fizician
  Activitate
  Alma mater	Colegiul regal „Henry-le-Grand”
  Organizație	Collège de France

·         1712: Richard Cromwell (n. 4 octombrie 1626 – d. 12 iulie 1712) a fost cel de-al doilea Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. Fiind al treilea fiu al lui Oliver Cromwell i-a urmat acestuia, deoarece frații săi Robert și Oliver au murit înaintea morții tatălui lor.

Richard a fost Lord Protector mai puțin de nouă luni, între 3 septembrie1658 și 25 mai 1659.

Richard Cromwell

Date personale Născut 4 octombrie 1626 Huntingdon, Cambridgeshire Decedat 12 iulie 1712 (85 de ani) Cheshunt, Hertfordshire Părinți Oliver Cromwell[1] Elizabeth Cromwell[*][1]  Frați și surori Henry Cromwell[*] Bridget Cromwell[*][1] Frances Cromwell[*][1] Elizabeth Claypole[*] Mary Cromwell, Countess Fauconberg[*]  Căsătorit cu Dorothy Maijor Copii Anne Cromwell[*][2]  Naționalitate  Anglia Cetățenie  Regatul Marii Britanii  Religie Puritan Ocupație politician  Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. În funcție 3 septembrie 1658 – 25 mai 1659 Precedat de Oliver Cromwell Succedat de Consiliul de Stat al Angliei, Scoției și Irlandei Partid politic Roundhead[*] Alma mater Felsted School[

·         1742: Evaristo Felice Dall'Abaco, compozitor italian (n. 1675)

·         1797: Inceteaza din viata scriitorul Ienachita Vacarescu (n.17840), aparținător al vechii familii boierești, familia Văcărescu si precursor al iluminismului romanesc, al carui Testament poetic este mereu valabil “cresterea limbii romanesti si-a patriei cinstire”. Este al doilea român după Dimitrie Cantemir, care scrie o istorie a Imperiului Otoman. Este autorul celei dintâi gramatici românești tipărite (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde și un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca dimensiuni și predominant erotică, e scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, dar folosește și evidente sugestii folclorice.

* 1804: Alexander Hamilton (n. 11 ianuarie 1755 ori 1757 – d. 12 iulie 1804) a fost un politician, om de stat, finanțist și intelectual american, fondator al Partidului Federalist din Statele Unite. Hamilton a fost unul dintre cei mai buni specialiști în drept constituțional ai timpului său, fiind un delegat influent la Convenția Constituțională de redactare a ConstituțieiStatelor Unite, unul din cei doi creatori majori ai Federalist Papers, Actelor Federaliste, prima constituție a țării. Hamilton a explicat Constituția Statelor Unite cetățenilor sceptici ai New York-ului, rămânând o sursă standard a semnificației documentului.

Alexander Hamilton a fost de asemenea primul secretar al TrezorerieiStatelor Unite ale Americii, membru al primului guvern federal al țării sub președinția lui George Washington.

Hamilton este privit de istorici ca unul dintre cei mai eficienți și fervenți susținători, dintre toți Founding Fathers, a modernizării națiunii prin folosirea puterii federale ca forța unificatoare. De asemenea, a argumentat valid și pertinent în favoarea unei interpretări elastice a Constituției, respectiv a adus dovezi clare de menținere a unui echilibru financiar stabil al țării prin finanțarea deficitului statelor, precum și a deficitului statului federal prin intermediul unor legi speciale ale Congresului, a Băncii Federale (numită atunci First Bank of the United States) și prin asigurarea unui debit constant de venituri federale prin tarifele aplicate produselor importate. Toate acestea le vedea rezolvate și prin implicarea tuturor oamenilor bogați ai națiunii, potențiali investitori, respectiv prin crearea unei sistem solid de bănci, legate de banca federală.

În afacerile externe, Hamilton a admirat maniera britanicilor de a-și conduce propria lor diplomație, fiind total contra metodelor și stilului politicienilor generați de Revoluția Franceză. În timpul președenției celui de-al doilea președinte al Statelor Unite, John Adams, s-a întors în arena politică în 1798 pentru reorganizarea armatei necesară apărării țării împotriva francezilor; deși aceeași armată a fost folosită ulterior, de același Hamilton, pentru amenințarea statului Virginia.

Viziunea extrem de avansată a lui Hamilton asupra dezvoltării națiunii americane cuprindea existența unor puternice forțe de apărare, ajutor pentru o industrie aflată în stadiul infantil, o situație solidă a finanțele țării bazată pe un deficit bugetar controlat implicând participarea tuturor oamenilor bogați ai națiunii și crearea unui sistem bancar puternic.

Eseul său economico-politico-social Report on Manufactures ("Raport despre fabricanți") a imaginat Statele Unite ale viitorului ca o națiune puternic industrializată deși ceea ce era atunci tânăra republică federală era doar o țară aproape total rurală. Hamilton a refuzat orientările de tip local, agricol și, mai ales, orientarea spre existența suverană a drepturilor statelor, toate propuneri ale "eternului rival" Thomas Jefferson.

Alături de prietenul său John Jay a fost unul dintre cei mai fervenți oponenți ai sclaviei. În timpul Războiului revoluționar american s-a adresat Congresului Continental în scris, susținând un plan al unui prieten de-al său care propunea emanciparea slavilor, educarea lor și înrolarea în armata revoluționară care lupta contra britanicilor. Oricum, statul Carolina de Sud a rămas "faimos" prin acordarea unui clar veto propunerii. S-a opus comerțului cu sclavi, fiind co-fondatorul și președintele celei de-a doua societăți aboliționiste a țării. Deși există niște "umbre" asupra viziunii rasiale a lui Hamilton, întrucât nu era un adept al egalitarismului ne-echivoc, concepția sa era una dintre cele mai progresiste ale timpului său, a fost concluzia istoricului James Horton.^[1]

Hamilton este fondatorul primului partid politic din Statele Unite, Federalist Party, pe care l-a dominat până la moartea sa. Partidul a avut un rol important în unirea tuturor iubitorilor unui guvern federal central puternic, primind atât sprijin federal cât și sprijin din partea unor editori de ziare, așa cum erau John Fenno și Noah Webster, care subliniau poziția lui Hamilton, combătând-o pe cea a opozanților.

Alexander Hamilton

Portret al lui Alexander Hamilton de John Trumbull, 1792 Date personale Născut 11 ianuarie 1757 Nevis, British West Indies Decedat 12 iulie 1804 New York, New York Înmormântat Trinity Church Cemetery[*]  Cauza decesului Duel (plagă împușcată[*])  Părinți James A. Hamilton[*]  Căsătorit cu Elizabeth Schuyler Hamilton Număr de copii 8  Copii Philip Angelica Alexander James Alexander John Church William Stephen Eliza Hamilton Holly Philip ("Micul Phil") Cetățenie  SUA  Religie Episcopal la data decesului Ocupație economist filozof personal militar[*] avocat politician aide-de-camp[*] ofițer scriitor om de afaceri  Întâiul Secretar al Trezoreriei SUA În funcție 11 septembrie 1789 – 31 ianuarie 1795 Președinte George Washington Precedat de nimeni Succedat de Oliver Wolcott, Jr. Premii Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*] Partid politic Federalist Alma mater Colegiul Columbia al Universității Columbia[*] Universitatea Columbia Profesie ofițer, avocat, specialist în finanțe, teoretician politic

·         1850: A murit inginerul inventator britanic Robert Stevenson. A inventat printre altele dispozitivul pentru producerea luminilor intermitente şi fulgerătoare şi hidroforul; (n. 1772).
* 1855: Pavel Stepanovici Nahimov (în rusă Павел Степанович Нахимов, transliterare Pavel Stepanovič Nachimov; n. 23 iunie (stil vechi) / 5 iulie(stil nou) 1802, Gorodok – d. 30 iunie (stil vechi) / 12 iulie(stil nou) 1855, Sevastopol) a fost un celebru amiral rus, care s-a distins la comanda forțelor navale ale Rusiei, în Bătălia de la Sinop, în timpul Războiul Crimeii.  

Pavel Nahimov
Pavel Nahimov
Date personale
Născut	5 iulie 1802  Khmelita[*], Rusia
Decedat	12 iulie 1855 (53 de ani)  Sevastopol, Imperiul Rus[1]
Înmormântat	St. Vladimir's Cathedral[*]
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	ofițer de marină[*]
Studii	Naval Cadet Corps[*]
Activitate
Ramura	Marina Imperială Rusă[*]
Gradul	lieutenant[*] căpitan-locotenent[*] (din 21 decembrie 1827) contraamiral (Rusia)[*] (din 1845) vice admiral[*] (din 1852) Q23024093[*] (din martie 1855) amiral
Bătălii / Războaie	Războiul Crimeii Războiul de Independență al Greciei Bătălia de la Navarino Bătălia de la Sinop Asediul Sevastopolului (1854)
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul „Sfânta Ana” (Rusia imperială)[*] (1849) Ordinul Sf. Vladimir,a 4-a clasa[*] (1825) Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa a IV-a[*] (21 decembrie 1827) Order of Saint Anna, 2nd class[*] (1830) Order of St. Vladimir, 3rd class[*] (1842) Order of Saint Stanislaus, 1st class[*] (1847) Ordinul Sf. Vladimir, clasa a II-a[*] (1853) Order of St. George, 2nd class[*] (1853) Ordinul Vulturul Alb (1855) Ordinul Bath Order of the Redeemer[*] Ordinul Sfântului Gheorghe

·         1885: A decedat generalul roman Mihail Cristodulo Cerchez, erou al Războiului pentru Independenţa Romaniei; (n. 1839). A condus trupele române în Războiul de Independență de la 1877 la Grivița, Bucov, Opanez, Smârdan, Plevna, Vidin.

·         1887 - A murit Aaron Florian, istoric. A realizat prima periodizare şi a tras atenţia asupra ştiinţelor auxiliare ale istoriei (genealogia, heraldica, numismatica, epigrafia, diplomatica, ştiinţa sigiliilor) (n.21.01.1805).

* 1892: Cyrus West Field (n. 30 noiembrie 1819–12 iulie 1892) a fost un om de afaceri american care, împreună cu alți anteprenori, a fondat Complania Atlantică de Telegrafie și a pus în 1858 primul cablu telegrafic care traversa Oceanul Atlantic.

Field s-a născut în Stockbridge, Massachusetts avându-l ca tată pe clerul David Dudley Field și ca frați pe David Dudley Field II, Henry Martyn Field, și Stephen Johnson Field. La vârsta de 15 ani s-a mutat în New York, unde a lucrat în cel mai mare centru comercial din oraș,^[1]dar după trei ani s-a întors în Stockbridge, urmând ca în 1840 să se stabilească din nou în New York.

Field a investit în industria hârtiei și prin vânzarea actiunilor și obligațiunilor a devenit unul dintre cei mai bogați oameni din oraș. Profiturile i-au permis să se pensioneze la 34 de ani, cu o avere de 250.000 de dolari, și să cumpere o casă în Gramercy Park.^[1] În anii 1850 a finanțat expediția lui Frederic Edwin Church în Anzi care i-au oferit pictorului destulă inspirație vizuală. Prin dăruirea unor dintre cele mai cunoscute picturi ale Bisericii, Field a sperat să atragă investitori în America de Sud pentru a sprijini societățile sale de acolo.

După și-a întors atenția spre telegrafie. Împreună cu Peter Cooper, Abram Stevens Hewitt, Moses Taylor și Samuel F.B. Morse, în 1854 a instalat o line de telegraf de 400 de mile care făcea legătura între St. John's, Newfoundland și Labrador cu Nova Scotia. În următorul an a format Complania Americană de Telegrafie și a început să cumpere alte companii, centralizându-le într-un sistem consolidat de la Maine la Coasta Golfului; sistemul era al doilea ca mărime după Western Union.^[1]

În 1857, după obținerea de finanțări în Anglia și susținerea guvernelor americane și britanice, Atlantic Telegraph Companya întins primul cablu transantlantic cu ajutorul unui platou submarin de mică adâncime între Irlanda și Newfoundland.^[1] A fost inaugurat oficial pe 16 august 1858 de Regina Victoria, care i-a transmis președintelui James Buchanan un mesaj în Codul Morse. S-a defectat după trei săptămâni, și nu a fost reconectat până în 1866.^[1][2]

Activitățile sale l-au adus în centrul atenției, făcând cunoștință cu mai multe personalități de pe ambele părți ale Atlanticului, prinre care și William Ewart Gladstone, ministru de finanțe englez. Dialogurile cu Gladstone au fost importante în Războiul Civil American, când a primit trei scrisori de la Gladstone între 27 noiembrie 1862 și 9 decembrie 1862.^[3]

În 1866, Field a întins un nou cablu trans-atlantic mai durabil care furniza comunicare aproape instantanee peste Atlantic. În decembrie 1884, Canadian Pacific Railway a redenumit Field, British Columbia, Canada în onoarea sa. Investițiile roaste de la sfârșitul vieții l-au adus la faliment. Bad stânga Field stare de faliment la sfârșitul vieții sale.

În timpul Crizei din 1857, afacerea cu hârtie a fost suspendată și s-a mutat în Gramercy Park, Peter Cooper.^[4]

La data de 26 august 1858, Field s-a întors în Great Barrington, Massachusetts, anunțând finalizarea cablului telegrafic transantlantic ^[5]

Field și soția sa, Maria Bryan Stone au avut șapte copii. Cyrus Field Road, în Irvington, New York, unde a murit, este numit după el. Ardsley, New York a fost numit după familia lui Field.

Cyrus West Field

Cyrus West Field (c.1858) Date personale Născut 30 noiembrie 1819 Stockbridge, Massachusetts Decedat 12 iulie 1892 (72 de ani) Irvington, New York Părinți David Dudley Field Frați și surori Emilia Field Brewer[*] David Dudley Field II[*] Stephen Johnson Field[*] Henry Martyn Field[*] Jonathan Edwards Field[*] Matthew Dickinson Field[*]  Căsătorit cu Mary Bryan Stone (c. 2 decembrie 1840) Copii patru fii, trei fiice Naționalitate american Cetățenie  SUA  Ocupație om de afaceri, om de finanțe, pionier al telecomunicațiilor Activitate Premii Medalia de Aur a Congresului[

·         1905: A decedat istoricul roman Gheorghe Popovici, membru corespondent al Academiei Române; (n. 1863).

·         1910: Charles Stewart Rolls, constructor american de automobile și aviator (n. 1877)
* 1923: Ernst Otto Beckmann (n. 4 iulie 1853 – d. 12 iulie 1923) a fost un chimist și farmacist german, recunoscut pentru inventarea termometrului Beckmann și pentru descoperirea reacției de transpoziție Beckmann

Ernst Otto Beckmann

Date personale Născut 4 iulie 1853[1][2]  Solingen, Germania[3]  Decedat 12 iulie 1923 (70 de ani)[1]  Berlin, Republica de la Weimar[4]  Înmormântat Dahlem Cemetery[*]  Cetățenie  Germania  Ocupație chimist profesor universitar[*]  Activitate Domiciliu Germania   Alma mater Universitatea Leipzig Technical University of Braunschweig[*]   Organizație Universitatea Leipzig Universitatea din Gießen[*] Universitatea Friedrich-Alexander de Erlangen din Nürnberg Technical University of Braunschweig[

·         1935: Alfred Dreyfus, ofițer francez, personajul central în afacerea Dreyfus (n. 1859)
* 1942: Petre Ștefănucă (n. 14 septembrie 1906, Ialoveni – d. 12 iulie 1942) a fost un folclorist, etnograf, dialectolog, publicist, pedagog și sociolog român basarabean, director al Institutului Social din Basarabia. După ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice în 1940 și apoi, din nou în 1942, a fost acuzat de "românofilie", "fascism" și "antisovietism", pentru poziția sa categorică împotriva teoriei moldoveniste si a introducerii alfabetului rus în Basarabia. Pe baza acestor acuzații a fost arestat de către NKVD și condamnat la moarte, fiind schimbată sentința apoi în detenție în Gulag. Petre Ștefănucă s-a născut pe 14 septembrie 1906, în satul Ialoveni (pe atunci), județul Chișinău, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus. A învățat la Liceul de băieți „Alexandru Donici” din Chișinău. În 1932 a absolvit Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din București, obținând licența în filozofie și litere, specialitatea de filologie modernă, la următoarele materii: dialectologie, filologie română și latina. I-a avut ca profesori pe Dumitru Caracostea și Nicolae Cartojan. La facultate, a fost membru al Societății studenților basarabeni. În anul 1931 a participat la expediția lui Dimitrie Gusti de la Cornova.

După terminarea studiilor, Petre Ștefănucă a activat ca profesor de liceu în Tighina, Cetatea Albă și Chișinău. În 1934 a fost numit secretar general, iar în 1938 în funcția de director al Institutului Social Român din Basarabia, o filială a Institutului Social Român fondat de Dimitrie Gusti. În anul 1940, Petre Ștefănucă a devenit membru-fondator al Societății scriitorilor și publiciștilor din Basarabia și membru al comitetului de conducere.

A publicat în „Viața Basarabiei“, „Moldovanul“, „Cuget Moldovenesc“, „Școala Basarabeană“, „Sociologie Românească“. Împreună cu soția sa, Nina, o fostă profesoară de lucru manual, a crescut și educat doi copii: Alexandra și Victor.

Pe 9 octombrie 1940, după anexarea Basarabiei, Petre Ștefănucă a fost arestat de NKVD, fiind învinuit că în 1932 a devenit membru al societății „Renașterea refugiaților de peste Nistru”, fiind unul dintre liderii acestei organizații și unul dintre cei mai activi membri în perioada 1932, când s-a înregistrat un număr mare de refugiați de peste Nistru. Un alt cap de acuzație a fost că s-a manifestat drept liderul ideologic al organizației și că a susținut alipirea RASS Moldovenești la România, prin crearea unui stat românesc de la Tisa până la Bug și că a denigrat în presă Uniunea Sovietică și viața din URSS. S-a accentuat faptul că a publicat articole cu caracter antisovietic în presă. A mai fost acuzat că fiind participant la Congresul refugiaților din 1937, ar fi rostit un discurs contrarevoluționar, prin care ar fi denigrat partidul bolșevic și colectivizarea din URSS și că ar fi optat pentru sporirea activismului organizației.

Printr-o sentință din 13 aprilie 1941, Petre Ștefănucă a fost condamnat la pedeapsa capitală prin împușcare, cu confiscarea averii. La solicitarea sa, printr-o hotărâre a Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, din 29 aprilie 1941, lui Petre Ștefănucă i-a fost înlocuită pedeapsa cu moartea cu zece ani de gulag. Totuși, aceasta nu l-a salvat. Fiind internat într-un lagăr din RASS Tătară, Petre Ștefănucă a decedat la 12 iulie 1942.  În vara anului 1941, când Basarabia a revenit sub administrație românească, Nina Ștefănucă a adresat un demers Guvernământului Basarabiei cu scop de constatare a faptului că Petre Ștefănucă a fost supus represiunilor politice de către sovietici. Printr-un decret-lege dat de mareșalul Ion Antonescu la 25 noiembrie 1941, urmașilor lui Petre Ștefănucă li s-a prevăzut anumite sume bănești. După destrămarea Uniunii Sovietice, savanții-folcloriști Andrei Hîncu și Grigore Botezatu au editat opera lui Petre Ștefănucă în două volume. Petre Ștefănucă este inclus în „Dicționarul scriitorilor români din Basarabia din 1812-2006“.  Petre Ștefănucă este autor al unor studii valoroase, printre care se pot aminti:

• "Folclor din judetul Lapușna",
• "Literatura populară a satului Iurceni",
• "Cercetări folclorice pe valea Nistrului-de-Jos",
• "Două variante basarabene la basmul Harap-Alb al lui Ion Creangă",
• "Datinele de Crăciun și Anul nou pe valea Nistrului-de-Jos",
• "Amintiri din războiul mondial (Adunate de la soldații moldoveni din comuna Cornova, județul Orhei)" și altele.  

  Petre Ștefănucă
  Timbru din Republica Moldova dedicat lui Petre Ștefănucă
  Date personale
  Născut	14 noiembrie 1906 Ialoveni, județul Chișinău, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus
  Decedat	12 iulie 1942 (35 de ani) RASS Tătară, Uniunea Sovietică
  Căsătorit cu	Nina Cușnir (1909-1942)
  Copii	Alexandra și Victor
  Cetățenie	România
  Etnie	Român
  Religie	Ortodox
  Ocupație	Folclorist, etnograf, dialectolog, publicist, pedagog, sociolog
  Activitate
  Alte nume	Petre V. Ștefănucă
  Cunoscut pentru	Rezistență anticomunistă, militant pentru re-unirea Basarabiei cu România

·         1945: Lipót Ács (Lipót Auerbach), scriitor, designer, pedagog maghiar (n. 1868)
*1949: Douglas Hyde (în irlandeză Dubhghlas de hÍde; n. 17 ianuarie 1860 – d. 12 iulie 1949), denumit și An Craoibhín Aoibhinn („Frumoasa rămurică”), a fost un intelectual de limbă irlandeză care a fost primul președinte al Irlandei între 1938 și 1945. A înființat Gaelic League, una dintre cele mai influente organizații culturale din Irlanda acelei perioade. Hyde s-a născut la Longford House în Castlerea, comitatul Roscommon, pe când mama lui, Elizabeth, născută Oldfield (1834–1886), era acolo în vizită. Tatăl său, Arthur Hyde, era rector (preot anglican) la Kilmactranny, comitatul Sligo între 1852 și 1867, și acolo a copilărit Hyde. Arthur Hyde și Elizabeth Oldfield s-au căsătorit în Roscommon în 1852 și au avut trei copii, Arthur (1853-1879), John Oldfield (1854-1896) și Hugh (1856) Hyde.^[2] În 1867, tatăl lui a fost numit prebendar și rector la Tibohine, și familia s-a mutat la Frenchpark, comitatul Roscommon. El nu a mers la școală din cauza unei boli suferite în copilărie și a învățat acasă cu tatăl și mătușa lui.^[3] Încă de tânăr, a fost fascinat de limba irlandeză vorbită în zonă de bătrâni. O influență deosebită a avut-o asupra sa administratorul de terenuri de vânătoare Seamus Hart și soția prietenului său, dna. Connolly. A suferit mult la 14 ani când a murit Hart și și-a pierdut temporar interesul în limba irlandeză, prima limbă pe care începuse să o învețe mai detaliat. El a vizitat însă Dublinul de mai multe ori și a realizat că mai există grupuri de oameni ca el, interesați de irlandeză, limbă marginalizată la acea vreme și considerată înapoiată și demodată.

Respingând presiunea familiei care dorea ca el să urmeze o carieră preoțească, Hyde a urmat în schimb o carieră academică. A intrat la Trinity College, Dublin unde a învățat să vorbească fluent franceza, latina, germana, greaca și ebraica. A devenit în 1931 președinte al The College Historical Society.^[4] Pasiunea sa pentru limba irlandeză, deja o limbă în grav declin, l-a determinat să fondeze Gaelic League (în irlandeză, Conradh na Gaedhilge), în speranța că va salva limba de la dispariție.

Hyde s-a căsătorit în 1893 cu germana Lucy Cometina Kurtz, împreună cu care a avut două fiice, Nuala și Una. Hyde a devenit membru al Societății pentru Conservarea Limbii Irlandeze pe la 1880, și între 1879 și 1884 a publicat peste o sută de poezii în irlandeză, sub pseudonimul „An Craoibhín Aoibhinn”.^[5] Mișcarea pentru limba irlandeză, la început considerată excentrică, a căpătat treptat o popularitate mare în toată insula. Hyde a ajutat la înființarea publicației Gaelic Journal în 1892, și în luna noiembrie a aceluiași an a scris un manifest intitulat Necesitatea dezanglicizării națiunii irlandeze,^[5] susținând că Irlanda trebuie să-și urmeze propriile tradiții în ce privește limba, literatura și portul.

În 1893, a contribuit la înființarea Ligii Gaelice, organizație ce avea scopul de a încuraja păstrarea culturii irlandeze, a muzicii, dansului și limbii. Mulți membri ai noii generații de lideri irlandezi care au jucat un rol în lupta pentru independența Irlandei la începutul secolului al XX-lea, printre care Patrick Pearse, Éamon de Valera, Michael Collins și Ernest Blythe, au fost atrași în politică și inspirați de ideile independenței irlandeze prin implicarea lor în Conradh na Gaedhilge (Liga Gaelică).

Hyde însă nu era mulțumit de politizarea crescândă a mișcării sale (care fusese infiltrată de Frăția Republicană Irlandeză, ca și Voluntarii Irlandezi și Asociația Sportivă Gaelică) și a demisionat din funcția de președinte al ei în 1915; a fost înlocuit de cofondatorul Eoin MacNeill. Hyde nu era în niciun fel asociat grupării Sinn Féin și mișcării pentru independență. A acceptat, cu toate acestea, să fie numit senator în Seanad Éireann, camera superioară a legislativului Statului Liber Irlandez (Oireachtas) venită din partea prietenului său, președintele Consiliului Executiv W. T. Cosgrave, după înființarea noului stat.

Mandatul său a fost însă de scurtă durată. În noiembrie 1925, noua lege electorală a făcut ca membrii camerei superioare să fie aleși prin vot și nu numiți. Hyde a participat la alegeri, într-un unic colegiu electoral național, dar o campanie de denigrare dusă de o organizație religioasă, Societatea Catolică a Adevărului, campanie bazată pe falsa acuzație că Hyde ar susține divorțul și pe faptul că era protestant, promovată în editorialele din Irish Independent de secretarul Societății, i-a compromis șansele la alegeri și și-a pierdut locul în legislativ.

A revenit în mediul universitar, ca profesor de irlandeză la University College Dublin, unde i-a fost student, printre alții, viitorul procuror general și președinte al Irlandei, Cearbhall Ó Dálaigh. Deși a fost pus în situația de a stabili precedentul privind rolul și comportamentul președintelui, Hyde a ales să-și interpreteze atribuțiile în sensul unei prezențe retrase și discrete. Din cauza vârstei și a sănătății în declin (după un grav atac cerebral suferit în aprilie 1940), el s-a văzut obligat să-și programeze perioade de odihnă în timpul zilei. Lipsa de experiență în chestiuni politice l-a determinat să se bazeze mult pe sfaturile consilierilor săi, mai ales pe cele ale secretarului Michael McDunphy.

Cu mustața sa bogată și personalitatea caldă, Hyde a fost atât un președinte iubit de irlandezi, cât și o persoană agreabilă pentru alți șefi de state. El a corespondat pe teme filatelice cu regele George al V-lea, iar președintele american Franklin D. Roosevelt a spus despre el că este un „domn în vârstă, rafinat și cultivat”.

Cu toate că rolul președintelui Irlandei a fost, și încă este, mai mult ceremonial, Hyde a trebuit să ia și câteva decizii importante în timpul exercitării funcției. În 1944 s-a confruntat cu o criză când guvernul lui de Valera a căzut după un vot în parlament privind legea transporturilor, iar președintele a trebuit să hotărască dacă să dizolve sau nu parlamentul. Conform constituției, președintele Irlandei poate sau nu să dizolve parlamentul (Dáil Éireann) atunci când Taoiseachul „nu mai are susținerea unei majorități”. Dacă parlamentul este dizolvat, se convoacă alegeri anticipate, efectul fiind acela că timp de câteva săptămâni, până la întrunirea noului Dáil, țara nu are legislativ. Din teama că o asemenea criză ar putea facilita o invazie nazistă, care n-ar fi putut fi tratată de un legislativ, în Oireachtas s-au adoptat legi de urgență (conform articolului 28.3.3°) - legea alegerilor generale din 1943 [1] - care permitea convocarea alegerilor separat de dizolvarea parlamentului, vechiul Dáil fiind dizolvat chiar înainte de constituirea celui nou. Conform legii, președinele poate refuza să convoace alegeri generale la sfatul unui Taoiseach care nu mai are susținerea majorității în Dáil Éireann. Hyde a avut și această opțiune dar, după ce s-a consultat cu Michael McDunphy, principalul său consilier, a ales să convoace alegeri anticipate.

Conform articolului 26 al constituției, după consultarea Consiliului de Stat, președintele poate contesta o lege sau o parte dintr-o lege la Curtea Supremă, pentru ca aceasta să decidă dacă legea este sau nu constituțională. Hyde a folosit această prerogativă de două ori. Prima oară a fost cazul modificării din 1940 a legii privind ofensele aduse statului, când curtea a decis ca legea este constituțională.^[7] A doua oară a fost contestată secțiunea 4 a legii școlarizării din 1942, pe care Curtea a considerat-o neconstituțională.^[8] Din cauza articolului 34.3.3° al constituției, validitatea constituțională a legii privind ofensele aduse statului^[9] nu mai poate fi contestată în nicio instanță, întrucât decizia privind constituționalitatea ei a fost luată de Curtea Supremă. Mandatul prezidențial al lui Hyde s-a încheiat la 25 iunie 1945, iar el, ajuns la vârsta de 85 de ani, nu a mai candidat pentru un nou mandat. Din cauza sănătății precare, nu s-a mai întors la Ratra, casa lui din Roscommon, rămasă goală de la moartea soției lui la începutul mandatului. El s-a mutat în fosta reședință a secretarului lordului locotenent, o clădire de pe terenul pe care se află și Áras an Uachtaráin, pe care a denumit-o Mica Ratra și în care a trăit ultimii patru ani ai vieții. A murit liniștit la ora 10pm în ziua de 12 iulie 1949, la vârsta de 89 de ani.  

Douglas Hyde
Douglas Hyde, circa 1912
Date personale
Nume la naștere	Douglas Ross Hyde
Născut	17 ianuarie 1860 Castlerea, Roscommon, Regatul Unit
Decedat	12 iulie 1949 (89 de ani) Dublin, Irlanda
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Arthur Hyde[*][1] Elizabeth Oldfield[*][1]
Căsătorit cu	Lucy Cometina Kurtz (1893-1937)
Copii	Nuala Hyde Una Hyde
Cetățenie	Irlanda  Statul Liber Irlandez  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Religie	anglican irlandez
Ocupație	politician poet traducător scriitor profesor universitar[*]
Primul Președinte al Irlandei
În funcție 25 iunie 1938 – 24 iunie 1945
Succedat de	Seán T. O'Kelly
Premii	Doctor în Litere[*] de la Royal University of Ireland[*] (1906) Freedom of the City[*] de la Comitatul Limerick (1909) Freedom of the City[*] de la Dublin (1906) Freedom of the City[*] de la Cork (1906) Freedom of the City[*] de la Kilkenny[*] (1906)
Partid politic	nominalizare multi-partid
Alma mater	Trinity College Dublin[*]
Profesie	Profesor la UCD; activist pentru promovarea limbii irlandeze

* 1961: E. Maurice „Buddy” Adler (n. 22 iunie 1909,^[1][2] New York, SUA^[3] – d. 12 iulie 1960,^[1][2] Los Angeles, SUA^[4]) a fost producător de film american și șef de producție pentru studiourile 20th Century Fox.

În 1954, producția sa From Here to Eternity a câștigat premiul Oscar pentru cea mai bună imagine, iar în 1956 Love Is a Many-Splendored Thing a fost nominalizat pentru cea mai bună imagine. Adler a produs și filmul Bus Stop din 1956, cu Marilyn Monroe. 

Buddy Adler
Date personale
Născut	22 iunie 1909[1][2]  New York, SUA[3]
Decedat	12 iulie 1960 (51 de ani)[1][2]  Los Angeles, SUA[4]
Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pulmonar)
Căsătorit cu	Anita Louise[*] (1940–1960)
Cetățenie	SUA
Ocupație	producător de film scenarist antreprenor actor de film
Activitate
Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun film

·         1961: A murit scriitoarea canadiana Mazo de la Roche( n.15 ianuarie 1879 ) autoare a 23 de romane si mai mult de 50 povestiri, 13 piese de teatru şi multe alte scrieri. Romanele sale din seria “Jalna” s-au vandut in milioane de exemplare în 193 de ediţii în engleză şi 92 de ediţii străine.

·         1966: Daisetz Teitaro Suzuki, un învățat al școlii Rinzai (n. 1870)
* 1973: Lon Chaney, Jr. (10 februarie 1906 – 12 iulie 1973), născut Creighton Tull Chaney, fiul celebrului actor de film mut Lon Chaney, a fost un actor american cel mai notabil pentru rolul lui Larry Talbot în filmul din 1941 The Wolf Man și în diferite alte filme crossover. De asemenea a portretizat alți monștri cum ar fi Mumia, Monstrul lui Frankenstein sau Contele Alucard în numeroase filme de groază produse de Universal Studios. Este, de asemenea, notabil pentru portretizarea lui Lennie Small în Of Mice and Men.

Inițial menționat în filme ca Creighton Chaney, el a fost ulterior prezentat pe generice ca "Lon Chaney, Jr." din 1935. Chaney a fost de origine engleză, franceză și irlandeză.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Aceasta este o listă a filmelor cunoscute în care a jucat Lon Chaney, Jr., grupate după decenii. Aparițiile sale în programe/filme de televiziune sunt listate separat.

Anii 1920[modificare | modificare sursă]

• The Trap (1922) (Hand Only)^[2]

Anii 1930[modificare | modificare sursă]

• The Galloping Ghost (1931)
• Girl Crazy (1932)
• The Roadhouse Murders (1932)
• Bird of Paradise (1932)
• The Most Dangerous Game (1932)
• The Last Frontier (1932)
• The Black Ghost (1932)
• Lucky Devils (1933)
• Desert Command (1933)
• The Three Musketeers (1933)
• Son of the Border (1933)
• Scarlet River (1933)
• Sixteen Fathoms Deep (1934)
• The Life of Vergie Winters (1934)
• Girl o' My Dreams (1934)
• The Marriage Bargain (1935)
• Hold 'Em Yale (1935)
• A Scream in the Night (1935)
• Accent on Youth (1935)
• The Shadow of Silk Lennox (1935)
• The Singing Cowboy (1936)
• Undersea Kingdom (1936)
• Ace Drummond (1936)
• Killer at Large (1936)
• Rose Bowl (1936)
• The Old Corral (1936)
• Cheyenne Rides Again (1937)
• Love Is News (1937)
• Midnight Taxi (1937)
• Secret Agent X-9 (1937)
• That I May Live (1937)
• This Is My Affair (1937)
• Angel's Holiday (1937)
• Born Reckless (1937)
• Wild and Woolly (1937)
• The Lady Escapes (1937)
• One Mile From Heaven (1937)
• Thin Ice (1937)
• Charlie Chan on Broadway (1937)
• Life Begins in College (1937)
• Wife, Doctor, and Nurse (1937)
• Second Honeymoon (1937)
• Checkers (1937)
• Love and Hisses (1937)
• City Girl (1938)
• Happy Landing (1938)
• Sally, Irene and Mary (1938)
• Mr. Moto's Gamble (1938)
• Walking Down Broadway (1938)
• Alexander's Ragtime Band (1938)
• Josette (1938)
• Speed to Burn (1938)
• Passport Husband (1938)
• Straight Place and Show (1938)
• Submarine Patrol (1938)
• Road Demon (1938)
• Jesse James (1939)
• Union Pacific (1939)
• Charlie Chan in City in Darkness (1939)
• Of Mice and Men (1939)
• Frontier Marshal (1939)

Anii 1940[modificare | modificare sursă]

• North West Mounted Police (1940)
• One Million B.C. (1940)
• Too Many Blondes (1941)
• Billy the Kid (1941)
• Man Made Monster (1941)
• San Antonio Rose (1941)
• Riders of Death Valley (1941)
• Badlands of South Dakota (1941)
• The Wolf Man (1941)
• North to the Klondike (1941)
• Overland Mail (1942)
• The Ghost of Frankenstein (1942)
• Keeping Fit (1942)
• Eyes of the Underworld (1942)
• The Mummy's Tomb (1942)
• Frontier Badmen (1943)
• Frankenstein Meets the Wolf Man (1943)
• What We Are Fighting For (1943)
• Son of Dracula (1943)
• Crazy House (1943)
• Calling Dr. Death (1943)
• Weird Woman (1944)
• The Mummy's Ghost (1944)
• Cobra Woman (1944)
• The Ghost Catchers (1944)
• Dead Man's Eyes (1944)
• House of Frankenstein (1944)
• The Mummy's Curse (1944)
• Here Come The Co-Eds (1945)
• The Frozen Ghost (1945)
• Strange Confession (1945)
• House of Dracula (1945)
• The Daltons Ride Again (1945)
• Pillow of Death (1945)
• Desert Command (1946)
• My Favorite Brunette (1947)
• Laguna U.S.A. (1947)
• Albuquerque (1948)
• The Counterfeiters (1948)
• Abbott and Costello Meet Frankenstein (1948)
• 16 Fathoms Deep (1948)

Anii 1950[modificare | modificare sursă]

• Captain China (1950)
• There's a Girl In My Heart (1950)
• Once a Thief (1950)
• Inside Straight (1951)
• Bride of the Gorilla (1951)
• Only the Valiant (1951)
• Behave Yourself! (1951)
• Flame of Araby (1951)
• The Bushwhackers (1952)
• The Thief of Damascus (1952)
• Battles of Chief Pontiac (1952)
• High Noon (1952)
• Springfield Rifle (1952)
• The Black Castle (1952)
• Raiders of the Seven Seas (1953)
• Bandit Island (1953)
• A Lion Is in the Streets (1953)
• The Boy from Oklahoma (1954)
• Casanova's Big Night (1954)
• The Big Chase (1954)
• Passion (1954)
• The Black Pirates (1954)
• Jivaro (1954)
• Big House, U.S.A. (1955)
• I Died a Thousand Times (1955)
• The Indian Fighter (1955)
• Not as a Stranger (1955)
• The Silver Star (1955)
• The Black Sleep (1956)
• Indestructible Man (1956)
• Manfish (1956)
• Pardners (1956)
• Daniel Boone, Trail Blazer (1956)
• The Cyclops (1957)
• The Defiant Ones (1958)
• The Alligator People (1959)
• Money, Women, and Guns (1959)

Anii 1960[modificare | modificare sursă]

• House of Terror (1960)
• The Phantom (1961)
• The Devil's Messenger (1961)
• Rebellion in Cuba (1961)
• The Haunted Palace (1963)
• Law of the Lawless (1963)
• Face of the Screaming Werewolf (1964)
• Witchcraft (1964)
• Stage to Thunder Rock (1964)
• Spider Baby (1964)
• House of Black Death (1965)
• Young Fury (1965)
• Black Spurs (1965)
• Town Tamer (1965)
• Johnny Reno (1966)
• Apache Uprising (1966)
• Welcome to Hard Times (1967)
• Dr. Terror's Gallery of Horrors (1967)
• Hillbillys in a Haunted House(1967)
• The Far Out West (1967)
• Cannibal (1968)
• Buckskin (1968)
• The Fireball Jungle (1969)
• The Female Bunch (1969)
• A Stranger in Town (1969)

Anii 1970[modificare | modificare sursă]

• Dracula vs. Frankenstein (1971)

Lon Chaney

Date personale Nume la naștere Creighton Tull Chaney Născut 10 februarie 1906 Oklahoma City, Oklahoma Territory, Statele Unite ale Americii Decedat 12 iulie 1973 (67 de ani) San Clemente, California, Statele Unite ale Americii Cauza decesului cauze naturale[*] (ciroză)  Părinți Lon Chaney Frances Cleveland Creighton[*][1]  Căsătorit cu Dorothy Hinckley (m.1928-1937; divorț; 2 copii) Patsy Beck (m.1937-1973; moartea sa) Copii Ronald Creighton Chaney[*]  Cetățenie  SUA  Ocupație Actor Activitate Ani de activitate 1931-1971

* 1985: Alexandru Bidirel (n. 5 decembrie 1918,^[1] Ciprian Porumbescu, Suceava^[2] - d. 12 iulie 1985, Suceava)^[3] a fost un rapsod popular instrumentist din Bucovina, virtuoz al viorii^[4] (după o altă sursă, s-ar fi născut la Capu Codrului)^[3]

A fost apreciat de către muzicienii și cercetătorii fenomenului muzical din arealul românesc, drept etalon al conduitei stilistice și artistice în ce privește interpretarea la vioară, a muzicii tradiționale bucovinene

A provenit dintr-o familie de lăutari^[3] din sudul Bucovinei cu vechi tradiții muzicale, printre membrii acesteia numărându-se Ionică Bidirel-Nagâț și Vasile Bidirel (și ei mari nume ale artei muzicale interpretative),^[6] fiind conform declarațiilor sale, nepot al lăutarului Grigore Vindereu din Suceava.^[7]

A locuit la Suceava. Fiul său, Dragoș Bidirel, a devenit un reputat pianist

Lăutar profesionist, și-a lăsat amprenta asupra tezaurului folcloric bucovinean prin modalitățile sale de exprimare, perfect pliate pe zona sa folclorică în baza unei tehnici violonistice, susținute de o viziune individuală de mare valoare.^[8] Bidirel, zis și „ultimul lăutar al Bucovinei”,^[1] s-a impus astfel în domeniul tradițiilor violonistice populare,^[9] dezvoltând o manieră de interpretare inedită, apropiată de interpretarea cultă, fără însă a denatura creația populară.^[10] Performanțele sale individuale s-au dovedit importante pentru întreaga cultură autohtonă, Bidirel alăturându-se celor care au contribuit atât la exportarea tezaurului folcloric autohton, peste granițe, cât și celor carea prin repertoriile lor, au mediat relația dintre muzica tradițională și cea clasică.^[11]

S-a remarcat și prin introducerea unor elemente noi de interpretare împrumutate din practica altor stiluri muzicale, precum cele de café-concert sau de muzică clasică.^[8] Anul 1974, când a întegistrat la Electrecord alături de orchestra Ansamblului de Cântece și Dansuri „Ciprian Porumbescu” din Suceava un LP cu 20 de melodii,^[5] poate fi considerat punctul culminant al carierei sale.^[12]

Deși i s-a propus să se mute în București, ca primă vioară la Orchestra Națională Radio, violonistul a refuzat, pentru că nu ar fi fost posibil să-și aducă și familia în Capitală.

Alexandru Bidirel

Alexandru Bidirel în 1969 Date personale Născut 5 decembrie 1918  Stupca, Ciprian Porumbescu, Suceava, România  Decedat 12 iulie 1985 (66 de ani)  Suceava, România  Cetățenie  România  Ocupație lăutar  Activitate Gen muzical muzică țărănească, muzică populară Instrument(e) vioară

* 1985: Ștefan Manciulea (n. 16 decembrie 1894, Straja, comuna Berghin, județul Alba – d. 12 iulie 1985, Blaj) a fost un profesor, geograf, istoric, istoric literar și preot greco-catolic român. Urmează școala primară în satul natal, iar apoi cursul inferior la Gimnaziul Superior Român Unit din Blaj. Ca elev la Blaj, a luat contact cu Badea Cârțan, trimis cu cărți de Ioan Bianu de la București, prin Vama Cucului, la canonicul Ioan Micu Moldovan. În mai 1913 a susținut examenul de maturitate, iar în august Consistoriul Mitropolitan din Blaj aprobă înscrierea ca stipendiat la Seminarul Teologic de 4 ani. După absolvire, în 1917, este numit docente confesional la școala primară din Hăpria, iar la 1 decembrie 1918, alături de dascălii, preoții și sătenii din satele din Podișul Secașelor, participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În 1919 a obținut o bursă din partea Consiliului Dirigent pentru a se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, secția istorie și geografie, a Universității din Bucuresti, unde i-a audiat pe profesorii Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan ș.a. După absolvirea facultății, în 1921, a funcționat ca profesor secundar și director la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, iar la începutul lui 1927 a fost hirotonisit preot și numit paroh greco-catolic la Straja.

În anul 1929 Consiliul Mitropolitan l-a detașat ca profesor de geografie la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, unde, începând din toamna lui 1937, a îndeplinit și funcția de director al Bibliotecii Arhidiecezane, iar din 1938, inspector secundar în Ținutul Mureș. În decembrie 1936 își susține teza de doctorat cu titlul Câmpia Tisei, avându-l conducător științific pe Simion Mehedinți, și obține titlul de doctor în geografie cu mențiunea „Summa cum laude“.

Pentru lucrarea Granița de vest a primit Premiul „Năsturel” al Academiei Române, iar în semn de prețuire Nicolae Iorga a tradus cartea și a publicat-o în limba franceză. Această carte-document a fost folosită de delegația română la Tratatele de pace de la Paris (1947), ca argumentație pentru fixarea graniței vestice a României.

La începutul perioadei comuniste, ajunge deținut politic și este condamnat la 7 ani de închisoare grea pentru „apartenență la biserica greco-catolică română și pentru publicarea de lucrări științifice ațâțătoare de ură rasială între naționalitățile conlocuitoare din țară”, fiind închis la Jilava, Aiud, Baia Sprie și Caransebeș. A fost eliberat în primăvara anului 1958, dar, în iunie 1961, organele de securitate îl anchetează din nou și îl condamnă, în mai 1962, la o detenție de 5 ani, sentință executată la Penitenciarul Gherla până la începutul anului 1964, când a beneficiat de amnistia generală.

A publicat lucrări de geografie, geopolitică și demografie istorică, de istorie modernă a Transilvaniei și de istoria culturii. Colaborează la publicațiile „Revista istorică”, „Buletinul Societății Regale Române de Geografie”, „Anuarul Institutului de Istorie Națională din Cluj”, „Revue de Transylvanie”, „Transilvania”, „Cultura Creștină”, „Lucrările Institutului de Geografie al Universității din CIuj” ș.a.  

LUCRĂRI PUBLICATE

• Granița de vest, Blaj, Tipografia Seminarului Teologic, 1936; ediție de Valeriu Achim, Baia Mare, Editura Gutinul, 1994;
• Frontiera politică și etnică româno-maghiară, București, Editura „Universul”, 1938;
• Câmpia Tisei, București, Tipografiile Române Unite, 1939;
• Biblioteca Centrală din Blaj, Blaj, Tipografia Seminarului, 1939;
• Granița de Apus a românilor din Vechea Ungarie, Vălenii de Munte, Datina Românească, 1939 (extras din „Revista istorică”);
• La frontière Ouest de la Roumanie, București, Așezământul tipografic „Datina Românească”, 1940;
• Muzeul Blajului, Blaj, Tipografia Seminarului, 1940 (extras din „Cultura creștină”);
• Așezările românești din Ungaria și Transilvania în sec. XIV-XV, Blaj, 1941; ediție, studiu introductiv și note de Nicolae Edroiu, Cluj-Napoca, Editura Sarmis, 2001;
• Timotei Cipariu și Academia Română, Blaj, Tipografia Seminarului, 1941;
• Contribuții noi la viața și activitatea lui Timotei Cipariu, Blaj, Tipografia Seminarului, 1942;
• Timotei Cipariu. Început de autobiografie, Blaj, Tipografia Seminarului, [f.a.];
• Timotei Cipariu și Astra, Blaj, Tipografia Seminarului, 1943; ediție și prefață de Ion Buzași, Blaj, 2001;
• Activitatea politică a lui Timotei Cipariu, Blaj, Tipografia Seminarului, 1944;
• Elemente etnice streine așezate în Banat între anii 1000-1870, în Banatul de altădată. Studiu istoric, vol. I, Timișoara, Ed. Institutului Social Banat-Crișana, 1944;
• Câmpia Transilvaniei, București, Colecția „Țară și Neam”, 1944;
• Timotei Cipariu, Discursuri, ed. îngrijită, antologie și glosar, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1984 (în colaborare cu Ion Buzași);
• Povestea unei vieți, ediție îngrijită de Ștefania Manciulea și Ion Buzași, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1995;
• Avram Iancu și Blajul, ediție de Nicolae Mocanu, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2000;
• Aici e pământul sfânt al Blajului, ediție și prefață de Ion Buzași, Blaj, Editura Buna Vestire, 2003;
• Timotei Cipariu, Contribuții monografice, Blaj, Centrul Cultural „Jacques Maritain”, 2005;
• Istoria Blajului – monografie istorică și culturală, Blaj, Editura Astra, 2001;
• Oamenii Blajului: Augustin Bunea, text îngrijit de Ion Buzași și Ion Moldovan, Blaj, Editura Buna Vestire, 2010.  

  Ștefan Manciulea
  Date personale
  Născut	16 decembrie 1894  Straja, Berghin, Alba, România
  Decedat	12 iulie 1985 (90 de ani)  Blaj, România
  Înmormântat	Biserica Sfinții Arhangheli (a grecilor) din Blaj
  Cetățenie	România
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	istoric profesor[*] geograf preot
  Activitate
  Educație	Gimnaziul din Blaj
  Alma mater	Seminarul Teologic din Blaj, Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București
  Profesor pentru	Gimnaziul din Blaj

·         1986: George Calboreanu (n. 3 ianuarie 1896, Turnișor, Sibiu - d. 12 iulie1986, București ) a fost un actor român de teatru și film.

Născut în 1896, George Calboreanu a debutat pe scenă la Iași, în stagiunea 1917 - 1918, ca elev al ilustrei actrițe Aglae Pruteanu. A debutat ca actor profesionist la Cluj-Napoca. Aici a fost premiat și a obținut o bursă de studii la Viena. A debutat ca actor bucureștean în compania Bulandra. Și, în sfârșit, și-a făcut intrarea la Național, la 30 de ani, datorită lui Alexandru Davila, în spectacolul Vlaicu-Vodă. În 1928 a devenit societar al instituției - de care nu s-a mai despărțit.^[1]

A contribuit la lansarea de piese, autori, personaje românești, manifestând încredere față de scriitorii tineri și generozitate. A jucat rolul lui Chirică din Omul cu mârțoaga de George Ciprian, demersul său scenic, fiind decisiv în impunerea comediei (1927). L-a interpretat pe Spirache Necșulescu în Titanic Vals de Tudor Mușatescu (1932). Apoi, Idolul și Ion Anapoda de George Mihail Zamfirescu (1934), Marele duhovnic și Glafira de Victor Eftimiu, Borgia de Alexandru Kirițescu, Meșterul Manole de Lucian Blaga, Maestrul de Mircea Ștefănescu, Letopiseți de Mihail Sorbul, Ovidiu de Nicolae Iorga și altele, de Paul Prodan, Ticu Arhip, Caton Theodorian^[1].

Una din marile reușite ale carierei sale a fost rolul lui Ștefan cel Mare. L-a făurit ca personaj, întâia oară, într-o piesă azi uitată, Maria de Mangop de Mircea Dem. Rădulescu (1953). Apoi l-a desăvârșit în Apus de soare, la Naționalul din București, dând o efigie modernă personajului dramatic, monumentalizând și, deopotrivă, umanizând rolul. E cert că pentru generațiile postbelice ilustrul domnitor are chipul scenic dat de Calboreanu, așa cum pentru perioada anterioară îl avea pe acela creat de Nottara^[1].

George Calboreanu i-a mai zămislit, în ultimii patruzeci de ani, pe Petru Arjoca din Cetatea de foc de Mihail Davidoglu, Ion Vodă cel Cumplit din piesa omonimă a lui Laurențiu Fulga, Vlaicu-Vodă a lui Davila, a dat substanță unor eroi din piese moderne de Horia Lovinescu, Aurel Baranga, N. Moraru și alții.

A avut, din totdeauna, o uimitoare capacitate de întruchipare în tragedie, fie în dramaturgia barocă - Regele Lear sau Iulius Cezar de Shakespeare - fie în drama romantică - Hoții de Schiller, Lorenzaccio de Alfred de Musset. Dar în egală măsură a strălucit în comedie; stau marturie rolurile din Căsătoria de Gogol, Bădăranii de Goldoni, Medicul în dilemă și Maior Barbara de Shaw.

A trecut, fără dificultăți, prin partituri complexe ale repertoriului modern, de la Bologa din Pădurea spânzuraților la eroi ai lui Pirandello. Karel Čapek, Tennessee Williams. O realizare importantă a fost Galileu de Brecht, la Teatrul Radiofonic.

A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa I (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”^[2] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[3]

De asemenea (anterior anului 1960) a primit și titlul de Artist al Poporului.

Filmografie:

• Brigada lui Ionuț (1954)
• Bădăranii (1960) - jupân Simon
• Setea (1960)
• Omul de lângă tine (1961)
• Lupeni 29 (1962)
• Lumina de iulie (1963)
• Străinul (1964) - senatorul Varga
• Calea Victoriei sau cheia visurilor (1965)
• Neamul Șoimăreștilor (1965) - Moș Mihu
• Șopârla (1966)
• Legenda (1968)
• Frații (1970)
• Frații Jderi (1974) - starostele Nechifor Căliman
• Ultimele zile ale verii (1976)

George Calboreanu

Date personale Născut 3 ianuarie 1896 Turnișor, Sibiu Decedat 12 iulie 1986 (90 de ani) București Ocupație actor compozitor  Activitate Roluri importante Chirică, Spirache Necșulescu, Ștefan cel Mare, Regele Lear, Iulius Cezar, Galileu Bologa

* 1988: Joshua Logan (n. 5 octombrie 1908 - d. 12 iulie 1988) a fost un regizor de film, dramaturg american. 

FILMOGRAFIE

• 1938: I Met My Love Again
• 1955: Picnic (Picnic)
• 1956: Bus Stop
• 1957: Sayonara
• 1958: South Pacific
• 1960: Tall Story
• 1961: Fanny
• 1964: Ensign Pulver
• 1967: Camelot
• 1969: Paint Your Wagon  

  Joshua Logan
  Joshua Logan
  Date personale
  Născut	5 octombrie 1908[1][2][3][4][5][6][7]  Texarkana[*], SUA
  Decedat	12 iulie 1988 (79 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  New York, SUA[8]
  Căsătorit cu	Barbara O'Neil[*] (18 iunie 1940–1942) Nedda Harrigan[*] (1945–12 iulie 1988)
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	regizor de film dramaturg scenarist regizor de teatru
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Princeton
  Premii	Premiul Pulitzer pentru Dramaturgie Tony Award for Best Director[*] (1948) Tony Award for Best Author[*] (1948) Tony Award for Best Director[*] (1950) Tony Award for Best Director[*] (1953)

·         1999: Mircea Nedelciu (n. 12 noiembrie 1950 Fundulea - d. 12 iulie 1999, București) a fost un scriitor român, considerat a fi unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai curentului optzecist, ai postmodernismului în literatura română și un afiliat activ al mișcării artistice a minimalismului.  Este absolvent al Facultății de Filologie (secția română - franceză) a Universității București, promoția 1973. Încă din epoca studenției, devine membru activ al cenaclului Junimea, condus de profesorul și criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu. Între anii 1970-1973 face parte din grupul de tineri scriitori de la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității București, care editează gazeta de perete Noii (alături de Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Ioan Flora, Gheorghe Iova, Ioan Lăcustă, Sorin Preda și Constantin Stan).

După absolvirea facultății, trăiește o vreme din slujbe provizorii (profesor navetist, ghid turistic etc.). Din 1982, lucrează ca librar la Editura Cartea Românească, un loc de întâlnire a scriitorilor tineri și provinciali, apoi ca funcționar la Uniunea Scriitorilor. Din 1990 conduce o asociație româno-franceză de difuzare editorială și susține câteva proiecte menite să primenească și să dinamizeze viața profesională a scriitorilor autohtoni. În 1988 se îmbolnăvește de o formă de leucemie, cu care se va lupta mai bine de un deceniu. Se stinge din viață pe 12 iulie 1999, la București, răpus de leucemie la vârsta de 48 de ani, și este înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.  Debutează în 1979 cu volumul de proză scurtă Aventuri într-o curte interioară. Ulterior, publică proză scurtă, romane, critică literară, articole teoretice și de opinie. Devine membru al Uniunii Scriitorilor din România și este membru fondator al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România - ASPRO. Are o intensă activitate jurnalistică, colaborând cu majoritatea revistelor literare și culturale din țară, și cu publicații din Franța, Ungaria, Polonia, Rusia și Germania.

Figurează cu texte teoretice, articole de opinie și proză scurtă în numeroase antologii de proză românească, printre care: Desant '83 (antologie îngrijită de Ovid S. Crohmălniceanu, 1983), Competiția continuă. Generația `80 în texte teoretice (antologie apărută în 1994), Arhipelag - proză scurtă contemporană (1970-1980) (antologie și prefață de Mircea Iorgulescu, 1981), Nuvela românească în deceniul opt (antologie și studiu introductiv de Cornel Regman, 1983), Generația `80 în proza scurtă (antologie de Gheorghe Crăciun și Viorel Marineasa, 1998) și secțiunea antologică a volumului Experimentul literar românesc postbelic (1998).  

OPERA

• Aventuri într-o curte interioară (1979), proză scurtă
• Efectul de ecou controlat (1981), proză scurtă
• Amendament la instinctul proprietății (1983), proză scurtă
• Și ieri va fi o zi (1989), proză scurtă
• Povestea poveștilor generației '80 (1998)
• Zmeura de câmpie (1984), roman
• Tratament fabulatoriu (1986), roman
• Femeia în roșu (1990), roman scris împreună cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș și reluat în volumul V al Operelor publicate de editura Paralela 45 în 2016 sub îngrijirea lui Ion Bogdan Lefter, cu o fotografie a autorului de Emeric Robicsek și un incipit de William Totok.
• Zodia scafandrului (2000), roman neterminat, publicat postum.  A fost tradus în limbile maghiară, germană, franceză, sârbă, rusă și engleză, apărând astfel în antologii de proză românească publicate în străinătate. Este prezent în antologia americană de proza românească The Phantom Church and Other Stories (University of Pittsburgh Press, 1996, traducere de Sharon King și Georgiana Fârnoagă). Postum, îi apare în Franța volumul La Danse du coq de bruyère suivi de Problèmes d`identité (traducere de Alain Paruit, Ed. L`Esprit des Péninsules / EST Samuel Tastet, Paris, 2000).  

  Mircea Nedelciu
  Date personale
  Născut	12 noiembrie 1950 Fundulea
  Decedat	12 iulie 1999 (48 de ani) București
  Înmormântat	Cimitirul Bellu
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (Limfom)
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	prozator
  Limbi	limba română[1]
  Studii	Universitatea din București
  Activitatea literară
  Mișcare/curent literar	postmodernism
  Specie literară	Proză

  * 2000: Prințul Tomislav al Iugoslaviei (sârbă Томислав Карађорђевић; 19 ianuarie 1928 – 12 iulie 2000) a fost membru al Casei de Karađorđević.  Prințul Tomislav s-a născut la 19 ianuarie 1928, ca al doilea fiu al regelui Alexandru I al Iugoslaviei (1888–1934) și a reginei Maria (1900–1961), care a fost a doua fiică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria a României.
  A fost botezat la 25 ianuarie într-un salon al Palatului Nou din Belgrad, cu apă din Vardar, Dunăre și Marea Adriatică. Prințul a fost numit după Tomislav al Croației, rege al Croației medievale.^[1]
  Și-a început educația elementară la palatul Belgrad. În perioada 1937-1941 a urmat școala Sandroyd în Cobham, Anglia, apoi școala Oundle în perioada 1941–1946 și Clare College, Cambridge în 1946-1947.  La 5 iunie 1957, la Salem, s-a căsătorit cu Prințesa Margarita de Baden. Tomislav și Margarita au divorțat în 1981. Ei au avut doi copii:
  • Prințul Nikolas (n. 15 martie 1958, Londra); s-a căsătorit cu Ljiljana Licanin (n. 1957) la 30 august 1992 în Danemarca; ei au o fiică, Prințesa Marija (n. 31 august 1993, Belgrad)
  • Prințesa Katarina (n. 28 noiembrie 1959, Londra); s-a căsătorit cu Sir Desmond de Silva (n. 1939) și au o fiică, Victoria Marie Esme de Silva (n. 6 septembrie 1991). Cuplul a divorțat.
  La 16 octombrie 1982, s-a căsătorit cu Linda Mary Bonney (n. 1949, Londra), cu care a avut doi fii:
  • Prințul George (n. 25 mai 1984, Londra)
  • Prințul Michael (n. 15 decembrie 1985, Londra).   

    Prințul Tomislav Принц Томислав
    Date personale
    Născut	19 ianuarie 1928 Belgrad
    Decedat	12 iulie 2000 (72 de ani) Biserica Sfântul Gheorghe din Oplenac, Serbia
    Înmormântat	Biserica Sfântul Gheorghe din Oplenac
    Părinți	Alexandru I al Iugoslaviei Maria de România, Regina Iugoslaviei
    Frați și surori	Petru al II-lea al Iugoslaviei Prințul Andrei de Iugoslavia
    Căsătorit cu	Prințesa Margarita de Baden Linda Mary Bonney
    Copii	Prințul Nikolas Prințesa Katarina Prințul George Prințul Michael
    Cetățenie	Iugoslavia
    Religie	creștinism ortodox[*]
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	prinț
    Familie nobiliară	dinastia Karađorđević

·         2004: Mioara Avram (n. 4 februarie 1932, Tulcea, d. 12 iulie 2004, București) a fost o lingvistă română. De-a lungul mai multor decenii a avut un rol esențial în analiza, normarea și popularizarea diferitelor aspecte din gramatica limbii române, mai cu seamă în domeniul ortografiei. A condus Sectorul de gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din București al Academiei Române.

Mioara Avram s-a născut în Tulcea unde a absolvit în 1949 cursurile liceale în cadrul Liceului Mixt^[1], sub îndrumarea atentă a mamei sale, Măndița Grigorescu, profesoară de limba română. A urmat apoi cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1953. Activitatea sa la Institutul de Lingvistică al Academiei Române a început din anii studenției și avea să continue până după pensionare.

S-a căsătorit cu foneticianul și etimologul Andrei Avram și a avut trei fii: Alexandru, Andrei și Petru.

Teza de doctorat a Mioarei Avram, Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente conjuncționale în limba română, a fost publicată în 1960. În anii care au urmat a colaborat cu mari lingviști, precum Alexandru Graur și Laura Vasiliu, la lucrări fundamentale de gramatică a limbii române:

• Gramatica limbii române, două ediții: 1954, 1963, cunoscută mai ales sub numele „Gramatica Academiei”;
• Formarea cuvintelor în limba română, trei volume: 1970, 1978, 1989;
• Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, 1982;
• Anglicismele în limba română actuală, București, Editura Academiei, 1997 (în colaborare cu Marius Sala).

Ca unic autor a publicat o serie de alte lucrări, precum:

• Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente conjuncționale în limba română, Editura Academiei, 1960 (pentru care a primit Premiul „B. P. Hasdeu“ al Academiei Române)
• Gramatica pentru toți, ediția I, București, Editura Academiei, 1986; ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Humanitas, 1997;
• Probleme ale exprimării corecte, București, Editura Academiei, 1987;
• Ortografie pentru toți. 30 de dificultăți, ediția I, București, Editura Academiei, 1990; ediția a II-a, Chișinău, Editura Litera, 1997;
• Cuvintele limbii române: între corect și incorect, Editura Cartier, Chișinău, 2001.

Mioara Avram
Date personale
Născută	4 februarie 1932[1]
Decedată	12 iulie 2004 (72 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	filologă[*]
Activitate
Alma mater	Facultatea de Litere a Universității din București

* 2006: Hubert Leon Lampo (n. 1 septembrie 1920, Antwerp, Belgia - d. 12 iulie 2006, Essen, Germania) a fost un scriitor flamand, unul dintre fondatorii realismului magic din Flandra. Cea mai cunoscută carte a sa este "De komst van Joachim Stiller" (Venirea lui Joachim Stiller, 1960).  

Hubert Lampo (fotografie de Tom Ordelman)

* 2009: Tommy Cummings (n. 12 septembrie 1928, Sunderland – d. 12 iulie 2009, Blackburn) a fost un fost fotbalist și antrenor englez.

Tommy și-a început cariera la clubul Hilton Colliery Juniors, iar calitățile sale de mijlocaș au făcut ca acesta să facă parte din echipa de juniori a Angliei la campionatul din 1947 din Strasbourg. În același an a asemnat un contract de profesionist cu clubul Burnley FC, club pentru care a debutat în decembrie 1948.

În martie 1963 a fost numit antrenor-jucător la Mansfield FC, cu care a promovat din liga a patra. A fost numit antrenor la Aston Villa în vara anului 1967 însă a fost concediat în noiembrie 1968.

·         2010: Lucia Mureșan (n. 31 ianuarie 1938, Cluj - d. 12 iulie 2010, Cluj) a fost o actriță română de teatru și film. A jucat și în producții de teatru televizat și radiofonic. A lecturat timp de mulți ani o parte din textele documentarelor prezentate în emisiunea Teleenciclopedia, difuzată de Televiziunea Română. Actrița a fost descendenta unei familii de intelectuali români transilvăneni. A fost botezată de Ion Agârbiceanu, pe atunci protopopul greco-catolic al Clujului.

Lucia Mureșan a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1958, la secția Arta actorului,^[1] sub îndrumarea Irinei Răchițeanu.^[2] A fost repartizată împreună cu întreaga promoție la Piatra Neamț.^[3]

Teza de doctorat a Luciei Mureșan se intitulează Rolul cuvântului în realizarea imaginii scenice – orice glas ascultă glas.  În 1958 a revenit la Cluj.^[3] Aici și-a făcut debutul ca actriță în același an, interpretând la Teatrul Național din oraș rolul Domnica Radu din Secunda '58 de Dorel Dorian. Pe această scenă a mai jucat rolurile Ofelia din Hamlet de William Shakespeare și Ondine din piesa cu același nume de Jean Giraudoux. În 1965 intră în echipa Teatrului „Constantin Nottara” din București;^[4] trupa de aici, alcătuită de către directorul Horia Lovinescu (pus în funcție cu doar un an în urmă^[5]), îi mai cuprindea pe tinerii actori Anda Caropol, Emil Hossu, Gilda Marinescu și Alexandru Repan.^[2]

Dintre montările de teatru în care a fost distribuită Lucia Mureșan, de un succes deosebit s-a bucurat comedia Micul infern de Mircea Ștefănescu, în regia lui Mihai Berechet. Spectacolul a fost prezentat în nouăsprezece stagiuni, însumând aproape șapte sute de reprezentații. Din distribuție mai făceau parte: George Alexandru, Ion Dichiseanu, Emilia Dobrin, Silvia Dumitrescu-Timică, Dorin Moga, Ștefan Radof și Ion Siminie.^[6]

Cariera actriței a însumat peste o sută de spectacole de teatru și înregistrări de teatru radiofonic și de televiziune și în jur de cincisprezece producții cinematografice.^[3] În film a jucat cu precădere roluri secundare.^[2] Acestora se adaugă activitatea ca realizator de emisiuni radiofonice și televizate, domeniu în care a debutat în 1958;^[1] în acest sens, sunt binecunoscute aparițiile Luciei Mureșan în emisiunea Teleenciclopedia, difuzată de postul public din România, unde actrița lectura texte ale documentarelor prezentate.  Și-a început activitatea didactică în 1963, susținând cursuri de Arta și tehnica vorbirii la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Continuă să predea în această instituție până în 1992, când se transferă la Universitatea Hyperion din București, unde prezintă cursuri de „Arta actorului”, „Vorbire scenică” și „Analiza procesului scenic”. Din 1996 până în 2002 activează în Universitatea Ecologică din București, care îi oferă în anul 1997 funcția de decan al Facultății de Arte.^[1] În 2002, a devenit profesor și decan al Facultății de Teatru din Universitatea „Spiru Haret” din capitală.  Actrița a fost căsătorită din 1960 cu fotograful Ion Miclea (1931–2000), cunoscut pentru obținerea unor importante premii internaționale, dar și pentru ocupația de fotograf personal al liderului politic comunist Nicolae Ceaușescu.^[3][7]

A fost înmormântată în data de 14 iulie 2010 în Cimitirul Central din Cluj după ritualul greco-catolic.  

Teatrul Național din Cluj[modificare | modificare sursă]

• Secunda '58 de Dorel Dorian (1958) – Domnica Radu
• Hamlet de William Shakespeare – Ofelia
• Ondine de Jean Giraudoux – Ondine

Teatrul „Constantin Nottara“ din București[modificare | modificare sursă]

• Meșterul Manole de Lucian Blaga – Mira
• Stana de Ion Agârbiceanu (adaptare) – Stana
• Și eu am fost în Arcadia de Horia Lovinescu – Laura
• Ultima cursă de Horia Lovinescu – Claudia
• Adela de Garabet Ibrăileanu (adaptare) – Adela
• Othello de William Shakespeare – Desdemona
• Casa Bernardei Alba de Federico García Lorca – Angustias
• Echilibru fragil de Edward Albee – Julia
• Întoarcerea la Micene de Evangelos Averoff-Tossizza – Frumoasa Elena
• Micul infern de Mircea Ștefănescu – Viorica Vernescu
• Sentimente și naftalină de Sidonia Drăgușanu – femeia în gri
• Pensiunea doamnei Olimpia de Ion Dumitru Șerban (1982) – Angela
• Vino la pod, iubita mea! de Kiszely Gábor (2001) – Cordelia

Teatrul Național București „Ion Luca Caragiale“[modificare | modificare sursă]

• Profesionistul de Dușan Covacevici

Teatrul Național Radiofonic[modificare | modificare sursă]

• Bogdan Dragoș de Mihai Eminescu
• Comisarul și înalta societate de Robert Lamoreaux
• Duminica orbului de Cezar Petrescu
• Electra (adaptare)
• Emilia Galotti de Gotthold Ephraim Lessing (adaptare)
• George Enescu și prințesa iubită (adaptare)
• Ioan Botezătorul de Hermann Sudermann
• Ioana pe rug de Dina Cocea
• Ion de Liviu Rebreanu (adaptare)
• Legături primejdioase de Choderlos de Laclos (adaptare)
• Maria Stuart de Friedrich Schiller
• Micul infern de Mircea Ștefănescu
• Mihai Eminescu. Veronica Micle. Replici (2001) de Pușa Roth
• Odiseea de Homer (adaptare)
• Oedip la Colona de Sofocle
• Părintele Serghei de Lev Tolstoi
• Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck
• Povestea celor șapte stele de Alexandre Dumas, tatăl (adaptare)
• Prințul din adâncul pământului de Costin Tuchilă (adaptare)
• Simpozionul de Alisa Tanskaia
• Troienele de Euripide – Corifeea
• Troienii la Cartagina de Virgiliu
• Tulnicile Iancului de Dominic Stanca
• Ultima oră de Mihail Sebastian
• Un roman de dragoste de Honoré de Balzac (adaptare)

Teatrul Național de Televiziune[modificare | modificare sursă]

• Troienele de Euripide (1967) – Corifeea
• Micul infern de Mircea Ștefănescu – Viorica Vernescu

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Gioconda fără surâs (1967) – Ioana
• Serata (1971)
• Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1980) – regina Isabela
• Liniștea din adîncuri (1982)
• Buletin de București (1983)
• Raliul (1984)
• Figuranții (1987)
• A doua variantă (1987)
• Drumeț în calea lupilor (1988) – doamna Iorga
• Divorț... din dragoste (1992)
• Natures mortes" (2000, film de televiziune)
• Raport despre starea națiunii (2002) – Mărioara Zegrea
• Une place parmi les vivants (2003)
• Corps et âmes (2003, film de televiziune) – Madame Faussait
• Buricul pământului (2005) – doctorița  

  Lucia Mureșan
  Lucia Mureșan la începutul anilor 1980.
  Date personale
  Născută	31 ianuarie 1938  municipiul Cluj
  Decedată	12 iulie 2010 (72 de ani)  municipiul Cluj
  Căsătorită cu	Ion Miclea
  Cetățenie	România
  Ocupație	profesoară universitară[*] actriță de teatru[*] actriță de film
  Activitate
  Ani de activitate	1958–2005

·         2014: Emil Bobu (n. 22 februarie 1927, Vârfu Câmpului, județul Botoșani - d. 12 iulie 2014, București) a fost un demnitar comunist român.

Emil Bobu provine dintr-o familie modestă de țărani; după școala elementară a fost strungar.^[1] În noiembrie 1945 a devenit membru PCR. A fost procuror, membru al CC al PMR, secretar al CC al PCR, președinte al Sfatului Popular Regional Suceava, ministru de interne. În mai 1961 a fost decorat cu Medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”. Emil Bobu a fost deputat în Marea Adunare Națională în 1961.^[2]

În anul 1972 a fost numit consilier al lui Nicolae Ceaușescu iar în perioada 1973-1975 a fost Ministru de Interne.^[3]

După 1989 a fost condamnat la închisoare pe viață pentru „participare la genocidul națiunii române” (conform Raportului Comisiei Tismăneanu). Pedeapsa i-a fost comutată în aprilie 1990 de Curtea Supremă de Justiție la 10 ani de detenție, în urma schimbării încadrării la „complicitate la omor deosebit de grav”. A efectuat șapte ani de detenție, după care a fost eliberat condiționat pentru motive medicale. După eliberarea din închisoare, a dus o viață retrasă, fără apariții publice.^[4]

La 12 iulie 2014 a încetat din viață la Spitalul Universitar de Urgență București, în urma unui atac cerebral.^[5]

A fost căsătorit cu Maria Bobu, fostă ministru de justiție. 

Emil Bobu
Demnitarul Emil Bobu, 1974
Date personale
Născut	22 februarie 1927 Vârfu Câmpului, România
Decedat	12 iulie 2014 (87 de ani) București, România
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Maria Bobu
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Consilierul lui Nicolae Ceaușescu
În funcție 1972 – 1973
Ministru de Interne
În funcție 1973 – 1975
Viepreședinte al Consiliului de Stat
În funcție 1975 – 1979
Viceprim-ministru al Guvernului
În funcție 1980 – 1982
Secretar al CC al PCR
În funcție 1982 – 1989
Premii	A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România
Partid politic	Partidul Comunist din România
Alma mater	Școala de elevi meseriași CFR, Facultatea de Științe Juridice, Academia Ștefan Gheorghiu
Profesie	strungar, politician comunist, procuror la Procuratura Generală a RPR cu grad de căpitan

Sărbători

• În calendarul orthodox: (+) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Prodromița de la Muntele Athos; Sf Mc Proclu și Ilarie; Sf Cuv Mihail Maleinul; Sf Veronica; Sf Cuv Paisie Aghioritul
• Kiribati: independența față de Marea Britanie (1979)
• São Tomé și Príncipe: independența față de Portugalia (1975)