1. /13 IULIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri
Evenimente
· 982 - Bătălia de la Stilo în Calabria. Bătălia de la Stilo sau de la Cape Colonna s-a desfășurat în 13 sau 14 iulie 982 în apropiere de Crotone, în Calabria între forțele împăratului Otto al II-lea și aliații săi longobarzi și cele ale lui Abu al-Qasim emir de Sicilia. Unele surse arată că musulmanii ar fi beneficiat de sprijinul bizantinilor, ca revansă a acestora pentru invadarea de către Otto a catepanatului de Italia (în speță, a Apuliei), însă acest lucru nu este confirmat.
Otto al II-lea Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Otto al II-lea (955 – 7 decembrie 983, Roma), numit cel Roșu, a fost cel de-al treilea conducător al dinastiei saxone sau Ottoniene, fiul lui Otto cel Mare și al Adelaidei – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Al-Qasim, care declara “Războiul Sfânt” (djihad) împotriva germanilor, s-a retras atunci când a primit veste asupra neașteptatelor întăriri primite de împăratul Otto pe când se afla în apropiere de Rossano Calabro. Informat asupra unor vase musulmane în retragere, Otto și-a lăsat soția și copiii în oraș cu tezaurul imperial și a pornit în urmărirea adversarului. Când al-Qasim și-a dat seama că fuga sa nu are șanse de succes, și-a dispus armata pentru luptă la sud de Crotone, la Capul Colonna.
După o violentă încleștare, un corp al cavaleriei grele germaen a distrus centrul musulman, avansând către garda lui al-Qasim. Emirul a fost ucis, însă truple sale nu au fost demoralizate de această pierdere: dimpotrivă, ele au reușit să încercuiască forțele germane, măcelărond pe mulți dintre imperiali. Potrivit cronicarului Ibn al-Athir, pierderile germanilor ar fi ajuns la peste 4.000 de oameni. Printre aceștia se numărau ducele Landulf al IV-lea de Benevento, episcopul Henric I de Augsburg, markgraful Günther de Merseburg, abatele de Fulda și numeroși conți germani.
· 1174: William I al Scoției, unul din conducatorii revoltei din 1173-1174, este capturat la Alnwick de către forțele loiale lui Henric al II-lea al Angliei. William Leul ( n.cca 1143 – d.4 decembrie 1214), numit uneori si William I, a domnit ca rege al Scoției de la 1165 până la 1214 si a avut a doua cea mai lungădomnie din istoria Scotiei, înaintea de Actul de Uniune cu Anglia din 1707. A fost capturat de trupele lui Henric conduse de Ranulf de Glanvill și a fost dus în lanțuri la Newcastle, apoi la Northampton, iar apoi transferat la Falaise în Normandia. Henric a trimis apoi o armată în Scoția și a ocupat țara. Ca răscumpărare și pentru a-și recapata regatul, William a trebuit să-l recunoască pe Henric ca superior al său și să fie de acord să plătească pentru costurile ocupatiei armatei engleze, punând impozite scoțienilor. Biserica din Scoția a fost, de asemenea, supusă celei din Anglia. Acest lucru a fost făcut prin semnarea Tratatului de la Falaise, apoi William a fost lăsat să se întoarcă în Scoția. În 1175, el a jurat fidelitate în fața lui Henric al II-lea la Castelul York.
· 1260: Ordinul Livonian suferă cea mai mare înfrângere în secolul al 13-lea înbătălia de la Durbe împotriva Marelui Ducat al Lituaniei. Ordinul Livonian a fost o ramură autonomă a Ordinului Cavalerilor Teutoni și un membru al Confederației livoniene. În 1346, Ordinul a cumpărat Ducatul Estoniei de la regele Valdemar IV al Danemarcei. Viața pe teritoriul Ordinului este descrisă în Cronica de Balthasar Russow (Chronica der Provinz Lyfflandt).
· 1774: Sunt aduse la Bucuresti, moaștele Sf. Dumitru cel Nou Basarabov și așezate în Catedrala Mitopolitană. A trăit în secolul al XIII-lea, în vremea țaratului vlaho-bulgar. S-a născut în satul Basarabi (în Bulgaria de azi) și s-a nevoit într-o peșteră în apropiere. Moaștele sale au fost reașezate în biserica din Basarabi si au stat în această biserica până în timpul războiului ruso-turc (1768-1774), când generalul rus Petru Salticov, trecând prin satul Basarabov, a luat moaștele cu intenția de a le trimite în Rusia, insă, la rugămintea lui Hagi Dimitrie, negustor de origine macedoromână, precum și a mitropolitului Grigorie al II-lea al țării Românești, le-a dăruit poporului român. Moaștele au fost așezate cu cinste, în iunie 1774, în actuala Catedrală Patriarhală din București. Sfântul este Ocrotitorul Bucureștilor, iar prăznuirea sa se face pe 27 octombrie. A fost proclamat oficial ocrotitorul oraşului Bucuresti de către mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793). Generalizarea cultului său s-a făcut în anul 1955, când, la propunerea patriarhului Justinian Marina, Sfântul Sinod a proclamat cinstirea Sfântului Dimitrie cel Nou în întreaga Biserica Ortodoxă Română.
· 1793: Jean Paul Marat, considerat drept unul dintre cei mai puternici și influenți instigatori ai Revoluției franceze, este înjunghiat de către Charlotte Corday, devotată cauzei girondinilor cărora Marat le–a fost cel mai înverșunat adversar
· 1841: A fost semnată Convenția Internațională de la Londra privind regimul strâmtorilor Bosfor și Dardanele
· 1863: Au loc revolte armate în New York City, impotriva razboiului cu statele sclavagiste din sud. Aproximativ 1.000 de persoane au murit in cele trei zile de confruntari, considerate a fi cea mai sangeroasa revolta din istoria Statelor Unite. La originea revoltei a fost decretarea legeii mobilizarii in razboiul cu statele sclavagiste din sud, tulburarile degenerand rapid intr-un pogrom rasial in care numerosi negri au fost ucisi de multimea furioasa. Pentru a inabusi revolta, in ziua de 16 iulie generalul John E. Wool a ordonat trupelor din subordinea sa atacuri la baioneta si ale artileriei impotriva multimii dezlantuite. Aceasta a fost cea mai importanta insurectie populara din istoria Statelor Unite.
· 1866 - A fost promulgată Constituţia României, alcătuită după modelul celei belgiene, rămasă în vigoare, cu unele revizuiri şi modificări, pînă în 1923. Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a Romaniei si a fost adoptată după modelul Constituției Belgiei din 1831. Constituția a fost adoptată în timpul regelui carol I, fiind cea mai longevivă constituție (1866-1923) și cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I. Ea a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866 (13 iulie s.n).
Intrarea lui Carol în București (10 mai 1866) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ea transforma Romania în monarhie constituțională ereditară (în linie coborâtoare directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor – Art. 82) și prevedea principii democratice precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți cetățenești, dar menținea totodată votul cenzitar (persoanele puteau vota pe baza unei sume de bani, astfel cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri, în majoritate conservatori).
Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
A fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru evoluția statului român pe baze moderne și democratice. A fost considerată una din cele mai democratice constituții din Europa acelui timp. Constituția din 1866 și-a încetat aplicabilitatea la data intrării în vigoare a Constitutiei din 1923, dupa savarsirea Marii Uniri.
· 1878 - Tratatul de pace de la Berlin: Puterile europene redesenează harta Balcanilor. Serbia, Muntenegru și România devin complet independente de Imperiul Otoman.
Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto: ro.wikipedia.org
Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului.
· 1897 - După doar două zile în aer, expediția polară cu balonul cu gaz a cercetatorilor suedezi Salomon August Andrée, Nils Strindberg și Knut Fraenkel este forțată să aterizeze.
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Abia după 30 de ani, în vara anului 1930 doi pescari de pe baleniera Bratvaag au descoperit corpurile celor trei expediționari, perfect conservate în gheață. Șefului expediției, inginerul Andrée, îi lipsea însă capul, mâncat probabil de urși.
Salomon August Andrée – foto – ro.wikipedia.org
Salomon August Andrée (n. 18 octombrie 1854, Gränna – d. octombrie 1897, insula Kvitøya, Svalbard, Norvegia) a fot un inginer și explorator polar suedez. Salomon August Andrée a studiat la școala tehnică în Stockholm pe care o promovat-o în 1874 ca inginer. În 1880 lucrează ca asistent și devine membru al expediției polare suedeze (1882-1883). În anul următor este numit ca inginer șef al serviciului de patentare al inovațiilor.
În timpul expediției lui Nils Ekholm, el se ocupa cu studiul electricității aerului, iar ulterior cu studiul conductorilor termici. Între anii 1891 – 1894 era activ în partidul liberal sudez. El devine cunoscut în presa internațională, prin accidentul mortal suferit cu un aerostat cu hidrogen, cu care căuta să ajungă la polul nord. Știrea morții lui a sosit adusă de un porumbel de poștă.
Cadavrul inginerului a fost găsit abia în anul 1930 pe insula Kvitøya, el a fost dus în Suedia și acolo a fost icinerat. Prin găsirea jurnalului său de călătorie și developarea filmelor făcute de însoțitorul său Nils Strindberg, s-a reușit reconstiuirea mersului expediției și publicarea ei în presă. În prezent este controversată persoana inginerului, de unii experți fiind criticată.
* 1906 - În baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de regele Carol I, s-a pus piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea “neo-românească” a Muzeului de la Şosea. Muzeul Naţional al Ţăranului Român (MNŢR) este amplasat în Piaţa Victoriei din Bucureşti, în vecinătatea Muzeului de Ştiinţe Naturale “Grigore Antipa” şi a Muzeului de Geologie.
· 1908 - Femeile concurează pentru prima dată la Jocurile Olimpice moderne.
Jocurile Olimpice de vară din 1908 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
A IV-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Londra, Anglia în perioada 13 iulie – 31 octombrie 1908. Deoarece oficialitățile grecești insistau în dorința ca întrecerile olimpice să aibă loc numai pe pământ grecesc, CIO a făcut o concesie și a aprobat organizarea la Atena a unei ediții jubiliare, în 1906, pentru a sărbători împlinirea a 10 ani de la reluarea Jocurilor Olimpice. Ulterior, rezultatele înregistrate cu această ocazie au fost considerate ca neoficiale iar Olimpiada de la Londra considerată cea de-a patra ediție.
· 1928 - La concursul automobilistic de la Monthelery din Franţa, Matei Ghica a stabilit 8 recorduri mondiale.
Montlhery, showing banking.1920′s - foto preluat de pe www.alamy.com
· 1930 - Primul Campionat Mondial de fotbal a fost organizat la Montevideo, Uruguay în perioada 13 iulie-30 iulie.
Campionatul Mondial de Fotbal 1930 – foto – ro.wikipedia.org
Au participat treisprezece echipe, șapte din America de Sud, patru din Europa și două din America de Nordl. Reprezentativa Romaniei a invins in ziua de 14 iulie 1930 selectionata Peru,cu scorul de 3-1. Secretarul Federației Române de Fotbal, Octav Luchide a fost cel care a înscris România la Cupa Jules Rimet, Carol al II-lea s-a ocupat personal de constituirea lotului și de a face posibilă expediția fotbaliștilor români, Rudy Wetzer a fost căpitanul echipei și cel care a ținut un Jurnal de Călătorie, antrenor a fost Costică Rădulescu iar Nicolae Covaci era la prima din cele trei participări ale sale la Cupa Mondiala.
Ai noștri au bătut Peru în primul meci cu 3-1 și au pierdut cu Uruguay cu 0-4. Adalbert Deșu a marcat primul gol al României la un Campionat Mondial, iar la întoarcere, Gara de Nord din București era plină de oameni veniți pentru a-i aclama pe tricolori. Uruguayul a a învins in finala în fața a 93.000 de spectatori cu scorul de 4-2 echipa Argentinei și a devenit astfel prima campioană mondială.
· 1945: Întreprinderea IAR – Brașov a trecut la producția de pace, începând munca pentru executarea primului lot de 3.000 de tractoare, fabrica de avioane fiind desființată din dispoziția autorităților sovietice.
· 1945: A fost transportată prima bombă atomică în deșertul din New Mexico, fiind pregătită pentru primul test al unei bombe atomice care a avut loc două zile mai târziu
· 1985: A avut loc (simultan la Londra și Philadelphia) celebrul concert Live Aid, organizat de Bob Geldof
· 1990 - Liga Studenţilor din Institutul Politehnic Bucureşti, Asociaţia studenţilor arhitecţi şi Grupul Independent pentru Democraţie organizează un marş de solidaritate cu Marian Munteanu şi cu ceilalţi arestaţi, în zilele de 13–15 iunie.
Liga Studenţilor – foto – ligastudentilor.ro
Peste 200.000 de oameni participă în Bucureşti la “Marşul Alb“ organizat de Liga Studenţilor pentru a cere eliberarea lui Marian Munteanu şi a celorlalte persoane arestate cu o lună în urmă. (ligastudentilor.ro)
Marşul Alb
Pe 13 iulie 1990, la o lună de la Mineriadă, între 200.000 de mii de oameni şi 250.000 – conform unuia dintre organizatori -, au mărşăluit pe bulevardele centrale ale Bucureştiului cerând eliberarea lui Marian Munteanu şi a celorlalţi deţinuţi politici, între care se numărau mulţi studenţi.
· 1995: Parlamentul European a adoptat o Rezoluţie privind protecţia drepturilor minorităţilor şi protecţia drepturilor omului în România.
· 1995: Republica Moldova a semnat documentele de aderare la Consiliul Europei, devenind, oficial, cel de–al 35–lea membru al organizației (Strasbourg)
· 1995: Albania a intrat, în mod oficial, în Consiliul Europei, devenind cel de-al 36-lea membru al organizației.
· 2000 - Guvernul a decis divizarea CONEL în patru societăţi: Transelectrica, Termoelectrica, Hidroelectrica şi Electrica.
· 2000 - Istoricului american de origine română Radu Florescu i s–a acordat titlul Honoris Causa al Academiei Române.
Radu Florescu speaking at Clemson University in 1977 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Radu Florescu (n. 23 octombrie 1925 – d. 18 mai 2014) a fost un istoric și profesor universitar de origine română. Radu Florescu este autorul a numeroase articole academice și cărți referitoare la România și istoria României. Radu Florescu a obținut diplomele de licență și master de la Christ Church, Universitatea Oxford în Marea Britanie, înainte de a se muta în Statele Unite ale Americii, unde și-a completat studiile prin obținerea unui doctorat la Universitatea Indiana.
A deținut poziția de profesor emerit de istorie la Boston College. Radu Florescu a fost, de asemenea, directorul Centrului de Studii Est Europene (East European Research Center) al regiunii de nord-est a Statelor Unite ale Americii, cunoscută sub numele de Noua Anglie (New England). În anul 1996 a fost numit consul onorific pentru regiunea New England de către Ministerul afacerilor externe a României.
· 2000: Guvernul bulgar a decis închiderea definitivă a celor mai vechi două reactoare de la centrala atomică de laKozlodui până la sfârșitul lui 2002, în deplin acord cu cerința de aderare la Uniunea Europeană
· 2003: Si-a inceput activitatea primul guvern interimar în Irak, dupa inlaturarea dictaturii lui Saddam Hussein.
· 2005: Se încheie turneul secretarului de stat american Condoleezza Rice în China, R.P. Coreea și Japonia.
* 2019 - Simona Halep a învins-o pe Serena Williams (6-2, 6-2) în finala de la Wimbledon. Este al doilea titlu de Grand Slam câștigat și este prima jucătoare din România care câștigă turneul de la Wimbledon.
* 2019 - Simona Halep a învins-o pe Serena Williams (6-2, 6-2) în finala de la Wimbledon. Este al doilea titlu de Grand Slam câștigat și este prima jucătoare din România care câștigă turneul de la Wimbledon.
Simona Halep a câştigat turneul de la Wimbledon (13 iulie 2019) – foto preluat de pe www.facebook.com/simonahalep
Jucătoarea română de tenis Simona Halep a câştigat turneul de la Wimbledon, sâmbătă, după ce a învins-o pe americanca Serena Williams în finală cu 6-2, 6-2. Halep a obţinut al doilea său titlu de Mare Şlem din palmares, după unul dintre cele mai bune meciuri din carieră, în urma unei victorii în doar 55 de minute în faţa fostului lider mondial. Simona Halep (27 ani), numărul şapte mondial, a pierdut un singur set în drumul către al doilea titlu de Grand Slam, în faţa Mihaelei Buzărnescu, în turul al doilea, primul său titlu de Mare Şlem fiind câştigat în 2018, la Roland Garros.
* 2019 - Rusia a lansat cu succes telescopul spaţial Spektr-RG. Spektr-RG urmează să fie plasat în punctul Lagrange 2 dintre Pământ şi Soare, punct în care atracţia gravitaţională a celor două corpuri cosmice se anulează reciproc, iar telescopul îşi va putea face observaţiile cu un minim consum de combustibil pentru menţinerea poziţiei. Conform Roskosmos, Spektr-RG urmează să detecteze şi să transmită date despre peste 100.000 de roiuri galactice, 3 milioane de găuri negre supermasive, zeci de mii de regiuni galactice active în care se aprind noi stele etc.
Nașteri
· 100 î.Hr.: Gaius Iulius Caesar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr., în română cunoscut și ca Iulius Cezar) a fost un lider politic și militar roman și una dintre cele mai influente și mai controversate personalități din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A provocat războaie de cucerire fără acceptul senatului roman. Cucerirea Galiei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul Atlantic. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie.
Cezar a ieșit învingător într-un război civil, devenind dictator al lumii romane, și a inițiat o vastă acțiune de reformare a societății romane și a guvernării acesteia. El s-a proclamat dictator pe viață și a centralizat puternic guvernarea statului slăbit din cauza războiului civil pornit tot de Cezar. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranța de a salva republica. Dramatica asasinare din Idele lui Marte a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) și republicani (între alții, Brutus, Cassius și Cicero). Conflictul s-a încheiat cu victoria cezarilor în Bătălia de la Philippi și stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu și Lepidus au preluat împreună controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian și Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian a ajuns liderul absolut al lumii romane.
Perioada de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în același timp și fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat.
Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu prin prisma propriilor sale consemnări: Comentarii de Bello Gallico. Multe detalii ale vieții sale au fost relatate mai târziu de istorici, precum Suetonius, Plutarh și Cassius Dio.
Cezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), prezumtiv descinsă din Iulus, fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiței Venus. Potrivit unei legende, nașterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puțin probabil, deoarece în acea epocă o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-o locuință modestă dintr-o construcție antică (insula) în Suburba, cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deși cu descendență patriciană, deci aristocrată, nu era înstărită, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciun membru al familiei nu s-a făcut remarcat în societate în timpul copilăriei lui Cezar, deși, în generația tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătușa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogați locuitori ai Romei, influența sa politică contribuind și la îmbunătățirea situației materiale a familiei lui Cezar.
Spre sfârșitul vieții lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau, în general, divizați în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, și Optimates, din care făcea parte Lucius Cornelius Sulla. O serie de dispute între cele două partide a dus la un război civil, deschizând în final calea lui Sulla către postul de dictator. Datorită legăturii de familie, Cezar era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar nepotul lui Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius și inamicul declarat al lui Sulla. În anul 85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl i s-a îmbolnăvit și a murit. Cezar a devenit moștenitorul majorității proprietăților și averilor deținute de tatăl său și de Marius.
Când Sulla a ieșit învingător din războiul civil și și-a început programul de proscriere, Cezar, în vârstă de 20 de ani, se afla într-o situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82 î.Hr. să divorțeze de Cornelia, dar Cezar a refuzat și a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat pericolul de a-l fi lăsat în viață pe Cezar. Potrivit lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui Cezar, dictatorul ar fi spus: „El, a cărui viață o dorești atât de mult, va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror cauză o susții alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulți precum Marius“.
În ciuda grațierii, Cezar nu a rămas în Roma și a plecat în Asia și Cilicia pentru satisfacerea serviciului militar. Aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operațiuni militare. În 80 î.Hr., încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asedierea Miletului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură personală pentru salvarea vieților legionarilor, încât a fost decorat ulterior cu distincția corona civica (coroana de ghindă), unul dintre cele mai înalte onoruri acordate unui militar fără rang de comandant și purtată în public chiar și în prezența senatorilor Romei; toată lumea era obligată să se oprească și să aplaude prezența purtătorului acestei coroane civice.
La Roma, în 78 î.Hr., după moartea lui Sulla, Cezar își face debutul politic în Forul din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea de orator și pentru atitudinea neînduplecată în procesele împotriva foștilor guvernatori deferiți justiției pentru înșelăciune și corupție. Marele orator Cicero comenta: „Există cineva care are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Țintind către perfecțiune în retorică, Cezar a plecat în 75 î.Hr. pentru studii de filosofie și oratorie în Rodos, unde l-a avut dascăl pe celebrul Apollonius Molo.
În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit în Marea Mediterană de pirați cilicieni. Când aceștia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talanți, Cezar le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceștia au acceptat și Cezar și-a trimis discipolii în diverse orașe pentru a strânge banii de răscumpărare. În total, a fost reținut treizeci și șase de zile, timp în care i-a amenințat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ținându-se de cuvânt, imediat după ce a fost răscumpărat și pus în libertate, Cezar a organizat o forță navală care a reușit să prindă pirații și să cucerească fortăreața din insula acestora. Cezar a dispus omorârea piraților prin răstignire, ca avertisment dat tuturor piraților. Dar, întrucât pirații îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora să le fie fracturate picioarele, pentru a le reduce suferința în timpul supliciului.
După întoarcerea la Roma în 73 î.Hr., Cezar a fost ales membru al Colegiului Pontifilor. Revenirea lui Cezar la Roma a avut loc în toiul răscoalei sclavilor conduși de fostul gladiator Spartacus. Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru înfrângerea revoltei, dar forțele lui Spartacus au ieșit învingătoare de fiecare dată. În 72 î.Hr., Adunările romane l-au ales pe Cezar în funcția de tribun militar, aceasta fiind primul său pas în viața politică. În anul 71 î.Hr., Marcus Crassus a devenit coordonatorul acțiunilor întreprinse pentru zdrobirea răsculaților conduși de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puținii susținători ai lui Crassus în încercarea de a restabili ordinea în stat. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru această cauză, iar Crassus a format șase legiuni noi, recrutându-l și pe tânărul Cezar pentru a servi ca tribun cu atribuții de avocatură. După câteva înfrângeri, forța lui Crassus l-a învins pe Spartacus în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar și Crassus s-au împrietenit, ceea ce a contribuit ulterior la carierele amândurora. Însă triumful lui Cezar avea să se transforme curând în dezastru.
În 69 î.Hr., Cezar a rămas văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort și el. În același an o pierde și pe mătușa sa, Iulia, de care era foarte atașat. Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar în postura de a crește singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiția ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar s-a abătut de la tradiție în această privință. În timpul funeraliilor, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătușii Iulia au fost încărcate de conotații politice, Cezar insistând ca masca mortuară să aibă fizionomia lui Marius. Deși Cezar era foarte apropiat de ambele femei (potrivit scrierilor lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenții săi politici ca propagandă vizând alegerea sa în postul de chestor.
Adunarea Poporului l-a ales în 69 î.Hr. pe Cezar, la vârsta de treizeci de ani, în funcția de chestor, conform celor prevăzute în cursus honorum. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, provincie romanăsituată în Portugalia de astăzi și sudul Spaniei. Stagiul său de demnitar administrativ și financiar în Hispania Ulterior a fost în general lipsit de evenimente; în acea perioadă avut loc faimoasa întâlnire cu o statuie a lui Alexandru cel Mare. Se spune că s-ar fi oprit și ar fi plâns la templul lui Herculedin Gades. Fiind întrebat de ce a avut o astfel de reacție, a răspuns simplu: „Crezi că sunt lipsit de motive pentru a plânge, când cred că la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe națiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest timp?“.
Cezar a fost eliberat curând din funcția de chestor și i s-a permis reîntoarcerea la Roma. În ciuda durerii de a-și fi pierdut soția, despre care toate relatările sugerează că ar fi iubit-o foarte mult, Cezar s-a recăsătorit în 67 î.Hr., din interes politic. Însă, de această dată, a ales o unire ciudată. Noua lui soție, Pompeia, era nepoata lui Sulla și fiica lui Quintus Pompei. Deși părea a se fi alăturat senatorilor optimați, celelalte acțiuni ale lui Cezar aveau puțin de-a face cu politica conservatoare și și-a continuat drumul spre sprijinirea politicii grupului numit populares. Caesar a sprijinit Lex Gabinia, care îi oferea lui Pompei puteri nelimitate în soluționarea problemelor cu pirații cilicieni. Mai târziu, în fața asprei rezistențe a optimaților, Caesar a sprijinit Lex Manilia, care îi oferea lui Pompei comanda militară unică a forțelor romane din est în războaiele împotriva lui Mithridate al VI-lea Eupator. Buna relație întreținută cu marele general Pompei i-a fost de folos lui Caesar în privința carierei sale politice. Rivalitatea dintre Pompei și Crassus, mentorul lui Caesar, părea a nu fi avut efect asupra lui Caesar. Crassus a continuat să preia și în anii următori plata marilor datorii făcute de Caesar. Pe lângă sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei Caesar servit drept curator al Drumului Appian (Via Appia). Întreținerea acestui drum, ce se întindea de la Roma la Cumae și trecea dincolo de călcâiul "cizmei" peninsulei Italia, avea importanță majoră, iar postul de curator era o demnitate înaltă. Deși pe plan personal necesita costuri enorme, poziția oferea mare prestigiu unui senator tânăr. Sprijinul acordat de Crassus a făcut întreaga sarcină realizabilă pentru Caesar În acest timp, Caesar și-a continuat cariera judiciară până în clipa alegerii sale, în 65 î.Hr., ca edil (curule aedile), alături de Bibulus, un tânăr rival, membru al facțiunii optimaților.
Poziția de magistrat a fost următorul pas în cursus honorum, ea dovedindu-se o mare oportunitate pentru maestrul publicului roman. Edilii curule erau responsabili de astfel de îndatoriri publice precum construirea și îngrijirea templelor, clădirilor publice, traficului și alte aspecte ale vieții cotidiene din Roma; poate că mai presus de toate, edilii se îngrijeau de organizarea jocurilor publice cu ocazia sărbătorilor statului și de administrarea Circului Maximus. Caesar s-a tot împrumutat, în acea perioadă, până în prag de faliment, însă și-a mărit ireversibil popularitatea printre oamenii de rând. Jocurile organizate de el erau spectaculoase și proiectele de construcție propuse de el ambițioase. Într-un spectacol organizat în onoarea tatălui său, Caesar a înfățișat 320 de perechi de gladiatori în armuri de argint, ceea ce a costat enorm de mult.
Caesar și-a împins agenda mai departe prin ridicarea unor statui ale lui Marius. Senatul s-a simțit ultragiat, dar popularitatea lui Caesar îl făcea aproape intangibil. Senatorii puteau încerca să-i blocheze traseul politic prin alte mijloace. Caesar ar fi putut fi nominalizat să preia conducerea pentru reprimarea unei răscoale în Egipt, dar nu a putut să aibă destul sprijin pentru a obține acel post. Caesar și-a încheiat anul ca edil în glorie, însă dând faliment. Datoriile sale atingeau mai multe sute de talanți de aur (sumă echivalentă cu câteva milioane de euro la cursul valutar actual), amenințându-i viitorul carierei. Coedilul său, Bibulus, a fost atât de lipsit de spectaculozitate, în comparație, încât avea să-și declare mai târziu frustrarea că, în întreaga perioada ca edil, meritele i-au fost atribuite exclusiv lui Cezar, în loc de a fi împărțit elogiile cu Bibulus.
Succesul în demnitatea de edil i-a fost lui Cezar de mare folos la alegerea sa ca Pontifex Maximus (mare preot) în 63 î.Hr., ca urmare a morții predecesorului său, Quintus Caecilius Metellus Pius. Poziția însemna ocuparea unei noi case — Domus Publica (casa publică) — în For, și implica răspunderea pentru toate atribuțiile religioase romane și patronatul preoteselor virgine ale zeiței Vesta. Pentru Caesar, numirea însemna și ușurarea datoriilor sale; totodată îi conferea o putere considerabilă. Deși în termeni tehnici pontificiatul nu reprezenta o poziție politică, oferea și avantaje considerabile în relația cu Senatul și la modificările legislative.
Debutul ca pontifex a fost marcat, însă, de un scandal. În urma morții soției sale, Cornelia, Caesar s-a căsătorit în 67 î.Hr.cu Pompeia Sulla, o nepoată a lui Sulla. Ca soție de pontifex și matroană (în latină "femeie măritată") importantă, Pompeia era responsabilă cu organizarea festivalului Bona Dea, din luna decembrie, un ritual destinat exclusiv femeilor și considerat sacru. Însă Publius Clodius Pulcher a reușit să pătrundă în casa în care se desfășura acesta, deghizat în femeie. Acest fapt a fost considerat sacrilegiu absolut, din care cauză Pompeia a primit o scrisoare de divorț. Însuși Caesar a recunoscut că Pompeia ar fi putut fi inocentă, dar a afirmat: „Soția lui Caesar, ca și întreaga familie a lui Caesar, trebuie să fie deasupra suspiciunilor.“
63 î.Hr. a fost un an dificil, nu doar pentru Caesar, ci și pentru Republica Romană. Caesar a candidat și a câștigat alegerile pentru postul de pretor urban, în anul 62 î.Hr.. Înainte să se fi instalat în noul său post, s-a declanșat Conspirația lui Catilina, care l-a pus pe Caesar din nou în conflict direct cu optimații. Lucius Sergius Catilina, de două ori candidat la postul de consul, se confrunta cu acuzații de planificare a răsturnării republicii prin rebeliune armată. Vina lui Catilina era însă controversată. La alegerile de al finele anului 63 î.Hr., Marcus Tullius Cicero l-a înfrânt pe Catilina în cursa electorală consulară.
La puțin timp după aceasta, Crassus a primit scrisori anonime care îl informau că diverși senatori trebuiau să plece din Roma pentru a evita masacrarea liderilor guvernamentali. Crassus i-a dus scrisorile lui Cicero, care a prezentat conspirația Senatului. Mulți dintre membrii acestuia nu i-au dat crezare, fiind convinși că Cicero a fabricat întreaga poveste pentru câștig politic. Elocvența oratorică a lui Cicero, însă, a convins Senatul că acest complot necesita măsuri extreme. Senatus consultum ultimum i-a acordat lui Cicero autoritatea de a se ocupa de conspiratori. Catilina, printre alții, a devenit prima țintă. Ca răspuns, acesta a decis să fugă din Roma, dar nu înainte de a se fi implicat într-un complot pentru asasinarea lui Cicero. Complotul a eșuat, iar Catalina a plecat pentru a se alătura rebeliunii din provincia Etruria. Au fost condamnați la moarte și executați, fără proces, cinci romani notabili, aliații lui Catilina. Alternativa ar fi fost exilul, încarcerarea înainte de proces nemaifiind folosită; însă, dacă ar fi fost exilați, cei condamnați s-ar fi pus în fruntea armatelor lui Catilina, în Etruria. Senatul a dezbătut această temă, iar Caesar s-a numărat printre puținii care s-au pronunțat împotriva pedepsei capitale.
Implicarea în afacerea lui Catilina nu i-a cauzat lui Cezar nici un dezavantaj de durată. În anii următori, Caesar a început un mandat ca pretor urban. Din această poziție de elită și-a promovat încă o dată politica populares. A cerut un cont destinat restaurării capitalei, pe care optimații i l-au refuzat. Fără succes în această încercare, Caesar i-a întărit coaliția cu Pompei, care urma să se întoarcă curând la Roma din campaniile sale în est. Întoarcerea lui Pompei i-a neliniștit pe optimați, care se temeau de un marș în stilul lui Sulla asupra Romei și de instaurarea dictaturii. Aveau nevoie să prezinte orașul și împrejurimile sale ca mediu stabil, lipsit de nevoia „ordinii restauratoare“ a lui Pompei. Aliatul lui Pompei, Caecilius Metellus Nepos, însă, a adus problema în fața Senatului, cerând ca lui Pompei să-i fie permisă venirea în Italia și restaurarea. Cezar i-a sprijinit pe Nepos și Pompei, dar Cato a zădărnicit moțiunea. Nepos a fugit din Roma pentru a i se alătura lui Pompei, iar Caesar a fost înlăturat din funcția de pretor. Când mulțimea venită în sprijinul lui Caesar a amenințat violent, el a fost repus în funcție. Caesar a potolit mulțimea înainte de a se recurge la violență.
Spre finalul mandatului de pretor, s-a constatat că Cezar a delapidat și urma să fie dat în judecată pentru deturnarea fondurilor administrate. Crassus i-a sărit din nou în ajutor, achitând un sfert din totalul de 20 milioane de dinari. În cele din urmă, până în 61 î.Hr., Caesar a fost desemnat ca guvernator propretor al Lusitaniei, provincia unde fusese anterior chestor. Odată cu această numire, creditorii săi s-au retras, permițându-i un statut chiar profitabil. Părăsirea Romei înainte de a o fi preluat în mod oficial a dovedit că Cezar nu voia să-și asume niciun risc.
Caesar și personalul său au călărit în forță, ajungând la Rhone în doar opt zile, iar el a întrevăzut viitoarea sa abilitate de a organiza deplasarea la viteze mari a unor unități de armată. În drumul lor, mai mulți membri din anturajului au notat barbaricul și, în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Caesar, demonstrându-și ambiția, a replicat: „Din partea mea, aș prefera să fiu primul om între acești inși, decât al doilea în Roma”. În timpul mandatului de guvernator, Caesar și-a întărit relația cu popoarele celtice, ceea ce s-a dovedit a fi fost un factor important în planurile sale de mai târziu.
Odată sosit în Hispania, Caesar și-a făcut o reputație deosebită în postura de comandant militar. Între 61 î.Hr. și 60 î.Hr., a câștigat bătălii importante împotriva triburilor galiciene și lusitane. În timpul uneia dintre victorii, oamenii săi l-au aclamat ca imperator pe câmpul de luptă, ceea ce reprezenta aprecierea de maximă importanță pentru a fi un triumf roman eligibil. Caesar se afla în fața unei dileme. Dorea să candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. și pentru aceasta trebuia să fie prezent în Roma, dar voia să primească totodată onorul pentru un triumf. Optimații au folosit această dilemă împotriva sa, forțându-l să aștepte la porțile orașului, până când avea să i se confirme triumful. Întârzierea avea să îl coste pe Caesar ocazia de a candida în alegerile pentru postul de consul și l-a pus în fața unei decizii fatale. În vara anului 60 î.Hr., Caesar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcție din Republica Romană.
În 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a își abține candidatura pentru un posibil triumf (datorat realizărilor sale în Hispania) l-a pus în poziția de a candida pentru consul. Deși Cezar dispunea de o popularitate copleșitoare printre membrii adunărilor cetățenești, a fost nevoit să manipuleze alianțe formidabile în Senatul roman pentru a-și putea asigura alegerea. Având deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul Marcus Licinius Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliție. Pompei era deja frustrat din cauza incapacității sale de a obține reforma teritorială pentru veteranii săi din est, iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.
Alianța (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr., și a rămas secretă, în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei și Crassus au căzut de acord să își folosească averile și puterea pentru a ajuta candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb, Cezar avea să influențeze agendele politice ale celor doi. Cezar și Crassus, care erau deja buni prieteni de un deceniu încoace, și-au consolidat alianța cu Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar, Iulia Cezaris. Alianța combina enorma popularitate a lui Cezar în rândul plebeilor și reputația sa, cu averea și influența asupra plutocrației marilor comiși de care dispunea Crassus, alături de reputația militară, averea și influența senatorială ale lui Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câșigat cu ușurință poziția de consul, însă Optimații au reușit alegerea fostului co-edil a lui Cezar, Marcus Calpurnius Bibulus, în poziția de consul junior.
Odată instalat în funcție, în 59 î.Hr., primul obiectiv din agenda lui Cezar l-a reprezentat crearea unei legi care stipula ca toate dezbaterile și procedurile din cadrul Senatului să fie făcute publice. După aceasta, și-a respectat acordul făcut cu Pompei. Terenuri din părți nepopulate ale Italiei aveau să fie restituite și oferite veteranilor lui Pompei. Astfel, Cezar nu ameliora doar problema mulțimii șomere din Roma, ci satisfăcea și doleanțele legiunilor lui Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facțiunea Optimaților, s-a opus conceptului, din simplul motiv că era o idee a lui Cezar. Consulul a mustrat Senatul și a dus problema direct în fața poporului.
În timp ce vorbea în fața unei Adunări cetățenești, Cezar și-a întrebat co-consulul, Bibulus, despre sentimentele sale privind o astfel de reglementare legislativă. Răspunsul acestuia a fost unul simplu: legea nu putea fi acceptată, chiar dacă toată lumea ar fi dorit acest lucru. În acest moment, așa-numitul prim triumvirat a fost făcut public, iar Pompei și Crassus au aprobat cu ardoare măsura de urgență. Legea a fost sprijinită de copleșitoarea reacție a publicului, și Bibulus s-a retras către casa sa, în dizgrație. Bibulus și-a petrecut restul timpului din anul său consular încercând a folosi semne religioase pentru a dovedi că legile lui Cezar erau nule și lipsite de valoare, într-o încercare de a împotmoli sistemul politic. În schimb, i-a acordat involuntar autonomie completă lui Cezar pentru a face posibil aproape orice își propunea. După retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit, în glumă: anul lui „Iulius și Cezar”.
Cezar a primit proconsulatul Galiei Cisalpine și al Illyriei, oferindu-i-se oportunitatea de a își egala victoriile politice cu gloriile militare. Acest post, cu o durată de cinci ani, fără precedent într-un domeniu relativ sigur, era un semn evident al ambiției lui Cezar pentru cuceriri externe. Viitoarele campanii conduse de Cezar erau, din acest moment, la propria sa discreție. Ca un plus de noroc, guvernatorul Galiei Narbonensis murise, provincia fiindu-i, de asemenea, încredințată lui Cezar.
Pe la 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni din Roma (cu excepția sa), și de oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de patruzeci de ani, deși deținea cel mai înalt post din Roma și continua să își înfrângă adversarii la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare avea să vină mai târziu. Mărșăluind cu rapiditate prin siguranța relativă a provinciilor aflate în subordinea sa, pentru a își invoca imperiumul și a evita judecata, Cezar avea să modifice platforma geopolitică a lumii antice.
Gaius Iulius Cezar și-a însușit controlul oficial asupra provinciilor Illyria, Galia Cisalpină și Galia Transalpină în 59 î.Hr. Dincolo de provincia Galiei Transalpine se găsea un teritoriu vast, echivalând cu Franța de astăzi, numit Galia Comata, unde existau confederații independente de triburi celtice, ce mențineau diferite relații cu Roma. Dar, imediat după ce el și-a ocupat poziția, un trib celtic ce trăia pe teritoriul Elveției contemporane, helveții, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul Franței de astăzi. Însă, pentru a putea realiza o astfel de migrare, helveții ar fi trebuit nu doar să mărșăluiască prin teritorii aflate sub control roman, ci să străbată și teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii. Alți celți de origine galică și alte persoane din provincia Galia Narbonensis se temeau ca helveții să nu vandalizeze totul în calea lor până la destinația finală. Fără a pierde timp, Cezar s-a opus ideii și a recrutat în grabă două noi legiuni.
Mai multe alte triburi s-au alăturat mișcării helveților, ei devenind cu timpul cel mai mare și cel mai puternic trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se adunaseră aproape 370.000 de persoane, din care 260.000 erau femei, copii și alte tipuri de non-combatanți. După ce au pornit la drum, fără a ține seamă de obiecția lui Cezar, trupele aveau să se întâlnească, inevitabil. După mai multe încăierări, Cezar a cucerit partea muntoasă cu cele șase legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătălie neechilibrată. În apropiere de capitala tribului Aedui, Cezar a strivit helveții, măcelărindu-i, indiferent de statutul de combatant al adversarului. Conform lui Cezar, dintre cei 370.000 de inamici mobilizați, doar 130.000 au supraviețuit bătăliei. În următoarele zile a ordonat trupelor să urmărească ce mai rămăsese din armata adversă; se pare că au fost uciși încă 20.000 de oameni. Aproape în același timp, la sfârșitul lui 59 î.Hr., liderul germanic Ariovistus, căpetenie a tribului Suebi, a condus o invazie a Galiei prin atacuri asupra regiunii granițelor, însă Cezar a înăbușit situația la acel moment, aranjând o alianță cu germanii, la începutul anului 58 î.Hr. A forțat retragerea germanilor înapoi în est, de-a lungul Rinului și a folosit pretextul „apărării aliaților Romei” pentru a-și continua cuceririle în nord.
În primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de administrația guvernământului său. În ciuda grandioaselor mulțumiri oferite de diverse triburi galice, nemulțumirea creștea. Cezar a auzit un zvon despre formarea unei confederații a triburilor galice sub stăpânire belgică, pentru a se opune prezenței romane în Galia. Cezar s-a întors în grabă la legiunile sale, formând două noi astfel de legiuni, alcătuite majoritar din „cetățeni” galici, numărul total al acestora ridicându-se acum la opt.
La sosirea lui Cezar, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziției galice se adeveriseră. Cezar s-a mișcat cu rapiditate, surprinzând triburile galice înainte ca acestea să se fi alăturat opoziției și transformându-le în aliați. Ca represalii, triburile belgice au început atacul. Cu cele opt legiuni, romanii au spulberat atacul printr-o bătălie dificilă. Pentru Cezar, victoria avea o dublă conotație: nu doar o victorie armată, ci și una politică, însoțită de o propagandă solitară, de asemenea. Protejându-și „aliații” de agresiuni externe, el putea acum securiza cu ușurință legalitățile necesare împotriva triburilor belgice. Deși ar fi reprezentat încă o campanie dificilă, acesta era exact genul de șansă pe care Cezar și-l dorea. A continuat spre nord, cucerind tot ce-i stătea în cale, fie prin politică, fie pe calea armată.
La începutul campaniei din anul 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă pregătită pentru ocupația romană. Cezar și-a trimis generalii în fiecare colț al Galiei, pentru a înăbuși orice rezistență în calea lor. Publius Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis în Aquitania cu douăsprezece cohorte legionare, pentru a subjuga triburile de acolo. Cu ajutorul trupelor auxiliare galice, Crassus a adus cu rapiditate controlul roman până în cea mai vestică porțiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor asasin al lui Cezar, a fost trimis în nord, către Britania de astăzi, pentru a construi o flotă printre veneți. Veneții controlau căile navigabile cu o formidabilă flotă proprie, sprijiniți însă și de celții britanici. Inițial vasele galice le-au depășit pe cele romane, Brutus neputând împiedica operațiunile veneților. Dar ingeniozitatea romană a intrat în acțiune, și aceștia au început să folosească cârlige lansate de arcași pentru a cuceri vasele veneților. În scurt timp, veneții au fost complet învinși, și ca multe triburi înaintea lor, vânduți ca sclavi.
În total, zeci de triburi au fost forțate să capituleze în fața dominației romane și sute de mii de prizonieri au fost trimiși înapoi la Roma, ca sclavi. Odată cu înfrângerea rezistenței galice, Cezar și-a îndreptat atenția dincolo Canalul Mânecii. Totuși, cucerirea nu era atât de completă pe cât părea. Cezar a fost nevoit să se confrunte mai întâi cu alte incursiuni germanice, înainte de a putea traversa către insulă. Și, în ciuda încrederii sale, triburile galice nu erau nici pe departe atât de subjugate pe cât credea el. Pentru moment, însă, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină pentru a se ocupa de problemele politice din Roma.
Până în anul 56 î.Hr., pe măsură ce Cezar împingea controlul roman în întreaga provincie galică, situația politică din Roma era pe cale de a se destrăma. Aflat în mijlocul planificării următoarelor acțiuni în Galia, Britania și Germania, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină, știind că trebuie să se afirme din nou sprijinul întru Senatul Roman. Pompei se afla în Italia nordică, îngrijindu-se de îndatoririle sale în cadrul comisiei grânelor, iar Crassus a mers la Ravenna pentru a se întâlni cu Cezar. Cezar, însă, i-a chemat pe ambii la Lucca pentru o conferință, iar celor trei triumviri li s-au alăturat până la 200 de senatori. Deși sprijinul în Roma era deslușit, această întâlnire a fost menită scopurilor triumviratului, aceasta dovedindu-se o mult mai mare coaliție decât doar a trei persoane. Însă Cezar avea nevoie ca Pompei și Crassus să se înțeleagă pentru a putea menține întreaga înțelegere. Comanda lui Cezar trebuia prelungită, pentru a fi asigurat împotriva judecății.
Acordul asupra căruia s-a înțeles i-ar fi acordat lui Cezar prelungirea de care avea nevoie, în timp ce Pompei și Crassus aveau posibilitatea de a accede la putere. Pompei și Crassus aveau să fie aleși consuli simultan pentru anul 55 î.Hr., lui Pompei încredințându-i-se regiunea Hispania, iar Crassus primind Siria. Pompei, gelos asupra creșterii pe care o înregistra armata lui Cezar, dorea securitatea unei domnii provinciale cu ajutorul legiunilor, iar Crassus dorea oportunitatea gloriei militare către est, în Parthia. După soluționarea problemelor, Crassus și Pompei s-au întors la Roma pentru a participa la alegerile din 55 î.Hr.. În ciuda înverșunatei rezistențe din partea Optimaților, inclusiv o întârziere în alegeri, statutul de consuli al celor doi a fost confirmat până la urmă. Cezar nu și-a asumat nici un risc, însă, și a trimis nunțiul său, Publius Crassus, înapoi la Roma alături de 1.000 de oameni pentru a „păstra ordinea”. Prezența acestor oameni, alături de popularitatea lui Crassus și Pompei au reușit cu greu sa stabilizeze situația. Cezar s-a întors în grabă în Galia pentru a pune pe picioare prima invazie romană în Britania.
Înainte ca Cezar să-și poată concentra atenția asupra Britaniei, o invazie germanică de-a lungul Rinului, în teritoriul ubian i-a întors atenția asupra Germaniei. Invadatorii au trimis ambasadori către Cezar spunând că doreau pace, însă Cezar le-a cerut mutarea de pe teritoriul Galiei și a ordonat mobilizarea legiunilor sale pentru a înfăptui acest lucru. Înainte ca Cezar să pornească atacurile, cavaleria sa a fost atacată prin surprindere, 78 de romani fiind uciși în luptă. Un asalt la scală majoră a fost lansat apoi asupra taberei germanice și, conform lui Cezar, 430.000 oameni germani rămași fără lider, femei și copii au fost adunați laolaltă. Romanii au măcelărit fără discriminare, trimițând masa de persoane către Rin, unde mulți alții au sucombat înecându-se. Nu se știe care a fost numărul victimelor până la final, însă Cezar a pretins că nu a pierdut nici măcar un soldat.
.JPG)
În anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma și să-și demobilizeze armata pentru cǎ termenul său ca proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi interzice lui Cezar să candideze pentru un consulat secund în absența sa. Cezar a crezut că va fi judecat și marginalizat politic dacă ar fi intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea poziția de consul sau fără puterea armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare și trădare. Pe 10 ianuarie 49 î.Hr. Cezar traversează Rubiconul (granița Italiei) și atacă propria patrie, republica romană, cu gândul de a se instala dictator. Istoricii se contrazic în privința spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului. Acesta ar fi spus „Alea iacta est” („Zarurile sunt aruncate”), sau „Fie ca zarurile să zboare la înălțime!” (un citat al poetului Menander). Această controversă minoră apare ocazional în literatura modernă când un autor atribuie citatul mai puțin popular al lui Menander lui Cezar.Optimații, inclusiv Metellus Scipio și Cato cel Tânăr, au fugit către sud, neștiind că Cezar este însoțit doar de Legiunea a X-a. Cezar l-a urmărit pe Pompei până la Brundisium, sperând să restaureze alianța lor anterioară de zece ani. Pompei l-a evitat, însă, iar Cezar a făcut un uimitor marș de 27 de zile către Spania, unde i-a înfrânt pe locotenenții lui Pompei. Apoi s-a întors la est, pentru a-l provoca pe Pompei în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48 î.Hr. la Dyrrhacium Cezar abia a evitat o înfrângere catastrofală. L-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda avantajului numeric al acestuia (aproape dublul infanteriei și cavalerie suplimentară) la Pharsalus într-o luptă violentă și de scurtă durată în anul 48 î.Hr.. Pompei a fugit către Egipt, acolo unde a fost ucis de către un ofițer în serviciul regelui Ptolemeu al XIII-a. În Roma, Cezar cere să fie numit dictator, avându-l pe Marc Antoniu ca prim locotenent; Cezar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile și a impus să fie ales pentru a doua oară consul, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus. L-a urmărit pe Pompei în Alexandria, unde își instalează tabăra armatei sale și devine implicat în războiul civil alexandrin dintre Ptolemeu și sora, soția și regina alături de care conducea, faraonul Cleopatra a VII-a. Poate că alianța lui Cezar cu Cleopatra a fost un rezultat al rolului pe care Ptolemeu l-a avut în uciderea lui Pompei; se relatează că Cezar ar fi plâns la vederea capului lui Pompei, care i-a fost oferit de către șambelanul lui Ptolemeu, Pothinus, ca dar. Cezar înfrânge apoi forțele lui Ptolemeu și o instalează pe Cleopatra ca domnitor, alături de care își va crește singurul său fiu biologic despre care se știe, Ptolemeu al XV-a Cezar, cunoscut mai bine sub numele de „Caesarion”. Cezar și Cleopatra nu s-au căsătorit niciodată. După ce a petrecut primele luni ale anului 47 î.Hr. în Egipt, Cezar merge către Orientul Mijlociu, unde îl anihilează pe regele Farnace al II-lea al Pontului în Bătălia de la Zela; bătălia sa a fost atât de concretă și completă încât a comemorată în cuvintele Veni, vidi, vici („Am venit, am văzut, am cucerit”). După aceasta a pornit către Africa pentru a rezolva problema restului de suporteri senatoriali ai lui Ptolemeu. A câștigat cu rapiditate o victorie semnificativă la Thapsus în 46 î.Hr. în fața forțelor lui Metellus Scipio (care moare în bătălie) și lui Cato cel Tânăr (care se sinucide). Totuși, fii lui Pompei, Gnaeus Pompeius și Sextus Pompeius, alături de Titus Labienus, fostul nunțiu propraetorian al lui Cezar (legatus propraetore) și al doilea în comandă în Războiul Galic, supraviețuiesc bătăliilor din Spania. Cezar a pus sub urmărire și a înfrânt ultimele rămășițe ale opozanților în Bătălia de la Munda în martie 45 î.Hr.. În tot acest timp, Cezar a fost ales pentru al treilea și al patrulea său mandat în poziția de consul în anii 46 î.Hr. (alături de Marcus Aemilius Lepidus) și 45 î.Hr. (fără partener).
Cezar se întoarce în Italia în luna septembrie a anului 45 î.Hr.. Își completează testamentul printre primele sale sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic succesor. Senatul deja începuse să-i ofere onoruri chiar și în absența sa. Deși Cezar nu și-a proscris inamicii, ci iertându-i aproape pe fiecare dintre aceștia, părea a fi o rezistență deschisă extrem de redusă.
Mari jocuri și festivități s-au ținut pe 21 aprilie pentru a onora marea victorie a lui Cezar. Odată cu jocurile, Cezar a fost onorat cu dreptul de a purta îmbrăcăminte triumfală, inclusiv o robă de culoare roșu închis (evocatoare a regilor Romei) și coroana de lauri la toate ocaziile publice. O mare moșie era construită pe seama Romei pentru uzul exclusiv al lui Cezar. Titlul de imperator a devenit unul legal, pe care avea să-l folosească tot restul vieții sale. O statuie de fildeș asemănându-l avea să fie cărată la toate procesiunile religioase publice.
O altă statuie a lui Cezar a fost plasată în templul lui Quirinus cu inscripția Zeului Invincibil. Cum Quirinus era asemănarea deificată a orașului și fondatorului acestuia și prim rege, Romulus, acest act l-a identificat pe Cezar nu doar pe aceeași scară cu zeii, dar și cu regii antici. O a treia statuie a fost ridicată pe capitoliul de lângă cele ale celor șapte regi romani și a aceea a lui Lucius Junius Brutus, omul care a condus revolta ce a dus la eliminarea regilor. Însă în alte comportamente scandaloase, Cezar a bătut monezi cu asemănarea sa. Pentru prima dată în istoria Romei un roman în viață figura pe o monedă.
Când Cezar s-a întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., a cedat al patrulea consulat (pe care îl condusese fără partener) și i-a plasat pe Quintus Fabius Maximus și Gaius Trebonius în locul său. Acest lucru a iritat Senatul pentru că Cezar nu a ținut seama deloc de sistemul republican de alegere și a acționat astfel dupǎ propriul său capriciu. Sărbătorește un al patrulea triumf, de data aceasta pentru onorarea victoriei din Spania. Senatul a continuat să-i acorde alte onoruri. Un templu lui Libertas avea să fie construit în onoarea sa, iar el a primit titlul de Liberator. Este ales consul pe viață și îi este permis să ocupe orice oficiu dorește, inclusiv cele în general rezervate plebeilor. Roma părea dispusă să-i acorde lui Cezar dreptul neprecedat de a fi singurul roman care deține imperium. Cu aceasta, doar Cezar ar fi imun de la judecata legală și ar dispune tehnic de comanda suprema asupra tuturor legiunilor romane.
Cezar a cerut și alte onoruri, care eliminau definitiv democrația și instaurau dictatura. A cerut inclusiv dreptul de a desemna jumătate dintre toți magistrații, poziții care până atunci se completau prin vot. De asemenea, el a numit magistrați pentru toate îndatoririle provinciale, un proces până atunci făcut prin alegerea aleatorie sau prin acordul Senatului. Luna nașterii sale, Quintilis, a fost numită iulie (după latinul Iulius) în onoarea sa și ziua în care s-a născut, 13 iulie, a fost recunoscută ca sărbătoare națională. Chiar și un clan din adunarea poporului avea să-i poarte numele. Un templu și clasa religioasă a acestuia, Flamen maior, avea să fie ridicat și dedicat în onoarea familiei sale.
Cezar, însă, a avut și o așa zisă agendă reformatoare, privind totodată și variate probleme pe teme sociale. A aprobat o lege ce stipula că cetățenilor romani cu vârste între 20 și 40 de ani le era interzisă părăsirea Italiei pentru mai mult de 3 ani, exceptându-i pe cei aflați în serviciu militar. Teoretic, aceasta ar fi ajutat la conservarea continuei operații a fermelor locale și afacerilor și ar fi prevenit corupția peste hotare. Dacă un membru al elitei sociale ar fi făcut rău sau ar fi omorât un membru al clasei inferioare, atunci întreaga sa avere avea să fie confiscată. Cezar a demonstrat că încă avea cel mai bun interes al statului în suflet, deși considera că era unica persoană capabilă de a-l conduce. O anulare generală a unei pătrimi din toate datoriile a ușurat foarte tare publicul și a ajutat la chiar o mai mare îndrăgire a sa în rândurile populației de rând.
Cezar a regulat foarte strâns achiziționarea grânelor subvenționate de către stat, prostituatelor și a interzis celor ce își permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A făcut planuri pentru distribuirea pământurilor pentru veteranii săi și pentru așezămintele coloniilor veterane în întreaga lume romană. Una dintre cele mai importante reforme a venit după alegerea sa pe viață ca Pontifex Maximus. Cezar a ordonat o revizie completă a calendarului roman, stabilind unul de 365 de zile cu un salt la fiecare patru ani (acest calendar iulian a fost modificat ulterior de către Papa Grigore al XIII-lea în 1582, devenind astăzi calendarul modern). Ca un rezultat al acestei reforme, anul 46 î.Hr. era de fapt cu 445 de zile mai lung pentru a-l aduce în ordine.
Adițional, s-au desfășurat mari lucrări publice. Roma era im oraș de mare întindere urbană și arhitectură de cărămidă neimpresionantă și avea nevoie disperată de o renovare. O nouă Rostra de marmură, terenuri pentru cai și noi piețe au fost construite. O librărie publică sub tutela marelui învățat Varro era, de asemenea, sub construcție. Casa Senatului, Curia Hostilia, ce fusese reparată de curând, a fost abandonată pentru un nou proiect de marmură care avea să fie numit Curia Iulia. Granița sacră -- Pomerium—a orașului a fost extinsă permițând creșterea adițională.
Plutarh relatează că la un anumit moment, Cezar a informat Senatul că era un homosexual și că onorurile sale au fost acordate mai mult din nevoia de reducere, decât de augmentare, dar și-a retras această poziție pentru a nu părea nerecunoscător. I-a fost acordat titlul de Pater Patriae („Părintele Patriei”). A fost numit dictator pentru a treia oară și apoi nominalizat pentru nouă termene consecutive de un an ca dictator, făcându-l dictator efectiv pentru zece ani. De asemenea, a primit și autoritate cenzorială ca prefect al moralei (praefectus morum) timp de trei ani.
La începutul anului 44 î.Hr., onorurile cerute de Cezar au continuat și prăpastia dintre el și aristrocrații adepți ai democrației s-a adâncit. Fusese numit Dictator Perpetuus, devenind astfel dictator pentru întreaga sa viață. Acest titlu începuse să apară până și pe monedele care purtau asemănarea lui Cezar, plasându-l deasupra tuturor celorlalți cetățeni din Roma. Unii au început chiar să facă referire la persoana sa ca „Rex” (latinul pentru rege), dar Cezar a refuzat din prudență acceptarea acestui titlu deși dorea această poziție. La noul templu al lui Cezar pentru Venus, o delegație senatorială a mers să-l consulte, dar Cezar a refuzat să se oprească și să discute cu aceștia. Deși evenimentul este umbrit de către câteva alte versiuni diferite ale poveștii, este evident faptul că senatorii prezenți acolo s-au simțit adânc insultați. În încercarea de a rectifica situația, ceva mai târziu Cezar și-a expus teatral gâtul prietenilor săi, spunând că este pregătit să i-l ofere oricui care ar aduce asupra lui o lovitură de sabie. Pare-se aceasta a calmat cel puțin situația, dar răul fusese deja produs. Semințele conspirației începuseră să crească.
Faptele lui Cezar, lichidarea democrației și posibila proclamare a lui Cezar ca rege au amplificat spiritele antidictatoriale mai ales după depunerea unei diademe pe statuia lui Cezar de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus și Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeași doi tribuni au arestat cetățenii care au pronunțat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-și susținătorii amenințați, Cezar a acționat sever. A ordonat eliberarea celor arestați și, în schimb, a adus tribunii în fața Senatului, înlăturându-le pozițiile. Cezar folosise inițial sanctificarea tribunilor ca unul din motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câștig.
Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-și roba roșie, încălțăminte roșie, coroana de lauri și armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiție a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoții participanți la festivitate. Antoniu a scos o diademă și a încercat să o așeze pe capul lui Cezar, spunând „Poporul îți oferă acest titlu de rege prin mine”. Însă uralele publicului au fost ca și inexistente, și Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca diadema să nu-i atingă capul. Publicul a țipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele și a încercat să i-o așeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său și l-a refuzat din nou, spunând: „Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor.” Mulțimea a aprobat imediat acțiunile lui Cezar.
În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia și apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogății considerabile înapoi la Roma, și posibilitatea reîntoarcerii la stindardelor pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanții săi democrați secreți, al căror număr era în continuă creștere, trebuiau să acționeze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi grațiase deja, ei erau conștienți că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să acționeze înainte ca acesta să pornească către Parthia.
Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiției, în Curia Hostilia, a cărui reparație fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenți, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcție. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puține zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar: „Ferește-te de Idele lui Marte“. În ziua întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat și înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceștia și-au justificat acțiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambițiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus și Gaius Cassius Longinus; Cezar le grațiase majoritatea crimelor și chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar și fusese numit ca unul dintre moștenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data nașterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale și mortale și, ironia sortii, s-a prăbușit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum:
- Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Și tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat grecesc din Suetonius)
- Et tu, Brute? (lat., „Chiar (și) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)
Moartea lui Cezar a marcat totodată, ironic, sfârșitul republicii romane, republică pentru binele căreia fusese ucis. Clasele sociale de mijloc și inferioară, în care Cezar era atât de popular încă dinaintea victoriei din Galia, au fost înfuriate că un mic grup de aristocrați le uciseseră eroul. Celebrul discurs al lui Antoniu din piesa de teatru a lui Shakespeare, „Prieteni, Romani, concetățeni, acordați-mi atenția voastră“ poate că nu a avut echivalent în realitate, însă reflectă fidel atitudinea publică la moartea lui Cezar. Antoniu, care de un timp se distanțase de Cezar, s-a folosit de supărarea mulțimii romane și a amenințat cu dezlănțuirea ei asupra optimaților, poate în intenția de a prelua el însuși controlul asupra Romei. Însă Cezar îl numise pe nepotul său Gaius Octavius ca moștenitor unic al vastei sale avuții, oferindu-i lui Octavius atât puterea imensă asigurată de numele lui Cezar, cât și control asupra uneia dintre cele mai mari averi din republică. În plus, Gaius Octavius era, pentru toate intențiile și scopurile, fiul marelui Cezar și în mod consecvent loialitatea populației romane a trecut de la Cezar la Octavius. Octavius, în vârstă de doar 19 ani la moartea lui Cezar, s-a dovedit a fi fost nemilos și crud. În timp ce Antoniu se ocupa de Decimus Brutus, în prima rundă a noilor războaie civile, Octavius își consolida poziția. Pentru a se putea lupta cu Brutus și Cassius, care ducea lipsa unei mari armate în Grecia, Antoniu avea nevoie atât de averea din cuferele de război ale lui Cezar, cât și de legitimitatea pe care numele lui Cezar o oferea oricărei acțiuni pe care acesta ar fi desfășurat-o împotriva celor doi. S-a format un nou triumvirat, al doilea și ultimul, cu Octavius, Antoniu, și comandantul loial al cavaleriei lui Cezar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat l-a zeificat pe Cezar ca divus Iulius și, văzându-se că uciderea sa a fost posibilă tocmai din pricina clemenței sale, oroarea proscrierilor, abandonată din epoca lui Sulla, a fost readusă asupra inamicilor triumviratului în scopul de a-și însuși și mai multe fonduri pentru al doilea război civil, dus împotriva lui Brutus și Cassius, pe care Antoniu și Octavian i-au înfrânt la Philippi. Un al treilea război civil s-a declanșat apoi între Octavian pe de o parte și Antoniu și Cleopatra pe altă parte. Acest ultim război civil a culminat cu înfrângerea lui Antoniu și a Cleopatrei la Actium și cu ascensiunea politică a lui Octavian, care a devenit primul împărat roman, cu numele de Cezar August. În 42 î.Hr., Cezar a fost zeificat oficial ca divus Iulius (Iuliu divinul), iar Cezar August a devenit astfel divi filius (fiul divinului).
| Gaius Julius Caesar | |
.JPG) Bustul lui Iulius Cezar |
· 1527 - S-a născut John Dee, matematician, astronom, astrolog, geograf, alchimist englez (d. 1608/1609)
![John Dee (n. 13 iulie 1527, Tower, City, Londra - d. 1608 sau 1609, Mortlake, Surrey) a fost un matematician, astronom, astrolog, ocultist, imperialist[5] şi consilier al reginei Elisabeta I - Portretul lui John Dee din secolul al XVI-lea, autor necunoscut - foto preluat de pe ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2017/07/John-Dee.jpg)
John Dee – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Fiind unul dintre cei mai învățați oameni din vremea lui, Dee a fost invitat pentru a preda algebra avansată la Universitatea din Paris pe când nu împlinise douăzeci de ani. Dee a fost un promotor fervent al matematicii și astronom respectat, precum și un expert de frunte în navigație, el învățând pe mulți dintre aceia care au făcut din Anglia o țară a marilor descoperiri geografice.
· 1590 - S-a născut Papa Clement al X-lea; (d. 1676).
Papa Clement al X-lea – foto – ro.wikipedia.org
Papa Clement al X-lea (Emilio Altieri) (n. 13 iulie 1590 Roma – d. 22 iulie 1676 Roma) a deținut funcția de papă între anii 1670-1676.
· 1608 - S-a născut Ferdinand al III-lea, Împărat Roman (d. 1657)
Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu Roman – foto: ro.wikipedia.org
Ferdinand al III-lea (13 iulie 1608 – 2 aprilie 1657) a fost Împărat al Sfântului Imperiu Roman 15 februarie 1637 – 1657. Rege al Ungariei, rege al Bohemiei, arhiduce de Austria. Ferdinand s-a născut la Graz ca cel mai mare fiu al împăratului Ferdinand al II-lea și a primei soții a acestuia, Maria Anna de Bavaria. Educat de iezuiți el a devenit rege al Ungariei în 1625, rege al Boemiei în 1627 și Arhiduce de Austria în 1621.
În 1627 Ferdinand și-a îmbunătățit autoritatea și a stabilit un precedent juridic important și militar prin emiterea unei Ordonanțe revizuite care a lipsit moșiile din Boemia de dreptul lor de a ridica soldați, rezervând această putere numai pentru monarh. După ce a fost ales Rege al romanilor în 1636, el i-a succedat tatălui său ca împărat al Sfântului Imperiu Roman în 1637. A sperat să poată face pace în curând cu Franța și Suedia dar războiul a durat pentru încă 11 de ani, terminându-se cu Pacea de la Westfalia (Tratatul de la Münster cu Franța, Tratatul de de Osnabrück cu Suedia) în 1648.
· 1621 - S-a născut Albert al VII-lea, Arhiduce de Austria (d. 1853)
Arhiducele Albert de Juan Pantoja de la Cruz – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Arhiducele Albert de Austria (13 noiembrie 1559 – 13 iulie 1621) a fost, împreună cu soția sa Infanta Isabela a Spaniei (fiica regelui Filip al II-lea al Spaniei), co-suveran al Țărilor de Jos Spaniole între 1598 și 1621. Înainte a fost guvernator al acestor teritorii din 1596.
· 1783: Augustus, Mare Duce de Oldenburg (13 iulie 1783 – 27 februarie1853) a fost Mare Duce de Oldenburg din 1829 până în 1853.
Augustus s-a născut la 13 iulie 1783 la castelul Rastede în apropiere de Oldenburg, ca fiu al Prințului Petru Frederick Louis de Holstein-Gottorpși a soției acestuia, Ducesa Frederica de Württemberg, o fiică a lui Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg.
Augustus a avut un frate, Ducele George de Oldenburg, care era cu un an mai mic decât el. În 1785, mama lui în vârstă de 20 de ani a murit la naștere. Tatăl lui nu s-a recăsătorit niciodată.
În 1785, când Augustus avea doi ani, tatăl lui a devenit Prinț-Episcop de Lübeck și de asemenea a fost numit regent al ducatului de Oldenburg din cauza incapacității vărului său, Wilhelm, Duce de Oldenburg.
Din 1788 până în 1803, cei doi prinți au fost educați acasă sub supravegherea tatălui lor. Împreună cu fratele său a studiat la Universitatea din Leipzig din 1803 până în 1805. În perioada 1805-1807 el și fratele său au călătorit extensiv în Anglia și Scoția.[1]
În 1808, el și-a însoțit tatăl la Congresul de la Erfurt, unde s-a întâlnit împăratul Napoleon I al Franței și țarul Alexandru I al Rusiei. Între 1810 și 1814, Oldenburg a fost ocupat de Franța lui Napoleon.
În decembrie 1810, ducatul de Oldenburg a fost anexat de Primul Imperiu Francez și Augustus și tatăl său au călătorit în Rusia unde au stat în exil la rudele lor, familia imperială rusă.[2] Această anexare a fost una dintre cauzele rupturii diplomatice dintre foștii aliați Franța și Rusia, o dispută care va conduce la război în 1812 și în cele din urmă la căderea lui Napoleon.
Din 1811 în 1816 el a fost Guvernator de Estonia unde a condus pregătirea abolirii iobăgiei din Rusia. A participat la Războaiele Napoleoniene din 1812 până în 1814.[3] La sfârșitul războaielor napoleoniene el s-a întors în Rusia pentru a-și termina munca din funcția de guvernator de Estonia. S-a întors în Oldenburg în 1816
La 24 iulie 1817, la vârsta de 34 de ani, Augustus s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym. ea era fiica lui Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym și a soției acestuia, Prințesa Amalie Charlotte de Nassau-Weilburg.
Augustus și Adelheid au avut două fiice:
- Amalia, care s-a născut în 1818 și mai târziu s-a căsătorit cu Prințul Otto de Bavaria, rege ales al Greciei;
- Frederica, care s-a născut în 1820 și mai târziu s-a căsătorit cu Jakob von Washington, o rudă îndepărtată a primului președinte al Statelor Unite George Washington.
Prințesa Adelheid a murit brusc în 1820, la vârsta de 20 de ani.
În 1823, tatăl său a succedat ca Duce de Oldenburg după decesul vărului său Wilhelm, Duce de Oldenburg iar Augustus a devenit prinț moștenitor.
Deși Oldenburg, ca multe alte ducate germane, a fost ridicat de la ducat la mare ducat în 1815 la Congresul de la Viena, tatăl său a ales să continue să folosească titlul de Duce în loc de cel de Mare Duce.[5]
Ca prinț moștenitor el a participat intens la guvernarea ducatului
La 24 iunie 1825, după cinci ani de văduvie, Augustus s-a căsătorit a doua oară cu Prințesa Ida de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym, sora mai mică a primei soții.
Augustus și Ida au avut un fiu, Petru, care s-a născut în 1827 și care i-a succedat tatălui său. Ca și sora ei, Prințesa Ida a murit după trei ani de căsătorie, în 1828.
La 21 mai 1829, Augustus i-a succedat tatălui său, Ducele Petru I, la tronul din Oldenburg. Spre deosebire de tatăl său, Augustus și-a asumat titlul de Mare Duce, el fiind primul care a folosit titlul de Mare Duce de Oldenburg.
Ca Mare Duce, Augustus s-a angajat în reformarea administrației micului său stat și s-a arătat un conducător patriarhal care s-a îngrijit de agricultură, transport, asistență socială, artă și știință. Comerțul a înflorit în Weser și Jade și orașul Oldenburg a devenit unul dintre centrele culturale din Germania.[7]
Marele Duce însă a fost reticent în a urma cererile populare de a introduce o constituție pentru Marele Ducat. Deși articolul 13 din Constituția Confederației germane obliga Oldenburg să aibe o constituție, în urma sfaturilor rudelor sale din Rusia, Marele Duce a tot amânat promisiunea de o da constituție din 1830.
Numai ca urmare a revoluțiilor de la 1848, sub presiunea consilierilor săi, Marele Duce a trebuit să se gîndească la constituție. La 18 februarie 1849 el a semnat constituția Oldenburg care a fost revizuită în 1852
La 5 mai 1831, la Viena, Augustus s-a căsătorit a treia oară cu Prințesa Cecilia a Suediei, o fiică a regelui detronat Gustav al IV-lea Adolf al Suediei. El devenise Mare Duce cu doi ani mai înainte, Prințesa Cecilia devenind prima Mare Ducesă de Oldenburg. Ambii soți erau membri ai Casei de Holstein-Gottorp și descendenți ai lui Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin, erau veri îndepărtați.
Augustus și Cecilia au avut trei fii:
- Alexander Friedrich Gustav (16 iunie 1834 – 6 iunie 1835)
- Nikolaus Friedrich August (15 februarie 1836 – 30 aprilie 1837)
- Anton Günther Friedrich Elimar (23 ianuarie 1844 – 17 octombrie 1895)
Mare Ducesă Cecilia a murit la 27 ianuarie 1844 în Oldenburg, la vârsta de 34 de ani.
Marele Duce Augustus a murit la 27 februarie 1853 în Oldenburg. A fost înmormântat la mausoleul ducal din Oldenburg. Augustus a fost succedat ca Mare Duce de fiul său cel mare, Petru al II-lea, Mare Duce de Oldenburg.
| Augustus | |
 |
· 1787: Alois Schertzinger, ceasornicar german (d. 1864). Alois Schertzinger, născut cu numele de Aloysius Schertzinger (n. 13 iulie 1787, Gütenbach – d. 12 februarie 1864, Sărata, Gubernia Basarabia) a fost un ceasornicar, dirijor și cofondator al coloniei germane Sărata din Basarabia.
· 1798: Alexandra Feodorovna, născută Prințesa Charlotte a Prusiei, (13 iulie 1798 – 1 noiembrie 1860) a fost soția Țarului Nicolae I al Rusiei și mama Țarului Alexandru al II-lea.
Alexandra Feodorovna s-a născut la 13 iulie 1798 la Castelul Charlottenburg, ca Prințesa Frederica Louise Charlotte Wilhelmina a Prusiei. A fost fiica regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei și a Louisei de Mecklenburg-Strelitz și sora lui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei și a împăratului Wilhelm I al Germaniei.
Copilăria Prințesei Charlotte a fost marcată de războaiele napoleoniene. După înfrângerea armatei Prusiei de către francezi, Prințesa Charlotte și întreaga ei familie au fost forțați să se refugieze în estul Prusiei, unde erau sub protecția Țarului Alexandru I al Rusiei. Mama Charlottei a murit în 1810, la scurt timp după aniversarea de doisprezece ani a Prințesei și pentru tot restul vieții ea a prețuit memoria mamei.[1]Charlotte a rămas atașată de Prusia și de familia ei toată viața.
În toamna anului 1814, Marele Duce Nicolae Pavlovici al Rusiei, viitorul Țar Nicolae I al Rusiei și fratele său Marele Duce Mihail, au vizitat Berlinul. Cele două familii regale au făcut aranjamente de a-i căsători pe Nicolae și Charlotte. Nicolae s-a îndrăgostit de prințesa în vârstă de 17 ani iar sentimentul a fost reciproc. Erau verișori de gradul trei: amândoi erau stră-strănepoți ai regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei.
La 9 iunie 1817 Prințesa Charlotte a vizitat Rusia împreună cu fratele ei, Wilhelm.[2] După ce au ajuns la St. Petersburg Charlotte s-a convertit la credința ortodoxă și și-a luat numele rusesc Alexandra Feodorovna. La aniversarea ei de 19 ani, la 13 iulie 1817 Alexandra Feodorovna s-a căsătorit cu Nicolae la Palatul de Iarnă.
.jpg)
La început, Alexandra Feodorovna a avut probleme de adaptare la Curtea rusă, schimbarea religiei a afectat-o și era copleșită de noile împrejmuiri. S-a înțeles bine cu soacra sa, Maria Feodorovna, însă nu același lucru se poate spune despre cumnata sa Împărăteasa Elizabeth Alexeievna, soția Țarului Alexandru I.
La câteva săptămâni după nuntă, Alexandra a rămas însărcinată. La 17 aprilie 1818 ea a născut primul ei copil, viitorul Țar Alexandru al II-lea al Rusiei iar anul următor ea a avut o fiică Marea Ducesă Maria Nikolaevna. După pierderea unei sarcini Alexandra a suferit o depresie adâncă iar doctorii au sfătuit-o să-și ia o vacanță; în toamna anului 1820 împreună cu Nicolae și familia ei a vizitat Berlinul, unde au rămas până în vara anului 1821. În vara anului 1824 au revenit în Berlin întorcându-se la St. Petersburg în martie 1825 când Țarul Alexandru I l-a chemat pe Nicolae în Rusia.
Timp de opt ani, în timpul domniei lui Alexandru I, cuplul a trăit liniștit fără să se gândească la posibilitatea de a ocupa tronul Rusiei. Țarul Alexandru nu avea copii iar moștenitorul său, Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei a renunțat la drepturile la succesiune în 1822, Nicolae devenind noul Țarevici.
În 1825, Alexandra a primit de la cumnatul ei, Țarul Alexandru, Palatul Peterhof, unde ea și Nicolae au trăit fericii. Peterhof a rămas reședința ei de vară favorită.
Alexandra Feodorovna a devenit Împărăteasă odată cu ascensiunea pe tronul Rusiei a soțului ei ca Țarul Nicolae I. A fost o perioadă tulbure marcată de represiunea sângeroasă a Revoltei decembriștilor.
Până în 1832 Nicolae și Alexandra au avut șapte copii pe care i-au crescut cu grijă. Nicolae și-a iubit toată viața soția pe care o alinta “Mouffy”. După 25 de ani de fidelitate Nicolae a avut o metresă, pe nume Barbara Nelidova, o doamnă de onoare a Alexandrei; doctorii îi interziseseră Alexandrei activitatea sexuală din cauza sănătății sale precare. În 1845, Nicolae a plâns când doctorii de la curte au cerut Împărătesei să plece la Palermo pentru câteva luni pentru a-și îngriji sănătatea. Când a înțeles că Alexandra nu mai are nici o șansă, Nicolae a făcut tot posibilul să i se alăture chiar dacă numai pentru puțin timp. Nelidova a mers cu ei și deși la început Alexandra era geloasă, curând a acceptat aventura și a rămas în termeni buni cu metresa soțului ei.
Împărăteasa Alexandra Feodorovna a fost întotdeauna fragilă și a avut o sănătate precară. La vârsta de patruzeci de ani arăta mult mai în vârstă și era din ce în ce mai subțire. În 1837 Împărăteasa a ales ca reședință Crimeea. Acolo, Nicolae a construit Palatul Oreanda pentru ea. La sfârșitul anului 1854, Alexandra Feodorovna era foarte bolnavă[3] însă a reușit să-și revină. În 1855 Țarul Nicolae a contactat o gripă și a murit la 6/18 februarie.
Alexandra Feodorovna a supraviețuit soțului ei cinci ani. S-a retras la Palatul Alexander la Tsarskoe Selo și a rămas în termeni buni cu metresa soțului ei, Barbara Nelidova, pe care a numit-o cititorul ei personal. [4]
Sănătatea Împărătesei mamă a devenit din ce în ce mai fragilă. Iernile Rusiei erau prea aspre pentru ea astfel încât și le petrecea în străinătate. În toamna anului 1860 doctorii i-au recomandat să părăsească Rusia însă Alexandra a preferat să stea la St.Petersburg. A murit în somn la vârsta de 62 de ani la 1 noiembrie 1860 la Palatul Alexander din Tsarskoe Selo.
| Alexandra Feodorovna | |
| Împărăteasă a Rusiei | |
.jpg) Împărăteasa Alexandra Feodorovna portret de A. Maliukov, 1836, Muzeul Ermitaj |
· 1808: Marie Edme Patrice Maurice de Mac-Mahon, primul Duce de Magenta (patʁis də makma.ɔ̃; n. ,[1] Sully, Franța – d. , Montcresson, Franța) a fost un general și om politic francez, numit mareșal al Franței. A fost șef de stat al Franței între 1873 și 1875 și președinte al celei de a Treia Republici între 1875 și 1879.
Născut la Sully (lângă Autun), în departamentul Saône-et-Loire, Patrice de Mac-Mahon a fost al șaisprezecelea din cei 17 copii ai unei familii nobiliare franceze — bunicul său Jean-Baptiste de Mac-Mahon fusese numit marchiz de Mac-Mahon și marchiz d'Eguilly (din partea soției sale Charlotte Le Belin d'Eguilly) de către regele Ludovic al XV-lea, iar familia sa avea orientare politică monarhistă.
Strămoșii lui se stabiliseră în Franța din comitatul Limerick din Irlanda în timpul domniei lui James al II-lea, din cauza Legilor Penale impuse în Irlanda, cerând să fie naturalizați în 1749.
Patrice de Mac-Mahon a fost educat la Colegiul Louis Le Grand și la Academia St-Cyr, absolvind în 1827.
În armată, a fost aide-de-camp al generalului Achard, și a mers în campanie la Alger în 1830. A rămas în Algeria franceză între 1834–1854, și a fost rănit în timpul unui atac asupra Constantine-ului în 1837. A devenit comandant al Legiunii Străine în 1843, fiind promovat la rangul de general de divizie în 1852.
În Războiul Crimeei, s-a distins în bătălia de la Malakoff de lângă Sevastopol (8 septembrie 1855), în timpul căruia se zice că ar fi spus celebra frază: Aici sunt, aici rămân. I s-a oferit un post în conducerea armatei franceze după război, dar a refuzat, preferând să se întoarcă în Algeria.
A fost numit senator al Franței în 1856.
A luptat în al Doilea Război de Independență al Italiei drept comandant al Corpului al Doilea. A obținut victoria de la Magenta (4 iunie 1859) și a fost numit mareșal când încă era pe câmpul de bătălie. Ulterior, a fost înnobilat ca duce de Magenta de către Napoleon al III-lea.
Începând cu 1 septembrie 1864, a îndeplinit funcția de guvernator general al Algeriei, revenind în țară după izbucnirea Războiului Franco-Prusac, în timpul căruia a condus o unitate de soldați alsacieni (căreia, pe măsură ce armata suferea pierderi, i s-au alăturat soldați din alte unități).
În Războiul Franco-Prusac, MacMahon a comandat Corpurile de armată franceze I și V pe linia sudică a Armatei Rinului. La 4 august 1870, Armata a 3-a prusacă a atacat linia sudică și a ocupat imediat orașul de graniță Wissembourg; după aceea, a avansat să captureze orașul Worth după două zile.
După mai puțin de o săptămână de lupte, întreaga linie sudică a Armatei Rinului nu a mai putut rezista atacurilor prusace și s-a retras spre vest, în teritoriu francez. Armata a 3-a prusacă cucerea oraș după oraș, Corpurile I și V franceze retrăgându-se în grabă spre Chalon-s.-Marne.
Mac-Mahon și-a părăsit Corpurile și a condus restul de 120.000 de soldați ai Armatei Rinului (Corpurile I, VII, XII) cu Napoleon al III-lea. Ei au început să mărșăluiască de la Châlons-sur-Marne spre nord-nord-est într-o tentativă de a aduna armata asediată la Metz la peste 130 km spre est. Dar Armata a 3-a prusacă avansa extrem de rapid; în mai puțin de 3 săptămâni, ea a parcurs 325 km și a interceptat Armata Franceză de-a lungul râului Meuse, și s-a luptat cu ea timp de 3 zile (29–31 august), obligându-i pe francezi să se retragă la Sedan. Între timp, prusacii înființaseră o Armată a 4-a, care s-a deplasat spre flancul sudic al Sedanului, în timp ce Armata a 3-a a săpat tranșee la nord de Sedan.
La 1 septembrie 1870, prusacii au asediat orașul Sedan. La porțile lui se afla o forță de 200.000 de soldați prusaci sub comanda generalului Helmuth von Moltke. Mac-Mahon a fost foarte nehotărât, permițând germanilor să aducă întăriri și să încercuiască Sedanul complet.
Mac-Mahon a fost rănit și a lăsat comanda în mâinile generalului De Wimpffen care a anunțat capitularea armatei franceze. La 2 septembrie Napoleon al III-lea a capitulat și el, împreună cu restul de 83.000 de soldați francezi (Bătălia de la Sedan).
Când Comuna din Paris a fost reprimată în mai 1871, Mac-Mahon a condus trupele versailles-eze.[2] Armata franceză a petrecut opt zile masacrând muncitori, împușcând civili. Zeci de mii de comunarzi și muncitori au fost executați sumar; alți 38.000 au fost închiși și 7.000 au fost deportați.
Ca președinte al Franței, l-a demis la 16 mai 1877 pe primul ministru republican Jules Simon, înlocuindu-l cu ducele de Broglie, orleanist, înainte de a dizolva Camera Deputaților într-o tentativă de a opri creșterea republicanismului și de a îmbunătăți șansele unei restaurări a monarhiei cu ajutorul contelui de Chambord.
Cum Adunarea Națională îi fixase la 9 noiembrie 1873 mandatul la șapte ani, el a declarat într-un discurs ținut la 4 februarie 1874 că va ști cum să facă ordinea legală respectată timp de șapte ani. Preferând să rămână în afara partidelor, mai degrabă a asistat decât să ia parte la procedurile care, în ianuarie și februarie 1875, au dus la adoptarea legilor fundamentale care au stabilit republica drept guvern legal al Franței. Mac-Mahon scrie totuși în memoriile sale: „Prin tradiția familiei și prin sentimentele față de casa regală ce mi-au fost insuflate din educația timpurie, nu puteam fi decât legitimist.” Lui i-a displăcut și să formeze în 1876 cabinetele Dufaure și Jules Simon, în care era reprezentat elementul republican.
Când revendicările episcopilor de la Poitiers, Nîmes și Nevers, care recomandau cazul Papei captiv Pius al IX-lea simpatiei guvernului francez, ele au fost întâmpinate de o rezoluție a Camerei, propusă de stânga ca guvernului să i se ceară să „reprime manifestațiile ultramontaniste” (4 mai 1877). Mac-Mahon i-a cerut după douăsprezece zile lui Jules Simon să demisioneze, a chemat la putere un guvern conservator condus de ducele de Broglie, a convins Senatul să-i permită să dizolve Camera, și a călătorit prin țară pentru a asigura succesul conservatorilor în alegeri, susținând în același timp că nu dorește răsturnarea republicii. Alegerile de la 14 octombrie s-au soldat cu o majoritate de 120 de locuri pentru stânga; guvernul de Broglie a demisionat la 19 noiembrie, iar președintele a format un guvern de stânga condus de Dufaure. El și-a păstrat funcția până în 1878, pentru a permite ca Expoziția Universală să se desfășoare într-un climat politic liniștit, după care, după ce alegerile senatoriale din 5 ianuarie 1879 au adus o nouă victorie a stângii, Mac-Mahon a găsit un pretext pentru a demisiona (30 ianuarie 1879), și a fost înlocuit cu Jules Grévy.
„Am rămas un soldat”, scria el în memoriile sale, „și pot spune cu conștiința curată nu doar că am servit un guvern după altul cu loialitate, ci și că, atunci când au căzut, le-am regretat pe toate, cu excepția celui al meu”. După ce s-a retras din viața publică, a rămas stimat de toate părțile: Jules Simon, cu care a avut doar relații reci, l-a numit apoi „un mare căpitan, un mare cetățean și un om de bine” (un grand capitaine, un grand citoyen et un homme de bien). În timpul președinției sale, a permis republicii să se înființeze, dar, pe de altă parte, atât cât i-au permis prerogarivele, a amânat progresul politic al partidelor ostile Bisericii Catolice, convins fiind că triumful radicalismului va fi o mare pierdere pentru Franța. În ultimii paisprezece ani ai vieții, a rămas retras, departe de viața politică.
A murit la Château de La Forest din Montcresson, Loiret în 1893. A fost înmormântat cu onoruri naționale la Les Invalides.
| Patrice de Mac-Mahon | |
 |
· 1816 - S-a născut Gustav Freytag, poet, istoric, jurnalist german (d. 1895)
Gustav Freytag by Karl Stauffer-Bern 1886-1887 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Gustav Freytag (n. 13 iulie 1816 – d. 30 aprilie 1895) a fost un scriitor german. Romanele sale evocă ascensiunea burgheziei şi formarea conştiinţei civice în cadrul păturii sociale defavorizate. În comediile sale satirizează viaţa politică de provincie.
* 1925: Mordecai Cubitt Cooke (n. 12 iulie 1825, Horning, Norfolk – d. 12 noiembrie 1914, Southsea) a fost un botanist, criptogamist, micologdarși zoolog precum ilustrator englez, membru fondator al British Mycological Society (Societatea micologică britanică) și purtător al Medaliei Linné. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Cooke.Mordecai Cubitt Cooke a fost fiul neguțătorului Mordecai și a învățătoarei Mary, ambii părinți fiind calviniști severi. Ca copil mic s-a infectat cu variolă, boală care la lăsat temporar orb și a pricinuit probleme serioase cu ochii până la vârsta de 12 ani. A fost mama sa care l-a introdus în botanică, culegând cu el flori și amenajând un mic ierbar.
Prima sa școală a fost o Dame School (o formă timpurie a unei școli elementare private în țările vorbitoare de limbă engleză, de obicei predate de femei în casele lor). În 1834 a părăsit această scoală și trimis pentru 2 ani la unchiul său James, cleric și om de scoală din Ilfordși cu tutoratul acestuia personal, mai ales în botanică, dar de asemenea în limbi vechi (latină, greacă) și matematică a dezvoltat devreme un interes larg pentru natură. Cooke a scris mai târziu despre acest timp, că acest unchi i-ar fi pus temelia oricărei calități pe care a reușit să o afișeze în modul de lucru în viața ulterioară. În 1838 a revenit la Norfolk unde a urmărit, împreună cu fratele lui, o școală din Neatishead, condusă de un anumit William Moore. Pe lângă funcția de pedagog, Moore a întreținut-o de asemenea pe cea de [[topograf] și Mordecai l-a însoțit și asistat mereu. La vârsta de 15 ani a început o ucenicie într-o firmă de comerț cu lână și draperii care însa nu i-a plăcut.[1] De acea, după ceva timp, a luat un serviciu ca secretar la un avocat în Norwich, înainte de a prelua funcția de învățător la școala din Lambeth până în 1860. În același ani a publicat cartea The Seven Sisters of Sleep, o istorie populară despre narcoticele prevalente din lume, iar În 1862 a fondat Society of Amateur Botanists (Societatea Botaniștilor Amatori).[2]
După acea a schimbat profesia. A început să scrie articole pentru jurnalul lunar The Technologist, editat de Peter Lund Simmonds. În 1861, la recomandația lui Simmonds, a fost angajat pentru a compila catalogul exponatelor indiene al celei de a doua mare expoziție engleze din 1862. Cu acest prilej a făcut cunoștință cu dr. Forbes Watson, șef al India Museum și după finalizarea unei lucrări similare pentru membrii unei comisii, a fost preluat de muzeu situat în Five House din Whitehall, unde a îndeplinit. până la desființare în 1880. diverse funcții, astfel de exemplu a pregătit precum prelucrat liste și cataloage sau a scris lucrări pe teme legate de botanica și farmacologia economică. În acești ani Cooke s-a specializat în materia ciupercilor, devenind un savant recunoscut al acestui domeniu. Astfel a publicat între altele Fungi: Their Nature, Influence and Uses (1875), împreună cu Lucien Quélet Clavis Synoptica Hymenomycetum Europaeorum, un rezumat despre toate speciile ale genului Hymenomycetes din Europa în limba latină(1878) sau Illustrations of British Fungi... To serve as an atlas to the Handbook of British Fungi în 8 volume cu 1200 plăci colorate de el, Massee și alții (1881-1891).[1]
După desființarea a India Museum, toate colecțiile economic-botanice au fost transferate la muzeul Kew Gardens la așa numitul India Office, o secție nou întemeiată. Cooke a petrecut ultimii 12 ani până la retragerea sa din viață oficială (1892) în departamentul de botanică al acestui cunoscut muzeu din Londra, între altele în funcția de botanist criptogamic.[3]
Cooke a scris, ilustrat, editat și/sau tradus multe cărți și peste 300 de articole, între altele cartea The Myxomycetes of Great Britain, a lui Joszef Tomasz Rostafinski din 1877 doi:10.5962/bhl.title.1648. El a fost editor și con-producător (împreună cu Edward Step) a revistei Hardwicke's Science Gossip (1865-1895) și a lansat și editat Grevillea, un jurnal științific renumit de micologie. După retragerea lui Cooke în 1892, George Edward Massee a devenit succesorul lui Cooke la Kew Gardens precum editor al jurnalului, nefiind cu succes. Grevillea a încetat publicarea la scurt timp după aceea, în 1893. Cooke a fost foarte mândru că ambele jurnale au făcut bani sub el, dar nu sub cei care l-au succedat. În anul 1896 a fost co-fondator (împreună cu George Edward Massee, Carlton Rea, Charles Bagge Plowright și alți micologi proeminenți ai vremii) al British Mycological Society.[3] Multe articole/compuneri au fost create în colaborare cu Miles Joseph Berkeley (1803-1889), Christopher Edmund Broome (1812-1886), Moses Ashley Curtis (1808-1872) și alții.[4]
.jpg)
_(14784648682).jpg)
Datorită în mare parte marelui entuziasm și dorinței de a lucra din greu, Mordecai Cubitt Cooke a realizat mult în viața sa de 89 de ani
| Mordecai Cubitt Cooke | |
 Mordecai Cubitt Cooke |
· 1841: Otto Koloman Wagner (n. Penzing, 13 iulie 1841 – d. Viena, 11 aprilie 1918) a fost un arhitect și planificator urban austriac. Stilul său aparține de Art Nouveau.
Lucrări majore:
* 1847: Prințesa Leopoldina a Braziliei (13 iulie 1847 – 7 februarie 1871) a fost membră a familiei imperiale braziliene, al treilea copil și a doua fiică a împăratului Pedro al II-lea al Braziliei și a soției lui, Teresa Cristina a celor Două Sicilii. Prin căsătorie a devenit Prințesă de Saxa-Coburg și Gotha și Ducesă de Saxonia. După ce a avut patru fii, a murit la vârsta de 23 de ani de febră tifoidă.
Lucrări majore:
- Ungaria
- Sinagoga de pe strada Rumbach, Budapesta (1872)
- Austria
- Floodgate, Nußdorf, Viena (1894)
- Stațiile de metrou din Viena
- Majolikahaus, Viena (1898–1899)
- Casa poștală din Viena (1894–1902)
- Biserica Steinhof, Viena (1903–1907)
Otto Wagner
| Prințesa Leopoldina | |
| Prințesă de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry Ducesă de Saxonia | |
 |
* 1961: Maria Ana de Bragança (franceză Marie Anne; 13 iulie 1861 – 31 iulie1942) a fost Mare Ducesă de Luxemburg prin căsătorie. A fost membră a Casei de Bragança.
Născută la Schloss Bronnbach în Bronnbach, Wertheim am Main, Baden-Württemberg, Germania de Vest, infanta Maria Ana a fost al șaselea copil și a cincea fiică a regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a soției lui, Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg. În momentul nașterii sale, tatăl ei era în exil și familia trăia ca oaspeți ai imperiului austro-ungar. În ciuda situației lor grele, fiicele lui Miguel I au făcut căsătorii bune, unele cu monarhi în exercițiu sau cu foțti capi ai dinastiilor europene.
Infanta Maria Ana s-a căsătorit la 21 iunie 1893 la Schloss Fischhorn, Zell am See, cu William, Prinț Ereditar al Marelui Ducat de Luxemburg (1852–1912), fiul cel mare al lui Adolphe, Mare Duce de Luxemburg, care era șeful Casei de Nassau. S-a convenit ca viitorii copii să fie crescuți în credința catolică a mamei lor, pentru că era religia majorității covârșitoare a populației Luxemburgului.
Cuplul a avut șase fiice și nici un fiu.
- Marie-Adélaïde, Mare Ducesă de Luxemburg (1894–1924); nu s-a căsătorit și nu a avut copii.
- Charlotte, Mare Ducesă de Luxemburg (1896–1985); s-a căsătorit cu vărul ei primar Prințul Felix de Bourbon-Parma, fiul surorii mai mici a Mariei Ana.
- Prințesa Hilda Sophie Marie Adélaïde Wilhelmine (1897-1979); s-a căsătorit la Castelul Berg la 29 octombrie 1930 cu Adolf Fürst zu Schwarzenberg[1]; fără copii.
- Prințesa Antonia (1899–1954); a fost a doua soție a lui Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei.
- Prințesa Elisabeta Marie Wilhelmine (1901-1950); s-a căsătorit la Schloss Hohenburg la 14 noiembrie 1922 cu Prințul Ludwig Philipp de Thurn și Taxis, fiul lui Albert I, Prinț de Thurn și Taxis,[2] au avut copii
- Prințesa Sophie Caroline Marie Wilhelmine (1902-1941); s-a căsătorit la Schloss Hohenburg la 12 aprilie 1921 cu Prințul Ernst Heinrich de Saxonia (1896-1971), fiul cel mic al regelui Frederic Augustus al III-lea al Saxoniei,[3] au avut copii.
William a devenit Mare Duce după decesul tatălui său la 17 noiembrie 1905. Neavând fii, Marele Duce și-a desemnat fiicele ca succesoare iar Marie-Adélaïde a fost confirmată și proclamată drept moștenitoare la 10 iulie 1907. După decesul tatălui ei, ea a devenit prima Mare Ducesă de Luxemburg. După abdicarea ei de la 14 ianuarie 1919, sora ei, Charlotte de Luxemburg, i-a succedat la tron.
Mare Ducesă Maria Ana a fost regentă pentru soțul ei în timpul bolii acestuia din 19 noiembrie 1908 până la 15 februarie 1912 și apoi regentă în timpul minoratului fiicei sale Marie-Adélaïde din 25 februarie 1912 până la 18 iunie 1912.
Marea Ducesă Maria Ana a murit în exil la New York la 31 iulie 1942, la vârsta de 81 de ani.
| Maria Ana | |
| Mare Ducesă de Luxemburg | |
 Maria Ana de Bragança, Mare Ducesă de Luxemburg |
· 1886: Maria Ventura (n. 13 iulie 1886 [1] sau 1888 – d. 3 decembrie 1954, Paris) a fost o actriță română de origine evreiască.[2] A jucat în limbile franceză și română. Cunoscută în România și sub numele de Mărioara Ventura,[3] iar în Franța ca Marie Ventura.[4]
S-a născut în 13 iulie 1886 sau, după alte surse, la 13 iulie 1888 ca Aristida Maria,[5] fiică a actriței de origine evreiască Lea Fanșeta Vermont (Grünberg) dintr-o legătură romantică cu omul de teatru și scriitorul român Grigore Ventura, al cărui nume de familie l-a primit.
A studiat la Conservatorul din Paris cu Eugène Silvain și Paul Mounet. A jucat împreună cu Sarah Bernhardt și cu Eduard de Max, care au avut o mare influență asupra sa. După 1919 a jucat la Comedia Franceză, a cărei societară a devenit ulterior. A interpretat rolurile eroinelor lui Racine, Molière, Cehov, Shaw, Pirandello, Lenormand, Mauriac etc. Între 1929 și 1936 a dat anual spectacole la București și în România, cu ansamblul teatrului „Maria Ventura” pe care îl conducea. A jucat în piese de Alexandru Kirițescu, Mircea Ștefănescu etc., dând un mare imbold dramaturgiei românești. Artistă de mare sensibilitate, cu un simț ascuțit al tragicului, dotată cu o voce impresionantă și folosind o gestică elegantă, Ventura s-a înscris în șirul marilor actori români de reputație europeană.[judecată de valoare]
A fost prima femeie care a pus în scenă o piesă la Comedia Franceză, anume „Ifigenia” de Racine în 1938.[6]
Este înmormântată la Cimetière de Passy din Paris.
Filmografie:
- Le Roman d'un jeune homme riche (1909)
- L'Ensorceleuse (1910) .... L'ensorceleuse
- Hérodiade (1910) .... Salom
- Antar (1912)
- Quentin Durward (1912)
- Le Fils de Charles Quint (1912)
- Zaza (1913) .... Zaza
- Les Misérables - Époque 1: Jean Valjean (1913) .... Fantine Thénardier
- Les Misérables - Époque 2: Fantine (1913) .... Fantine Thénardier
- Les Misérables - Époque 3: Cosette (1913) .... Fantine Thénardier
- Les Misérables - Époque 4: Cosette et Marius (1913) .... Fantine Thénardier
- Molière, sa vie, son oeuvre (1922)
- Gibier de potence (1951) .... Consuela
* 1889: Louise Alexandra Marie Irene (13 iulie 1889 – 7 martie 1965), regină a Suediei, a fost a doua soție a regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei.
Louise s-a născut la Palatul Heiligenberg în Marele Ducat de Hessa. Tatăl ei, Prințul Louis de Battenberg, care era amiral al Flotei Regatului Unit a renunțat la toate titlurile germane în 1917, în timpul Primului Război Mondial. Mai mult, el a anglicizat numele de familie ("Battenberg") la "Mountbatten". A fost primul marchiz de Milford Haven. Fiica lui a devenit cunoscută ca "Lady Louise Mountbatten". Louise a fost sora lui Louis Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma, mătușa Prințului Filip, Duce de Edinburgh și nepoata împărătesei Alexandra Feodorovna a Rusiei.
Datorită muncii tatălui ei, familia s-a mutat în diferite teritorii britanice, cum ar fi Malta, dar adesea ei se întorceau la Palatul Heiligenberg în apropiere de Darmstadt, pe care l-au considerat casa lor. În timpul copilăriei, Louise împreună cu mama ei o vizitau adesea pe regina Victoria a Marii Britanii.[1]
Familia a fost descrisă ca armonioasă; părinții Louisei au trăit o relație frumoasă de dragoste iar în mod special, Louise era apropiată de fratele ei, Louis Mountbatten, cu care a corespondat până la moartea lui.[1]. Louise și sora ei au fost educate de guvernante, cu excepția unei perioade scurte când au urmat o școală de fete în Darmstadt.
În 1909, Louise a primit o cerere în căsătorie de la regele Portugaliei. Eduard al VII-lea era în favoarea căsătoriei însă Louise a refuzat deoarece dorea să se căsătorească din dragoste.[1]. La vârsta de 20 de ani, Louise s-a logodit în secret cu cumantul ei, Prințul Christopher al Greciei, însă au fost obligați să renunțe la relația lor din motive economice.[1].
În 1914, Louise și mama ei au vizitat Rusia invitate de rudele lor imperiale. Călătoria a fost întreruptă de izbucnirea Primului Război Mondial când tatăl Louisei le-a telegrafiat și le-a cerut să se întoarcă de urgență. Mama Louisei și-a lăsat bijuteriile spre păstrare împărătesei și cele două au părăsit Rusia pe vas, plătind cu aur deoarece banii lor nu mai erau acceptați în Rusia.[1]. Au stat în Suedia ca oaspeți ai Prințului Moștenitor la Palatul Drottningholm doar o noapte înainte să se întoarcă în Marea Britanie.
La 3 noiembrie 1923, la vârsta de 34 de ani, la Palatul St. James din Londra, Louise s-a căsătorit cu Prințul Moștenitor al Suediei care era văduv după decesul rudei ei, Prințesa Margaret de Connaught. Singurul copil al Louisei, o fiică, s-a născut și a murit la 30 mai 1925.
Trei dintre nepoții soțului ei, pe care Louise îi știe de copii, au devenit capete încoronate: Margareta a II-a a Danemarcei, Carl XVI Gustaf al Suediei și Anne-Marie a Greciei.
Regina Louise a murit la 7 martie 1965 la spitalul St. Göran din Stockholm, în urma unei intervenții chirurgicale de urgență după o perioadă de boli grave. Ultima apariție publică a fost la ceremonia de decernare a Premiilor Nobel din decembrie 1964.
| Louise Mountbatten | |
 Louise ca Prințesă Moștenitoare a Suediei |
· 1901: S-a născut în satul Nanov din jud. Teleorman basul Nicolae Secăreanu; (m. la 29 septembrie 1992, la Bucureşti). A încercat să intre la Conservator dar a fost respins, aşa că în anul 1925 s-a înscris la cursurile particulare ale lui Alberto della Pergola, pe care le-a absolvit cu rolul Basilio din Bărbierul din Sevilla de Rossini. În anul 1934 i se oferă ocazia să studieze şase luni în Italia, cu Arnoldo Schiavoni. In 1942, are o memorabila apariţie în Damnaţiunea lui Faust de Berlioz, sub bagheta lui George Enescu. Între anii 1954-1955, Nicolae Secăreanu a scris cartea Din viaţa mea de artist, editată prin grija compozitorului Pascal Bentoiu, în anul 2003, la Editura Muzicală. Un capitol important în viaţa sa sunt numeroasele filme artistice şi de televiziune realizate între anii 1946 şi 1988: Pădurea îndrăgostiţilor, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, Faust XX, Dacii, Şapte băieţi şi o ştrengăriţă, Tinereţe fără bătrâneţe, Căldura, Ultimul mohican, Mihai Viteazul, Săgeata Căpitanului Ion, August în flăcări, Acţiunea Autobuzul, Trandafirul galben, Vacanţa cea mare.
* 1905: George Acsinteanu (n. 13 iulie 1905, satul Panduri, comuna Frumușica-Acsintele (astăzi Axintele, județul Ialomița – d. 13 decembrie1987, Sibiu) a fost un scriitor român.
Fiul lui Constantin Acsinteanu, dulgher, și al Elenei (n. Costache Luca), țărancă, George Acsinteanu a urmat școala primară în satul natal, apoi liceul la București, Călărași și Odorhei. A urmat Facultatea de Litere și Drept la București și Cernăuți. A debutat în revista Ritmul vremii. A colaborat la Falanga, Universul literar, Gândirea, Vremea, Convorbiri literare, Clipa, Universul, Dimineața, Cultura poporului, Țara noastră, Ecoul, Orizonturi. A condus revista Pan și a fost, între 1926 și 1930, secretar al cenaclului literar de pe lângă Institutul de literatură și bibliografie condus de Mihail Dragomirescu. A fost corector la Chemarea și Faclași secretar de redacție la Ilustrațiunea română.
A debutat editorial cu romanul Piatra neagră în 1930, prefațat de Liviu Rebreanu. În deceniul al patrulea a publicat mai multe volume de proză. A dus o viață agitată, cu practicarea unor meserii nu o dată antipodice: ucenic tinichigiu, tipograf, învățător, bibliotecar, redactor la Țara noastră, secretar literar la Radiodifuziune, servitor la o cârciumă din Călărași, atașat de presă, iar după 1944, văcar, referent tehnic la o gospodărie agricolă de stat și consilier juridic la Tulcea și Cernavodă.
Opera:
- Piatra neagră, București, 1930;
- Povestiri pentru îngerii pământului, București, 1932;
- Convoiul flămânzilor, București, 1935;
- Prințul Bărăganului, București, 1935;
- Copilul norilor, București, 1936;
- Escadrila albă, București, 1937; (Cartea a II-a apariție în 1942)
- Herculanele au răsărit din legendă, Sibiu, 1939;
- Rex Poeta Cotis, poem dramatic în versuri, prefațat de A. Rădulescu, Milano, 1976;
- Piatra neagră. Convoiul flămânzilor, romane, prefațate de Al. Piru, București, 1990.
* 1909: Marie-Thérèse Walter (născută pe 13 iulie 1909 – decedată pe 20 octombrie1977) a fost o metresă franceză ce i-a servit drept model lui Pablo Picassoîntre anii 1927 și 1935, și mama fiicei lui, Maya Widmaier-Picasso.
Marie-Thérèse este un model pentru pictura lui Picasso Visul, 1932.
· 1916 - S-a născut scriitorul Bucur Stănescu.
· 1921 - S-a născut scriitorul L.M.Arcade (Leonid-Mămăligă).
· 1921 - S-a născut Ernest Gold, compozitor american, născut la Viena.
· 1924: S-a născut baritonul român Octav Enigărescu; (m. 1993). A studiat la Conservatorul din Bucureşti absolvind in 1946). După debutul la Opera Română din Cluj s-a afirmat pe scena bucureşteană, într-o multitudine de roluri, care l-au propulsat în prim-planul vieţii muzicale româneşti. A ocupat şi funcţia de director al Operei Române. A realizat numeroase înregistrări şi emisiuni radio şi tv.si a efectuat turnee artistice în mai multe ţări europene. A jucat şi în filme artistice, cum ar fi Buzduganul cu trei peceţi sau serialul Toate pânzele sus.De asemenea,a fost profesor de canto la Ruse în Bulgaria şi la Novi Sad (fosta Iugoslavie) si a făcut parte ca membru sau ca preşedinte din juriile unor importante concursuri de muzică vocală. În prezent, Şcoala de Arte din Târgovişte îi poartă numele.
· 1924 - S-a nascut Carlo Bergonzi, tenor italian (d. 2014)
* 1927: Simone Veil (Pronunție în franceză: /simɔn vɛj/), născută Jacob, (n. ,Nisa, Franța – d. , Paris, Franța, a fost o politiciană originară din Franța.
Carlo Bergonzi in front of Carnegie Hall in New York, 1994 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Carlo Bergonzi (13 iulie 1924 – 25 iulie 2014) a fost un tenor italian. A fost considerat unul dintre cei mai importanți cântăreți de operă ai secolului al 20-lea.
* 1924: Michel Constantin (născut Constantin Hokloff la 13 iulie 1924 – d. 29 august 2003) a fost un actor francez de film.* 1927: Simone Veil (Pronunție în franceză: /simɔn vɛj/), născută Jacob, (n. ,Nisa, Franța – d. , Paris, Franța, a fost o politiciană originară din Franța.
Scăpată teafără din Shoah, a intrat în magistratură ca înalt funcționar până la numirea sa ca ministru al Sănătății, în mai 1974. În acest post, între altele, a sprijinit adoptarea „Legii Veil”, promulgată la 17 ianuarie 1975, care depenalizeazărecurgerea de către o femeie la întreruperea voluntară a sarcinii.
Din 1979 până în 1982 a fost prima președintă a Parlamentului European, nou ales prin vot universal. A fost Ministru de Stat, ministru al Afacerilor Sociale, al Sănătății și al Orașului, și numărul doi în guvernul Édouard Balladur, a făcut parte din Consiliul Constituțional din 1998 până în 2007. Aleasă la Academia Franceză, la 20 noiembrie 2008, a fost primită, în mod solemn, la 18 martie 2010 de către Jean d'Ormesson.
Familia Jacob e originară din Bionville-sur-Nied, un sat din Lorena.
Tatăl său, arhitectul André Jacob, a obținut în 1919 le Second grand prix de Rome.[16][17][18] S-a căsătorit cu Yvonne Steinmetz, fiica unui blănar parizian, la 22 mai 1922 în arondismentul 9 din Paris.[19][20]André Jacob i-a cerut soției sale bacalaureată și studentă la chimie să-și abandoneze studiile după căsătorie. [20] După nașterea primilor doi copii ai cuplului, Madeleine și Denise, familia evreiască, dar nepracticantă, a părăsit Parisul și s-a instalat la Nisa, pe Coasta de Azur. [20] Jean Jacob, singurul fiu, s-a născut în 1925.[20] Simone Jacob este cea mai mică din familie; s-a născut la 13 iulie 1927. La Nisa.[20]Cu criza din 1929, familia Jacob și-a părăsit apartamentul pentru un altul mai mic. [20]Când criza s-a agravat, comenzile de arhitect ale tatălui său s-au rărit, iar mama tricota pentru copiii din familiile lipsite
În cursul unui control efectuat pe stradă de către doi SS, Simone Jacob, atunci în vârstă de 16 ani și care s-a declarat ca fiind Simone Jacquier, a fost arestată la 30 martie 1944, la Nisa, unde își avea reședința la profesorul său de literatură clasică. A fost dusă la hotelul Excelsior, unde era cartierul general german și care servea, în acea vreme, de loc de adunare al evreilor arestați înaintea deportării lor în Germania. În orele următoare, restul familiei, adăpostită în pofida riscurilor de mai multe cupluri de prieteni din Nisa, a fost arestată de Gestapo. Sora sa, Denise Vernay, intrată la 19 ani într-o rețea a Rezistenței din Lyon, a fost arestată, și ea, în 1944 și deportată la Ravensbrück, de unde a revenit.
Simone a trecut prin lagărul de la Drancy. Tatăl său și fratele său Jean au fost deportați în Lituania prin convoiul 73.[21]Simone Veil nu i-a mai revăzut niciodată. La 13 aprilie 1944, la două săptămâni după arestarea lor, Simone, mama și sora sa Madeleine au fost trimise de la Drancy (convoiul nr. 71) cu destinația Auschwitz-Birkenau, unul dintre lagărele de exterminare naziste, unde au sosit în seara de 15 aprilie. Un prizonier, care vorbea franceza, a sfătuit-o să-și declare vârsta de 18 ani, pentru a trece selecția și a evita exterminarea. A primit matricola 78651 care i-a fost tatuată pe braț. Munca forțată consta în „descărcarea unor camioane de pietre enorme” și în „săparea de tranșee și nivelarea solului”.
În iulie 1944, împreună cu mama și sora sa, a fost transferată la Bobrek, la circa cinci kilometri de Birkenau. Puțin înainte de eliberarea lagărului de la Auschwitz la 27 ianuarie 1945, germanii și-au dus prizonierii în marșul morții până la lagărul de la Bergen-Belsen unde ea a lucrat la bucătărie. Mama sa a murit de tifos în martie 1945. Sora sa Madeleine, atinsă și ea de tifos, a fost salvată, în ultimul moment, grație sosirii Aliaților.
Bergen-Belsen a fost eliberat de trupele britanice la 15 aprilie 1945. Simone, Madeleine și cealaltă soră a sa, Denise (care fusese angajată în Rezistență), sunt singurele supraviețuitoare din familie, întrucât tatăl, mama și fratele lor nu au revenit din lagăre.
După reîntoarcerea în Franța, Simone nu era pregătită să vorbească, dar are impresia că aproape nimeni nu voia să audă ceea ce avea de spus.[22]
Simone Veil evocă deportarea familiei sale într-un documentar din 2 septembrie 1976.
Simone Jacob a revenit în Franța la 23 mai 1945.[24]. Singura din întreaga Academie care a trecut și primit diploma de bacalaureat în martie 1944, în ajunul arestării sale [25], ea s-a înscris, în 1945, la Facultatea de Drept din Paris și la Institut d'études politiques de Paris, unde l-a întâlnit pe Antoine Veil (1926-2013), viitor inspector de finanțe și șef de întreprinderi, cu care s-a căsătorit la 26 octombrie 1946.
Sora sa Madeleine a murit, împreună cu fiul acesteia, Luc, în 1952, în urma unui accident de mașină, în timp ce se întorcea de la Stuttgart, unde mersese să-i facă o vizită Simonei.[26] Această nouă dramă a fost trăită cu durere, întrucât Madeleine era singura persoană cu care ea putea vorbi și împărtăși experiența Deportării.
Simone și Antoine Veil au avut trei fii, Jean, avocat de afaceri (născut la 26 noiembrie 1947), Claude-Nicolas (1948-2002), Pierre-François, avocat (născut în 1954), și mai mulți nepoți.
* 1931: Walter Friedrich (n. 13 iulie 1931, Luduș - d. 1996, Baia Mare) a fost un artist expresionist format și desăvârșit la Școala Băimăreană de Artă, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.
Artistul s-a născut la 13 iulie 1931 în orașul Luduș din județul Mureș (Transilvania), România.
A urmat studii:
- Liceul de cultură generală (Reformat) Târgu Mureș
- Institutul de Artă Plastică “Nicolae Grigorescu”, București (1952-1953)
- Institutul de Artă Plastică “Ion Andreescu”, Cluj Napoca (1953-1957)
- Format sub îndrumarea pictorului Gábor Miklóssy
A fost membru al U.A.P. (Uniunea Artiștilor Plastici) din România din anul 1962
S-a format și desăvârșit ca artist în Baia Mare, unde în 1899 s-a fondat a treia școală de pictură liberă din Europa sub îndrumarea pictorilor Simon Hollósy, István Réti, Károly Ferenczy, János Thorma, Béla Iványi-Grünwald. Această școală a jucat un rol important pentru pictura europeană a începutului de secol prin stilul "plein air". Cu timpul, această scoală de pictură liberă s-a transformat, într-o colonie de pictură care există și astăzi, și unde se simte puternica tradiție a înaintașilor și a stilului tradițional de la începutul secolului al XX-lea.
Grafica artistului se înscrie în stilul expresionist, sau mai degrabă un expresionism dramatic. Pictura artistului se înscrie în stilul expresionist, post impresionism.
· 1934 - S-a născut Wole Soyinka, scriitor nigerian, primul laureat Nobel din Africa
.jpg#/media/File:Soyinka,_Wole_(1934).jpg)
Akinwande Oluwole Soyinka (n. 13 iulie 1934, Abeokuta, Nigeria) este un scriitor nigerian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.
· 1935 - S-a născut Monique Wittig, scriitoare franceză (d. 2003)
Monique Wittig (uly 13, 1935 – January 3, 2003) was a French author and feminist theorist – Wittig in 1964 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
· 1940: Patrick Stewart, actor american. Sir Patrick Stewart Hewes, (n. 13 iulie 1940) este un actor englez de film și televiziune și rector universitar. Este foarte cunoscut pentru interpretarea Căpitanului Jean-Luc Picard din Star Trek: Generația următoare și a Profesorului Charles Xavier din seria de filme X-Men. În continuarea seriei, Sir Patrick Stewart va juca alături de Sir Ian Mckellen în pelicula X-Men: Days Of Future Past.
| Sir Patrick Stewart | |
 Patrick Stewart în 2004 |
· 1941 - S-a născut scriitorul George Anania.
· 1942: Harrison Ford (n. , Chicago, SUA) este un actor american, celebru în întreaga lume datorită rolurilor Han Solo din seria Războiul stelelor, Evadatul și Indiana Jones.
Evreu dupa familia mamei, cu rădăcini irlandeze și germane din partea paternă, este binecunoscut pentru rolul său din trilogia Războiul Stelelor, din rolul Han Solo și cel titular din Indiana. A fost apreies Beneath două filme de-ale sale au fost incluse în Registrul Național al Filmului. În anul 1999, Ford a fost considerat de Empire drept cel mai bun actor din Topul starurilor cinematografice din toate timpurile . În iulie 2008, box office-ul lui Ford s-a ridicat la o valoare de aproximativ 100 miliarde de dolari, cu proprietăți de peste 1000 miliarde de dolari, situându-se astfel pe al doilea loc în topul celor mai înstărite staruri de la Holywood.
Filmografie:
Evreu dupa familia mamei, cu rădăcini irlandeze și germane din partea paternă, este binecunoscut pentru rolul său din trilogia Războiul Stelelor, din rolul Han Solo și cel titular din Indiana. A fost apreies Beneath două filme de-ale sale au fost incluse în Registrul Național al Filmului. În anul 1999, Ford a fost considerat de Empire drept cel mai bun actor din Topul starurilor cinematografice din toate timpurile . În iulie 2008, box office-ul lui Ford s-a ridicat la o valoare de aproximativ 100 miliarde de dolari, cu proprietăți de peste 1000 miliarde de dolari, situându-se astfel pe al doilea loc în topul celor mai înstărite staruri de la Holywood.
Filmografie:
- American Graffiti (1973)
- Star Wars (1977)
- Apocalypse Now (1979)
- The Frisco Kid (1979)
- The Empire Strikes Back (1980)
- Raiders of the Lost Ark (1981)
- Blade Runner (1982)
- Return of the Jedi (1983)
- Indiana Jones and the Temple of Doom (1984)
- Witness (1985)
- The Mosquito Coast (1986)
- Working Girl (1988)
- Indiana Jones and the Last Crusade (1989)
- Regarding Henry (1991)
- Patriot Games (1992)
- The Fugitive (1993)
- Clear and Present Danger (1994)
- Sabrina (1995)
- Air Force One (1997)
- Six Days Seven Nights (1998)
- What Lies Beneath (2000)
- K-19: The Widowmaker (2002)
- Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull (2008)
- Extraordinary Measures (2010)
- Cowboys & Aliens (2011)
- 42 (2013)
- Paranoia (2013)
- Ender's Game (2013)
- The Expendables 3 (2014)
- Star Wars: The Force Awakens (2015)
| Harrison Ford | |
 |
Harrison Ford în 2010
* 1942: Frieder Schuller (n. 13 iulie 1942, Cața, județul Brașov) este un poet de limbă germană, libretist, scenarist și regizor, sas originar din România.
Frieder Schuller s-a născut în comuna Cața, județul Brașov, unde tatăl său era preot evanghelic lutheran.[2] După câțiva ani, familia s-a mutat la Hălchiu.
A studiat teologie la Sibiu, apoi filologia la Cluj. După absolvirea facultății s-a stabilit la Brașov, unde a lucrat, între 1968 și 1972, ca jurnalist la ziarul de limba germană Karpatenrundschau, în care scria critică de teatru și muzică.
În 1972 s-a mutat la Sibiu, unde a lucrat ca secretar literar la Teatrul German, până la emigrarea sa în Republica Federală Germania, în 1978. Motivul principal al emigrării a fost retragerea de către cenzură a volumului „Mit rotem Wein viel lieber“, care apăruse în 1976 la editura Albatros din București, urmată de presiuni tot mai mari din partea autorităților[3]. Pentru emigrare a fost ajutat de Günter Grass, cu care corespondase timp de câțiva ani.
La plecarea sa din România, poeziile sale au rămas în pivnița casei unde locuia. Abia după căderea comunismului le-a scos din ascunzătoare și le-a publicat.
Ajuns în Germania, s-a stabilit inițial în fosta capitală Bonn, unde a înființat firma de producție de filme Transsilvania Film GmbH. Apoi s-a mutat la München, după aceea la Berlin.
În Germania a scris scenariul pentru filmul Fürchte dich nicht, Jakob! (Nu te teme, Jakob, ecranizare a nuvelei "O făclie de Paște" de Ion Luca Caragiale), turnat în 1981 în Portugalia ca producție germană, în regia lui Radu Gabrea.
Apoi, în 1983 a turnat, în România, filmul Conrad Haas si 1984 Der Glockenkaufer (Negustorul de clopote), filmat în peste 30 de sate săsești din Transilvania.
Înainte de Revoluție, a mai turnat câteva filme culturale, un documentar despre Hermann Oberth, și a regizat filmul Im Süden meiner Seele (În sudul sufletului meu). [4]
Imediat după 1989, Frieder Schuller a restaurat casa parohială din Cața, unde tatăl său a fost protopop în anii 1938-1946. Aici la Cața începând din 1992, pune în scenă un festival cultural bienal. De-a lungul anilor a avut invitați, pe Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Alexandru Repan, Maia Morgenstern, Ioana Crăciunescu, Cornel Țăranu, Luminița Cioabă și mulți artiști de seamă din Germania.
· 1942 - S-a născut Stephen Jo Bladd, baterist american (J. Geils Band).
· 1942 - S-a născut Jim McGuinn, chitarist, vocalist, clăpar şi compozitor american (The Byrds).
· 1942 - S-a născut Jay Uzzell, vocalist american (The Corsairs).
* 1946: 'Emil Dreptate', născut în 13 iulie 1946, în comuna Miceștii de Câmpie, județul Bistrița-Năsăud. A urmat cursurile Universității „Babeș-Bolyai”, Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca. Poet, jurnalist (corespondent pentru Radio România Actualități în Bistrița-Năsăud și director al cotidianului Mesagerul de BN), membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști.
“Un splendid poem - Cine-a strigat - reia tema, îi dă un profund înțeles existențial cu ecouri argheziene. Cuvîntul ia ființă în strigătul terorizînd armonia cosmică, vestind totodată o trădare a inocenței, o dezordine provocată de o stranie conjurație. Emil Dreptate ne înfățișează un univers amenințat să-și schimbe structurile, oglinzile senine în coșmare. Vînătorul ia ceva din hieraticul chip al naturii disponibile să instaureze o altă ordine a valorilor, să participe la regia dramei. Realitate și vis, neliniște și reculegere se conjugă într-un scenariu de paradoxuri, de amînate "replici" ale ființei, de expansiuni ale realului ce cunoaște în final revelația cuvîntului, luminii. Neiertătorul strigăt anunță nașterea luminii, purificarea de "păcatele lumii". Legea morală - o obsesie a poetului - se revendică de la mitologia luminii. Eticizarea vînătorii nu e atît un ritual, cît o dramatică ascensiune a agresivității profetice declanșată de o retorică a înscenării: "Cine-a strigat, cine-a visat./ Un ied trecu-n bătaia pustii,/ Pe pușcă cerul s-a lăsat/ Și are\vântorul ochi de cer/ Sîngera urma lui în stele/ Lumina cade, grea, de fier. Ce strigăt e? Cine e vis?/ Ori eu trec în bătaia zilei.../ Cărarea pc colină s-a deschis/ Și nu-i mai mult decît cuvînt/ Și simt lumina cum se naște/ Și mă dezbracă de pămînt." Zaharia Sângeorzan -, România literară
Este invocată și natura ca motiv de meditație Ținutul natal care e și titlul unei poeme fiind văzut ca o oază de liniște și pace, copilăria plasată în univers agrest revenind în memorie, în ipostază, catalică și de domolire a angoaselor maturității. Vara, copil,/ În apele răului/ Scăldându-mă... / Până deveneam albastru/ Ca apele. (Vara, copil). Erosul e absolut în toate ipostazele, inclusiv în cel conjugal, transfigurat însă la tensiuni lirice remarcabile, rafinate și sublimate uneori până la zone ermetice, fără să știrbească însă din candoare și din cadența ritmică, interioară. Iată o foarte subtilă declarație testamentară de dragoste: Tu să mă-nchizi/În oglinzile sângelui./ Cine știe ce semne/ Sunt pentru dezlegare?/ Poate ochiilor rămân/ Stele de seară/ Și obrajii/ Fântâni/Așteptându-le răsăritul. (Tu). Alteori găsim dorința încremenirii chipului iubit în retortele primei idile sau pledoaria lirică pentru împăcare, despărițirii opunundu-i-se o piatră (evident Simbolul casei) și, o biserică (simbolul trăiniciei). Ion Moise-Minerva nr. 48-49/1995.
* 1946: 'Emil Dreptate', născut în 13 iulie 1946, în comuna Miceștii de Câmpie, județul Bistrița-Năsăud. A urmat cursurile Universității „Babeș-Bolyai”, Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca. Poet, jurnalist (corespondent pentru Radio România Actualități în Bistrița-Năsăud și director al cotidianului Mesagerul de BN), membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști.
Debut literar în revista” Tribuna” de Cluj, cu poezii, 1964. Publică în revistele: „Steaua”, „Tribuna”, „Vatra”, „Viața studențească", „Familia”, „România literară”, „Litera Nordului”, „Transilvania”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Convorbiri literare”, „Minerva", „Amfiteatru”, „Ateneu” etc.
A publicat volumele: Vicleana vânătoare, Editura Eminescu, 1984; Cenușa unui zeu, Editura Eminescu, 1987; Mâine cântecul acesta, Editura, Dacia”, 1989; Vestirile despre tine, Editura George Coșbuc, 1995; Netălmăcit. Așteptările, Editura Eminescu, 1996; Păzitorul de cântece Editura Eminescu, 2001-Colecția Poeți români contemporani, Există un loc. Editura Mesagerul, 2008, Colina de aer”, antologie, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011
Prezent în antologii: 9 dimineți; Suverana clipă; Patruzeci. Poeți bistrițeni contemporani; Cenaclul literar George Coșbuc - 30, Editura Aletheia, 2001; Poeții revistei Echinox, Editura Dacia, 2004; Poem pentru orașul natal, Editura George Coșbuc, 2005; Un copac de sunete, Editura Eikon, 2006, ediție bilingvă; Rodica Botezatu-Poetree (Antologie de poezie în română și engleză), Editura Mesagerul, Bistrița, 2007; Arcade, Editura Ardealul Târgu Mureș, 2008, Andrei Moldovan-Pretexte. Antologie, dicționar de scriitori din Bistrița-Năsăud, Editura Eikon, 2008 Al nouălea cer, Antologie a Grupării de scriitori Litera Nordului, Editura George Coșbuc, Bistrița, 2009; Din lirica românească de dragoste, Editura, Ardealul”, Târgu-Mureș, 2010; Dorel Cosma-Elena M. Cîmpan-Conexiuni - antologie de poezie, Editura Karuna, Bistrița, 2010; Bistrița-o imagine a poeziei (Antologie româno-germană) de Elena M. Câmpan, Editura, Limes Cluj-Napoca, 2012;
Studii critice: Dicționarul scriitorilor bistrițeni, de Teodor Tanco, Editura Virtus Romana Rediviva; Scriitori contemporani de Tit Liviu Pop, Editura George Coșbuc Bistrița, 2003; Andrei Moldovan- Erezii lirice, Editura Limes 2004, Cluj-Napoca; Spiritualitate bistrițeana și năsăudeană, de Ion Bureacă, Editura Mesagerul, 2006; Dicționarul presei bistrițene, de Teodor Tanco, Editura Societatea Culturală Lucian Blaga, Cluj- Napoca, 2004, Scripta manent - Ghidul bibliografic al scriitorilor din radio, Editura Intermedia”, București 2004; Dicționarul Scriitorilor români de azi (din România, Basarabia, Bucovina de Nord, Banatul sârbesc, Europa Occidentală, Israel, America) Editura Porțile Orientului, Iași 2011; Elena M. Cîmpan- Cu ochii în carte, Editura, Limes, 2013; Irina Petraș-Scriitori ai Transilvaniei. Dicționar critic ilustrat, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014
Repere critice:
“Muzicală, strânsă cu eleganță în mareele unei proze tradiționale, producția lui Emil Dreptate exprimă o tendință a decorporalizării trăirilor. Sângele său apare subțiat, întomnat, răspunzând cu melancolie decorului medieval local, într-un amestec de reflexe istorice și uneori declinante... Neîndoios, fundalul acestei incantații dureros dematerializante e unul mistic.” Gheorghe Grigurcu-"România literară”
“Un splendid poem - Cine-a strigat - reia tema, îi dă un profund înțeles existențial cu ecouri argheziene. Cuvîntul ia ființă în strigătul terorizînd armonia cosmică, vestind totodată o trădare a inocenței, o dezordine provocată de o stranie conjurație. Emil Dreptate ne înfățișează un univers amenințat să-și schimbe structurile, oglinzile senine în coșmare. Vînătorul ia ceva din hieraticul chip al naturii disponibile să instaureze o altă ordine a valorilor, să participe la regia dramei. Realitate și vis, neliniște și reculegere se conjugă într-un scenariu de paradoxuri, de amînate "replici" ale ființei, de expansiuni ale realului ce cunoaște în final revelația cuvîntului, luminii. Neiertătorul strigăt anunță nașterea luminii, purificarea de "păcatele lumii". Legea morală - o obsesie a poetului - se revendică de la mitologia luminii. Eticizarea vînătorii nu e atît un ritual, cît o dramatică ascensiune a agresivității profetice declanșată de o retorică a înscenării: "Cine-a strigat, cine-a visat./ Un ied trecu-n bătaia pustii,/ Pe pușcă cerul s-a lăsat/ Și are\vântorul ochi de cer/ Sîngera urma lui în stele/ Lumina cade, grea, de fier. Ce strigăt e? Cine e vis?/ Ori eu trec în bătaia zilei.../ Cărarea pc colină s-a deschis/ Și nu-i mai mult decît cuvînt/ Și simt lumina cum se naște/ Și mă dezbracă de pămînt." Zaharia Sângeorzan -, România literară
Emil Dreptate face parte din generația marcată de regăsirea unei poezii sub semnul multiplu al unor Esenin, Emil Botta, B. Fundoianu, Simion Stolnicul și sub aripa „de neatins” a lui Ion Barbu (deceniul 7). Cultul formei, al metaforei, al rostirii frumoase (firesc după o perioadă de neglijare ostentativă a esteticului) au transformat adesea poezia într-un fel de geometrie a inefabilului (tot în sensul marelui matematician-poet), în spațialitatea căreia sondările în profunzime prevalau abordării actualității. În consecință, se prefera comunicarea discretă și ușor încifrată, se cultiva un vag paseism (mascat prin eros) și în orice caz se evita infiltrarea concretului. Toate aceste caractere se opuneau celor care duseseră poezia contemporană într-un impas fals obiectiv, la o degradare a rostirii poetice. Valentin Tașcu-, Patosul interior al elegiei”, revista Tribuna Drept semn al stăpînirii universului său existențial, Emil Dreptate poate duce obiectivarea pînă acolo unde bornele timpului se numesc atemporalitate: Foșnet abia deslușit/ Lumina invadează/ Cer după cer/ Și apune în calendarele pietrelor.(Pe mari coloane), ori veșnicie: E veșnică numai tăcerea... (E veșnică numai tăcerea). Încercat de trecătoare toamne, cu cerul scrutat adînc din ochi fosforescenți, ori mînat de un eros discret, personajul, ce este semnificant al poetului, se află într-un echilibru dinamic la cumpăna timpului: De-aceea, Doamnă, uneori e frig/ Și iarba dinspre stele-i grea de seară, / De aceea cu o mînă mă cîștig/ Și cealaltă mă-napoiază iară. (Veșnic, Doamnă). El, inimă de minutar și de secundar, încercînd printr-o mereu vicleană vînătoare să amenințe cu umbra-i luxarea fiecărei secunde, ne prestidigitează pe vîrful cuvintelor cenușa timpului. Prin înșiruirea orelor această exorcizare stilizează ființa umană de lut cîntător pînă la o extremă și reflexivă conceptualizare: Și nu-i mai mult decît cuvînt/ Și simt cum lumina se naște/ Și mă dezbracă de pămînt.(Cine-a strigat), al cărei rol e să nu vină prea devreme... Cristian Stamatoiu - Clepsidra cu cenușă, text apărut în Vatra din mai 1988
Este invocată și natura ca motiv de meditație Ținutul natal care e și titlul unei poeme fiind văzut ca o oază de liniște și pace, copilăria plasată în univers agrest revenind în memorie, în ipostază, catalică și de domolire a angoaselor maturității. Vara, copil,/ În apele răului/ Scăldându-mă... / Până deveneam albastru/ Ca apele. (Vara, copil). Erosul e absolut în toate ipostazele, inclusiv în cel conjugal, transfigurat însă la tensiuni lirice remarcabile, rafinate și sublimate uneori până la zone ermetice, fără să știrbească însă din candoare și din cadența ritmică, interioară. Iată o foarte subtilă declarație testamentară de dragoste: Tu să mă-nchizi/În oglinzile sângelui./ Cine știe ce semne/ Sunt pentru dezlegare?/ Poate ochiilor rămân/ Stele de seară/ Și obrajii/ Fântâni/Așteptându-le răsăritul. (Tu). Alteori găsim dorința încremenirii chipului iubit în retortele primei idile sau pledoaria lirică pentru împăcare, despărițirii opunundu-i-se o piatră (evident Simbolul casei) și, o biserică (simbolul trăiniciei). Ion Moise-Minerva nr. 48-49/1995.
De fapt, melancolia accentuată a poemelor lui Emil Dreptate este provocată de un paseism pronunțat trăind între aceleași coordonate atinse de sunetele auzite sau bănuite ale cornului de vânătoare: Ca pescăruși rătăciți pe un șes/ Ori a inimii desfrunzită grădină/ Vorbele vechi cu un nou înțeles/ O să vină, nesfârșit, o să vină. (Tablou de toamnă). Până și visul, de obicei o proiecție, o opțiune compensatorie în literatură, îl retrăiește de fapt printr-o invocare, o altă întoarcere spre trecut: Hei, caii mei, voi cai ai mei/ Cât v-am iubit și suntem fum (Hei, caii mei). Andrei Moldovan-Erezii lirice, Editura, Limes” Cluj-Napoca, 2004.
Întreg ciclul Colina de aer, poezii noi așadar, a căpătat forma psalmilor după Psalmii lui David nu întâmplător. Într-una din cronicile sale literare la poezia lui Emil Dreptate, criticul Gheorghe Grigurcu remarca și definea clar întreaga sa creație lirică: muzicală, strânsă cu eleganță în tiparele tradiționale cu tendință de a decorporaliza trăirile, într-un amestec de reflexe istorice și uneori declinante - adică de invocat, de chemat, și îndelung așteptate - toate formând neîndoios fundalul de inspirație religioasă ce stă la baza creației în sine și ființei umane în general, Gheorghe Grigurcu afirmând acestea, a avut în calcul aproape toate volumele de versuri publicate de poet, de la debut: Vicleana vânătoare (1984), Cenușa unui zeu (1987), Mâine cântecul acesta (1989), Vestirile despre tine (1995), Netălmăcit, așteptările (1996), Păzitorul de cântece (2001), Există un loc (2008). Așa și în prezentul ciclu de psalmi, se regăsesc toate temele poetice urmărite de Emil Dreptate în volumele pomenite: Ciclul nenumirilor și căutarea identității, ciclul cuvintelor și păzirii cântului, ciclul vicleșugului în cătarea celuilalt eu, ciclul rostirilor și supunerea în lucrare, rostul timpului și-al spațialității, sunt direcții semnificative în lirica lui Emil Dreptate. Neliniștile celui aflat în necontenită căutare sunt ca amintirile despre cele uitate. Teama de cuvinte impune inevitabil și păzirea lor, și păzirea de ele: (... și mă păzește de cuvintele noastre/, (...) îmi va fi greu să-ți spun să te ferești (...), să te păzești mereu de-aceleași lucruri/, ... sunet rostit în nerostitul cuvânt, /... trebuiau / toate ca o mărturie să păstreze taina credinței). Sufletul și timpul formează un alt arc peste timp închis într-un cerc vulnerabil, unde mâinile împreunate striveau aerul prin care cândva treceai - o metaforă de-o frumusețe rară. Prin mijlocirea acestora vine și mărturisirea de căpătâi din care răzbate dorința arzătoare de iertare și vindecare: Mă socotesc fericită clipă în fața ta care-mi cunoști bine obiceiurile și neînțelegerile/ Pot înaintea ta să mă apăr de toate lucrurile prin care viața mă părăsește (p. 178). (...) De aceea te-am chemat să-ți las casa sufletului cu ușile și ferestrele deschise (p. 181). Virgil Rațiu-, Colina de aer”, poeme de Emil Dreptate
Puțin resemnat. Emil Dreptate se împacă cu sine și ia viața așa cum este Apele poeziei sale s-au liniștit. Poetul își pune aceleași întrebări ca și la debutul său, dar acestea parcă nu-1 sperie ca altădată, dându-ne impresia că pentru unele a găsit răspuns, sau că este com ins că la unele dintre ele nu se poate da un răspuns. Ion Radu Zăgrean - Lecturi simpatetice, 1999
Cei care au îndrăgit poezia lui Emil Dreptate au acum un moment de satisfacție ce s-a concretizat în recentul volum Păzitorul de cântece, Editura Eminescu, colecția Poeți contemporani, 2001; este un volum antologic, o selecție din cele cinci anterioare. (...). Titlurile poeziilor din primul volum, citate în Cuprins, formează ele însele un poem, conturându-i substanța. Dialogul ființei poetice cu ființa biologică prinde contur încă de la început, gust amar al un fatalități (Fugit ireparabile tempus), al implacabilului: Nu pot să-ntunec taina vânătorii/ La care trupul meu este supus și constituie esența acestei selecții. Timpul curge nezăgăzuit și sentimentele se adâncesc dar ele au o haină metaforizată, nu sunt o simplă clamare (Și dacă e târziu înspre colină/Armuri și toamnă auzi cum cad). Mereu țărâna cade peste alb, mereu realitatea copleșește visul și puritatea lui într-o/Frumusețe dominând suferința/Unui timp schimbat și împlinit, unde timpul schimbat este cel al trecerii ireversibile, iar împlinit vizează finalul. Aceeași logică a titlurilor în exprimarea lirică, cu sensuri concentrate până la cristal: Pe rugul toamnei păsări s-au aprins, conving că doar vara și iarna sunt anotimpuri adevărate, primăvara și toamna fiind anotimpurile sentimentelor. Interlocutorul liric este unul fictiv, autorul este urmărit de imagini diverse dar cu aceleași semnificații, a vânătorii simbolice (Din urmă vine ceața ca o haită) Aspirația perfecțiunii și amploarea personificărilor se regăsesc, în remarcabilul catren: E-n toată trecerea un alb mai pur/Aripile duc ceru și turnurile ora. Fiorul eternității (Și nu voi ști-o clipa niciodată/Mie-mi va trece pururi neîntâmplată) cutreieră sufletul unui Icar recunoscând Rămâne golul ultimului zbor/Și-al ultimului strigăt. Elementul de continuitate cu volumul anterior se întâlnește în prima poezie din Cenușa unui zeu: Că într-un cuvânt e o pândă grea, unde existența cosmică este văzută alături de cea terestră (Prin roirea de fântâni și stele) poetul pierzându-se prin cuvintele care îi dau viață și în care arde, se consumă; zeul este poetul care arde în cuvinte, o flacără transformă totul în cenușă, îi macină ființa dar nu și sensul existenței: Prin foșnete se aude pasul de zeu/... /Bulgăr de lut către singurătate. Mâine cântecul acesta va fi un ecou al locurilor natale și ale copilăriei, al migrației vârstei. Scrutările interioare profunde caracterizează acest al treilea volum (Numai un murmur/Curat și pierdut/Te va face să bănui/Părerea ce ni s-a născut), doar mugurii grădinilor mai au glas într-un azi în care tragicul are o firească exprimare (Iar eu plin de albul moștenit de la el (tatăl - n.n.) /Voi pleca pe urmele lui să-l găsesc), adeseori anotimpurile și ziua fiind asemuite ciclurilor vieții. Poetul are certitudinea proximități lui mâine din titlul acestui volum: Nu mai e mult departele-i aproape cuvânt ale cărui sensuri adânci le va înțelege și aprecia doar posteritatea. Această vânătoare a existenței aduce și Vestirile despre tine rostite uneori sub lumina solară clară, puternică, înspăimântătoare și ocrotitoare, pierderile convertindu-se în cântec: Mai cade frunza/ Se mai naște cântecul. Acest tine reprezintă perceperea eului liric ca benefic existenței nu o dată traumatizate: Ci doar o rază bucurând/ Un drum al zilei către seară. Vestirile sunt sentimentele autorului care. Cândva, va fi perceput ca un Păzitor de cântece (Sufletul 1ui/ Pe unde șuieră/ Ca un plâns?) când Netălmăcit așteptările... vor avea rostiri și sentințe clare. Poetul Emil Dreptate, în acest volum, ca și în celelalte anterioare este un poet clasic prin universul ideatic al creației sale și prin expresia concisă, dar încărcata de simboluri. În Netălmăcit așteptările... aștepți să dezlegi tâlcuri ale existenței, angoase ce se revarsă dinspre suflet înspre vers, permanenta prezență a obsesiei ireversibilei treceri a timpului și a întoarcerii într-un univers matrice al copilăriei sau într-unul al solitudinii contemplative. Blânda desfrunzire, o vânătoare la care îl supune timpul pe Un drum al zilei către seară este conștientizată dureros: Dar înghețul e-același/ Pătrunde/ Dinspre sângele/ Morților mei". Volumul de față poate fi interpretat ca și o sinteză a celor anterioare, prin unitatea tematică și de atmosferă, dar și prin obsesii concrete. Emil Dreptate este, în concluzie, un poet aflat sub zodia clasicului, el are permanenta seninătate și prospețime a poeziei autentice, are puritate a ființei lirice, bogata sa cultură este una sintetică, el nu stă în umbra vreunui zeu protector. Pentru el, drumul lung trebuie să fie un dantesc permanent îndemn. Tit Liviu Pop- Scriitori contemporani Editura, George Coșbuc”, Bistrița, 2003.
Emil Dreptate, un nume ca un pseudonim, nu și-a permis niciun rabat de la calitatea poetică a textelor sale. Poezia lui este meditativă, nu filosofică în sensul lui Blaga, ci apropiată de simțirea lui Ion Pillat. Emil Dreptate transformă lumea din jur în poezie, o poezie sensibilă, ca un obiect de cristal, scump, ușor de spart: O vrabie tresare între picăturile ploilor/Cu mâna ating mătasea umbrei ei. Încă de pe acum/de pe atunci, Emil Dreptate se constituie într-un poet descriptiv, admirator al miracolelor din natură. Poezia lui e senină și când își pune semne majore de întrebare: Întâiul mugur. Cum să-l mai opresc? /O, mugurii încet mă vor ucide. Vicleana vânătoare e ca un strigăt care declanșează taina căutării. În același registru, al spunerii maiestuoase, cu eleganță, continuă volumul „Cenușa unui zeu”. Elena M. Câmpan-Vatra Veche, august, 2011. Se pot cita versuri de reținut din fiecare volum antologat-secțiune a cărții; tema trecerii are în poezia lui Emil Dreptate pregnanța și frumusețea pe care o mai întâlnim poate doar la Cezar Ivănescu dintre poeții apropiați nouă; de-ar fi să mai amintim doar Cine-a strigat din volumul Păzitorul de cântece (Tot strigând ce nu mai este/Mamă te-ai făcut poveste/Tot strigând ce nu mai doare/Tată te-ai făcut ninsoare...) sau Nu mai e mult din secțiunea Inedite în care se scrie: Nu mai e mult departele-i aproape/În aer arde-vara pe sfârșite/Spre alte rosturi se îndreaptă clipa/Ca-n zarea unui clopot se aude/Ușoara desfrunzire din livadă/Un cer mai sus întemeind aripa/Ori un văzduh ce nu-ți cunoaște vina/Tăcerea mieilor a înflorit/De mult de aer s-a făcut colina. Neîndoielnic, versurile au un viguros optimism de profunzime; de altfel timbrul poetic al lui Emil Dreptate are în Ineditele în proză frumuseți și prețuri noi, prin conexiunea tematică amplă spre detașare, sapiențial. Virtutea Colinei de aer este lirismul, condiția sine qua non a poeziei. Victor Stir-Mesagerul de Bistrița-Năsăud 20/04/2011.
Glasul acela trunchi nevăzut rănit de securea-ntâmplărilor mult mai puternic decât mine și decât flacăra și decât apele locuiește și-acum în pustiul gândurilor nespuse din amândoi
de-atunci tot caut să mă reîntorc la vatra zămislirii dar nu găsesc alt drum și mi-e teamă la stingerea celui știut Și dacă toate s-au întâmplat nu mă ispiti cu muntele acesta înalt pe care se-arată strălucirea visată.
***
Mai scumpă decât aurul de foc încercat e uitarea celui străin ales să m-asculte
Neîntinată și fară veștejire gata mereu pentru felurite încercări
Vie că slava și cinstea cea nevăzută și negrăită
Judecată fară părtinire în timpul pribegiei oglindit de lacrima uscată pe urmă subțire a nădejdii
Întru numele tău mă rog de acum cu neprihănită și fierbinte
stăruință
Și asemenea florii te vei ridica asemenea ierbii vei crește piatră vie
Fericită uitarea.
***
Toate acestea s-au întâmplat pe când înaripate valuri de aer primăvăratec trebuiau să-mplinească vestirea
Rănile mi le oblojai dintr-un orizont al visului înainte ca el să mă locuiască zămislire a strămutării prin zile
Vremea înaintea pasului meu – un înger de pază îmi spuneai ca să nu mă tem și să nu mă tulbur
Și steaua să rămână mereu deasupra locului chemare ascunsă botezându-mă iară și iară și dându-mi de știre despre roadele vrednice ale strigătului auzit prin împrejurimi.
***
Aș dori să aud întrebări Rostite încet cu un apus de ninsoare Și să mai cred că se poate veghea La un prag luminai de-ntrebare
Urme de păsări pe chip și-n priviri Uitată linia zborului cântă Și prin ea se zvonesc întrebările tale Ca o apă dușmănoasă și-adâncă
Eu voi rămâne ninsoare la porți Tu de toate te lepezi oricum Ca de-o lumină intens colorată Anume pentru ora de-acum
*** Cu ceața mea duc sângele-mi aprins Spre cețuri care ne despart ființa Când urcă toamnă-n golul dintre noi Ne-mbrățișează strâns îngăduința
Când blestem simt durerea altei pietre E piatra idolului tău căzui Murmur departe trupurile noastre Urcă de-acum mai dureros și mut
Că-n trupul meu port zei pietrificați Și piatra cărnii mele te mai doare Săruți pe buza mea defuncții zei Cu buza ta de timp otrăvitoare.
Degete subțiri vor bate-n geam Degete subțiri vor bate-n geam. Funiile ploii de mătasă. Vara câte-n ele a mai rămas Știu că nu-mi va mai veni acasă
Că într-un cuvânt o pândă grea Cu cărări frumos înșelătoare. Clipa aceea, cât un fulg de nea. Umbra mi-o va prelungi spre soare
Eu mă voi feri atunci să strig. Prea îmi va fi dor de toate cele. Tulburat voi fi că mai exist Prin roirea de fântâni și stele
Porțile vor rămânea deschise Va veni un zvon și va chema Eu mă voi petrece prin cuvinte Pururi ocrotit de umbra ta.
Eu știu o gară
Eu știu o gară rătăcită-n vis, Spre ea mereu vin trenuri paralele, Și stau să le aștept într-un târziu, Tu poți veni cu-oricare dintre ele
Dar trenurile vin și-au și trecut Și gesturi nedecise mă-mpresoară, Tu ești un călător ce n-a știut Să se oprească-n nici o gară
Dreptate
* 1950: Ion Anghel Mânăstire, născut Ion Anghel (în comuna Mânăstirea, județul Călărași, la 13 iulie 1950) este un fost polițist, un autor de literatură de non-ficțiune, un scriitor și ziarist român contemporan, autorul unor romane de o poezie aparte dedicate unei lumii aparent pierdute, lumea satului românesc din câmpia joasă a Dunării. Ion Anghel Mânăstire a adus o contribuție esențială la crearea Muzeului Național al Poliției Române din Târgoviște.
Ficțiune
- 1982 – Talanii, roman de debut, editura Albatros – premiul Uniunii Scriitorilor din România în 1983
- 1985 – Noaptea nu se împușcă, roman, editura Albatros
- 1990 – Noaptea nu se împușcă, roman, ediția a doua, cuprinzând și Procesul de la Gârbovi, editura Albatros
- 1996 – Cântice pierdute sau Carte pentru persoane curioase, editura Allas
- 1997 – Bizante, editura ArtPrint, roman, 1997
- 2000 – In Flevia, cu Dumnezeu prins de picior, Cartea Românească, trilogie (Talanii, Noaptea nu se împușcă și Bizante)
- 2011 – Noaptea nu se împușcă, roman, ediția a treia, editura Dacia XXI
*[[ [2013]] – Carte pentru Nobel ,roman,editura Semne
Non-ficțiune
- 2000 – Restituiri, editura ArtPrint
- 2000 – Poliția Română : valori culturale redate patrimoniului cultural național și universal
· 1953: S-a născut compozitoarea şi profesoara Violeta Dinescu, stabilită (din 1982) în Germania. In perioada 1978 – 1982 este Profesoară de muzicologie, estetică, contrapunct, armonie şi pian, la Şcoala de Muzică George Enescu din Bucureşti. In 1980 a fost primita in Uniunea Compozitorilor din Romania si a sustinut primele concerte publice si înregistrări la Radiodifuziune, primind şi o serie de premii pentru compoziţie. 1982, dupa ce a emigrat în Germania, a primit mai multe burse şi peste 50 de premii şi evidenţieri internaţionale; profesoară şi docentă la mai multe universităţi din SUA. Intre anii 1986-1991 a fost Docentă la Şcoala Superioară de Muzică Bisericească din Heidelberg, in Germania (muzicologie, contrapunct, teoria armoniei). 1989-1991 Este Docentă la Şcoala Superioară de Muzică din Frankfurt pe Main, in Germania (muzicologie, contrapunct, teoria armoniei). 1990- Docentă la Academia de Specialitate pentru Muzică Bisericească din Bayreuth, in Germania (muzicologie, contrapunct, teoria armoniei, pian); membră a Consiliului de conducere al ligii „International League of Woman Composers„; directoare pentru străinătate a asociaţiei americane WOMANSONG din statuMassachusetts, S.U.A. Începând din 1996 – profesoară de compoziţie la Universitatea din Oldenburg, in Germania. Organizează anual un festival internaţional de muzică românească in Germania, dedicat, pe rând, personalităţilor şcolii componistice româneşti.
* 1958: Valeriu Ivanovici Pasat (în rusă Валериу Пасат; n. 13 iulie 1958, satul Scumpia, raionul Fălești) este un istoric și politician moldovean, care a îndeplinit funcția de ministru al apărării în perioada 1997-1999, în guvernele conduse de Ion Ciubuc și Ion Sturza.
* 1959: Victor Stepaniuc (în rusă Виктор Степанюк; n. 13 iulie 1958, Costești, raionul Ialoveni) este un istoric și politician moldovean. A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele Partidului Comuniștilor între 1996-2008, apoi viceprim-ministru al Republicii Moldova din 16 ianuarie 2008 până în 2009.
Este cunoscut drept un adept al moldovenismului și al doctrinei socialiste.
* 1959: Carla Delgado Gómez (n. , Güímar[*], Spania), cunoscută sub numele de scenă Carla Antonelli, este o actriță spaniolă.
Film și televiziune:
- Hijos de papá (dir. Rafael Gil, 1980)
- Corridas de alegría (dir. Gonzalo García Pelayo, 1980)
- Pepe no me des tormento (dir. José María Gutiérrez, 1980)
- Las guapas y locas chicas de Ibiza (dir. Siggi Ghotz, 1981)
- Adolescencia (dir. Germán Llorente, 1982)
- Extraños (dir. Imanol Uribe, 1999)
- Tío Willy (TVE, 1999)
- Periodistas (Telecinco, 2000)
- Policías (Antena 3, 2001)
- El comisario (Telecinco, 1999 and 2002)
- El Síndrome de Ulises (Antena 3, 2007)
- El vuelo del tren (dir. Paco Torres, 2009)
| Carla Antonelli | |
.jpeg) |
* 1961: Stylianos "Stelios" Manolas (în greacă Στέλιος Μανωλάς; n. 13 iulie 1961) este un fost fotbalist grec, care juca pe postul de fundaș.
* 1964: Principesa Maria a României, fostă Principesă de Hohenzollern-Sigmaringen,[1](n. 13 iulie 1964, Copenhaga, Danemarca) este cea mai tânără fiică și cel de-al cincilea copil al Majestății Sale Regelui Mihai I și al soției acestuia, Ana de Bourbon-Parma. Aflat la Santa Monica, California, SUA, unde lucra la compania Lear Jet ca pilot, Regele Mihai a fost înștiințat prin telefon despre naștere. Principesa Maria a fost botezată în rit ortodox, iar nașa de botez a fost Principesa Moștenitoare Margareta, sora ei mai mare.
Maria și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Statele Unite ale Americii, însă a studiat în Elveția. În timpul din urmă, Principesa a venit în fiecare an în România, locuind cu părinții ei la București și la Săvârșin, mai ales la Crăciun și la Anul Nou. Cea mai importantă ședere în țară a fost aceea de la Crăciunul anului 1997, când întreaga Familie Regală s-a regăsit la București, pentru prima oară împreună, pe pământ românesc.[2] Principesa Maria a fost alături de părinții ei la Nunta de Diamant și la Jubileul de 90 de ani al Regelui Mihai.
La 16 septembrie 1995 s-a căsătorit la New York cu Kazimierz Wiesław Mystkowski, un polonez romano-catolic, în felul acesta pierzându-și locul pe linia de succesiune la tronul Marii Britanii. Au divorțat în decembrie 2003 fără a avea urmași.
În Statele Unite ale Americii a făcut studii de puericultură și a lucrat, pentru o vreme, în domeniul îngrijirii copiilor, urmând ca la New York să lucreze în domeniul relațiilor publice pentru mai multe companii private. Până la stabilirea domiciliului în România, Maria a locuit în statul federal New Mexicoși a activat în domeniul consultanței private
Cu ocazia împlinirii a 50 de ani, Principesa Maria a fost decorată cu Ordinul Coroana României în grad de Mare Cruce in cadrul evenimentelor dedicate Zilei Regalității. La dineul in onoarea Principesei au participat pesonalitați din societatea civilă, politicieni, printre care premierul României Victor Ponta, și oameni de afaceri.[4]
Printr-un comunicat al Casei Regale a României, dat publicității la data de 7 Ianuarie 2015, s-a anunțat mutarea definitivă în România a mezinei regelui Mihai, fiind al treilea membru al Familiei Regale care hotărăște asta, după Principesa Moștenitoare Margareta în anul 2000 și Principele Nicolae în 2012. De asemenea în comunicat se precizează că Principesa Maria va prelua o parte din însărcinările Casei Regale.[3]
Alteța Sa Regală Principesa Maria reprezintă, de la stabilirea definitivă în România, Familia Regală în diverse ocazii, în București, în comunitățile locale și în străinătate. De asemenea, Principesa Maria sprijină diverse proiecte cu caracter social și de promovare a economiei românești, acordând Înaltul Patronaj unor organizații precum Organizația Umanitară Concordia, programului național de educație de mediu Patrula de Reciclare, desfășurat de Asociația Română pentru Reciclare RoRec, Expoziției chinologice internaționale de la Alba Iulia și ulterior Asociației chinologice etc
| Maria | |
| Principesă a României | |
 |
· 1967: S-a născut actorul Adrian Vâlcu.
* 1968: Zoltan Ritli (n. ,[1] Satu Mare, România) este un fost fotbalist român, care a jucat pe postul de portar pentru FC Steaua București
· 1969 - S-a născut Oleg Serebrian, politolog, eseist şi politician din R.Moldova.
Oleg Serebrian – foto preluat de pe www.facebook.com
Oleg Serebrian (n. 13 iulie 1969, Hădărăuți, raionul Ocnița) este un politolog, scriitor, diplomat și politician moldovean. Între 2005 și 2010 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, în 2005 – 2006 fiind membru al Biroului Permanent al Parlamentului. Din iulie 2010 pînă în iulie 2015 a fost Ambasadorul Republicii Moldova în Franța și delegat permanent al Republicii Moldova la UNESCO.
La 7 decembrie 2010 Oleg Serebrian a fost ales, pentru un mandat de doi ani, Președinte al Congresului Uniunii Latine. La 13 noiembrie 2015 a fost numit prin decret prezidențial Ambasador al Republicii Moldova în Germania. Între anii 2001 și 2008 a fost președintele Partidului Social-Liberal. La 10 februarie 2008, în urma fuziunii Partidului Social-Liberal cu Partidul Democrat din Moldova, a fost ales prim-vicepreședinte al PDM, funcție din care a demisionat în iunie 2010, după numirea sa ca Ambasador al Republicii Moldova în Franța.
Oleg Serebrian este un militant federalist european, membru al Uniunii Federaliștilor Europeni. În 1997 a fondat Institutul de studii europene din Moldova, prima organizație neguvernamentală moldovenească specializată în probleme de integrare europeană. Din 1997 este membru al Consiliului Centrului Internațional de Formare Europeană, iar între 1999 și 2010 a fost președintele secției moldovenești a Mișcării Europene. Din 2013 este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
* 1970: Petru Vlah (în rusă Пётр Влах; n. 13 iulie 1970, Comrat) este un jurist și politician moldovean de etnie găgăuză, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 2010 și 2014, din partea Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM). A fost membru al Comisiei parlamentare pentru drepturile omului și relații interetnice* 1972: Gabriela Firea (născută Gabriela Vrânceanu, 13 iulie 1972, Bacău) este om politic, membru al Partidului Social Democrat, aleasă Primar general al Municipiului București la alegerile din 5 iunie 2016.[1] În cariera sa politică a mai ocupat și alte funcții: consilier pentru relații publice și imagine a premierului Mugur Isărescu (ianuarie 1999), purtător de cuvânt și Secretar de Stat, șef al Departamentului pentru Comunicare din cadrul Guvernului Mugur Isărescu (februarie-decembrie 1999)
* 1972: Sean Michael Waltman (n. 13 iulie 1972) este un wrestler american, cunoscut mai ales pentru evoluțiile sale din federațiile World Wrestling Federation (sub numele de ring de 1-2-3 Kid), World Championship Wrestling (sub numele de ring de Syxx) și Total Nonstop Action Wrestling (sub numele de ring Syxx-Pac)
* 1973: Daniel Peter "Danny" Williams (n. 13 iulie 1973) este un boxer profesionist britanic. Un veteran al sportului din 1995, a deținut titlu britanic de două ori între 2000 și 2010, iar titlul de greutate a Commonwealth-ului de două ori între 1999 și 2006.
* 1974: Florinel Cristi Mirea (n. 13 iulie 1974, București, România) este un fost fundaș român de fotbal
Gabriela Firea s-a născut la Bacău, fiind a doua dintre cei patru copii ai familiei Vrânceanu. Mama, Veronica, era vânzătoare și tatăl muncitor necalificat, pe șantier.[4] Ea are două surori, Nela și Angelica, și un frate, Ionel.
Școala primară a făcut-o la Școala generală nr. 8 din cartierul Letea, Bacău. A absolvit Liceul Industrial nr. 1 Bacău și Facultatea de Litere a Universității din București, specializarea Științele Comunicării. A continuat cu pregătire postuniversitară și academică la Academia de Studii Economice: Mecanisme valutare și fiscale internaționale, Management bancar și bursier, precum și un curs de brokeraj. În 2010 era doctorand în economie la Academia de Studii Economice din București.[5] Ulterior, și-a înghețat programul de pregătire doctorală, pentru a se dedica responsabilităților presupuse de funcția de Primar.
Gabriela Vrânceanu s-a căsătorit în 1993 cu Răsvan Firea de la care are un băiat, Tudor Ștefan, născut în 1995. După decesul acestuia în 24 ianuarie 2010, Gabriela Firea s-a recăsătorit cu Florentin Pandele în septembrie 2010, cu care are 2 copii - David Petru (2012) și Zian Mihail (2015).
Și-a început cariera în presă în 1990, fiind reporter la săptămânalul „Pur și simplu“ din Bacău, iar apoi la cotidianul Azi din București, în perioada 1991-1992. În anii 1992-1993 a fost redactor-prezentator la Radio Contact.[6] În perioada 1993-1999 a lucrat la Televiziunea Română ca realizator de reportaje economice, în special financiar–bancare, editor–prezentator al emisiunii „Jurnal”, realizator-moderator al emisiunii „Ediție Specială” și Realizator-moderator al rubricii „Știrea Zilei”.[5][2]
Din anul 2001 a lucrat în cadrul trustului de presă Intact. A fost redactor și prezentator al emisiunii „Observator” (până în iulie 2009), precum și realizator al emisiunii „Săptămâna Financiară” la Antena 1 și al emisiunii „Știrea Zilei” la Antena 3. Din septembrie 2008 a ocupat poziția de director general al revistei Săptămâna Financiară,[7] după ce anterior fusese director editorial al publicației, de la înființarea acesteia, în martie 2005. Din iunie 2009 a preluat conducerea firmei Intact Advertising, o agenție de organizare evenimente și publicitate[8]. Este de asemenea director general al ziarului Financiarulși al revistei Felicia.[9]
Din noiembrie 2011, când Trustul Intact și-a reorganizat activitatea și revistele de business și-au încetat apariția în format tipărit, Gabriela Firea și-a încheiat activitatea în zona de publishing.
Gabriela Firea este membru al Uniunii Scriitorilor din 2002. A primit premiul pentru debut din partea Asociației Scriitorilor din București în anul 2001, pentru volumul de versuri „O altă lume”.[10]. Printre cărțile scrise de ea se numără și romanul „Trei motive”, cartea pentru copii „Țara sucită și-nvârtită”, volumul de eseuri economice „Economia de cuvinte” și volumul de eseuri social-economice „Jurnalul unui observator”.[11]
În decembrie 2009 a lansat împreună cu Simona Gherghe albumul de muzică populară Trandafiri de la Moldova
A început cariera politică în anul 1999 dar, după o scurtă perioadă, a renunțat la aceasta și a revenit în presă.
Membră a Partidului Social Democrat din august 2012, a candidat pentru un loc în Senat, în Colegiul 1 - Ilfov, la alegerile din 9 noiembrie 2012, fiind aleasă de 74,65% dintre cei care au votat. A fost membră a Comisiei pentru Cultură și Media a Senatului, vicepreședinte a Comisiei Comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru relația cu UNESCO și purtător de cuvânt a grupului senatorilor PSD.
În 24 februarie 2013, a fost aleasă în funcția de președinte al organizației județene Ilfov a PSD, iar la Congresul din 20 aprilie 2013 a fost aleasă vicepreședinte al partidului la nivel național, fiind propusă de Organizația Femeilor Social-Democrate.
Din 2014 a fost desemnată purtător de cuvânt al partidului, iar la alegerile prezindențiale din 2-16 noiembrie 2014 a îndeplinit funcția de purtător de cuvânt al candidatului PSD Victor Ponta.
La 10 februarie 2016 a fost desemnată de către Comitetul Executiv Național al PSD să coordoneze filiala București, în calitate de președinte interimar, în vederea pregătirii alegerilor locale. Pe 18 martie 2016 a fost desemnată să candideze pentru funcția de Primar general al Municipiului București, post pe care l-a câștigat în urma alegerilor din 5 iunie 2016.[13][14] Drept urmare, având în vedere postul ocupat, nu a mai candidat la alegerile legislative din 2016.
| Gabriela Firea | |
_(15194578761).jpg) |
* 1972: Sean Michael Waltman (n. 13 iulie 1972) este un wrestler american, cunoscut mai ales pentru evoluțiile sale din federațiile World Wrestling Federation (sub numele de ring de 1-2-3 Kid), World Championship Wrestling (sub numele de ring de Syxx) și Total Nonstop Action Wrestling (sub numele de ring Syxx-Pac)
* 1973: Daniel Peter "Danny" Williams (n. 13 iulie 1973) este un boxer profesionist britanic. Un veteran al sportului din 1995, a deținut titlu britanic de două ori între 2000 și 2010, iar titlul de greutate a Commonwealth-ului de două ori între 1999 și 2006.
* 1974: Florinel Cristi Mirea (n. 13 iulie 1974, București, România) este un fost fundaș român de fotbal
· 1974 - În Pescara s-a născut pilotul italian Jarno Trulli. De mic lui Jarno i-a fost parcă hărăzit să intre în sporturile cu motor de viteză, părinţii săi foarte pasionaţi de motorsport şi-au numit fiul Jarno, în memoria motociclistului finlandez Jarno Saarinen, decedat în 1973 în timpul Marelui Premiu de la Monza. Tatăl său l-a îndrumat de mic spre karting şi după ce şi-a făcut numele şi mâna în acest sport a trecut în Formula 3 în 1996, iar în 1997 a debutat în Formula 1 la Minardi. Imediat a trecut însă la Prost unde a fost foarte aproape de a câştiga prima sa cursă în Marele Premiu al Austriei, dar ghinionul l-a ţinut departe de cea mai înaltă treaptă a podiumului, motorul său explodând. A mai trecut pe la Jordan, Honda şi Renault, cu ultima echipă reuşind să obţină prima şi singura sa victorie în Formula 1. Ulterior a mai pilotat pentru Toyota, iar în prezent pilotează pentru Lotus În acest an socotelile nu i-au prea ieşit nereuşind să strângă vreun punct. Jarno Trulli este unul dintre piloţii de Formula 1 care au vizitat România, dar nu doar ca ambasador al motorsportului, ci animat de interese de afaceri.
· 1979: Craig Douglas Bellamy (n. 13 iulie, 1979 în Cardiff) este un fost fotbalist internațional galez.
* 1981: Marius Bilașco (n. 13 iulie 1981, Sighetu Marmației, Maramureș, România) este un fost fotbalist român, care a evoluat pe postul de atacant. A debutat la naționala României în data de 29 mai 2010, într-un meci amical împotriva Ucrainei.
* 1981: Marius Bilașco (n. 13 iulie 1981, Sighetu Marmației, Maramureș, România) este un fost fotbalist român, care a evoluat pe postul de atacant. A debutat la naționala României în data de 29 mai 2010, într-un meci amical împotriva Ucrainei.
· 1981: Agnes Kovacs, înotătoare maghiară
· 1983: Carmen Villalobos (n. 13 iulie 1983) este o actriță columbiană cunoscută pentru rolurile din La Tormenta, Amores de Mercado și Sin Senos no hay Paraíso. Cel mai recent rol jucat este cel din Mi Corazón Insiste… en Lola Volcán (Lola Volcán).
* 1983: Sebastian Matthias Nerz (n. 13 iulie 1983, Reutlingen, Germania) este un om politic și bioinformatician german, lider al Partidului Piraților din Germania (PIRATEN). Nerz a studiat bioinformatica la Universitatea Eberhard Karl.
* 1985: Adrian Ionescu (n. 13 iulie 1985) este un jucător de fotbal român care evoluează la clubul Farul Constanța.
| Carmen Villalobos | |
.png) |
| Sebastian Nerz | |
 |
· 1985: Francisco Guillermo Ochoa Magaña (n. 13 iulie 1985) este un fotbalist mexican care evoluează la clubul spaniol Granada CF,împrumutat de la Malaga și la echipa națională de fotbal a Mexicului, pe postul de portar.
· 1988: Steven R.McQueen (n. 13 iulie 1988 în Los Angeles, California) este un actor american, cel mai notabil datorită rolului Jeremy Gilbert din serialul The Vampire Diaries.
Steven s-a născut în Los Angeles, California. Este nepotul actorului Steve McQueen. Are 2 surori și un frate.
A jucat în filme ca: Minutemen, Piranha 3D și seriale unde are roluri episodice: Threshold, Everwood, Numb3rs, Without a Trace, CSI: Miamiși The Vampire Diaries
În 2010 s-a întîlnit cu Candice Accola,partenera sa de filmări ai serialului The Vampire Diaries.În momentul prezent se întâlnește cuOlivia Pickren
Steven s-a născut în Los Angeles, California. Este nepotul actorului Steve McQueen. Are 2 surori și un frate.
A jucat în filme ca: Minutemen, Piranha 3D și seriale unde are roluri episodice: Threshold, Everwood, Numb3rs, Without a Trace, CSI: Miamiși The Vampire Diaries
În 2010 s-a întîlnit cu Candice Accola,partenera sa de filmări ai serialului The Vampire Diaries.În momentul prezent se întâlnește cuOlivia Pickren
| Steven R. McQueen | |
 |
· 1989: Sayumi Michishige (n. , Yamaguchi, Japonia) este o artistă solo de pop japonez, un fost membru al trupei Morning Musumeîntre ani 2003 și 2014. A devenit liderul trupei, după plecarea lui Risa Niigaki între anii 2012 și 2014. A absolvit Morning Musume pe 26 noiembrie 2014, în prezent ea este de asemenea, o artistă solo.
* 1989: Eugen Slivca (n. 13 iulie 1989)[1] este un fotbalist moldovean care evoluează pe postul de mijlocaș la clubul FC Milsami Orhei în Divizia Națională.
| Sayumi Michishige | |
 |
* 1989: Eugen Slivca (n. 13 iulie 1989)[1] este un fotbalist moldovean care evoluează pe postul de mijlocaș la clubul FC Milsami Orhei în Divizia Națională.
· 1989: Kristina Kristiansen (n. 13 iulie 1989, în Høje-Taastrup)[2] este o handbalistă din Danemarca ce joacă pentru clubul Nykøbing Falster Håndboldklub și echipa națională a Danemarcei pe postul de coordonator de joc.
* 1990: Andreea Ștefania Lipară (n. Dincu, pe 13 iulie 1990, în Constanța)[3] este o handbalistă română care joacă pentru CS Minaur Baia Mare
* 1990: Andreea Ștefania Lipară (n. Dincu, pe 13 iulie 1990, în Constanța)[3] este o handbalistă română care joacă pentru CS Minaur Baia Mare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu