2. /21 IULIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

• 1425 - A murit împăratul bizantin Manuel al II-lea Paleologul (n.1350).

  

  Manuel al II-lea al Paleologul- foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Manuel al II-lea al Bizanţului (greacă: Μανουήλ Β΄ Παλαιολόγος, Manouēl II Palaiologos) (n. 27 iunie 1350 – 21 iulie 1425) a fost un împărat bizantin din 1391 până în 1425. Fiul mijlociu al lui Ioan al V-lea Paleologul s-a încoronat în primăvara anului 1391. Noul împărat era un duşman neîmpăcat al turcilor. Încă pe atunci era despotul Thessalonicului, el plănuia să ridice o răscoală împotriva sultanului şi numai pericolul unei expediţii a lui Murad I l-a silit pe viteazul despot să înceteze pregătirea pentru rebeliune. Sultanul, văzând în Manuel un duşman, a insistat, la început, ca drepturile de moştenitor să fie transmise fratelui acestuia, Andronic al IV-lea Paleologul (1381), apoi însă a poruncit ca anume Manuel să fie cel care va conduce detaşamentele greceşti, trimise în Asia Mică în ajutorul turcilor, conform obligaţiei de vasalitate a Bizanţului.

•  1719: Marie Louise Élisabeth d'Orléans, Ducesă de Berry (20 august 1695 – 21 iulie 1719) a fost membră a Casei de Orléans și prințesă de sânge. După căsătoria cu vărul ei, ducele de Berry, a devenit petite-fille de France.  
  Marie Louise Élisabeth d'Orléans s-a născut la Palatul Versailles. A fost cel mai mare copil supraviețuitor al Ducelui de Chartres, viitorul Duce de Orléans și Regent al Franței, și a soției lui Françoise-Marie de Bourbon, fiica recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei lui, Madame de Montespan.
  Mademoiselle de Valois, sora sa mai mare, murise cu un an mai înainte de nașterea Louisei Élisabeth, care a primit titlul de Mademoiselle d'Orléans. După căsătorie titlul a fost acordat surorii sale mai mici Louise Adélaïde d'Orléans. Frații ei erau:
  • Mademoiselle de Valois (17 decembrie 1693 – 17 octombrie 1694)
  • Louise Adélaïde d'Orléans, (13 august 1698 – 10 februarie 1743)
  • Charlotte Aglaé d'Orléans, Ducesă de Modena și Reggio (20 octombrie 1700 – 19 ianuarie 1761
  • Louis d'Orléans, Duce de Chartres, mai târziu Duce de Orléans (4 august 1703 – 4 februarie 1752)
  • Louise Élisabeth d'Orléans, regină a Spaniei (11 decembrie 1709 – 16 iunie 1742)
  • Philippine Élisabeth d'Orléans, Mademoiselle de Beaujolais (18 decembrie 1714 – 21 mai 1734)
  • Louise Diane d'Orléans, Prințesă Conti (27 iunie 1716 – 26 septembrie 1736).
  A fost botezată la Saint-Cloud la 29 iulie 1696^[1].
  Louise Élisabeth a crescut la Palatul Regal, reședința pariziană a familiei Orléans, care, în momentul căsătoriei părinților ei a fost dăruit de Ludovic al XIV-lea Ducelui și Ducesei de Orléans, părinții Ducelui de Chartres. La vârsta de șase ani, după ce s-a vindecat de o boală aproape fatală, a devenit apropiată de tatăl ei, care a îngrijit-o zi și noapte pentru a o salva,^[2], și a rămas fiica iubită și favorită până la moartea timpurie a lui Louise Élisabeth.
  la vârsta de zece ani, Louise Élisabeth, s-a îmbolnăvit de variolă iar bunica paternă, Elisabeth Charlotte, Prințesă Palatină, a scris în memoriile sale că probabil Mademoiselle d'Orléans va muri peste șase ore.^[3] La o perioadă de timp după vindecare, a avut onoarea de a lua masa cu regele (bunicul matern), un privilegiu rezervat pentru Copiii și nepoții Franței. Se spune că acest lucru a crescut nivelul de animozitate dintre familiile înrudite Orléans și Condé.  
  Charles al Franței, soțul ei
  Discuția căsătoriei Louisei Élisabeth a apărut când verișoara sa, frumoasei Louise Élisabeth de Bourbon, fiica Ducesei de Bourbon, i s-a sugerat că ar putea fi soția lui Charles al Franței, Duce de Berry, al treilea și cel mai mic fiu al Marelui Delfin (singurul fiu legitim al regelui Ludovic al XIV-lea) și a soției lui, Ducesa Maria Anna de Bavaria. Mamele Louisei Élisabeth d'Orléans și Louise Élisabeth de Bourbon erau surori, ambele fiind fiice ale lui Ludovic al XIV-lea și a metresei lui, Madame de Montespan, și rivale timp de ani de zile.
  S-a decis, cu ajutorul Mariei Adélaïde, Ducesă de Burgundia, viitoarea ei cumnată, că Louise Élisabeth se va căsători cu Ducele de Berry.
  Dispensa papală a sosit pe 5 iar căsătoria a avut loc la 6 iulie 1710 la Palatul Versailles. Episcopul care a oficiat căsătoria a fost cardinalul de Janson. Ca o ironie, Mademoiselle de Bourbon a avut onoarea să poarte trena Madame de Berry. Banchetul care a urmat ceremoniei a fost găzduit de către Ducesa de Burgundia și a fost urmat de festivități pentru membrii Curții. Devenind nepoată a Franței, Louise Élisabeth avea dreptul la propria ei curte, un privilegiu de care nu se bucura ca prințesă de sânge. Poziția de doamnă de onoare a fost acordată Mariei Gabrielle de Durfort de Lorges, soția Ducelui de Saint-Simon, în timp ce vara sa primară Marie Anne de Bourbon a devenit domnișoară de onoare, post din care mai târziu Marie Anne a demisionat din cauza naturii nestăpânite a verișoarei ei.
  La început căsătoria a fost una fericită, însă curând, cuplul a început să se certe în public, spre disperarea bunicului Ludovic al XIV-lea. În iulie 1711, tânăra ducesă a născut primul ei copil, o fată, la Palatul Fontainebleau. Fiica a trăit numai două zile iar de moartea ei a fost acuzat regele care a determinat-o pe Louise Élisabeth să călătorească cu Curtea la Fontainebleau în ciuda sfaturilor medicilor să stea la Versailles sau la Palatul Regal din cauza sarcinii avansate. Louise Élisabeth aproape că și-a pierdut viața^[4] însă ducesa și-a revenit repede.
  La 26 martie 1713, la Versailles, Ducesa de Berry a născut un fiu, care a primit titlul de Duce de Alençon. După câteva atacuri severe și convulsii, copilul a murit la Versailles la 16 iunie.  
  La 5 mai 1714, soțul ei a murit de răni provocate într-un accident de vânătoare. La 16 iunie 1714, la șapte săptămâni după moartea soțului ei, a născut la Versailles o fiică care a murit ziua următoare. Moartea Ducelui de Berry l-a determinat pe Ludovic al XIV-lea, care nu dorea ca regența să fie controlată de tatăl acestuia Filip d'Orléans, să mărească puterea fiilor lui nelegitimi Louis Auguste, Duce de Maine și Louis Alexandre, Conte de Toulouse, făcându-i prinți de sânge, deci punându-i în linia de succesiune la tron. Cu toate acestea, la o săptămână după moartea regelui în 1715, Parlamentul din Paris l-a confirmat pe Filip al II-lea de Orléans ca regent pentru minorul de cinci ani, Ludovic al XV-lea.
  În timpul regenței, Louise Élisabeth a primit un venit anual de 600.000 de livre. În plus față de reședințele Orléans, i-a fost dat spre folosință Castelul Meudon după ce a dat înapoi coroanei Castelul d'Amboise, care a fost reședința oficială din provincie a Ducelui de Berry .
  Sănătatea ei s-a deteriorat după ce a născut o fată care a murit în martie 1719. Tatăl copilului era Sicaire Antonin Armand Auguste Nicolas d'Aydie, cu care s-a măritat în secret. A murit la 21 iulie 1719 la vârsta de 23 de ani.
  Luni 24 iulie 1719 a fost înmormântată la biserica Saint-Denis.^[5]. Funerariile au fost organizate de Saint-Simon.^[6].
  În timpul vieții, Louise Élisabeth și-a câștigat reputația de înclinație spre scandal. Ca o ironie, următoarea ducesă de Berry, Prințesa Caroline Ferdinande a celor Două Sicilii, a fost de asemenea cunoscută pentru comportamentul scandalos.   

  Louise Élisabeth
  Ducesă de Berry
  Louise Élisabeth, Ducesă de Berry, de Pierre Gobert, 1710
  Date personale
  Nume la naștere	Marie Louise Élisabeth d'Orléans
  Născută	20 august 1695 Palatul Versailles, Franța
  Decedată	21 iulie 1719 (23 de ani) Castelul Muette, Franța
  Înmormântată	24 iulie 1719 Biserica Saint Denis, Franța
  Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
  Părinți	Filip al II-lea, Duce de Orléans Françoise-Marie de Bourbon
  Frați și surori	Louis d'Orléans, Duce de Orléans Louise Elisabeth de Orléans Louise Adélaïde de Orléans Philippine Élisabeth de Orléans Louise Diane de Orléans Charlotte Aglaé de Orléans Angélique de Froissy[*]
  Căsătorită cu	Charles al Franței, Duce de Berry
  Copii	Charles d'Alençon Marie Louise Élisabeth d'Alençon
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce prințesă
  Familie nobiliară	Fourth House of Orleans[*

• 1862: Prințul Carl Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach (30 mai 1792 – 21 iulie 1862)^[2] a fost lider militar care, în 1815, după Congresul de la Viena a devenit colonel al unui regiment în serviciul regelui Țărilor de Jos.^[3] A luptat în Bătălia de la Quatre Bras și Bătălia de la Waterloounde a comandat Brigada a 2-a a Diviziei a 2-a olandeze. 

  Prințul Bernhard

  Date personale Nume la naștere Carl Bernhard Născut 30 mai 1792 Weimar Decedat 21 iulie 1862 (70 de ani) Schloss Belvedere, Weimar Părinți Karl August, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach Louisa de Hesse-Darmstadt  Frați și surori Karoline Luise Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach Karl von Heygendorff[*]  Căsătorit cu Prințesa Ida de Saxa-Meiningen Copii Prințesa Luise Wilhelmine Prințul Wilhelm Carl Prințesa Amalie Auguste Prințul Edward Prințul Hermann Prințul Frederick Gustav Prințesa Anna Amalia, Prințesă Henry a Țărilor de Jos[1] Cetățenie  Țările de Jos  Germania  Ocupație matematician personal militar[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Saxa-Weimar-Eisenach

  * 1906: Ivan L'vovici Blok (în rusă Иван Львович Блок; n. 1858 – d. 1906) a fost un om de stat rus, viceguvernator al guberniilor Basarabia și Ufa, ulterior, guvernator al guberniilor Grodno și Samara. A fost unchiul celebrului poet rus Aleksandr Blok. În anii 1870, Ivan a locuit cu părinții săi în Sankt Petersburg, în apropiere de Podul Palatului.
  Și-a început cariera de funcționar public la 16 mai 1880, în următorii 10 ani, însă, nu se cunoaște cu exactitate unde a activat. Începând cu 25 iunie 1891 a servit în calitate de președinte al congresului ținutului Ekaterinburg.
  Pe 13 iulie 1902 a devenit viceguvernator al guberniei Ufa. După Ufa, a devenit viceguvernator al Basarabiei. La 4 iunie 1905, Blok a devenit guvernator al guberniei Grodno, ulterior a fost numit guvernator al guberniei Samara, fiind numit la ordinul ministrului de interne P. Durnov.
  Situația din Samara era extrem de dificilă în acea perioadă. Blok a suprimat puternic activitățile anti-guvernamentale, antagonizând astfel, liberalii din Samara. De asemenea, a demis șeful gubernatorial al jandarmilor, generalul-maior Karataev, a organizat numeroase arestări, suprimând puternic acțiunea revoluționară și chiar a participat la pacificarea revoltelor țărănești.
  A fost căsătorit cu Maria Mitrofanovna (născută Orlova), cu care a avut doi fii și patru fiice. Cea mai mare, Antonina, născută în 1882, Ludmila, născută în 1884, Ariadna, în 1885 și Olga, în 1890. Fiul cel mare, Ivan, s-a născut în 1893 (după moartea tragică a tatălui său, s-a sinucis, împușcându-se în școală la vârsta de 15 ani). Cel mai tânăr fiu, Liovușka, după pierderea dublă, a început să se bâlbâie, astfel încât a absolvit școala. 
  Ivan Blok a decedat ca urmare a unui atentat săvârșit la 21 iulie 1906. Atunci, atacatorul Gregori Frolov a aruncat o bombă în guvernatorul Blok, iar victima a fost practic ruptă în bucăți. Ucigașul Frolov a fost capturat rapid. Ulterior, au fost înmormântate doar rămășițele corpului, în locul capului a fost plasată o minge de bumbac (imagine), iar un picior nu a putut fi refăcut. Procesiunea a mărșăluit de la casa guvernatorului la catedrală, unde au avut loc funeraliile (în prezent piața Ciubîșev din Samara). 

  Ivan Blok

  Date personale Nume la naștere Иван Львович Блок Născut (2 februarie) 1858 Sankt Peterburg, Imperiul Rus Decedat 21 iulie 1906 Samara, Imperiul Rus Cauza decesului omor  Cetățenie  Imperiul Rus  Ocupație politician  Guvernator al guberniei Samara În funcție 3 februarie – 21 iulie 1906 Precedat de Nikolai Rodionov Succedat de Vladimir Iakunin Guvernator al guberniei Grodno În funcție 19 septembrie 1905 – 3 februarie 1906 Precedat de Mihail Osorghin Succedat de Vladimir Kister Al 18-lea viceguvernator al guberniei Basarabia În funcție 4 iulie 1903 – 19 septembrie 1905 Precedat de Vasili Ustrugov Succedat de Serghei Tatișcev Viceguvernator al guberniei Ufa În funcție 13 iulie 1902 – 4 iulie 1903 Precedat de Nikolai Bulîciov Succedat de Nikolai Bogdanovici Alma mater Imperial School of Jurisprudence[

• 1907: Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838,^[1][2][3] Pitaru, Potlogi, Dâmbovița, România – d. 21 iulie 1907,^[1][2][3] Câmpina, România) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.
  La vârsta de doar zece ani, Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul lui Anton Chladek pentru o perioadă de doi ani. Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de către maestrul său și a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier. Aceeași manieră poate să fie văzută și în lucrările de factură târzie în care artistul a ajuns la perfecțiuni ale genului. El a folosit în toate acestea stilul retoric și primitiv al primilor pictori de șevalet, încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care era promovat de noile școli de pictură bisericească care apăruseră în Țara Românească.
  Realizările din domeniul picturii religioase sunt: icoanele și prăznicarele de la biserica din Băicoi, icoanele de la Mănăstirea Căldărușani, icoana Sfântului Spiridon de la biserica Alexa din București, picturile murale de la Mănăstirea Zamfira, picturile de la Mănăstirea Agapia și de la biserica din Puchenii Mari. Grigorescu a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând drumul înaintașilor săi în această direcție. Practic, până la vârsta de douăzeci de ani, el l-a depășit pe Anton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al XIX-lea în România. Cele mai reprezentative lucrări care au rămas din prima perioadă de creație a artistului sunt icoana de la biserica Alexa, icoana realizată pentru catapeteasma de la Căldărușani intitulată Isus și femeia Samarineană, cele opt icoane împărătești de la Zamfira, Epitaful și praporul de la Zamfira și picturile murale de la Agapia.
  Ca urmare a activității sale de la Agapia, Nicolae Grigorescu a fost remarcat de către politicianul Mihail Kogălniceanu. Astfel, a beneficiat de o bursă de studii pentru cinci ani de zile la Parisîncepând din toamna anului 1861. După analizele controversate ale biografilor săi, s-a înscris la École nationale supérieure des beaux-arts. Într-o epocă de plină efervescență în căutarea unor noi căi de primenire a expresiei, artistul s-a alăturat pictorilor de la Barbizon și a urmat calea realismului și mai apoi a impresionismului. Urmându-și vocația de peisagist, el a fost mai atras decât de orice altceva, de Barbizon, satul care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare a lui Jean-François Millet, Gustave Courbet și a lui Théodore Rousseau, promotori ai realismului care s-au stabilit chiar aici. Emblematici pentru această perioadă efervescentă a Barbizonului au mai fost și pictorii precursori ai impresionismuluiJean-Baptiste Camille Corot și Charles-François Daubigny ca și mulți alții care au făcut celebră Școala de la Barbizon.
  A participat la Războiul de Independență (1877-1878) împreună cu Sava Henția, Carol Popp de Szathmári și G.D. Mirea. A însoțit armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, care au stat la baza unor mari compoziții.
  Din 1879 până în 1890, a lucrat îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, a deschis mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. Din anul 1890, s-a stabilit la Câmpina și s-a dedicat cu preponderență subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, a pictat portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899, a devenit membru de onoare al Academiei Române. Nicolae Grigorescu s-a născut în ziua de 15 mai 1838 în satul Pitaru din Județul Dâmbovița, în familia lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu.^[4] El al fost cel de al șaselea copil din cei șapte pe care familia s-a străduit cu greu să-i întrețină.^[4] Dintre cei șapte copii ai lui Ion Grigorescu există date documentare doar pentru patru: Nicolae pictorul, Gheorghe zugravul de biserici, Elena croitoreasă și Maria cea mai vârstnică dintre ei.^[5] Sora pictorului Maria Ghigorț s-a măritat în anul 1844 la doar 13 ani și a murit destul de tânără.^[5] Ea apare într-o fotografie (W.W. Ollenteit, București) din jurul anului 1860 alături de soțul ei. Nicolae Grigorescu a realizat un portret al acesteia care o înfățișează cosând, așezată pe o sofa. Tabloul se află astăzi la Biblioteca Academiei Române,^[5] Direcția de stampe.^[6]
  Elena s-ar fi născut în anul 1831 și era mai vârstnică decât Gheorghe, ea fiind menționată documentar pentru prima oară ca garant (chezaș) într-un contract încheiat cu Anton Chladek.^[7] Elena s-a măritat cu Filionescu, un funcționar de primărie, cu care a avut o fată Alexandrina Filionescu. De aceasta s-a ocupat Nicolae oferindu-i educație și accesul la studii la Universitatea de Litere de la Paris. După studiile pe care le-a făcut în capitala Franței, Alexandrina s-a întors la București și a deschis un renumit pension de fete în acele vremuri. Grigorescu i-a pictat, de altfel, și un foarte frumos portret.
  Gheorghe era mai tânăr decât Elena, el a murit cu șase ani mai înaintea ei, în data de 31 august 1912.^[8] El s-a născut prin anul 1835 și și-a făcut ucenicia de zugrav de biserici în atelierul lui Anton Chladek.^[9] La vârsta de 16 ani a fost destul de avansat în meșteșugul picturii, drept pentru care a încheiat un contract pentru zugrăvirea unei biserici, dar cu o remunerație destul de modestă. Gheorghe l-a ajutat pe Nicolae la executarea picturilor murale de la Mănăstirea Zamfira^[10] în anul 1856 - 1857 și la Mănăstirea Agapia^[11] în anul 1860.^[12] Mai târziu, Gheorghe a intrat în rutina execuției de icoane.^[12] Sporadic a mai realizat copii după ilustrate și a încercat să facă portrete, dorind să-l urmeze pe Nicolae pe tărâmul picturii.^[12] Pictura lui a rămas la stadiul de diletant și ca un mijloc de a câștiga suplimentar mici sume de bani.^[12]
  • 

    Gheorghe
       
  • 

    Elena Grigorescu
       
  • 

    Maria cu soțul
       
  • 

    Maria cosând
       
  • 

    Gheorghe Grigorescu
  Tatăl lui Nicolae a fost după unii biografi notar în sat și mai apoi îngrijitor al conacului boieresc a lui Filip Lenș^[13] și după alții un fel de administrator.^[14] Mama Ruxandra, în opinia lui George Oprescu, s-ar fi îndeletnicit cu croitoria,^[15]
  Familia Grigorescu a locuit la conacul moșiei lui Filip Lenș^[14] (cel care a construit Casa Vernescu din București) care se afla în satul Strâmbeanu, pe malul pârâului Șuța ce se varsă în apropiere în râul Răstoaca.^[4] Ion Grigorescu a murit în anul 1843 și ca urmare, soția sa Ruxandra împreună cu copiii s-au mutat la București în grădina lui Filip Lenș din Clopotari, acolo unde astăzi ființează un spital pentru copii.^[13] După un timp familia Grigorescu s-a mutat la o rudă de-a lor, la Popa Volbură din mahalaua Cărămidarilor, unde au dus o viață simplă, mulțumindu-se cu puțin.^[16]
  Așa cum Gheorghe (Ghiță) muncea la atelierul pictorului Anton Chladek, așa și Nicolae (Nicu) a intrat ca ucenic la acest atelier de zugrăvit.^[16] Din precizările pe care Virgil Cioflec le-a făcut despre această perioadă de ucenicie, a rezultat că Nicolae a fost pe la mai mulți meșteri zugravi până să ajungă la Chladek, la Gheorghe Puiu din Olari, mai apoi la fratele acestuia Dragomir și mai apoi la Naie Pantelimonescu care era un pictor de biserici renumit.^[16] Cu timpul, Nicolae a rămas singurul susținător al familiei, elocventă în acest sens fiind mărturisirea lui din anul 1856 în care a spus că ... este împovărat de îngrijirea de existență a unei mame văduve și [a unei] sore mai mică decât mine În anul 1848, la vârsta de doar zece ani,^[18] Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul lui Anton Chladek.^[19][16] Anton Chladek era un foarte bun portretist, un bun miniaturist, vorbea mai multe limbi și și-a făcut o clientelă importantă printre familiile boierești, intelectuali sau printre negustorii importanți ai vremii.^[20]
  

  Nicolae Grigorescu, supranumit Nicu zugravul, și cele mai importante biserici unde a pictat: Căldărușani, Zamfira și Agapia
  

  Anton Chladek - autoportret, miniatură pe fildeș
  În anul 1856 a executat picturile murale de la biserica din Baloteasca și în anul următor pe cele de la biserica din Budești.^[20] La Baloteasca a pictat împreună cu Gheorghe Grigorescu, fratele său.^[21] Familia Grigorescu locuind în mahalaua Cărămidarilor, era în proximitatea grădinii cu duzi a lui Chladek și renumele iconarului a fost un motiv suficient pentru a se explica atracția pe care Gheorghe și mai apoi Nicolae Grigorescu au avut-o pentru profesia de zugrav.^[22] Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de către maestrul său, el a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier.^[22] Aceeași manieră poate să fie văzută și în lucrările de factură târzie în care Nicolae a ajuns la perfecțiuni ale genului, exemplu stând icoanele împărătești de la Mănăstirea Agapia.^[22]
  După doi ani de ucenicie, Nicolae Grigorescu a părăsit atelierul lui Anton Chladek și a început să confecționeze acasă iconițe pe care mai apoi le vindea pe la târguri.^[23] După doi ani petrecuți cu meșterul iconar, Nicolae era pregătit pentru a-și susține traiul său și al familiei sale. ^[21] Cum, competiția pe piața vânzărilor de icoane era destul de importantă, începând din anul 1850, Nicolae Grigorescu a avut de luptat cu zugravi în vârstă și cu o lungă experiență, meșteșug și abilități comerciale. ^[21] Așa se poate explica că la o vârstă destul de fragedă, Nicolae a cunoscut și a și legat asociații în vederea realizării de icoane sau chiar de picturi murale. ^[21] Edificatoare în acest sens este activitatea pe care a întreprins-o la biserica din Băicoi, Grigorescu semnând în anul 1853 înaintea ajutorului său Niță Pârâiescu. ^[21] Astfel, icoanele de la biserica din Băicoi care sunt datate ca fiind cele mai vechi lucrări ale lui Nicolae Grigorescu, sunt exemple de opere ce denotă o experiență apreciabilă, chiar uimitoare pentru o asemenea vârstă fragedă a autorului lor. ^[21] Mai târziu, la Mănăstirea Zamfira și mai apoi la Mănăstirea Agapia, numele colaboratorilor cu care a lucrat nici măcar nu apar în contractele întocmite în vederea executării picturilor murale. ^[21]
  • Icoanele pictate de Nicolae Grigorescu la biserica din Băicoi (1853)
  • 

    Evanghelistul Matei
       
  • 

    Bunavestire
       
  • 

    Moartea Fecioarei Maria
       
  • 

    Sfinții Ilie, Sava și Pantelimon
       
  • 

    Sfântul Gheorghe
       
  • 

    Sfinții Constantin și Elena
  Unii biografi ai lui Grigorescu în analizele pe care le-au făcut asupra vieții acestuia, au aflat despre alți zugravi care l-au ajutat pe artist. ^[21] Ținând cont de diferența mare de vârstă dintre aceștia și Nicolae, biografii au tras concluzia că acești meșteri i-au fost lui Nicolae nu numai șefi de echipă, ci chiar profesori în meșteșugul zugrăvitului religios. ^[21] Istoricul George Oprescu a considerat acele analize ca fiind neconforme cu argumenția pe care acesta a adus-o: ei nu „...s-au întrebat în afară de orice considerație ce ar mai fi putut învăța tânărul artist de la meșteri hotărât inferiori lui Chladek”?^[21]Din analiza lui Oprescu asupra puținelor icoane, dintre cele mai vechi care au rămas de la Chladek și anume Christos împărat și Fecioară cu pruncul, rezultă că stilul de execuție a urmat metodologia miniaturilor pe care acesta le-a realizat. ^[24] Modul de a înfățișa îndeosebi în stil catolic, icoanele diferă flagrant de icoanele care au rămas din perioada de început a lui Grigorescu.^[24] Astfel, concluzia lui Oprescu a fost că Chladek miniaturistul și nu zugravul de icoane a avut o influență binefăcătoare asupra lui Nicolae Grigorescu. ^[25]
  • Icoanele pictate de Nicolae Grigorescu la Mănăstirea Căldărușani (1854 - 1855)
  • 

    Isus învățător
       
  • 

    Sfinții Constantin și Elena
       
  • 

    Încoronarea Fecioarei Maria
       
  • 

    Isus și femeia Samarineană
       
  • 

    Sfinții Gheorghe și Dimitrie
     
  • 

    Sfântul Ștefan
       
  • 

    Isus învățător
  O lungă perioadă, Grigorescu a fost preocupat de problemele tehnice necesare desfășurării meșteșugului zugrăvelii.^[25] El a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând, desigur, drumul înaintașilor săi în această direcție.^[25] A încercat și soluții proprii conforme spiritului său de artist, dar fără a se îndepărta de gustul publicului care era cantonat în percepțiile de natură istorică asupra unor astfel de tematici.^[25] Rezultatul nu a zăbovit să apară, și din melanjul uneori contradictoriu a acestor tendințe pe care le-a abordat, reiese că din anul 1853, el a reușit să depășească tot ce au știut să facă toți zugravii de dinainte-a sa.^[25] Practic, el l-a depășit pe Aton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al XIX-lea în România.^[25]
  

  Maica Domnului cu pruncul (1860 - 1861) - de la Puchenii Mari
  

  Sfântul Spiridon (1856 - 1857) - foto a/n - la Biserica Alexa din București
  Se poate constata într-un mod de o evidență definitorie că operele de natură religioasă executate în perioada de început a celui care a fost supranumit în acea epocă ca fiind „Nicu zugravul”, nu pot fi alăturate lucrărilor realizate în producția iconarilor de rând, contemporanii lui mai tineri sau mai vârstnici.^[25] Niță Pârâiescu de la Băicoi, de exemplu, nu mai este cunoscut cu nicio lucrare pe care ar fi realizat-o.^[25] Colaborator la Băicoi fiind cu Nicolae, nu se poate deduce care ar fi contribuția lui în realizarea icoanei Sfântului Gheorghe, la care prima semnătură aparține lui Grigorescu.^[25] Însă, la alți zugravi cu care a colaborat se pot face comparații edificatoare.^[26]
  În momentul în care Nicolae Grigorescu a început să execute gravuri după operele marilor maeștrii din Apusul Europei pentru realizarea compozițiilor sale de natură religioasă, el a înțeles că se impunea cu necesitate să urmeze studii de pictură serioase, așa cum predecesorii săi Iscovescu, Rosenthal sau Negulici le-au făcut prin atelierele din străinătate.^[27] Nu începuse încă să picteze la Mănăstirea Zamfira, dar făcuse deja icoanele de la biserica din Băicoi sau de la Mănăstirea Căldărușani și a terminat prima lui icoană remarcabilă comandată de corporația băcăuanilor în data de 25 februarie 1856, Sfântul Spiridon.^[27] În ziua de 5 ianuarie 1856, Grigorescu s-a adresat domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei cu rugămintea de a primi un sprijin pentru a face studii în străinătate.^[27] Petiția sa, așa numita jalbă, a fost însoțită de o pictură, intitulată Mihai scăpând stindardul (vezi Nota H - Mihai scăpând stindardul), cu tematică istorică inspirată din cunoscuta baladă a lui Dimitrie Bolintineanu.^[27] Este de amintit că versurile poetului Bolintineanu au fost o sursă de inspirație în acea epocă pentru mai multe compoziții pe care artiștii români le-au realizat în acele vremuri.^[27] Tabloul trimis de Grigorescu domnitorului este astăzi dispărut și critica de artă a considerat că el nu era cu mult mai diferit în concepție și stil decât operele similare ale altor artiști contemporani lui, cum ar fi de exemplu Constantin Lecca.^[27]
  Din petiția pe care a semnat-o nu se înțelege foarte clar ce anume dorea acesta de la domnitor. Acesta din urmă a plecat în decizia pe care a luat-o de la afirmația lui Grigorescu că nu a urmat o școală secundară în domeniu.^[27] Domnitorul a trimis tabloul la Eforia Școalelor și a precizat că petentul trebuie ajutat să învețe o limbă străină și să-și completeze „învățăturile regulate ale picturii” și de abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate.^[27] Eforia a trimis în data de 24 ianuarie 1856 o adresă la Colegiul Sfântul Sava, profesorilor Antonin Roques,^[28] Constantin Lecca și Limburg prin care cerea acestora să se conformeze dispozițiilor domnitorului și să-l primească pe Nicolae Grigorescu la cursuri: „... având în vighere îngrijitoare asupră-i spre a face progresul cel mai posibil, atât pentru învățătura limbei franceze și germane, cât și în studiul de arta picturii, pentru care se zice a avea predilecție”.^[27] Se pare că artistul ar fi primit pentru tablou suma de 100 de galbeni de la prințul Știrbei.^[29]
  • Icoanele împărătești de la Mănăstirea Zamfira (1856 - 1857)
  • 

    Sfântul Nicolae
       
  • 

    Ioan Botezătorul
       
  • 

    Arhanghelul Mihail
       
  • 

    Fecioara cu Isus în brațe
       
  • 

    Isus ca împărat
       
  • 

    Arhanghelul Gavril
       
  • 

    Înălțarea
     
  • 

    Sfântul Nifon
  • Icoanele aflate sub icoanele împărătești de la Mănăstirea Zamfira (1856 - 1857)
  • 

    Ajutați wikipedia și găsiți numele picturilor - (?)
       
  • 

    ... (?)
       
  • 

    ... (?)
       
  • 

    Drumul de la Betleem spre Egipt
       
  • 

    ... (?)
       
  • 

    ... (?)
     
  • 

    ... (?)
       
  • 

    Radu cel Mare și Sfântul Nifon
  Fiind ocupat cu lucrările de la Căldărușani și mai apoi cu cele de la Zamfira, se pare că Grigorescu nu ar fi beneficiat de cursurile de la Sfântul Sava.^[30] În data de 7 septembrie 1856 a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin Ploiești, aproape de Zamfira unde artistul zugrăvea biserica mănăstirii, o nouă petiție mult mai clară:^[30]

  „Dorința d-a merge în Academia de pictură din Roma spre perfecțiunea artei ce eserses mă făcu să îndrăznesc a mă prezenta înaintea măriei sale fostului domn Barbu Dimitrie Știrbei, cu o mică compoziție intitulată Scăparea stindardului de Mihai Viteazul, arătând totodată și dorința-mi d-a mă perfecționa în arta picturii: însă în loc d-a mă trimite la Roma, m-a încurajat cu o gratificație în bani, lucru ce nu doream, având de scop a lucra nu pentru bani, ci spre a fi trimes pentru perfecționare, ca să poci și eu o dată a lucra cu cele mai vii coloare vreuna din faptile strălucite ale bravilor noștri prinți”.^[30]

  

  Mihai Viteazul la Călugăreni - de Nicolae Grigorescu ~ 1857
  În continuare, Nicolae Grigorescu și-a exprimat speranța că poate acum, autoritățile îi vor ... „mijloci trimiterea în Academia Romei pe care de atât timp o visează”.^[31] Rezultatul a fost același, o apostilă adresată Eforiei Școalelor.^[30] Astfel, Grigorescu a continuat să picteze la Zamfira, de unde primea 500 de galbeni, cam dublu față de bursa anuală a unui bursier.^[30] În iulie 1857, pe la sfârșitul lucrărilor de la Zamfira, Eforia Școalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui bursier care să urmeze un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secție de grafică.^[30] Acesta, la terminarea studiilor urma să revină la București pentru a deveni profesor de desen la gimnaziul capitalei.^[30] Concursul a devenit public în ziua de 7 septembrie 1857 și urma să se desfășoare în perioada 25 - 30 septembrie. Nicolae Grigorescu s-a înscris și a participat la concurs contra lui Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare și era elevul particular al lui Gheorghe Tattarescu.^[30] Așa cum se întâmpla în uzanțele vremii, postul fusese creat special pentru Stăncescu care ceruse încă din 15 ianuarie 1857 să i se atribuie bursa rămasă liberă la revenirea lui Petre Alexandrescu în țară.^[30]
  Condițiile concursului erau special create pentru ca Stăncescu să câștige concursul.^[30] Astfel, se cereau certificate la studiile pe care fiecare candidat le făcuse până în acel moment, precum și o scrisoare de recomandare de la profesorul cu care candidații au studiat pictura.^[32] Cum, una din condiții era ca persoanele candidate să prezinte copii realizate de ei după alți autori, Stăncescu a prezentat în acest sens copii după Constantin Rosenthal^[J] și Tattarescu.^[32] Despre Grigorescu nu se știe cu ce anume s-a prezentat, poate cu Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni prin simplul fapt că acestă lucrare era de factură patriotică ca și Mihai scăpând stindardul care fusese expusă în aceeași galerie cu opere similare create de Theodor Aman (Ultima noapte a lui Mihai Viteazul) și de Carol Wallenstein de Vella (Bătălia de la Călugăreni) sau marele portret ecvestru al lui Mihai Viteazul creat de Lapary.^[32] Constantin I. Stăncescu a câștigat bursa pentru Italia și din cauza faptului că Grigorescu nu era încă pictor de șevalet, tocmai acest lucru cerându-i-se viitorului bursier.^[33] Ca urmare protectorii lui Stăncescu, nu numai că i-au acordat bursa, dar au schimbat și destinația. Au schimbat Florența - Italia, cu Paris - Franța.^[33]
  • Picturile de la Mănăstirea Agapia (1858 - 1861)
  • 
       
  • 
       
  • 
     
  • 
       
  • 
       
  • 
       
  • 
       
  • 
     
  • 
       
  • 
       
  • 
  Nicolae Grigorescu și-a dat seama cu ocazia concursului de moravurile acelor vremuri și a înțeles că nu va ajunge niciodată la studii în străinătate ca bursier al statului.^[33] Întâmplarea a fost să-l întâlnească pe călugărul Isaia Piersiceanuși stăreția Mănăstirii Agapia i-a făcut propunerea de a zugrăvi biserica.^[33] Pe când Nicolae Grigorescu picta la Agapia, unul dintre vizitatorii mănăstirii a fost Mihail Kogălniceanu, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza în acea vreme.^[34] Văzând calitatea picturilor care se realizau sub ochii săi, Kogălniceanu a hotărât ca Grigorescu să primească o bursă pentru studii în străinătate, fără să se mai organizeze vreun concurs sau să pretindă vreo diplomă de studii secundare.^[34] Ca urmare a referatului întocmit de specialistul delegat să examineze realizările de la Agapia din anul 1860, semnat de G. Schiller, prin care se menționa că „... D. Grigorescu a lucrat pentru înalte arte, lăsând în Moldova un monument unic în arta picturii”,^[35]pictorul a primit o adresă publicată în Monitorul Oficial, prin care i se aduceau elogii pentru opera de la Agapia precum și felicitări pentru școala de pictură destinată călugărițelor mănăstirii pe care a înființat-o acolo.^[34]
  Începând din data de 20 septembrie 1861, Nicolae Grigorescu putea cere o subvenție anuală pentru a urma cursuri de pictură la Paris.^[34] La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, cuantumul bursei era de 260 de galbeni și era prevăzut în bugetul Moldovei pentru anul 1862.^[34] Informațiile despre studiile pe care Nicolae Grigorescu le-a făcut la Paris sunt lapidare și pline de incertitudini. După unii biografi ai artistului, Grigorescu a lucrat câteva luni de zile în atelierul lui Sébastien Cornu,^{[43][44][45][46]} după a alții și în atelierul lui Charles Gleyre.^[45][47][46] Părerile au fost împărțite și vis-a-vis de studiile pe care pictorul român le-ar fi făcut la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris. Astfel, biograful Virgil Cioflec a opinat în anul 1925, că Nicolae Grigorescu nu ar fi urmat niciodată cursurile Academiei pariziene, deoarece din cercetările pe care le-a făcut, acesta nu apare înscris în registrele școlii franceze.^[48] Alexandru Vlahuță a pomenit doar de un concurs la care acesta ar fi participat, fără să precizeze și anul în care acesta s-a organizat. Începând din anul 1959, odată cu apariția biografiei scrisă de către Barbu Brezianu în care acesta a adus o serie de informații privind activitatea lui Grigorescu la Paris, s-a propagat în toată literatura de specialitate certitudinea că artistul ar fi urmat cursurile Academiei din Paris pe o perioadă de circa un an și jumătate, adică din toamna anului 1861, sau primăvara lui 1862, până la jumătatea anului 1863.^[49] Brezianu a adus ca surse o bogată bibliografie de autori (vezi Sursele lui Barbu Brezianu).^[50] George Oprescu în anul 1961 a menționat în monografia lui Nicolae Grigorescu aceleași informații care apar în lucrarea lui Barbu Brezianu, fără a specifica vreo sursă de documentare.^[51] (Vezi capitolul Incertitudini și controverse)
  

  Autoportret (1) - (1863)
  

  Autoportret (2) - (1863 - 1864)
  Cu certitudine, Grigorescu a ținut însă, la ascedența pe care Academia de Arte de la Paris era capabilă să i-o dea și ca urmare, în catalogul expoziției Salonului Oficial din anul 1868 de la Paris, apărea ca fiind elev al lui Sébastien Cornu.^[52] În luna noiembrie 1862, artistul a frecventat Cabinetul de stampe al Bibliotecii Naționale de la Paris, unde a făcut cercetări cu privire la stampe și reconstituiri istorice, așa cum au făcut tot în acel secol și Nicolae Bălcescu sau Theodor Aman.^[52]
  În toată perioada cât a stat la Paris, Grigorescu a executat o serie de copii după vechii maeștrii ai picturii, fapt ce indică numeroasele sale vizite la Muzeul Luvru, atât în timpul școlii cât și după aceea.^[42] Urmându-și vocația de peisagist, el a fost mai atras decât de orice altceva, de Barbizon, satul care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare a lui Jean-François Millet și a lui Théodore Rousseau, care s-au stabilit chiar aici.^[42] Emblematici pentru această perioadă efervescentă a Barbizonului au mai fost și pictorii Jean-Baptiste Camille Corot și Gustave Courbet ca și mulți alții care au făcut celebră Școala de la Barbizon.^[42]
  Pictorii romantici din prima jumătate a secolului al XIX-lea, așa cum a fost Delacroix, s-au inspirat cu precădere din sursele literare a unor contemporani de mare prestigiu.^[53] Artiștii nu au urmat calea clasicilor care au avut ca model antichitatea.^[53] Opera lui Delacroix caracterizată de lucrări de mari proporții, a făcut trimitere la Byron, Shakespeare sau Goethe, fie că este vorba de pictura în ulei, litografie sau gravură. ^[53]
  Desigur că erau destul de puțini pictorii care să aibe o cultură generală și o cultură literară atât de vastă ca acest exponent al stilului romantic.^[53] Prin comparație, Grigorescu nu era un om cult iar lecturile sale erau sporadice și alese la întâmplare.^[53] Ca urmare, motivele pe care ar fi trebuit să le aleagă din literatură nu l-au atras.^[53] Ținând cont de genul picturii pe care a abordat-o până la acest moment al vieții lui, nu se poate spune că aceasta a necesitat o documentare prea aprofundată care să-l apropie de literatură.^[53] Nici ritmul necesar unei compoziții istorice nu i se potrivea.^[53] Totuși, în această perioadă a formării ca artist, el s-a apropiat de motivul literar, dar nu din cărți, ci din legende.^[53] Ca orice român a auzit și el de legenda lui Dragoș Vodă, întemeietorul Moldovei, care a urmărit un zimbru trecând munții și astfel s-a instalat ca domnitor într-o țară nouă.^[53] Ca urmare, Nicolae Grigorescu a realizat două lucrări intitulate Dragoș și zimbrulîntre anii 1863 și 1864, aflate astăzi la Muzeul de Artă al României.
  • Lucrări realizate în perioada 1863 - 1864
  • 

    Primul atelier de la Paris
       
  • 

    Cap de bătrân
       
  • 

    Cap de bătrân
       
  • 

    Natură moartă cu lămâi
       
  • 

    Portret de bărbat
     
  • 

    Dimitrie Grecescu
  La Paris fiind, Nicolae Grigorescu a fost preocupat nu numai de motivul legendei lui Dragoș Vodă, ci și de reprezentarea sentimentului național.^[54] Ca atare, a rămas posterității o schiță dedicată Unirea Principatelor Române din anul 1859.^[54]Alexandru Vlahuță a fost cel căruia Grigorescu i-a povestit despre impresia pe care a avut-o împreună cu locuitorii de la Agapia, din mănăstire și din sat, cu privire la emoția pe care a simțit-o la auzirea veștii că Alexandru Ioan Cuza a devenit domnitorul ambelor țări. ^[54]
  Ca urmare a dragostei de țară, la Paris a simțit imboldul de a duce mai departe pornirea romantică dezvăluită cu destulă măestrie în compozițiile cu Dragoș Vodă.^[54] Astfel, și-a imaginat o compoziție pe care a intitulat-o Unirea Principatelor. Istoricii de artă au consemnat faptul că încă de pe vremea când picta la Mănăstirea Agapia, artistul ar fi realizat schițe ale unor compoziții care să înfățișeze marele eveniment istoric al unirii celor două principate.^[54] Nici una din ele nu a ajuns până în contemporaneitate.^[54] Singurul tablou care a rămas este cel realizat la Paris și care se află astăzi la Muzeul Național de Artă al României.^[54]
  Din prima perioadă a șederii artistului la Paris datează o operă inspirată din viața țăranilor din România.^[55] Prin modul de execuție, ea duce la opinia că Grigorescu a plănuit să realizeze o compoziție care să înfățișeze o horă.^[55] Prin acest studiu el a dorit să zugrăvească o imagine vie a vieții din satele de la noi. Datată în anul 1863, ea denotă o stăpânire magistrală a formulei academice ce duce implicit la un simț acut al monumentalității în desen.^[55] O astfel de abordare nu a mai fost întâlnită în arta românească până la studiile pe care Camil Ressu le-a făcut pentru cortina Teatrului Național din București.^[55]
  • Lucrări realizate de Nicolae Grigorescu în perioada 1863-1867
  • 

    Horă - studiu în ulei
       
  • 

    În atelier
       
  • 

    Unirea Principatelor
       
  • 

    Dragoș și zimbrul
  Similar studiului din anul 1863, a rămas posterității un studiu în ulei realizat în aceeași perioadă.^[55] Intitulat Horă, această lucrare a fost considerată de către unii analiști că ar fi fost realizată în perioada 1856 - 1857.^[55] Comparând studiul în ulei cu lucrări datate înainte de anul 1861, respectiv cu picturile de factură religioasă pe care le-a înfăptuit, cu pictura cu tematică istorică Mihai Viteazul la Călugăreni sau cu picturile lui Constantin Lecca, se constată în mod categoric eroarea datării ei.^[I] Prin vigoarea execuției aceste considerații denotă imposibilitatea acestor datări, mai ales ținând cont de cercetările istoricilor care au studiat perioada în care artistul a luat contact cu romantismul francez din anul 1864.^[55] Acest argument coroborat cu călătoria sa din același an în România, coagulează în mod evident eroarea datării făcute de precedenții cercetători.^[55] În plus de toate aceste analize se poate observa cu certitudine faptul că grupul de țărani din lucrarea din 1863 apare în partea stângă a studiului în ulei. Acesta din urmă este o schiță, deoarece nu a fost dusă până la căpăt.^[55] Analizând modul de aplicare a pastei, abundența sa și reprezentarea efectelor de lumină, George Oprescu a opinat că pictura are interpretări ale influențelor pe care Géricault le-a avut asupra lui. Un lucru evident care transpare din această Horă, este faptul că țăranii, prin straiele lor, sunt categoric de origine moldovenească.^[55] Cel din urmă argument certifică urmele puternice din amintirile pictorului pe care răstimpul petrecut la Agapia le-a lăsat în memoria sa. Satul Barbizon, era în acel secol o mică localitate care aparținea administrativ de Chailly. El era o mică aglomerare de case denumită Le Chemin des vaches, aliniate de-a lungul unei ulițe.^[56] Comunitatea sătească era una de pădurari, agricultori sau braconieri.^[57] Primul han din Barbizon a fost construit în anul 1822 și era denumit Hanul Ganne.^[57] Acest han a devenit după câțiva ani de la deschidere centrul de interes al pictorilor peisagiști. Félix Pigeory a făcut o descriere a acestuia:^[57]
  

  Nicolae Grigorescu

  (1863 - 1864)
  

  Pensiunea Ganne de la Barbizon - (foto.)

  „Un singur etaj deasupra parterului, fațada simplă, cu o poartă pentru căruțe, ce lăsa loc privirii spre o curte plină de bălți și de mormane de bălegar, pe care cântă din răsputeri bătrânii cocoși galici[...]. Sala de mese este totodată prăvălie, dormitor, vestibul, bucătărie [...]. O frigare respectabilă încărcată de gâște grase și pui apetisanți se învârtește pe axul său [...]. Lumea pleacă, vine, face provizii, așteaptă, râde și pălăvrăgește în acest atrium unde oricine vine obosit și îi este foame este binevenit.”^[58]

  -- Félix Pigeory^[57] în revista Revue des Beaux Arts din data de 1 august 1855

  Hangiul oferea găzduire peste noapte și îmbia cu supă, rasol, pâine și vin la discreție.^[57]Dejunul era întotdeauna pus într-un sac numit pochon, pe care Mére Ganne îl făcea pentru fiecare pictor care pleca la ședințele de plein-air.^[59] Hanul Ganne avea câteva camere la primul etaj, care aveau pereții plini de desenele artiștilor.^[60]
  Stabilimentul avea și o organizare strictă privind ora de trezire de dimineață, astfel încât toată lumea se trezea în zori, deoarece văcarul satului suna din corn pentru a aduna vacile sătenilor pentru a le duce la pășunat.^[59] Artiștii plecau imediat încărcați cu uneltele lor de peisagiști: scăunelul pliant, șevaletul, umbrela, cutia cu culori și două pânze: una pentru compoziții cu efecte matinale și una pentru efecte de seară.^[59]

  „ Pe vremea aceea de curată și profundă adorare a Frumosului, se vedeau închinătorii artei pornind de mânecate, din satul Barbizon, cu sarcina la spinare, răznindu-se, fiecare pe cărăruia lui, pe subt uriașele bolți de umbră, spre locul lui de întâlnire cu natura, în căutarea clipei eterne. Și drumeții aceia simpli, în bluză albastră de lucrător, se numeau: Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny, Courbet... Seara numai se întâlneau la o pipă și la un pahar de bere, își aveau colțul lor, masa lor știută, acolo schimbau impresii, discutau arta, aruncând uneori în tunete de glas, cu gesturi largi, gânduri proaspete, repezi, aprinse — adevărate revelații -scăpărări de acelea ce nu se găsesc prin cărți. Tânărul cu ochii scânteietori, necunoscutul ce se așeza cu respect, aproape cu teamă, într-un colțișor, la măsuța cea mai dosită, era Grigorescu. După admirația cu care se uita la înțelepții aceia, după evlavia cu care asculta fiecare vorbă, lesne s-ar fi putut vedea în străinul acela tăcut, pururea dus pe gânduri, cel mai harnic, cel mai însetat de a învăța ucenic al lor. Iată care a fost școala, și iată cine au fost — fără știrea lor — cei mai buni dascăli de la care și-a învățat Grigorescu secretele artei lui. Ziua îi vorbea natura, seara îi vorbeau tălmacii ei. Și în sufletul lui pururea în friguri, noaptea, dospeau vedenii și vorbe, și tot alte înțelesuri, și tot alte puteri izvorau în el, împinse din adâncimile necunoscute ale unei vieți ce parcă nu mai era a lui, ce de bună seamă că nu era numai a lui.”

  ---- Alexandru Vlahuță: Pictorul Nicolae Grigorescu, capitolul IV, Editura Casa Școalelor, București, 1910

  • Lucrări de gen din perioada 1863 - 1868
  • 

    Bătrână cârpind
       
  • 

    Bătrână cu gâștele
       
  • 

    Mocanul
       
  • 

    Maternitate
       
  • 

    Spălătorese la râu
     
  • 

    Paznicul de la Chailly
  Cătunul Barbizon mai avea o atracție, La Grande ferme (ferma cea mare) proprietatea lui Pére Bellor.^[61] La aceasta, artiștii puteau face picturi după țarcurile de oi care erau păzite de câini, după grajdurile pentru vaci sau după hambarele unde se depozita grâul.^[61] Astăzi, se poate vedea în Hanul Ganne care a devenit muzeu, semnele întânirilor și al discuțiilor ce au avut loc acolo.^[62] Există desene pe pereții interiori ai camerelor, pe mese sau pe dulapuri. Semnificativ pentru Grigorescu, este faptul că numele lui este olografiat între cele ale fraților Goncourt și Delacroix.^[62]
  Primii pictori cunoscuți care s-au pripășit la Barbizon, au fost frații Ledieu și din 1831 pictorul animalier și peisagist Jacques Raymond Brascassat, precum și Jean-François Millet, Jean-Baptiste Camille Corot, Rousseau și Charles Jacque, pictori care s-au și stabilit definitiv în acest cătun.^[61][63] Au mai existat, desigur, și alți pictori care frecventau cu intermitențe pădurea Fontainebleau și satul.^[63] Cei mai importanți sunt Alexandre-Gabriel Decamps, Paul Huet, Narcisse Díaz de la Peña și Charles-François Daubigny.^[63] Sub aspect stilistic toți artiștii care au frecventat Școala de la Barbizonîn perioada 1820 - 1860, s-au situat între neoclasicism și realism.^[63] Pentru prima oară, denumirea de Școala de la Barbizon a fost folosită de David Croal Thomson în cartea The Barbizon School of Painters din anul 1890.
  Pornind de la ideea că nu ar fi existat cu adevărat o școală de pictură în această așezare rurală, ci un grup eterogen de artiști foarte diferiți, care abordau stiluri felurite și mai ales erau din generații complet distincte, așa zisa școală a fost adeseori contestată.^[64] Cu toate acestea, prin fundamentarea unei concepții unitare în ce o privește, ea a rămas istoriei artelor, ca un capitol fără de care evoluția picturii de la neoclasicim, trecând prin romantism spre realism, având ca punct terminus impresionismul, nu ar fi fost posibilă.^[64] Astfel, contribuția cea mai semnificativă pe care a dus-o Școala de la Barbizon în arta plastică a fost în domeniul peisagisticii.^[64] Prin influențe picturii engleze și flamande, peisajul a ajuns să-și declare autonomia și să devină el, personajul principal al tablourilor.^[64] Peisajul a părăsit statutul de fundal al unui portret sau cel de pretext de efuziuni lirice.^[64] Oamenii înfățișați în peisaj, din acest moment nu mai aparțin basmelor sau baladelor, nu mai sunt personaje istorice sau divinități păgâne.^[64] Omul și-a luat locul în operele de artă ca element principal ce aparține realității cotidiene și nu a unor fantasmagorii.^[64]
  

  Peisaj cu turmă de oi din perioada 1863 -1866 - la Galeria de Artă Românească a Muzeului Național de Artă al României.
  Detaliile despre viața lui Grigorescu la Barbizon este plină de necunoscut și nu poate fi dedusă decât prin comparație și în legătură cu a celorlalți membri ai Școlii de la Barbizon.^[56] Viața la Barbizon era una boemă în mijlocul unor artiști care, financiar, puteau fi catalogați ca muritori de foame, ei fiind disprețuiți de public.^[56] În realitate, în perioada in care Nicolae Grigorescu a stat acolo, operele celor mai cunoscuți dintre ei se vindeau destul de bine la Salonul de la Paris și unii chiar aveau comenzi din partea clientelei.^[56]
  

  Satul Barbizon (1864-1867) - la Muzeul Zambaccian din București
  Nicolae Grigorescu a făcut trei drumuri spre România, întorcându-se acasă, în anul 1864, 1867 și 1869.^[65] În anul 1864 a trecut prin Galiția.^[65] Pe drumul spre București, prin Moldova, a făcut și o serie de studii și portrete de evrei galițieni, țigani^[66] și studii de țărani.^[65] Situația lui financiară nu se ameliorase cu toate că i se aprobase o suplimentare a bursei.^[65] În 11 august 1966, pictorul nu-și primise cei 550 de franci, așa cum rezultă dintr-o scrisoare pe care acesta o trimisese ministerului.^[67][65] Cum perioada de studii se apropia de final în anul 1866, tot într-o scrisoare adresată ministerului, Grigorescu a menționat dorința sa pentru prelungirea studiilor în Franța. Răspunsul autorităților a fost negativ, ele precizând că „... se va regula trimiterea speselor extraordinare și a banilor de drum, făcându-i-se cunoscut că nu i se mai poate acorda nici o prelungire peste termenul de 1 octombrie.”^[67][68] George Oprescu a precizat că spesele nu au mai fost plătite nici la sfârșitul toamnei și că numele artistului a dispărut din acel moment de pe lista bursierilor statului român.^[68]
  Ajuns la București, Grigorescu a făcut noi demersuri pentru prelungirea bursei și ca urmare, ministerul i-a prelungit-o dar nu pentru studii la Paris, ci în Italia. Prelungirea a fost însă condiționată de trimiterea în România de copii după mari maeștri, dar nu ale unor opere pe care el le-ar fi ales, ci unele pe care ministerul le-a comandat ca urmare a organizării Muzeului de Artă care începuse în acea perioadă.^[69]
  Nicolae Grigorescu nu a plecat din Franța și ca urmare, s-a mutat de la Barbizon la Paris, așa cum obișnuia să facă la sfârșitul fiecărei toamne. Locuia în rue de Seine nr. 59.^[70] această adresă este cea de a treia locație cunoscută în care a locuit pictorul la Paris înainte de anul 1870, după Hotel Corneille și rue du Cherche-Midi.^[68] În luna septembrie 1867 era încă în România, deoarece nu primise încă banii pentru deplasare în Italia.^[71] În scurt timp, Nicolae Grigorescu a plecat din țară, dar nu în Italia, ci în Franța la Marlotte, nu departe de Barbizon.^[72] În primăvara anului 1969 a expirat perioada de prelungire a bursei de studii și formarea sa profesională, practic, se încheiase. 
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  

• Nicolae Grigorescu
  Nicolae Grigorescu
  Date personale
  Născut	15 mai 1838[1][2][3][4][5]  Pitaru, Potlogi, Dâmbovița, România
  Decedat	21 iulie 1907 (69 de ani)[1][2][3][4]  Câmpina, România
  Părinți	Ion și Ruxandra Grigorescu
  Frați și surori	Maria, Elena, Gheorghe și încă trei
  Căsătorit cu	Maria Dáncs (?)
  Copii	Gheorghe Grigorescu
  Cetățenie	România
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Studii	Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris
  Pregătire	Anton Chladek, Sébastien Cornu
  Profesor pentru	Gheorghe Petrașcu
  Mișcare artistică	neoclasicism, romantism, realism, impresionism, Școala de la Barbizon
  Opere importante	Țărancă din Muscel, Car cu boi, Atacul de la Smârdan, Fata cu basmaua roșie.
  Influențat de	Anton Chladek, Théodore Rousseau, Gustave Courbet, Jean-François Millet, Jean-Baptiste Camille Corot, Charles-François Daubigny
  Membru de onoare al Academiei Române

• 1919 - A murit Eremia Grigorescu, general de artilerie, comandantul trupelor române în bătălia de la Mărăşeşti, ministru de război in guvernul Romaniei; (n.28.11.1863).

  

  Generalul Eremia Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golăşei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraş – d. 19 iulie 1919, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În timpul primului război mondial a îndeplinit funcţii de comandant de divizie şi de armată, în campaniile anilor 1916 şi 1917.[2] Pentru modul cum a comandat trupele din subordine în Prima bătălie de la Oituz, A doua bătălie de la Oituz şi Bătălia de la Mărăşeşti a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, şi clasa II, fiind unul din cei patru ofiţeri români decoraţi cu această clasă, alături de generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu şi Gheorghe Mărdărescu.

  

  Generalul Eremia Grigorescu alături de Regele Ferdinand şi de Principele Carol, primind defilarea trupelor armatei după depunerea jurămâtului în vara anului 1917 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Pentru o scurtă perioadă a fost ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, în perioada 24 octombrie – 28 noiembrie 1918. A murit în iulie 1919, din cauza unei boli infecţioase cu evoluţie galopantă, fiind înmormântat la Mărăşeşti. Ulterior, osemintele sale au fost mutate într-un sarcofag la Mausoleul de la Mărăşeşti.

• 1920: Alexandru conte Wassilko de Serecki (n. 2 februarie 1871, Castelul Berhomet – d. 21 iulie 1920, Bârlad) din familia Wassilko, a fost un ofițer de cavalerie din Armata Comună a Austro-Ungariei cu gradul de locotenent-colonel, șambelan imperial, camerier al arhiducelui Heinrich Ferdinand de Habsburg-Lorena-Toscana și agent de contrainformații al Austro-Ungariei. După anul 1918, a devenit ofițer în Armata Română.  Alexandru a fost nepotul baronului Iordachi (1795-1861) și al treilea fiu al baronului Alexandru Wassilko de Serecki (1827-1893) – mareșal al Ducatului Bucovinei (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar) și de asemenea membru pe viață al Camerei Superioare de la Viena. Mama sa a fost Ecaterina de Flondor (1843-1920).
  După ce a parcurs primii ani de școală învățând în privat, a absolvit studiile secundare la K.k. I. Staatsgymnasium Czernowitz din Cernăuți și a obținut diploma de bacalaureat în 1890.^[1] Ulterior a intrat să studieze la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, una dintre cele mai prestigioase din Europa.  

  Alexandru Wassilko de Serecki
  Locotenent de husari 1893	Căpitan 15 noiembrie 1909
  	-

  La 18 august 1893, s-a încadrat cu gradul de locotenent în regimentul de dragoni galițian-bucovinean „Erzherzog Albrecht” nr. 9 la Olmütz.^[2] Promovat la gradul de locotenent major pe ziua de 1 august 1897, s-a transferat la regimentul de dragoni boemian „Fürst von Liechtenstein” nr.10, unde a figurat oficial până la căderea monarhiei.^[3][4]
  Avansat pe 1 noiembrie 1907 la gradul de căpitan, ofițerul a fost numit la 7 decembrie 1907 camerier al arhiducelui Heinrich Ferdinand de Habsburg-Lorena-Toscana. El l-a însoțit pe acesta până la izbucnirea războiului, fiindu-i alături la München, Salzburg și Viena. În 1909, ( dar numai împreună cu fiul mai mic Gheorghe) s-a convertit de la ritul ortodox la cel romano-catolic cu ocazia celebrării jubileului de 60 de ani al domniei împăratului Franz Joseph al Austriei.
  Conform baronului von Wedel, a fost cooptat în același an în serviciul de contrainformații al Austro-Ungariei, unde a lucrat pentru biroul de evidențe la Viena, pentru un timp ca adjunct al colonelul Maximilian Ronge. În acest context a fost implicat în descoperirea cazului de spionaj al colonelului Alfred Redl, care a fost demascat în mai 1913 ca spion pentru Rusia.^[3] [5] Pentru serviciile sale deosebite, a fost decorat la 23 iunie 1913 cu Crucea de Ofițer a Ordinului Franz Joseph I.  În timpul Primului Război Mondial, Alexandru Wassilko de Serecki la-a însoțit mai întâi ca ofițer de ordonanță pe arhiducele Heinrich Ferdinand pe front în Bucovina și Galiția, în timpul serviciului acestuia în cadrul Armatei a 4-a (aflată sub comanda Arhiducelui Joseph Ferdinand de Habsburg-Lorena). A luptat printre altele în ultima bătălie de cavalerie din istoria lumii – la Râul Sanna și Jarosław la est de Zolociv, precum și în apărare împotriva forțelor țariste în 1914/1915 în timpul Asediului Przemyślului^[3][4] Ulterior acestuai, a fost trimis pe frontul italian în Tirolul de Sud și Trentino.
  În anii 1915 și 1916 ofițerul a luptat în nordul Italiei, printre altele pe Monte Baldo și la Alto Adige în ofensiva de pe Pasubio din Tirolul de Sud. Pentru angajamentul său a fost promovat la gradul de maior la 1 februarie 1916. Mai târziu a fost rănit grav și a căzut în captivitate franceză, din care a fost eliberat prin canale diplomatice.^[7][8] O onoare deosebită pentru el a fost audiența privată la împărat, urmată de un dejeuner la 14 februarie 1917.^[9]
  În anii 1917/1918 Wassilko de Serecki l-a însoțit arhiduce (avansat la comandant de grupă și scurt timp după aceea la gradul de general major), pe frontul din Carintia. După demisia lui Heinrich Ferdinand a căpătat permisiunea de a lupta mai departeîmpotriva inamicului. Pentru angajamentul său, ofițerul a fost promovat la gradul de locotenent colonel și comandant al Regimentului de Ulani nr. 8. la 1 mai 1918,^[10] după ce i-a fost acordată deja la 27 aprilie al anului – în semn de recunoaștere pentru comportamentul său curajos în fața adversarului și serviciile sale excelente, Crucea de Merit Militar cu săbii.^[11][12] Ordinul Coroana României
  Împreună cu frații săi, la 19 decembrie 1905 a fost numit șambelan imperial.^[13] Printr-o înaltă rezoluție a împăratului Carol I al Austriei dată la 29 august 1918 în Eckartsau (Diploma: Viena, 19 octombrie al anului), a fost onorat cu titlul de conte, motivul fiind loialitatea sa de soldat și capacitatea de a se sacrifica personal împreună cu familia sa.  În 1919 contele a fost preluat cu rangul său militar austriac (după alții în calitate de colonel) în Armata Română. A fost încadrat în Regimentul Nr. 3 Roșiori si a fost decorat cu Ordinul Coroanei României în grad de cavaler.
  Cariera sa militară s-a încheiat prin sinucidere la vârsta de doar 49 de ani. S-a împușcat cu arma de serviciu în parcul orașului Bârlad  Ofițerul a primit mai multe distincții, printre care s-au numărat:
  • Medalia comemorativă pentru forțele armate, înainte de 1910
  • Crucea militară de aniversare, înainte de 1910
  • Crucea Marianilor al Ordinului Cavalerilor Teutoni, înainte de 1910
  • Crucea de Ofițer al Ordinului împărătesc austriac Franz Joseph, 23 iunie 1913
  • Medalia de Merit Militar "Signum Laudis" la banda Crucii de Merit Militar, 5 ianuarie 1916
  • Ordinul al Crucii de Fier de clasa a 2-a la banda alb-neagră împărătesc german, 28 ianuarie 1916
  • Ordinul de Merit „Sfântul Mihail” (Bavaria) de clasa a 2-a cu coroană, 1 septembrie 1916
  • Ordinul Coroana de Fier de clasa a 3-a cu decorație de război (KD.), 24 februarie 1917
  • Crucea de Merit Militar de clasa a 2-a cu decorație de război (KD.) și săbii, 27 aprilie 1918
  • Ordinul regal al Ordinului Coroana României, 1919   
    Eva, născută baronesă Putz von Rolsberg
    • Familia
    • 

      Alexandru la Castelul Berhomet, 1904
       
    • 

      Alexandru cu fiica Eva Lucretia, pe la 1905
       
    • 

      Eva cu copiii, Rezidența Salzburg, 1917
       
    • 

      Alexandru cu Lucretia și Carol, 1919
       
    • 

      La Leitersdorf, Alexandru jos pe dreapta, 1906
    Alexandru s-a căsătorit în ziua de 11 octombrie 1899 la Castelul Leitersdorf (Județul Opava) cu Eva Anastasia (n. 2 iulie 1878, Castelul Leitersdorf – d. 1 iulie 1946, Opava), fiica politicianului și marelui moșier Karl Borromäus Baron Putz von Rolsberg (1852-1921). Aceasta era în același timp și nepoată a generalului de artilerie (Feldzeugmeister) și a savantului Wilhelm Baron Lenk von Wolfsberg (1809-1894). Cuplul a avut 3 copii: Eva Lucreția (n. 27 iulie 1902, Olomouc – d. 12 iulie.1969, Ottawa) , măritată cu prințul Leon de Sayn-Wittgenstein (n. 31 decembrie 1900, Țarskoe Selo - d. 24 ianuarie 1974,); Carol, (n. 9 august 1905 Olomouc – d. 1 februarie 1989, Hamburg) inginer forestier, căsătorit printre altele cu Elisabeta Conovici (n. 17 martie 1922, București - d. 28 aprilie 2010, București); Gheorghe (n. 20 mai 1908, München – d. 14 iunie 1982, Garching bei München), șef de direcțiune la „Prodexport București”, apoi jurnalist și redactor economic la Radio Europa Liberă, căsătorit cu Elvira von Wiese (n. 20 iunie 1915, Liepāja - d. 4 octombrie 1981, München).^[16] De-a lungul războiului Eva a trăit cu copiii în Rezidența de la Salzburg, care a aparținut arhiducelui Heinrich Ferdinand. Ofițerului au rămas sub numele de familie 3 nepoți: Alexandru (n. 17 august 1947), Mihai (n. 14 martie 1951) și Ștefan (n. 22 aprilie 1952).^[17]
    • Copii și nepoții
    • 

      Fiica Lucretia, 1926
       
    • 

      Fiul Carol, 1926
       
    • 

      Ella Conovici cu fratele Valentin (căzut 1944) 1940
       
    • 

      Fiul Gheorghe, 1928
       
    • 

      Elvira von Wiese, 1938
       
    • 

      Nunta lui Gheorghe la Berhomet, 1943
       
    • 

      Nepotul Ștefan, n. 1952
       
    • 

      Nepotul Alexandru, n. 1947
       
    • 

      Nepotul Mihai, n. 1951

    Alexandru Wassilko de Serecki
    Alexandru conte Wassilko de Serecki
    Date personale
    Născut	2 februarie 1871 Berhomet pe Siret, Ucraina
    Decedat	21 iulie 1920, (49 de ani) Bârlad, România
    Părinți	Baronul Alexandru Wassilko de Serecki Ecaterina de Flondor
    Frați și surori	Gheorghe, Stefan, Victor
    Căsătorit cu	Eva Anastasia, baronesă Putz de Rolsberg
    Copii	Eva Lucretia, Carlo, Gheorghe
    Naționalitate	română
    Cetățenie	Austro-Ungaria;  România
    Etnie	română
    Ocupație	ofițer Spion
    Studii	K.k. I. Staatsgymnasium Czernowitz, Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt
    Activitate
    A luptat pentru	Imperiul Austro-Ungar
    Ani de serviciu	30
    Gradul	1. Locotenent-colonel în Armata Imperială Austro-Ungară 2. colonel în România Mare
    Unitatea	Regimentul de dragoni boemian „Fürst von Liechtenstein” nr.10
    A comandat	Comandant al regimentului de ulani nr. 8
    Bătălii / Războaie	1. Bătălia la Râul Sanna și Jarosław 2. Bătăliile de la Monte Baldo și la Alto Adige 3. Ofensiva de Tirolul de Sud pe Pasubio
    Decorații și distincții
    Decorații	Ordinul Coroana de Fier de clasa a 3-a cu decorație de război (KD.) Crucea de Merit Militar de clasa a 2-a cu decorație de război (KD.) și săbii Ofițer al Ordinului Franz Joseph Medalia de merit militar Signum Laudis Crucea de Fier de clasa a 2-a la banda alb-neagră Crucea mariană al Ordinului Cavalerilor Teutoni Ordinul de Merit al Sfântului Mihail regal bavarez de clasa a 2-a Ordinul regal "Coroana României' șambelan imperial

• 1921 - A murit Leon C. Cosmovici, naturalist, membru corespondent al Academiei Romane (n.29.01.1857)
  
• 1922: Ahmed Gemal Pașa (în turcă otomană احمد جمال پاشا, în turcă Ahmet Cemal Pașa, cunoscut în arabă ca Jamal Basha, 6 mai 1872, Midili, (Mitilini), în insula Lesbos – 21 iulie 1922, Tiflis (Tbilisi)) a fost un comandant militar și om politic turc, dintre conducătorii partidului „Unității și Progresului” (İttihat ve Terakki Cemiyeti) cunoscut ca („Junii Turci”). El a făcut parte între anii 1913-1918 din triumviratul militar „al celor Trei Pașale” care a condus de facto Imperiul Otoman în anii Primului Război Mondial. Gemal Pașa a îndeplinit, între altele, funcțiile de ministru al flotei militare și de guvernator militar al Siriei mari (1915-1917). În Primul Război Mondial a comandat forțele otomane pe frontul siro-palestinian, unde a suferit o decisivă înfrângere din partea armatei britanice. În 1919 un tribunal militar turc l-a condamnat la moarte în contumacie, între altele, pentru implicarea sa în măcelurile săvârșite împotriva populației civile armene Ahmed Gemal s-a născut în 1872 la Midili (în greacă Militini), pe insula Lesbos, pe atunci în Imperiul Otoman, în zilele noastre aparținând Greciei, ca fiul al farmacistului militar Mehmet Nesip efendi. În 1890 el a absolvit colegiul militar Kuleli, apoi a studiat in anul 1893 Academia militară din Istanbul (Mektebi Harbiyeyi Șahane), devenind chirurg militar, cu gradul de căpitan (1895). La început a slujit în secția 1 a Ministerului de Război (Seraskerlik Erkanı Harbiye), apoi în secția însărcinată cu construcția fortificațiilor militare de la Kirk Kisile (Kırklareli) de pe lângă Armata a 2-a otomană. În 1896 a fost atașat Corpului al II-lea de Armată otoman. După doi ani a devenit șeful statului major al Diviziei de recruți din Salonic. Între timp, Gemal s-a alăturat Comitetului „Uniune și Progres” (İttihat ve Terakki Cemiyeti), organizație politică secretă care și-a propus să răstoarne regimul sultanului Abdul Hamid al II-lea. În anul 1905 Gemal a primit gradul de maior și a fost numit inspector al Căii ferate a Rumeliei. În 1906 a fost cooptat în „Societatea otomană pentru libertate”, devenind un activist proeminent al Comitetului „Uniune și Progres”. În 1907 a fost numit membru în consiliul Celui de-al III-lea Corp de armată otoman. Aici a făcut cunoștință și a colaborat cu Ali Fethi Okyar și cu Mustafa Kemal. În 1908-1909 Gemal a devenit una din persoanele cele mai influente din administrația otomană. În 1909, în urma masacrelor de la Adana în Cilicia, în care au pierit circa 30,000 armeni, noul regim al Junilor Turci l-a numit vali (prefect) al provinciei, avand misiune de a calma spiritele și a liniști populația armeană. În anul 1911 Gemal a fost numit guvernator al Bagdadului. El a demisionat pentru a se reangaja în armată și a participa la Primul Război Balcanic, pe linia frontului de la Salonic, pentru apărarea posesiunilor otomane din Turcia europeană. În octombrie 1912a fost promovat la rangul de colonel. La finele Primului Război Balcanic a jucat un rol însemnat în propaganda Junilor Turci împotriva negocierilor cu țările europene învingătoare.
  A participat și la Al Doilea Război Balcanic și la lovitura de stat a Junilor Turci din 23 ianuarie 1913, după care a fost numit comandant al Istanbulului și ministru al lucrărilor publice. În 1914 a fost numit ministru al flotei militare. Când în preajma Primului Război Mondial, Europa s-a regăsit divizată in două blocuri principale - Antanta și Puterile Centrale, Gemal pașa a sprijinit ideea alianței cu Franța, membră a Antantei. El a plecat în Franța pentru a negocia o astfel de alianță, dar a eșuat. Atunci, a căzut de acord cu ceilalți conducători ai Junilor Turci, Enver Pașa și Talaat Pașa care favorizau partea germană. adică a Puterilor Centrale. În 1913 împreună cu Enver și Talaat, Gemal a preluat controlul guvernului otoman. „Triumviratul celor Trei Pașale” a condus de facto Imperiul Otoman pe toată durata celui Primului Război Mondial și a fost responsabil de măceluri în masă contra populației civile grecești, armene (Genocidul armean) și asiriene (Genocidul asirian) și de represiuni ale naționalismului arab. Gemal a fost în acei ani unul din principalii ideologi ai politicii interne și externe otomane, care, în mare masură, s-a dovedit dezastroasă pentru imperiu.
  După ce Imperiul Otoman a declarat război puterilor din Antantă, Enver Pașa l-a numit pe Gemal Pașa comandant al armatei otomane în luptele cu armata britanicăîn Egipt și Levant. Ca și Enver însuși, el a eșuat ca lider militar. La începutul lunii octombrie 1914 Gemal și-a folosit prerogativele ministeriale pentru a autoriza pe amiralul Wilhelm Souchon să lanseze un atac preventiv în Marea Neagră, ceea ce a silit Franța și Marea Britanie să declare imediat în acea lună război Imperiului Otoman În 1915 Gemal Pașa a fost numit guvernator al Siriei mari (Siria, Liban și Palestina), beneficiind de depline puteri civile și militare. În mai 1915 o lege provizorie i-a conferit puteri în virtutea stării de urgență. Toate hotărârile guvernului otoman din Istanbul cu privire la Siria necesitau aprobarea sa.Ofensiva contra britanicilor pe care a comandat-o la Canalul de Suez, și al doilea atac în zona Canalului, au eșuat. Numeroasele măsuri de austeritate impuse de război, precum și catastrofele naturale care au lovit regiunea în acei ani au provocat nemulțumirea crescândă a populației locale față de guvernanții otomani și au dus la creșterea sentimentului național arab și, în cele din urmă, la Revolta arabă. Între timp, armata otomană de sub comanda colonelului german Kress von Kressenstein a izbutit să înainteze în peninsula Sinai și să o ocupe. Ostilitatea dintre Gemal Pasa și Kress von Kressenstein a reprezentat și ea una din slăbiciunile comandamentului otoman. În cele din urmă, ofensiva otomană din ianuarie-februarie 1915 la Canalul de Suez s-a soldat cu eșec.
  

  Gemal Pașa în 1915 pe țărmul Mării Moarte
  După cum scrie David Fromkin, la sfârșitul anului 1915, se spunea că Gemal, având prerogative de vicerege, ar fi început să negocieze în secret cu Antanta pentru a pune capăt ostilităților. Ar fi propus candidatura sa la tronul unei Sirii independente care urma să înlocuiască administrația locală otomană. Negocierile secrete nu ar fi putut reuși, pentru că aliații nu ajunseseră la un acord asupra viitorului Imperiului Otoman și a teritoriilor de pe cuprinsul său. Gemal a devenit foarte critic față de Antantă, colaborând strâns cu armata germană și a început să urască tot mai mult politica Imperiului Britanic. Istoricul Alexander L.Macfie pune la îndoială existența acestor negocieri secrete. După opinia sa, Gemal pașa «nu ar fi întreprins niciodată o acțiune atat de riscantă, mai ales că se distingea prin patriotismul său».(«it may be doubted if he would ever have undertaken so risky an adventure, particularly as he was noted for his patriotism»)
  Succesul militar cel mai mare al lui Gemal a fost cel împotriva forței expediționare britanice în Mesopotamia, care a sosit în regiune din India la începutul anului 1915. 35,000 soldați britanici au mărșăluit la nord de Bagdad, sperând să cucerească citadela cu cât mai puține pierderi. Gemal a pus pe picioare o armată uriașă de 200,000 ostași, turci și arabi, care, sub comanda generalului Halil Kut, au asediat pe britanici la Kut al-Amara. Britanicii au primit permisiunea lui Gemal de a evacua un număr de răniți, dar încercările lor de a-l convinge, prin mai mulți emisari,să permită evacuarea tuturor soldaților încercuiți, s-au lovit de refuz. Încercările inamicului de a scăpa din asediu pe fluviu, cu ajutorul unor bărci de salvare, s-au lovit de focuri de artilerie. Britanicii subestimasera capacitatea administrativă remarcabilă a lui Gemal și voința sa de a rezista. Turcii s-au luptat cu curaj și în Bătălia de la Ctesiphon din 1915, dar soarta rezervată de ei prizonierilor și populației civile a sporit faima de general crud și capricios a lui Gemal. În raportul colonelului T.E.Lawrence asupra negocierilor de după căderea poziției de la Kut al Amara în aprilie 1916, el și-a exprimat admirația față de faptele de arme ale otomanilor și l-a descris pe Gemal Pașa ca pe un „personaj pitoresc”.("a colourful character").
  În anii 1916-1917 a crescut tot mai mult amenințarea Revoltei Arabe ațâțată de spionajul britanic. Gemal a instituit un strict control asupa Vilayetului sirian, reprimând opoziția locală, inclusiv naționalismul arab și sirian. Autoritățile otomane au ocupat consulatele franceze de la Beirut și Damasc, au confiscat documentele secrete franceze pe care le-au găsit, și care conțineau date despre activitățile de opoziție și numele celor implicați în ele. Gemal Pașa a folosit aceste informații ca și cele din documente găsite la membri ai Partidului pentru decentralizare. El era de părere că insuccesele sale militare se datorau opozanților subterani sprijiniți de Franța. În consecință a luat măsuri deosebit de reoresive contra unor mișcări insurgente arabe ca "Âliye Divan-ı Harb-i Örfisi", ai cărei conducatori au fost judecați de curți marțiale și condamnați.
  După ce a ordonat spânzurarea la 6 mai 1916 la Damasc a mai multor militanți libanezi, șiiți și creștini sirieni acuzați pe nedrept de trădare, Gemal Pașa a devenit cunoscut între arabi sub porecla „Al Saffah” , adică „Măcelarul”.
  În memoriile sale, liderul „Mișcării pentru Reforma din Beirut”, Salim Ali Salam a menționat următoarele detalii:

  „Jamal Pașa si-a reluat campania de vendetă; a început să arunce în închisoare majoritatea personalităților arabe, învinuindu-le de trădare de patrie. Intenția lui era de a scăpa de toate capetele gânditoare, așa ca arabii să nu se poată niciodată afirma din nou ca o forța, și să nu mai rămână nimeni care să revendice drepturile în numele lor... După ce m-am întors la Beirut (de la Istanbul n.n), am fost chemat... la Damasc, ca să-l salut pe Jamal Pașa...Am luat trenul... și ajungând la Aley am observat că tot trenul fusese rezervat deținuților pentru a-i duce spre a fi executați la Damasc. Așa, va să zică... Mi-am spus: cum voi putea să mă întâlnesc cu acest călău în ziua în care îi masacrează pe fruntașii țării? Și cum voi fi capabil să stau cu el de vorbă? Ajungând la Damasc, am încercat să-l văd de îndată în acea seară, înainte de a se întâmpla ceva, dar nu am izbutit. A doua zi, totul a luat sfârșit, și notabilii aduși de la Aley atârnau deja în ștreanguri”

  .^[6] În anii 1915-1916 34 opozanți politic au fost executați de Gemal Pașa, devenind martiri ai cauzei lor.
  În timpul genocidului contra armenilor, Gemal nu pare să fi fost unul din cei mai fervenți partizani ai exterminării tuturor armenilor. A vrut și să profite de exploatarea muncii forțate a armenilor în lucrări publice. La un moment dat a dispus deblocarea unor credite pentru "reașezarea" cu forța a 35.000 de deportați armeni în Siria. Dar în cele din urmă din acești armeni nu au supraviețuit decât 4.000, restul pierind de foame și boli. 
  Gemal pașa împreună cu șeful statului său major, Fuad Bey, la un punct de comandă din sudul Palestinei, aprilie 1917
  Comandantul garnizoanei britanice din Gaza, maiorul Tiller dispunea de 7 batalioane de infanterie, un escadron de cavalerie si câteva unități pe cămile. În fața orașului se mai aflau 2000 de soldați britanici comandați de colonelul Chetwode. Gemal Pașa s-a îndreptat șovăielnic cu Divizia 33 pentru a elibera Gaza. Kressenstein a fost încântat de succesul său în respingerea atacului britanic, și voia să înainteze cu agresivitate prin Shellal, Wadi Ghazze și Khan Yunis, dar Gemal i-a interzis să o facă. Britanicii aveau o divizie întreagă în retragere, așa încât un atac de acest fel din partea a două batalioane turcești ar fi putut cauza nimicirea atacatorilor. Decizia lui Gemal era deci, corectă. ^[8] Unul din colaboratorii lui Gemal în Irak era inginerul colonel Heinrich August Meissner, cel care a construit căile ferate ale Hejazului și Bagdadului. Acum era însărcinat cu un nou proiect ambițios, cel de a construi o cale ferată prin Bir Gafgafa spre Canalul de Suez. Până în octombrie 1915 Puterile Centrale au construit deja 160 km din linia feroviară dinspre oaza Beersheba. Gemal a susținut cu insistență că lungirea căii ferate era necesară pentru a ataca Egiptul aflat sub control britanic.
  Considerat crud și brutal, după standarduri occidentale, Gemal Pașa devenise angajat trup și suflet mașinii militare turco-germane, iar Marea Britanie, de partea ei, aspira cu dârzenie să obțină controlul asupra Siriei Mari. Kemal Mustafa și Gemal însuși au devenit cu timpul sceptici față de capacitățile germane. Gemal nu era încă pregătit să furnizeze în mod deschis sprijinul necesar aliaților germani. El a insistat asupra posibilității unui atac al Antantei în spatele liniilor Armatei Yildirim (Armata a VII-a otomană) care a fost mobilizată cu ocazia Conferinței Turco-Germane de la Aleppo. În perioada zbuciumată care a urmat, Gemal a fost trimis la comanda Armatei a IV-a, sub ordinele generalului Erich von Falkenhayn. Cei doi au adoptat un plan similar cu cel al lui Kress la Gaza și au trimis armata Yildirim la Bagdad. Abia în octombrie 1917 a putut Armata a VII-a să descindă spre sud pentru a se măsura cu amenințarea din partea generalului Edmund Allenby, fiind împiedicată, însă, de limitele impuse de îngustimea căii ferate din Palestina, care fusese construită departe de litoral, pentru a evita loviturile Flotei regale britanice.
  La 7 noiembrie, britanicii au cucerit Gaza, de unde Gemal a fost nevoit din timp să-și evacueze oamenii. Retragerea trupelor sale s-a făcut cu repeziciune. În decembrie turcii au fost izgoniți și din Jaffa. Gemal aflându-se încă în retragere, orașul a căzut fără lupte. Falkenhayn a ordonat evacuarea în 14 noiembrie, iar dușmanul a pătruns în oraș încă în aceeași zi. Armat a VIII-a otomană s-a organizat apoi în dosul unor tranșee solide. Apărarea organizată de Gemal la Gaza fusese mai bună decât cum prevăzuseră britanicii. Trupele sale au reușit să-i țină pe britanici pe loc la jonctiunea căii ferate. Luptele din zona de deal au luat sfârșit până la 1 decembrie. La 6 decembrie Gemal Pașa a ținut un discurs la Beirut în care a făcut public acordul Sykes-Picot dintre Puterile Antantei în legătură cu împărțirea posesiunilor otomane și a sferelor de influență din Siria-Palestina. La finele anului 1917 în virtutea funcției sale la Damasc, Gemal guverna ca un potentat aproape independent partea lui de Imperiu. Până la urmă a demisionat din Armata a IV-a și s-a întors la Istanbul. La 9 aprilie 1917 și apoi la 19 aprilie 1917 Gemal a ordonat evacuarea populației civile din Jaffa și din Ierusalim. Germanii s-au înfuriat și au anulat ordinul, ceea ce dezvăluia haosul care domnea în Imperiul Otoman. Atitudinea ambiguă a lui Gemal față de supuși juca în favoarea administrației britanice. Linia de apărare turcească a fost întărită în asteptarea atacului final la Nebi Samwell si Naht al Auja. Fortificațiile otomane din zonă, în total 43 mile, includeau pe cele de la Beit Iksa, la sud de Nebi Samwel, redutele "inima" și "ficatul" de fața Liftei, Deir Yassin, doua sisteme de fortificații în spatele așezării Ain Karim La ultimul congres al „Comitetului pentru Uniune și Progres” desfășurat în anul 1917, Gemal a fost ales în Consiliul Administrației Centrale. Odată cu înfrângerea Imperiului în octombrie 1918 și cu demisia guvernului lui Talaat Pașa la 2 noiembrie 1918 Gemal, a fugit, împreună cu alți șapte lideri ai Junilor Turci, mai întâi în Germania, și apoi în Elveția. O curte marțială turcă întrunită între 27 aprilie - 5 iulie 1919 l-a acuzat pe Gemal de persecutarea supușilor arabi ai imperiului, de măceluri contra populației armene etc și l-a condamnat la moarte în contumacie. Prin 1920 Gemal a plecat în Asia Centrală, unde a participat la un proces de modernizare a armatei Afghanistanului. În urma triumfului Revoluției Bolșevice Gemal a plecat la Tiflis (Tbilisi) ca ofițer de legătură pentru a negocia cu Rusia Sovietică asupra situației din Afghanistan. La 21 iulie 1922 a fost asasinat la Tiflis,. împreună cu secretarul său, de către militanții armeni Stepan Dzaghigian, Artașes Avorghian și Petros Ter Poghosian, în cadrul „Operației Nemesis”, ca pedeapsa pentru rolul său în Genocidul poporului armean și în Primul Război Mondial. Responsabilitatea sa în legatură cu genocidul armean este în zilele noastre disputată. Unii autori consideră că a fost într-adevăr unul din autorii genocidului, în intenții și în fapte. Alții resping această teză, mai cu seamă istoricul armean american Vahakn Dadrian ^[9]. În „Memoriile” sale, Gemal pașa declină orice răspundere pentru atrocitățile împotriva armenilor și subliniază ca ar fi dat ajutor deportaților. Din contră, potrivit cu poziția curentă în rândurile opiniei publice turce, circa un milion și jumătate de turci și kurzi ar fi fost asasinați de milițiile armene și de trupele armene-ruse.^[10].
  Rămășițele lui pământești au fost aduse la Erzurum și înmormântate acolo. ^{[necesită citare]}
  Gemal Pașa a fost căsătorit cu Seniha Hanim, cu care a avut cinci copii: Ahmet, Mehmet, Kamuran, Nejdet și Behçet. Nepotul său, Hasan Cemal, fiul lui Ahmed Cemal, este un cunoscut ziarist și scriitor turc. 

  Gemal Paşa

  Date personale Născut 6 mai 1872[1][2][3]  Mytilene, Imperiul Otoman[4]  Decedat 21 iulie 1922 (50 de ani)[1][2][3]  Tbilisi, Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană[5]  Înmormântat Erzurum  Cauza decesului omor  Cetățenie  Imperiul Otoman  Etnie Turci  Religie islam  Ocupație politician personal militar[*]  Studii Colegiul Militar Otoman[*] Kuleli Military High School[*]   Activitate Ramura Armata otomană   Gradul general de corp de armată   Bătălii / Războaie Primul Război Mondial Primul Război Balcanic al Doilea Război Balcanic   Decorații și distincții Decorații Pour le Mérite

• 1944: Claus von Stauffenberg, ofițer german, capul complotului din 20 iulie împotriva lui Hitler (n. 1907)
• 1960: Massimo Bontempelli, scriitor italian (n. 1878)
• 1967: Philip St. John Basil Rathbone, MC (13 iunie 1892 – 21 iulie 1967) a fost un actor britanic născut sud-african. În Regatul Unit a devenit notabil ca un actor de scenă shakespearian și a apărut în peste 70 de filme artistice, ocazional în filme de groază.  

  FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  An	Titlu	Rol
  1921	Innocent	Amadis de Jocelyn
  	The Fruitful Vine	Don Cesare Carelli
  1923	The School for Scandal	Joseph Surface
  	The Loves of Mary, Queen of Scots	Undetermined Subordinate Role
  1924	Trouping with Ellen	Tony Winterslip
  1925	The Masked Bride	Antoine
  1926	The Great Deception	Rizzio
  1929	The Last of Mrs. Cheyney	Lord Arthur Dilling
  1930	The Bishop Murder Case	Philo Vance
  	This Mad World	Paul Parisot
  	A Notorious Affair	Paul Gherardi
  	The Flirting Widow	Colonel John "Johnny" Vaughn-Smith
  	The Lady of Scandal	Edward, Duke of Warrington
  	The Lady Surrenders	Carl Vandry
  	Sin Takes a Holiday	Reginald "Reggie" Durant
  1932	A Woman Commands	Capt. Alex Pastitsch
  	After the Ball	Jack Harrowby
  1933	One Precious Year	Derek Nagel
  	Loyalties	Ferdinand de Levis
  1935	David Copperfield	Mr. Murdstone
  	Anna Karenina	Karenin
  	The Last Days of Pompeii	Pontius Pilate
  	A Feather in Her Hat	Captain Randolph Courtney
  	Kind Lady	Henry Abbott
  	Captain Blood	Levasseur
  	A Tale of Two Cities	Marquis St. Evremonde
  1936	Private Number	Thomas Wroxton
  	Romeo and Juliet	Tybalt - Nephew to Lady Capulet
  	The Garden of Allah	Count Ferdinand Anteoni
  1937	Love from a Stranger	Gerald Lovell
  	Confession	Michael Michailow, aka Michael Koslov
  	Make a Wish	Johnny Selden
  	Tovarich	Commissar Dimitri Gorotchenko
  1938	The Adventures of Marco Polo	Ahmed
  	The Adventures of Robin Hood	Sir Guy of Gisbourne
  	If I Were King	King Louis XI
  	The Dawn Patrol	Major Brand
  1939	Son of Frankenstein	Baron Wolf von Frankenstein
  	The Hound of the Baskervilles	Sherlock Holmes
  	The Sun Never Sets	Clive Randolph
  	The Adventures of Sherlock Holmes	Sherlock Holmes
  	Rio	Paul Reynard
  	Tower of London	Richard - Duke of Gloucester
  1940	Rhythm on the River	Oliver Courtney
  	The Mark of Zorro	Captain Esteban Pasquale
  1941	The Mad Doctor	Dr. George Sebastian
  	The Black Cat	Montague Hartley
  	International Lady	Reggie Oliver
  	Paris Calling	Andre Benoit
  1942	Fingers at the Window	Cesar Ferrari, alias Dr. H. Santelle
  	Crossroads	Henri Sarrou
  	Sherlock Holmes and the Voice of Terror	Sherlock Holmes
  1943	Sherlock Holmes and the Secret Weapon	Sherlock Holmes
  	Sherlock Holmes in Washington	Sherlock Holmes
  	Above Suspicion	Sig von Aschenhausen
  	Sherlock Holmes Faces Death	Sherlock Holmes
  	Crazy House	Sherlock Holmes (Cameo appearance)
  1944	The Spider Woman	Sherlock Holmes
  	The Scarlet Claw	Sherlock Holmes
  	Bathing Beauty	George Adams
  	The Pearl of Death	Sherlock Holmes
  	Frenchman's Creek	Lord Rockingham
  1945	The House of Fear	Sherlock Holmes
  	The Woman in Green	Sherlock Holmes
  	Pursuit to Algiers	Sherlock Holmes
  1946	Terror by Night	Sherlock Holmes
  	Heartbeat	Professor Aristide
  	Dressed to Kill	Sherlock Holmes
  1949	The Adventures of Ichabod and Mr. Toad	Narrator (segment "The Wind in the Willows")
  1954	Casanova's Big Night	Lucio / Narrator
  1955	We're No Angels	Andre Trochard
  	The Court Jester	Sir Ravenhurst
  1956	The Black Sleep	Sir Joel Cadman
  1958	The Last Hurrah	Norman Cass, Sr.
  1961	Mystic Prophecies and Nostradamus	Narrator
  1962	Ponzio Pilato	Caiaphas
  	The Magic Sword	Lodac
  	Tales of Terror	Carmichael (segment "The Facts in the Case of M. Valdemar")
  	Two Before Zero	Narrator
  1964	The Comedy of Terrors	John F. Black, Esq.
  1965	Voyage to the Prehistoric Planet	Prof. Hartman, Lunar 7
  1966	Queen of Blood	Dr. Farraday
  	The Ghost in the Invisible Bikini	Reginald Ripper
  1967	Hillbillys in a Haunted House	Gregor
  	Autopsia de un fantasma	Canuto Perez
  1986	The Great Mouse Detective	Sherlock Holmes (voce dublată)

  Basil Rathbone
  from the trailer for the film Tovarich (1937)
  Date personale
  Nume la naștere	Philip St. John Basil Rathbone
  Născut	13 iunie 1892 Johannesburg, Africa de Sud
  Decedat	21 iulie 1967 (75 de ani) New York City, New York, U.S.
  Înmormântat	Ferncliff Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
  Căsătorit cu	Marion Foreman (1914–1926; divorced; 1 child) Ouida Bergère (1926–1967; his death; 1 adopted daughter)
  Număr de copii	2
  Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	Actor
  Activitate
  Alma mater	Repton School[*]
  Ani de activitate	1911–67
  Rude	Frank Benson[*]
  Premii	Crucea Militară[*] (1918) Premiul Tony pentru cel mai bun actor în rol principal într-o piesă de teatru[*] (1948) Ordinul Imperiului Britanic Knight Bachelor[*

• 1972: A murit compozitorul şi dirijorul român Ion Croitoru; (n 1884).
• 1977: Toma Barbu Socolescu (n. 10 iulie 1909 - d. 21 iulie 1977) a fost un arhitect român, fiul lui Toma T. Socolescu^[1], și nepotul lui Toma N. Socolescu, reprezentant al stilului funcționalist.  Licențiat în arhitectură la Școala națională superioară de Beaux-Arts din Paris în 1939, Toma Barbu Socolescu lucra în timpul studiilor sale la arhitectura interioară a pachebotului transatlantic Normandie. Asistent universitar la Institut de arhitectură Ion Mincu (București) din 1939, el a devenit arhitect-proiectant la Institutul de proiectare pentru construcții industriale până în 1952.
  

  Desen de Toma Barbu Socolescu (fântâni) - Prima mențiune a Premiului Delaon în 1938.
  Între 1952 - 1958, a avut funcția de arhitect proiectant coordonator la Institutul de Proiectari pentru Instalatii Petroliere.
  În perioada 1958-1960, a deținut postul de arhitect consilier la Institutul de proiectare pentru industria alimentară și a cooperativelor de consum.
  Profesor la Școala Tehnică de Arhitectură și Construcția Orașelor între 1960 - 1967^[2], el revine la proiectarea arhitecturală între 1967 și 1969, perioadă în care a realizat numeroase construcții civile și industriale, printre care și o fabrică Pepsi-Cola în 1966.
  Fiind totodată și pictor, și-a expus acuarelele sale într-o expoziție organizată în 1954, la București, de către Uniunea Arhitecților din Republica Socialistă România.  

  Toma Barbu Socolescu
  Toma Barbu Socolescu, în jurul anului 1930.
  Date personale
  Născut	10 iulie 1909 Ploiești, România
  Decedat	21 iulie 1977 (68 de ani) București, România
  Părinți	Toma T. Socolescu
  Naționalitate	Română
  Cetățenie	România
  Ocupație	arhitect
  Activitate
  Alma Mater	Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris
  Clădiri semnificative	fabrici de conserve de legume la Ovidiu, Constanța

• 1986 - A murit Ion Caraion (Stelian Diaconescu), poet, eseist şi traducător român (n. 24.05.1923, Buzau).

  

  Ion Caraion (pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu; n. 24 mai 1923, Pălici, Buzău, România – d. 21 iulie 1986, Lausanne, Elveția) a fost un scriitor român.

• 1998: Alan Bartlett "Al" Shepard, Jr. (n. 18 noiembrie 1923, Derry[*], Comitatul Rockingham, SUA – d. 21 iulie 1998, Pebble Beach[*], Comitatul Monterey, SUA) a fost primul astronaut american, (Contraamiral, USN), ofițer și aviator naval, pilot de încercare, ulterior om de afaceri. Ca unul dintre membrii grupului Mercury Seven al NASA în 1961, Shepard a devenit primul american (și al doilea om după Iuri Gagarin) care a călătorit în spațiu. Acest zbor Mercury a fost conceput pentru a ieși în spațiu, dar nu a ajuns pe orbită. Zece ani mai târziu, la vârsta de 47 ani și fiind cel mai vechi astronaut din cadrul programului, Shepard a comandat misiunea Apollo 14, pilotând sonda de aterizare mai exacte a misiunilor Apollo. El a devenit al cincea și cea mai în vârstă persoană care a pășit pe Lună și singurul astronaut din Mercury Seven care a pășit pe Lună. În timpul misiunii, el a lovit două mingi de golf pe suprafața Lunii.
  Acestea au fost singurele două zboruri spațiale ale sale, deoarece și-a întrerupt activitatea timp de cinci ani (1964-1969), în timpul programelor Mercury și Gemini din cauza faptului că a suferit de sindromul Ménière, o boală a urechii interne care a fost corectată chirurgical înainte de zborul său pe Lună. Shepard a îndeplinit funcția de șef al Oficiului Astronautic în perioada noiembrie 1963 - iulie 1969 (perioada aproximativă a șederii sale la sol) și din iunie 1971 - 1 august 1974 (de la ultimul său zbor și până la retragere). El a fost promovat de la gradul de căpitan la cel de contraamiral în 25 august 1971.^[13] El s-a retras din United States Navy și NASA în 1974.
  După ce a părăsit NASA, a devenit un om de afaceri de succes. A murit de leucemie la 21 iulie 1998, cu cinci săptămâni înainte de moartea soției sale cu care era căsătorit de 53 de ani.  

  Alan B. Shepard, Jr.
  Date personale
  Născut	18 noiembrie 1923 Derry, New Hampshire, S.U.A.
  Decedat	21 iulie 1998 (74 de ani) Pebble Beach, California, S.U.A.
  Înmormântat	Forest Hill Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie[2])
  Părinți	Alan B. Shepard[*][3]
  Naționalitate	american
  Cetățenie	SUA
  Religie	Știință Creștină
  Ocupație	aviator naval, pilot de încercare
  Astronaut NASA
  Alte nume	Alan Bartlett Shepard, Jr.
  Stare	Decedat
  Alma mater	USNA, B.S. 1944 NWC, M.A. 1957
  Organizație	NASA
  Rang	Contraamiral, USN
  Timp în spațiu	9 zile, 0 ore și 57 minute[1]
  Selecție	Grupul NASA 1959
  AEV totale	2
  Timp total AEV	9 ore și 23 minute
  Misiuni	MR-3, Apollo 14
  Emblema misiunii
  Retragere	1 august 1974
  Decorații	Crucea pentru Distincție în Zbor Medalia de Onoare a Congresului pentru activități spațiale Shepard decorat cu NASA Distinguished Service Medal de președintele John F. Kennedy in 1961   Shepard ca astronaut Mercury în 1963   Shepard la Mission Control din Houston în timpul misiunii Gemini 6 din 1965   Shepard (dreapta) cu colegul său Ed Mitchell din misiunea Apollo 14 în 1970   Shepard în 1970   Imagine video a lui Shepard lovind o minge de golf pe Lună în misiunea Apollo 14 din 1971

• 2004 - A murit compozitorul american Jerry Goldsmith. (n. 10 februarie 1929).

  

  Jerrald King “Jerry” Goldsmith (n. 10 februarie 1929, Los Angeles, California – d. 21 iulie 2004) a fost un compozitor și dirijor american cunoscut în special pentru coloanele sale sonore pentru filme și televiziune. A compus muzica pentru filme importante cum ar fi The Sand Pebbles, Planet of the Apes, Patton, Chinatown, The Wind and the Lion, The Omen, The Boys from Brazil, Alien, Poltergeist, Gremlins, Hoosiers, Total Recall, Basic Instinct, Rudy, Air Force One, L.A. Confidential, Mulan, The Mummy, trei filme Rambo și cinci filme Star Trek. A fost nominalizat pentru șase Premii Grammy, nouă Globuri de Aur, patru Premii BAFTA și 17 Premii Oscar. În 1977 a câștigat premiul Oscar pentru muzica filmului The Omen.

   

• 2006: Árpád Pál (n. 15 iunie 1929, Hoghia, Harghita - d. 21 iulie 2006, Cluj-Napoca) a fost un astronom român de origine maghiară. Árpád Pál s-a născut în satul Hogia, județul Harghita. A absolvit gimnaziul la Gheorgheni și Universitatea Lomonosov din Moscova (facultatea de mecanică și matematică, catedra de mecanică cerească), unde a obținut și doctoratul. Teza de doctorat s-a intitulat "Teoria analitică de interpolare a micii planete 5 Astraea". Activitatea sa ca om de stiință a continuat în cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, unde a urmat toate treptele ierarhice, de la titlul de preparator, la cel de asistent, cercetător științific principal, lector, conferențiar, ajungând în cele din urmă profesor consultant și conducător științific de doctorat.
  Fiindcă s-a făcut remarcat în comunitatea oamenilor de știință, și nu numai, prof. Dr. Arpad Pal a ajuns să dețină următoarele importante funcții oficiale:
  • Decanul Facultății de Matematică (3 legislații)
  • Prorector al Universității „Babeș-Bolyai”
  • Director la Institutul de Calcul Tiberiu Popoviciu din Cluj-Napoca
  • Director fondator al Observatorului Astronomic al Universității „Babeș-Bolyai”, contribuind în mod esențial și la construirea clădirii Observatorului, cu laboratoare didactice și de cercetare, aflată pe strada Cireșilor nr. 19, devenind astfel primul director al acestuia.
  • Secretar științific al Senatului Universității „Babeș-Bolyai”
  • Președinte al Comitetului Național Român de Astronomie
  • Redactor al revistei Studia Universitatis „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca
  • Redactor șef al revistei Matematikai Lapok, editată de Societatea de Științe Matematice din România
  • Redactor șef fondator al revistei Romanian Astronomical Journal, editată de Academia Română.
  Odată inființată, revista Romanian Astronomical Journal a găzduit în paginile sale, lucrările unor importanți oameni de știință din Canada, Franța, Germania, Japonia, Polonia, Rusia, Spania, Marea Britanie etc. Datorită acestei reviste și eforturilor depuse de domnul Pal și de colaboratori, rezultatele cercetărilor astronomice românești au ajuns cunoscute și apreciate în întreaga lume. Mult timp și multă muncă au fost dedicate pentru promovarea astronomiei naționale românești pe plan mondial cu scopul ca aceasta să fie reintegrată în comunitatea științifică internațională.
  Activitatea sa a avut loc și în cadrul unor prestigioase organizații și societăți științifice:
  • Uniunea Astronomică Internațională
  • Uniunea Astronomică Europeană
  • Consiliulul Național Român de Astronomie
  • Societatea Științifică de Matematică din România
  • Academia de Știință din America.
  Cariera sa a fost una impresionantă atât din punct de vedere profesional, cât și din cel al statutului de cercetător în astronomie și matematică. Palmaresul său cuprinde un număr de 150 de lucrări publicate în reviste de specialitate, cursuri și manuale pentru studenții universității în care a profesat și atenta implicare în ghidarea celor 23 viitori doctori în astronomie, mai exact în mecanica cerească.
  Munca sa a fost răsplătită prin distincții precum:
  • în anul 1964 i-a fost acordată Medalia Muncii
  • în 1982 a obținut titlul de Profesor universitar evidențiat
  • în 1984 a fost inclus în Ordinul „Tudor Vladimirescu” cl.V.
  Domnul Arpad Pal a încetat din viață pe data de 21 iulie 2006, fiind înmormântat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca.  

  Árpád Pál
  Date personale
  Născut	15 iunie 1929  Hoghia, Feliceni, Harghita, Regatul României
  Decedat	21 iulie 2006 (77 de ani)  Cluj-Napoca, România
  Înmormântat	Cimitirul Hajongard din Cluj
  Cetățenie	România
  Ocupație	matematician

• 2007: Gheorghe David (n. 1943, Pepeni, Lazovsk (azi Sângerei) - d. 21 iulie2007, Chișinău, Republica Moldova) a fost un disident basarabean. Gheorghe David s-a născut în 1943 în Pepeni, raionul Sângerei (fostul Lazovsk). În 1970 a absolvit Institutul Politehnic din Chișinău. În perioada 1970-1979 a lucrat la Institutul de Proiectare „Selenergproiect" și în administrația „Moldglavenergo", ulterior fiind încadrat în alte organizații de profil.
  La începutul anilor 1970, Gheorghe David și-a exprimat deschis viziunile sale cu privire la natura statului sovietic. El punea la îndoială unul dintre miturile principale ale regimului: cum că URSS ar fi fost creat prin libera exprimare a popoarelor.
  În 1986, ca urmare a actelor de curaj, Gheorghe David a fost retrogradat pe linie profesională, devenind simplu muncitor. La 1 august 1986, în timpul unei deplasări de serviciu la Tiraspol, a fost arestat. După câteva luni de detenție preventivă, David a fost internat în Secția psihiatrie criminală a închisorii din Chișinău. În decembrie 1986, o comisie specială de psihiatri l-au diagnosticat ca alienat mintal. Principalele „argumente" invocate de comisie în favoarea stabilirii acestui diagnostic erau părerile lui despre încălcarea suveranității și independenței Cehoslovaciei în 1968 și a Afganistanului în 1979 de către Uniunea Sovietică, precum despre identitatea limbii „moldovenești".
  Judecarea și condamnarea lui Gheorghe David au avut loc la 12 ianuarie 1987, în lipsa acestuia, de judecatorul Nicolae Timofti.^[1] Abia în vara anului 1988, ca urmare a materialelor publicate în presa sovietică, în condițiile unei libertăți din ce în ce mai largi, precum și a protestului unor organizații pentru protecția drepturilor omului din străinătate, precum Amnesty International, sau a unor posturi de radio ca „Europa Liberă", acesta a fost eliberat.^[2]
  După doi ani de aflare la Dnepropetrovsk, Ucraina nu a mai dorit ca să-si prejudicieze imaginea cu Gheorghe David, a carui nume care figura pe listele organizațiilor internaționale de apărare a drepturilor omului în calitate de deținut politic, si l-a trimis la Chișinău. Autoritățile RSSM l-au ținut un timp la Costiujeni, apoi, după ce numele lui David a început să fie pomenit pe la mitinguri, auzindu-se chemări către mulțime de a merge spre Costiujeni, el a fost eliberat  

  Gheorghe David
  Date personale
  Născut	1943 Pepeni
  Decedat	21 iulie 2007 Chișinău
  Ocupație	inginer

  * 2007: Grigore Traian (n. 1951, Brăila - d. 21 iulie 2007, Brăila), cunoscut și ca Primarul, a fost un fotbalist și antrenor român de fotbal. Istoria fotbalului românesc îl reține ca unul din cei mai mari fotbaliști brăileni, fiind de altfel și deținătorul golurilor marcate pentru echipa Dacia Unirea Brăila.  Timp de 11 ani, din 1969, când a încheiat ultimul stagiu la lotul național de juniori și a fost înregimentat la Progresul Brăila care activa în Divizia B și până în 1980, Grigore Traian nu a părăsit Braila și nici echipa fanion a orașului, pentru care a evoluat în peste 400 de meciuri și a înscris 139 de goluri. Fosta extremă stânga a avut oferte de la Dinamo București și Oțelul Galați, dar din patriotism local le-a refuzat.
  Cea mai fructuoasă perioadă a carierei sale a fost cea cuprinsă între anii 1972-1978, una în care a lucrat cu o serie de mari antrenori ai României: Ștefan Onisie, Titus Ozon, Nicolae Tătaru, Robert Cozmoc. Cariera lui în Divizia B s-a încheiat brusc îin 1980, cind directorul de atunci al Uzinei Progresul a hotărât ca toți jucătorii născuți în 1951 să fie excluși din lot.
  În 1984, a mai jucat șase luni la echipa Dacia Unirea Brăila, la solicitarea antrenorului de atunci, Viorel Mateianu.
  În perioada 1992-1995, a activat la secția de juniori a clubului Petrolul Ploiești, apoi activează ca antrenor secund la aceeași echipă.  
• 2009: A decedat Sanda Tătărăscu Negroponte, fiica fostului prim-ministru liberal din perioada interbelica, Gheorghe Tătărăscu si vaduva unui afacerist de origine greaca. In anul 1950, odata cu confiscarea averii, Sanda Tatarascu Negropontes, care facea parte dintr-o familie de nobili cu ramuri in Franta si Elvetia, a fost declarata „dusman al poporului” si intemnitata in inchisoarea de la Tirgsor. Dupa 3 ani petrecuti in inchisoare, timp in care a fost colega de celula cu o femeie condamnata pentru canibalism, Sanda Tatarascu Negropontes a fost eliberata si trimisa la „reeducare”, fiind angajata la deratizare. In decembrie 1989, Sanda Tatarascu Negropontes a fost chemata de tatal adoptiv al lui Calin Popescu Tariceanu, Dan Amedeo Lazarescu, sa se alature PNL, ea fiind aleasa senator. Dupa 1990, Sanda Tatarascu Negropontes a inceput batalia in justitie pentru recuperarea uriasei averi a familiei, care desi i-a fost inapoiata doar partial, a propulsat-o  in Topul 300 al celor mai bogati romani, numarandu-se printre cele mai bogate 10 femei din Romania. Printre rudele Sandei Tatarascu Negropontes se numara John Negroponte, fostul sef al Serviciului de Informatii din SUA, si Nicholas Negroponte, unul dintre inventatorii internetului.
  
  
  
  
  
  
  
• 2011: Mircea Ivănescu (n. 26 martie 1931, București – d. 21 iulie 2011, Sibiu, România^[3]) a fost un scriitor, poet, eseist și traducător român. A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secția franceză) a Universității din București. A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală și la revista „Transilvania” din Sibiu.  De la volumul de debut din 1968 și până la versurile recente, incluse în selecția „din periodice și inedite” a antologiei de autor Poesii vechi și nouă (1999), de-a lungul a peste trei decenii, poezia lui Mircea Ivănescu a rămas egală cu ea însăși, atât în ritmul producerii, cât și în calitatea ei estetică. Titlurile volumelor sale de poezii sunt banale, puțin spectaculoase. A scris poeme despre personajul Mopete, numele acestuia conține o anagramă a cuvintelor poet și poem.
  A tradus romane ca Ulysses al lui James Joyce, la care se adaugă traduceri din William Faulkner, Robert Musil, Jostein Gaarder sau F. Scott Fitzgerald. A tradus și o serie de povestiri, jurnale și corespondență ale lui Franz Kafka.
  A contribuit la recuperarea narativității în poezia autohtonă din a doua jumătate a anilor ’60 și din anii ’70.^{[judecată de valoare]} A tradus masiv din poezia americană (Ezra Pound, William Carlos Williams, Wallace Stevens, T. S. Eliot, Sylvia Plath etc.), cu care de altfel poeziile sale sunt înrudite.  

  VOLUME DE VERSURI

  • Versuri (Editura pentru Literatură, 1968)
  • Poesii (Cartea Românească, 1970)
  • Poeme (Eminescu, 1970)
  • Alte versuri (Eminescu, 1972)
  • Alte poeme (Albatros, 1973)
  • Poem (Cartea Românească, 1973)
  • Amintiri, de Mircea Ivănescu, Florin Pucă și Leonid Dimov, Editura Cartea Românească, 1973.
  • Alte poesii (Dacia, Cluj, 1976)
  • Poesii nouă (Dacia, Cluj, 1982)
  • Poeme nouă (Cartea Românească, București, 1983)
  • Alte poeme nouă (Cartea Românească, București, 1986)
  • Versuri vechi, nouă (Eminescu, 1988)
  • Poeme vechi, nouă (Cartea Românească, 1989)
  • Versuri (Eminescu, 1996)
  • Poezii (Vitruviu, 1997)
  • Poesii vechi și nouă , antologie (Minerva, 1999)
  • Aceleași versuri (Dacia, Cluj, 2002)
  • lines poems poetry , antologie (University of Plymouth Press, 2009)
  • Poesii alese, Editura Știința, Chișinău, 2009   

    Mircea Ivănescu
    Date personale
    Născut	26 martie 1931 București, România
    Decedat	21 iulie 2011 (80 de ani) Sibiu, România
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	scriitor, poet, traducător
    Limbi	limba română[1] limba germană[2]
    Studii	Facultatea de Filologie (secția franceză) a Universității din București
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	1968 - 2009
    Mișcare/curent literar	Postmodernismul românesc (precursor)
    Specie literară	poezie
    Operă de debut	1968 - volumul „Versuri”

    * 2012: Mircea Șerbănescu (n. 14 octombrie 1919, Cernăuți, d. 21 iulie 2012, Timișoara), prozator și publicist român, a fost autorul a numeroase lucrări de proză scurtă, romane, antologii de anticipație, articole și memorialistică.  Născut în Cernăuți (actualmente în Ucraina), a fost fiul Corneliei (născută Popescu) și al lui Petre Șerbănescu, inspector vamal.^[2]
    A urmat școala primară în Turnu Severin ,unde a început și liceul (1924-1930), pe care l-a continuat în Craiova (1930-1932) și apoi în Timișoara, la Liceul „C. D. Loga" (1935-1938), când a debutat cu povestirea Bătrânul lăutar la revista „Colț de țară", urmată în același an (1937) de volumul de proză scurtă Cadavrul ambulant.
    După absolvirea studiilor universitare la Academia de Înalte Studii Comerciale din București (1938-1942), a revenit în Timișoara, unde s-a stabilit și și-a continuat activitatea ziaristică deja începută în perioada 1940-1941 la publicația „Vestul". Între anii 1942 și 1944 a efectuat stagiul militar, fiind mobilizat pe frontul din Bucovina, după care a lucrat ca ziarist, dar și ca redactor, la „Românul" (1945), „Făclia Banatului" (1945-1948), „Drapelul roșu" (1948-1950), colaborând și la publicațiile „Colț de țară", „Fruncea", „Scrisul Bănățean" (devenită apoi „Orizont", „România literară" etc., în perioada tulbure de tranziție a puterii politice spre regimul comunist. Cu toate că unele din publicațiile la care a lucrat erau patronate politic („Românul" de către Partidul Național Liberal, „Făclia Banatului" de către Partidul Social-Democrat, iar mai târziu "Luptătorul bănățean" sub egida Partidului Comunist Român), în ciuda vicisitudinilor vieții și a presiunilor politice, Mircea Șerbănescu nu s-a angajat în niciun partid, nedevenind membru nici măcar al Partidului Comunist.  A fost membru fondator al Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor, căreia i-a devenit secretar literar în perioada 1951-1979.
    Din 1993 a condus cenaclul „Pavel Bellu" și a fost redactor-șef al revistei „Anotimpuri literare", continuându-și cariera publicistică la „Orizont", „Tribuna", „România literară", „Luceafărul", „Viața românească", „Literatorul", „Paralela 45" etc.
    Proza sa, în special după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost angajată și considerată moralizatoare; aceleași tendințe moralizatoare se reflectă, de altfel, și în multele lucrări dedicate copiilor și tineretului.
    În mod particular, scriitorul, s-a remarcat și ca autor de literatură științifico-fantastică (romane și povestiri în colecțiile “Fantastic Club”, "Povestiri științifico-fantastice", ”Clubul temerarilor” sau în volume de anticipație colective, cu lucrări ca: Uluitoarea transmigrație, Misterioasa sirenă) ^[4], participând la activitatea cenaclurilor de anticipație din Timișoara^[5][6]
    În memorialistică, Mircea Șerbănescu s-a evidențiat prin evocarea istoriei literare și culturale a orașului Timișoara (Timișoara, memorie literară 1919-1947 și […] 1949-2000).
    În 1980 a publicat Mic dicționar al literaturii științifico-fantastice românești în revista Paradox nr. 4.^[7]
    Pentru activitatea sa literară, scriitorul a fost distins cu premiile Asociației Scriitorilor din Timișoara în 1972 (pentru volumul Misterioasa sirenă) și 1976 (pentru volumul Descoperirea de sine), precum și cu Premiul special al Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor (2000), Diploma de excelență a Direcției județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Timiș (2001), Ordinul Național "Serviciul Credincios" în gradul de "Cavaler" (2001), Medalia "Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial" (2000), "Cetățean de onoare al Municipiului Timișoara".  

    OPERA LITERARĂ

    • Cadavrul ambulant, Editura Intelect, București, 1937
    • Prea târziu, Editura Fruncea, Timișoara, 1942
    • Biruința, Editura de Stat, București, 1953
    • Rătăcire, Editura Tineretului, București, 1956
    • Prețul tăcerii, Editura Tineretului, București, 1957
    • O fată din cele multe, Editura pentru Literatură, București, 1958
    • Timișoara, Editura Tineretului, București, 1961
    • Pagini pentru ochii limpezi, Editura Tineretului, București, 1965
    • Aventură în lumea albastră, Editura Tineretului, București, 1967
    • Uluitoarea transmigrație, Editura Tineretului, București, 1968
    • Privind cinematografic, Editura Albatros, București, 1970
    • Misterioasa Sirenă, Editura Albatros, București, 1972
    • Cerc și dragoste, Editura Facla, Timișoara, 1973
    • Descoperirea de sine, Editura Facla, Timișoara, 1976
    • Ghiozdanul cu surprize, Editura Ion Creangă, București, 1977
    • Povești din degetar, Editura Facla, Timișoara, 1978
    • Stăpânul soarelui, Editura Facla, Timișoara, 1982
    • Fata din tren, Cartea Românească, București, 1984
    • Fântâna cu apă vie, Editura Facla, Timișoara, 1985
    • Inimi în primejdie, Editura Ion Creangă, București , 1985
    • Fântâna cu apă vie, Editura Facla, Timișoara, 1985
    • O ardere totală, Editura Militară, București, 1988
    • Când D'Artagnan a fost să fie fată, Editura Facla, Timișoara, 1990
    • Floare și îngheț, Editura Juventus, Craiova, 1990
    • Ieșirea din vis, Anotimpuri literare, Timișoara, 1996
    • Gemenii n-au nevoie de cuvinte, Editura Eubeea, Timișoara, 1998
    • Timișoara, memorie literară, I: 1919-1947. Istorie literară și amintiri, Editura Augusta, Timișoara, 2000
    • Romanul dragostei dintâi, Editura Eurostampa, Timișoara, 2003
    • Timișoara, memorie literară, II: 1949-2000. Istorie literară și amintiri, Editura Augusta, Timișoara, 2004
    • O eternă poveste, Editura Eubeea, Timișoara, 2004
    • Dincoace de Palia de la Orăștie, Editura de Vest, Timișoara, 2004
    • Neîntoarcerile, Editura Augusta, Timișoara, 2007

    VOLUME COLECTIVE

    • Comoara cea mare, E.S.P.L.A., București, 1961
    • Oameni și stele - antologie S.F., Editura Tineretului, București, 1975
    • Bibliografie de literatură română pentru copii, Editura Ion Creangă, București, 1978
    • Die beste aller Welte rumänische S.F., Editura Dacia, Cluj, 1979
    • Fuga în spațiu timp, Editura Ion Creangă, București, 1980
    • Das präparierte Klavir, Editura Kriterion, București, 1982
    • O antologie de anticipație, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983
    • Răposatul Narbon acționează, Editura Albatros, București, f.a.  

      Mircea Șerbănescu
      Date personale
      Născut	14 octombrie 1919[1]
      Decedat	21 iulie 2012 (92 de ani)[1]
      Ocupație	scriitor de literatură științifico-fantastică[*

* 2017: John Heard Jr. (n. 7 martie 1946,^[2] Washington, SUA^[3] – d. 21 iulie 2017,^[4] Palo Alto, SUA^[4]) a fost un actor american de film și televiziune.

A jucat roluri principale în mai multe filme, printre care Deceived, Chilly Scenes of Winter, Heart Beat, Cutter's Way, Cat People și CHUD, precum și roluri de susținere în After Hours, Big, Beaches, Awakings, Rambling Rose, The Pelican Brief, Americanii mei, ochii de șarpe și fabrica de animale. De asemenea, el l-a interpretat pe Peter McCallister, tatăl protagonistului Kevin McCallister(Macaulay Culkin), în filmul Home Alone și continuarea lui Home Alone 2: Lost in New York, precum și George în Sharknado. Heard a fost nominalizat la un premiu Emmy în 1999 pentru invitatul jucând în filmul The Sopranos.  Heard s-a născut pe 7 martie 1946, la Washington, D.C. El a fost fiul lui Helen (Sperling), care a fost implicat în arte și a apărut în teatrul comunitar, și John Henry Heard, care a lucrat pentru biroul secretarului apărării. Auzul a fost crescut ca catolic.

Heard a participat la liceul Gonzaga College, la Universitatea Clark din Worcester, Massachusetts și la Universitatea Catolică din America, din Washington, D.C. A crescut cu două surori, dintre care una, Cordis, este și actriță, și un frate, Matthew, care a murit în 1975.

În anii ’70, Heard a apărut pe scenă și în televiziune și film. A apărut în afara Broadway în 1974 în piesa lui Mark Medoff The Wager și în 1975 ca Guildenstern în Hamlet la Delacorte Theatre din Central Park, unde l-a subliniat și pe Sam Waterston în rolul lui Hamlet. În toamna aceea, producția s-a mutat la Teatrul Vivian Beaumont din Lincoln Center. Heard a apărut la Centrul de teatru Eugene O'Neill în 1977 într-o serie de piese noi. Heard a câștigat premiile Obie pentru spectacolele sale din Othello și Split în 1979–80. El a fost rolul masculin din filmul Head Over Heels din 1979 (care a fost redenumit și relansat ca Chilly Scenes of Winter în 1982).

În 1981, el a jucat rolul principal al lui Alex Cutter în filmul Cutter's Way. În 1982, el l-a jucat pe iubitul lui Nastassja Kinski, unul dintre personajele principale, în remake-ul lui Cat People. El a co-jucat ca fotograf George Cooper în C.H.U.D. (Cannibalistic Humanoid Underground Dwellers, 1984) alături de viitorul co-star Daniel Stern și în The Trip to Bountiful (1985). În filmul de comedie-dramă Heaven Help Us (alias, Catholic Boys, 1985), Heard a interpretat un călugăr pe nume fratele Timothy. În After Hours (de asemenea, 1985), Heard a fost barmanul Tom Schorr.

El a fost văzut în filmul The Milagro Beanfield War și a avut un rol semnificativ în rolul lui Paul, concurentul corporatist adult al lui Tom Hanks și iubitul jilted al lui Elizabeth Perkins, în Big (ambele în 1988). El a co-jucat cu Bette Midler în Beaches (tot în 1988). În 1990 Heard a jucat în filmul filozofic Mindwalk, în care trei personaje din medii socialitice și poetice diferite își exprimă părerile cu privire la experiența umană, și cam în același timp, a fost în Deștepți alături de Robert De Niro și Robin Williams, jucat în Deceived ( 1991), cu Goldie Hawn, interpretându-l pe Jack Saunders și a avut un rol de susținere în Gladiator (1992), cu Cuba Gooding Jr.

A jucat pe Daugherty în filmul Radio Flyer (1992) și pe agentul FBI Gavin Vereek în The Pelican Brief (1993). A jucat alături de Samuel L. Jackson în filmul One Eight Seven din 1997 și a fost prezentat în miniseria din 2000 Perfect Murder, Perfect Town.

În 1990, Heard a jucat ca Peter McCallister în comedia Home Alone. El a jucat rolul tatălui lui Kevin care, fără să vrea, își lasă fiul acasă când face o călătorie de Crăciun în Franța. Heard a ales să caracterizeze rolul cu o combinație de acțiuni dramatice în cauză ale unui tată care-i lipsește fiul împreună cu tropele comedice mai clasice. Filmul a fost unul dintre cele mai mari hituri din 1990, iar Heard a reprizat rolul lui McCallister în continuarea Singur Acasă 2: Pierdut în New York.

Heard a apărut într-o producție de televiziune a The Scarlet Letter (1979) ca Arthur Dimmesdale. El a jucat liderul Ku Klux Klan din viața reală DC Stephenson în miniserie TV Cross of Fire (1989) și a jucat rolul lui David Manning în adaptarea mini serie ABC a lui Shirley MacLaine's Out on a Limb, o amintire a călătoriei ei spre acceptarea spiritualului și realități extraterestre. Heard a mai avut roluri pe The Sopranos în rolul detectivului corupt tulburător Vin Makazian pentru care a primit o nominalizare la Emmy ca actor invitat de excepție, precum și a lui Mr.Detrolio tatăl lui Finn Detrolio, unul dintre prietenii lui Meadows, iar mai târziu la Battlestar Galactica în funcția de comandant Barry Acumula.El a avut roluri recurente în CSI: Miami (ca Kenwall Duquesne, tatăl lui Calleigh Duquesne) și Prison Break (în calitate de Frank Tancredi, guvernatorul Illinois și tatăl lui Sara Tancredi). Printre alte roluri de film și televiziune din anii 2000 și 2010, el a jucat primarul orașului Chicago la două episoade din serialul Fox The Chicago Code.

S-a căsătorit cu actrița Margot Kidder în 1979, dar s-au despărțit după numai șase zile. În 1987, a avut un fiu, John Matthew Heard, cu actrița și fosta iubită Melissa Leo. Heard a fost arestat în 1991 și acuzat de agresiune de gradul trei pentru că ar fi păcălit Leo.În 1997, el a fost găsit vinovat de încălcarea la casa lui Leo, dar a fost achitat de acuzațiile de încălcare la școala fiului lor.

Pe lângă Kidder, el a fost căsătorit și cu Sharon Heard și Lana Pritchard. Sharon și Heard au avut doi copii împreună, Annika Rose și Maxwell John.Heard și Pritchard s-au căsătorit pe 24 mai 2010, în Los Angeles, și au divorțat aproximativ șapte luni mai târziu. Fiul său înstrăinat Maxwell John Heard a murit pe 6 decembrie 2016, la 22 de ani.

Heard a murit în urma unui atac de cord la 21 iulie 2017, la vârsta de 71 de ani. Corpul său a fost găsit de personalul dintr-un hotel din Palo Alto, California, unde se presupunea că se recuperă după o intervenție chirurgicală minoră la spitalul Universității Stanford. Chirurgia din spate nu a jucat un rol în moartea sa. Moartea sa a fost confirmată de cabinetul examinatorului medical al județului Santa Clara. A fost înmormântat în Cimitirul South Side din Ipswich, Massachusetts.

FILMOGRAFIE

De-a lungul unei cariere de aproape 40 de ani, John Heard a apărut în cel puțin 105 filme și 67 de seriale de televiziune.

An	Titlu	Rol	Note
1977	Between the Lines	Harry Lucas
1977	First Love	David Bonner
1978	Rush It	Byron
1978	On the Yard	Juleson
1979	Chilly Scenes of Winter	Charles
1980	Heart Beat	Jack Kerouac
1981	Cutter's Way	Alex Cutter
1982	Cat People	Oliver Yates
1984	C.H.U.D.	George Cooper
1984	Best Revenge	Charlie
1984	Violated	Skipper
1985	Too Scared to Scream	Sid
1985	Heaven Help Us	Brother Timothy
1985	After Hours	Thomas 'Tom' Schorr
1985	The Trip to Bountiful	Ludie Watts
1987	Dear America: Letters Home from Vietnam	Johnny Boy (voice)
1988	The Telephone	Telephone Man
1988	The Milagro Beanfield War	Charlie Bloom
1988	The Seventh Sign	Reverend
1988	Big	Paul Davenport
1988	Betrayed	Michael Carnes
1988	Beaches	John Pierce
1989	The Package	Colonel Glen Whitacre
1990	Blown Away	Charlie
1990	Mindwalk	Thomas Harriman
1990	The End of Innocence	Dean
1990	Home Alone	Peter McCallister
1990	Awakenings	Dr. Kaufman
1991	Rambling Rose	Willcox Hillyer
1991	Deceived	Jack Saunders
1992	Radio Flyer	Daugherty
1992	Gladiator	John Riley
1992	Waterland	Lewis Scott
1992	Home Alone 2: Lost in New York	Peter McCallister
1993	In the Line of Fire	Professor Riger
1993	Me and Veronica	Frankie
1993	The Pelican Brief	Gavin Vereek
1996	Before and After	Wendell Bye
1996	My Fellow Americans	Ted Matthews
1997	One Eight Seven	Dave Childress
1997	Executive Power	Walker
1997	Men	George Babbington
1997	Silent Cradle	Dr. Brittain
1998	Snake Eyes	Gilbert Powell
1998	Desert Blue	Professor Lance Davidson
1999	Jazz Night	John Little	Film scurt
1999	The Secret Pact	Jerome Carver
1999	Fish Out of Water	Gregor
1999	Freak Weather	David
2000	Animal Factory	James Decker
2000	The Photographer	Marcello
2000	Pollock	Tony Smith
2001	The Boys of Sunset Ridge	John Burroughs
2001	O	Dean Bob Brable
2001	Dying on the Edge	John Fuller
2002	Researching Raymond Burke	Raymond Burke	Film scurt
2002	Fair Play	Owen	Film scurt
2004	Mind the Gap	Henry Richards
2004	White Chicks	Warren Vandergeld
2004	My Tiny Universe	Bobby
2004	Under the City	Scova
2005	The Chumscrubber	Officer Lou Bratley
2005	Edison	Captain Brian Tilman
2005	The Deal	Professor Roseman
2005	Tracks	Prison Warden
2005	Sweet Land	Minister Sorrensen
2006	Steel City	Carl Lee
2006	Gamers: The Movie	Gordon's Dad
2006	The Guardian	Captain Frank Larson
2007	Dead Lenny	Dr. Robert Hooker
2007	The Great Debaters	Sheriff Dozier
2007	Brothers Three: An American Gothic	Father
2008	P.J.	Dr. Alan Shearson
2008	Justice League: The New Frontier	Ace Morgan (voice)
2008	The Lucky Ones	Bob
2009	Red State Blues	Fritz	Film scurt
2009	Formosa Betrayed	Tom Braxton
2009	Little Hercules in 3-D	Coach Nimms
2010	The Truth	Jonathan Davenport
2010	Ivan's House	Ivan	Film scurt
2011	Whisper Me a Lullaby	Poppy
2012	The Legends of Nethiah	Nethiah's Father
2012	A Perfect Ending	Mason Westridge
2012	Stealing Roses	Walter
2012	Would You Rather	Conway
2013	The Insomniac	Paul Epstein
2013	Assault on Wall Street	Jeremy Stancroft
2013	Snake and Mongoose	Wally Parks
2013	Runner Runner	Harry Furst
2013	Torn	Detective Kalkowitz
2013	Buoyancy	Frank	Film scurt
2014	Warren	Jack Cavanee
2014	Animals	Albert
2014	Boys of Abu Ghraib	Sam Farmer
2014	The Nurse	Frank
2014	One More Day	Tom	Film scurt
2015	Boiling Pot	Tim Davis
2016	Is That a Gun in Your Pocket	Sheriff Parsons
2016	After the Reality	Bob
2016	Jimmy Vestvood: Amerikan Hero	JP Monroe
2016	So B. It	Thurman Hil
2017	Searching for Fortune	Denton Sr.
2017	Counting for Thunder	Garrett Stalworth
2017	Pray for Rain	Markus Gardener
2017	Last Rampage	Blackwell
2018	The Tale	Bill - Older	Postmortem
2018	Living Among Us	Andrew	Postmortem

John Heard
John Heard
Date personale
Nume la naștere	John Matthew Heard, Jr.
Născut	7 martie 1946[2]  Washington, SUA[3]
Decedat	21 iulie 2017 (71 de ani)[4]  Palo Alto, SUA[4]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Margot Kidder (1979–1980)
Număr de copii	3
Cetățenie	SUA
Ocupație	actor de televiziune[*] actor de film actor de teatru[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea Clark[*] The Catholic University of America[*]
Partener(ă)	Melissa Leo
Premii	Theatre World Award[*] (1977)

* 2017: Johannes Joseph "Jon" van Rood (n. 7 aprilie 1926,^[1][5] Scheveningen, Haga, Țările de Jos – d. 21 iulie 2017,^[5] Leeuwarden, Țările de Jos) a fost un imunolog olandez.  În 1978, van Rood a câștigat Premiului Wolf pentru medicină, împreună cu George D. Snell și Jean Dausset, "pentru contribuția la înțelegerea complexității sistemului HLA uman și a implicațiilor legate de transplantarea de organe și a bolilor". Van Rood a devenit membru al Academiei Regale Olandeze de Arte și Științe în 1978.  

Jon J. van Rood
Jon J. van Rood
Date personale
Născut	7 aprilie 1926[1][5]  Scheveningen, Haga, Țările de Jos
Decedat	21 iulie 2017 (91 de ani)[5]  Leeuwarden, Țările de Jos
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Ocupație	medic biolog profesor universitar[*]
Activitate
Instituție	Universitatea din Leiden Universitatea din Leiden[1] Universitatea din Leiden[1]
Alma Mater	Universitatea din Leiden
Organizații	Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe Academia Europaea[*] Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]
Premii	Premiul Wolf pentru medicină (1978) InBev-Baillet Latour Health Prize[*] (1985)[2] Dr A.H. Heineken Prize for Medicine[*] (1990) Ernst-Jung-Preis für Medizin[*] (1989) Premiul Robert Koch[*] (1977)[3][4] Fellow of the Royal College of Pathologists[

* 2018: Ilie Micolov (n. 2 iulie 1950, Suceava, România – d. 21 iulie 2018, Oglinzi, Răucești, Neamț, România)^[1] a fost un cântăreț român de muzică ușoară. Este cunoscut pentru șlagărul „Dragoste la prima vedere”, albumul omonim vânzându-se în peste 600.000 de exemplare.^[2][3]

De profesie economist, a fost consilier pe teme muzicale al Radio România Actualități, a apărut în cadrul spectacolelor Teatrului „Constantin Tănase” din București și a susținut turnee alături de formația Romanticii.  

Albume de studio

• „Dragoste la prima vedere” (1986), Electrecord
• „Cine te iubește” (1992), Electrecord
• „Muzică ușoară de la țară” (2005)  

  Ilie Micolov
  Date personale
  Născut	2 iulie 1950  Suceava, România
  Decedat	21 iulie 2018 (68 de ani)  Oglinzi, Răucești, Neamț, România
  Cetățenie	Română
  Etnie	Română
  Ocupație	Cântăreț de muzică ușoară
  Activitate
  Origine	Română
  Instrument(e)	voce[*]
  Case de discuri	Electrecord

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Cuv Simeon și Ioan Pustnicul; Sf Proroc Iezechiel; +) Sf Cuv Rafael și Partenie de la Agapia Veche
• Belgia: Ziua națională - se aniversează instaurarea monarhiei - depunerea jurământului de către primul rege, Leopold I(dinastia Saxa-Coburg), în 1831