3. /21 IULIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv Simeon și Ioan Pustnicul; Sf Proroc Iezechiel; +) Sf Cuv Rafael și Partenie de la Agapia Veche

Sf Cuv Simeon și Ioan Pustnicul

Pe vremea dreptcredinciosului împărat Iustinian, popoarele iubitoare de Hristos venind în Sfânta Cetate a Ierusalimului, la praznicul înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului, doi tineri, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au plecat din Siria la Ierusalim, să se închine cinstitului lemn al Sfintei Cruci. Numele unuia era Ioan, iar al celuilalt Simeon; şi amândoi erau de neam bun şi bogaţi. Ioan era în vârstă de 24 de ani şi, având femeie tânără, petrecea lângă tatăl său cel îmbătrânit, deoarece maica lui murise. Simeon era neînsurat şi avea o maică văduvă şi bătrână, în vârstă de 80 de ani.

Amândoi aceşti tineri se întovărăşiseră între dânşii cu dragostea lui Hristos, ca unii ce erau din aceeaşi ţară şi au petrecut în Ierusalim multe zile, cercetând împreună sfintele locuri şi închinându-se. Iar când se întorceau ei într-ale lor, s-au pogorât în valea Ierihonului şi, mergând pe sub munte, au trecut pe lângă cetate. Şi văzând ei mănăstirile dimprejurul sfântului Iordan, Ioan a zis către Simeon: „Ştii oare cine vieţuieşte în acele locaşuri?" Simeon a zis: „Cine vieţuieşte într-însele?" Ioan a răspuns: „Acolo vieţuiesc îngerii lui Dumnezeu". Simeon, minunându-se şi suspinând, a zis: „Putem oare să-i vedem?" Ioan a zis: „De vom vrea să primim o viaţă ca a lor, apoi cu adevărat ne vom îndulci de vederea feţei şi de vorbele lor". Şi şedeau amândoi călări; apoi, descălecând de pe cai, i-au dat slugilor lor, zicând: „Mergeţi încet înaintea noastră". Deci slugile mergeau înainte cu caii, iar ei, urmând de departe, vorbeau cum ar putea să-şi mântuiască sufletele lor. Şi mergând încetişor, au ajuns la o răspântie, de unde era o cale care ducea către Siria, la locul unde li se cădea să meargă, iar altă cale mergea spre Iordan, unde se vedeau acele mănăstiri. Şi a zis Ioan către Simeon, arătând cu degetul calea ce ducea spre Iordan: „Aceasta este calea care duce la viaţă!" Iar spre calea ce era spre Siria, a zis: „Aceasta este calea ce duce la moarte! Deci, să stăm, frate, la această răspântie şi să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne povăţuiască pe care cale să mergem".

Şi plecându-şi ei genunchii, au început a se ruga Domnului cu căldură, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce voieşti să se mântuiască toată lumea, arată voia Ta robilor Tăi şi ne îndreptează pe calea pe care vom merge". Rugându-se din destul, au aruncat sorţi şi a căzut soarta ca să meargă pe calea ce ducea la Iordan. Atunci ei s-au umplut de mare bucurie duhovnicească şi cu smerenie au mulţumit lui Dumnezeu. Deci îndată şi-au uitat părinţii, unul pe tată şi femeie, iar altul pe maica sa şi, defăimându-şi averile, au socotit ca un vis toate cele frumoase şi dulci ale acestei lumi.

Şi îmbrăţişându-se unul cu altul şi sărutându-se cu sărutare sfântă, au pornit pe calea ce duce spre Iordan, pe care cu adevărat au ajuns la viaţa veşnică. Şi alergau cu bucurie, ca Petru şi Ioan la Mormântul lui Hristos cel primitor de viaţă, întărindu-se şi îndemnându-se unul pe altul. Pentru că Ioan se temea ca nu cumva dorul de mama lui cea bătrână să-l întoarcă pe Simeon de la scopul cel bun. Iar Simeon, de asemenea, se temea pentru Ioan, ca nu cumva dragostea femeii cu care se însoţise de curând, să-l abată de la calea ce îi era pusă înainte, ca magnetul pe fier.

Drept aceea îşi spuneau unul către altul cuvinte duhovniceşti, învăţătoare şi mângâietoare. Ioan zicea către Simeon: „Iubite frate, nu te lenevi, nici nu slăbi, căci nădăjduiesc spre Domnul că Acela în ziua de azi iarăşi ne-a născut pe noi. Şi ce folos poate să ne fie nouă din deşertăciunile lumeşti? Şi ce ajutor vom afla din bogăţii în ziua judecăţii? Oare nu ne vor vătăma mai mult? Asemenea şi tinereţile şi frumuseţile noastre cele trupeşti, oare pururea vor petrece? Nu se vor schimba oare în bătrâneţe? Oare nu ne va ajunge moartea? Noi nu suntem înştiinţaţi de vom ajunge la bătrâneţe, pentru că şi cei tineri mor, neaşteptând moartea". Iar Simeon grăia către Ioan: „Eu, frate, n-am nici tată, nici fraţi, nici surori, decât numai pe singură aceea care m-a născut şi care acum a îmbătrânit. Şi nu mă doare atât de dânsa, cât mă tem în inima mea pentru tine, ca să nu te abată din această cale bună dorul femeii tale celei frumoase şi iubite, cu care te-ai unit de curând prin nuntă". Astfel vorbeau ei între dânşii pe când călătoreau.

Încă s-au rugat lui Dumnezeu şi pentru aceasta, ca să le înştiinţeze voia Sa, în care anume mănăstire să se tundă în călugărie. Şi şi-au pus un semn ca acesta: în care mănăstire vor afla porţile deschise, în aceea le porunceşte Dumnezeu să intre. Deci s-a întâmplat de au mers la mănăstirea Cuviosului Gherasim, în care era egumen un bărbat insuflat de Dumnezeu, cu numele Nicon. Aceluia i s-a vestit înainte de la Dumnezeu de venirea acestor doi tineri aprinşi de dumnezeiasca dragoste, pentru că Nicon a văzut pe Domnul într- acea zi, în vedenia visului, zicând către el: „Scoală şi deschide uşile ogrăzii, ca să intre aici oile Mele".

Iar egumenul, deşteptându-se, a mers şi a deschis porţile mănăstirii şi şedea acolo, aşteptând venirea oilor lui Hristos. Deci apropiindu-se Ioan şi Simeon de mănăstirea lui şi văzând porţile deschise şi pe stareţ şezând în poartă, s-au bucurat cu bucurie mare. Ioan a zis către Simeon: „Bun este acest semn, frate, că iată, mănăstirea este deschisă şi portarul şade ca şi cum ar aştepta dinadins venirea noastră". Şi venind ei la poartă, egumenul s-a sculat şi le-a zis: „Bine aţi venit, mieluşeii lui Hristos". Şi, primindu-i cu dragoste, i-a dus în mănăstire şi i-a ospătat cu trupească şi duhovnicească hrană şi i-a odihnit în noaptea aceea ca pe nişte străini.

Iar a doua zi le-a spus: „Frumoasă şi plăcută lui Dumnezeu este dragostea voastră, pe care într-un suflet o aveţi către Dânsul. însă trebuie ca şi voi să o păziţi cu dinadinsul, ca nu cumva să o stingă în voi vrăjmaşul mântuirii voastre. Bună este alergarea voastră, însă sunteţi datori să nu slăbiţi în alergare, până ce veţi ajunge cununile. Bun este scopul vostru, însă nu fiţi fără de grijă, ca să nu se răcească căldura cea duhovnicească, care este acum în inimile voastre. Bine este a cinsti mai mult pe cele veşnice, decât pe cele vremelnice. Bine este a sluji şi părinţilor celor după trup, dar fără de asemănare mai bine este a plăcea Părintelui celui ceresc. Buni sunt fraţii cei după trup, dar cei duhovniceşti sunt mai folositori. Buni sunt prietenii pe care îi aveţi în lume, dar mai bine este a câştiga prieteni pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. Buni sunt apărătorii şi mijlocitorii pe care îi aveţi către boieri, dar nu sunt aşa cum sunt îngerii cei ce mijlocesc pentru noi către Dumnezeu. Bine este a face milostenie săracilor pentru Dumnezeu, dar nici o jertfă nu este atât de bine primită lui Dumnezeu, precum a-I da Lui sufletul şi voia cu totul. Dulce este saţiul vieţii acesteia, dar nu este întocmai cu saţiul Raiului. Frumoasă este bogăţia şi iubită de toţi oamenii, dar nu este asemenea cu acele vistierii, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Frumoase sunt tinereţile, dar faţă de Cel mai frumos cu frumuseţea decât fiii omeneşti, nu sunt nimic. Bine este a fi cineva ostaş al împăratului celui pământesc, dar puţină vreme şi cu multă primejdie se face acea ostăşire; iar a se face cineva ostaş Împăratului ceresc, este a dănţui peste toată puterea cea potrivnică".

Acestea şi cele asemenea cu acestea grăind către ei cuviosul egumen şi văzând lacrimile cele multe ce ieşeau din ochii lor, a zis către Simeon: „Nu dori, nici nu plânge pentru cărunteţile stăpânei maicii tale, căci pentru ostenelile tale, Dumnezeu poate mai bine să o mângâie, decât dacă ai fi tu lângă ea. Şi chiar dacă nu te-ai depărta de dânsa n-ai putea şti dacă tu o vei îngropa pe ea sau mai întâi ea pe tine; şi ai fi murit iără de plăcerea lui Dumnezeu, neavând ceva ca să te poată izbăvi de răutăţile cele ce vor să fie după moarte. Căci nici lacrimile cele de maică, nici dragostea cea de tată, nici bogăţia, nici slava, nici însoţirea femeii şi nici iubirea fiilor nu pot să roage pe Judecătorul cel înfricoşat, fără numai viaţa cea îmbunătăţită, nevoinţele şi ostenelile suferite pentru Dumnezeu".

Apoi, întorcându-se către Ioan, i-a zis: „Şi ţie, o, fiule, să nu-ţi aducă vrăjmaşul nişte gânduri ca acestea şi să-ţi zică în mintea ta: «Cine afară de mine va sprijini şi va hrăni bătrâneţile tatălui meu? Cine va potoli tânguirea soţiei mele?» Pentru că de i-aţi fi lăsat pe dânşii să slujească altui dumnezeu, iar voi v-aţi fi dus la altul, cu dreptate v-aţi fi îngrijit de dânşii; dar deoarece Unul este Dumnezeu, Căruia aţi încredinţat pe părinţii voştri şi pentru a Cărui dragoste i-aţi lăsat pe ei, apoi să fiţi încredinţaţi că El singur se va îngriji de dânşii, încă şi la aceasta să vă mai gândiţi, că pe când eraţi în lume şi slujeaţi vieţii celei vremelnice, bunătatea Domnului se îngrijea de voi şi vă umplea casele voastre de toate bunătăţile, cu atât mai vârtos acum se va îngriji de casele voastre, fiindcă aţi venit ca să-i slujiţi Lui cu toată inima, vrând să-I plăceţi şi mai bine.

Aduceţi-vă aminte, fiilor, de cuvântul Domnului către cel ce a vrut să meargă în urma Lui şi a zis:Doamne, porunceşte-mi ca mai întâi să merg să îngrop pe tatăl meu. Iar Domnul i-a grăit:Lasă pe cei morţi să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino după Mine. Deci şi voi, cu voie neschimbată şi cu inimă neîndoită, să alergaţi în urma lui Hristos. Că de v-ar fi chemat pe voi un împărat pământesc şi pieritor, vrând să vă facă în palatele sale postelnici sau sfetnici, oare n-aţi fi lăsat casele voastre şi pe toţi casnicii, şi oare n-aţi fi mers cu sârguinţă la împărat, să staţi înaintea lui cu slavă şi cinste şi să vă îndulciţi de vederea feţei lui şi de milă? Iar aceasta aţi fi făcut-o pentru putină vreme, în care el ar fi voit să vă cinstească pe voi înaintea boierilor săi". Iar Ioan şi Simeon i-au zis: „Adevărat, aşa este, părinte!"

Atunci cuviosul egumen a grăit către dânşii: „Cu cât mai vârtos, o, fiilor, suntem datori ca să alergăm cu mai multă sârguinţă şi osârdie la chemarea împăratului ceresc, Cel ce ne cheamă la cin­stea aceea, care nu se poate măsura sau asemăna cu nici o altă înaltă cinste lumească. De aceea suntem datori a asculta pe Dumnezeu, Cel ce ne cheamă pe noi la Dânsul, aducându-ne aminte de dragostea Sa cea către noi, pentru care pe Fiul Său Unul născut nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi la moarte sângerată, ca să ne facă pe noi fii ai Săi. Şi chiar de am vărsa tot sângele nostru pentru aceasta, nimic vrednic n-am răsplăti pentru bunătatea şi dragostea Lui arătată spre noi; pentru că sângele robilor nu este asemenea cu sângele împărătesc".

Aceste cuvinte le-a grăit către dânşii Cuviosul Nicon, bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, însă văzând tinereţile lor cele crescute în hrănire dulce şi îmbrăcate în haine moi, cu toate că cunoştea osârdia lor cea fierbinte către Domnul, i-a sfătuit să nu primească îndată chipul monahicesc, ci să aştepte câtăva vreme, până ce ei înşişi se vor ispiti pe sine, dacă vor putea suferi greutatea nevointei monahiceşti. Iar ei, căzând la picioarele lui, îl rugau cu lacrimi să-i tundă şi să-i îmbrace în schima monahală, fără să mai aştepte.

După aceasta, stareţul, vrând să-i ispitească pe ei, a luat la o parte pe Ioan şi i-a zis lui: „Acum eu am sfătuit pe prietenul tău, ca încă până la anul să mai petreacă în chipul mirenesc". Atunci Ioan a răspuns: „De voieşte el, petreacă cum voieşte; dar eu nu pot suferi atâta vreme până la tundere; de aceea, mă rog, părinte, ca îndată să săvârşeşti asupra mea ceea ce doreşte sufletul meu". Iar Simeon, văzându-i pe ei vorbind de o parte, a zis către stareţ: „Nu zăbovi, părinte, ascultând cuvintele lui Ioan; pentru că se cutremură inima mea pentru dânsul, ca să nu tânjească pentru soţia sa cea bogată şi atât de frumoasă, cu care s-a însoţit anul acesta, şi nu cumva pentru aceasta să cadă din dragostea lui Dumnezeu".

Atunci şi Ioan a grăit cu lacrimi către stareţ, pentru că era foarte plecat spre lacrimi: „Rogu-mă ţie, părinte, ca îndată să ne călugăreşti pe noi, pentru ca să nu pierdem pe iubitul meu frate, căci are o maică ce îl iubeşte foarte mult şi care nu poate trăi fără de vederea fetei lui. Deci mă tem pentru dânsul, ca nu cumva, aducându-şi aminte de dragostea maicii sale, să se lipsească de dragostea lui Dumnezeu. De aceea, nu voi înceta de a mă îngriji, până ce nu îl voi vedea pe el călugărit". Atunci stareţul, văzând grija cea mare ce o aveau unul pentru altul şi fiind încredinţat că Dumnezeu nu ruşinează, nici trece cu vederea pe cei ce aleargă la Dânsul din tot sufletul şi cu credinţă neîndoită, i-a dus pe ei în biserică şi, tunzându-i, i-a îmbrăcat în chipul celor noi începători. Iar când se săvârşea călugăria lor, Ioan plângea foarte tare, iar Simeon în taină îl îmboldea pe el, poruncindu-i să tacă, fiindcă i se părea că plânge după tată şi după femeia sa, dar acela vărsa lacrimi din căldura dragostei ce o avea către Dumnezeu.

Iar după tundere şi după săvârşirea Sfintei Liturghii, egumenul iarăşi a rostit multă vreme cuvânt de învăţătură către dânşii, văzând cu duh înainte văzător că nu vor petrece mult în mănăstirea lui, Dumnezeu chemându-i pe dânşii la viaţă mai desăvârşită. Şi era ziua aceea sâmbătă, iar egumenul voia ca a doua zi, Duminică, să pună pe dânşii rânduiala călugărească cea desăvârşită a chipului îngeresc. Şi unii din fraţi grăiau către Ioan şi Simeon: „Fericiţi sunteţi voi, că mâine dimineaţă vă veţi naşte din nou şi veţi fi curaţi, ca născuţi din pântecele maicii, şi vă veţi curăţi de păcatele voastre, ca şi cum într- acea zi aţi primi botezul".

Iar ei, neînţelegând cele ce li se grăiau, se minunau şi se spăimântau; şi, alergând la sfântul egumen în seara sâmbetei, îl rugau pe el, zicând: „Nu ne boteza pe noi, părinte, că suntem creştini şi fii de părinţi creştini, născuţi din nou prin baia Sfântului Botez". Dar egumenul, nepricepând cuvintele lor, a zis către dânşii: „Cine voieşte să vă boteze pe voi, fiilor?" Ei au zis: „Am auzit de la părinţi că mâine de dimineaţă avem să ne botezăm". Atunci înţelegând egumenul că fraţii le-au vorbit lor despre sfântul şi îngerescul chip, a zis către dânşii: „Bine v-au spus părinţii pentru că mâine de dimineaţă voim să vă îmbrăcăm pe voi în rânduiala cea desăvârşită a chipului cel îngeresc, care, ca un al doilea botez, vă va curăţi de toate păcatele făcute în lume".

Dar Ioan şi Simeon nu ştiau ce este rânduiala cea desăvârşită a chipului îngeresc. Deci egumenul a poruncit să cheme un frate pe care îl îmbrăcase cu o Duminică înainte în rânduiala cea desăvârşită; şi fiindcă fratelui acela nu i se împliniseră cele şapte zile, purta încă toată îmbrăcămintea rânduielii celei sfinte, după aşezământul mănăstiresc. Şi venind fratele acela, iar Simeon şi cu Ioan, văzându-l, au căzut la picioarele egumenului şi l-au rugat pe el ca îndată şi în acelaşi ceas, fiind seară, să-i îmbrace şi pe ei într-un chip ca acela. Pentru că ziceau ei: „Oameni suntem. Nu ştim de vom mai trăi peste această noapte şi de vom ajunge ziua de mâine; şi ne temem să nu ne ducem din viaţa aceasta, neavând o cunună ca aceasta, o slavă şi o bucurie, precum vedem la fratele acesta".

Şi înţelegând egumenul că ei văd o vedenie, a trimis pe fratele cel chemat la chilia sa. Şi ducându-se acela, Ioan şi Simeon au zis iarăşi către egumen: „Părinte, pentru Dumnezeu, îndată să ne faci şi pe noi astfel, precum este fratele acela; căci cu adevărat pe nici unul n-am văzut în mănăstirea ta, ca să fie într-o cinste ca aceasta, în care este fratele acela". Iar egumenul i-a întrebat: „Ce aţi văzut, fiilor, la acel frate?" Ei i-au răspuns: „Am văzut pe capul lui o cunună prea luminoasă cu strălucire împrejurul ei, şi oarecare feţe cu podoabă sfântă înconjurându-l cu lumânări şi cântând cu dulceaţă". Deci s-a minunat egumenul de atâta curăţie sufletească a lor şi a zis către dânşii: „Mâine de dimineaţă, cu darul Duhului Sfânt, şi voi veţi primi aceeaşi cunună şi slavă în rânduiala cea sfântă".

Şi sosind ziua Duminicii, egumenul a săvârşit acel sfânt chip asupra lor şi amândoi se vedeau unul pe altul cu cunună strălucind deasupra capului, iar noaptea îşi vedeau faţa unul altuia ca ziua. Şi s-au umplut sufletele lor de atâta bucurie, încât nu doreau să guste nici hrană şi nici băutură. Iar după primirea rânduielii celei desăvârşite, trecând două zile, li s-a întâmplat de au văzut pe fratele cel de mai înainte, pe care îl văzuseră în slavă, îmbrăcat acum în haină de păr şi făcând slujba mănăstirii, dar n-au văzut deasupra lui slava şi cununa dintâi; şi se minunau pentru aceea.

Deci Simeon a zis către Ioan: „Să mă crezi, frate, că după săvârşirea celor şapte zile şi noi nu vom mai vedea unul deasupra altuia cununa şi strălucirea cea frumoasă, precum vedem acum". Ioan a zis: „Deci ce voieşti, frate, ca să-ţi fie?" Simeon a zis: „Voiesc să mă asculţi pe mine, şi, precum am fugit din lume, tot aşa să fugim şi de aici şi să ieşim în viaţa pustnicească şi liniştită. Pentru că, de când cinstitul egumen ne-a îmbrăcat pe noi în acest sfânt chip, s-a aprins inima mea cu o minunată dorire; iar sufletul meu nu voieşte să vadă pe nimeni, nici să vorbească, nici să audă ceva de la cineva, ci doreşte să petreacă întru adâncă tăcere, cu totul depărtat de toţi". Ioan a zis: „Dar ce vom mânca în pustie?" Răspuns-a Simeon: „Ce mănâncă şi ceilalţi vieţuitori ai pustiei, despre care am auzit ieri din gura egu­menului, care ne învăţa pe noi. Cel ce îi hrăneşte pe aceia ne va hrăni şi pe noi. Şi mi se pare că egumenul, vrând ca şi noi să ne alegem viaţa pustnicească, ne-a vorbit mult despre cei care petrec în pustie".

Ioan a zis: „Dar încă nu am învăţat cântarea de psalmi, după rânduiala mănăstirii". Simeon a răspuns: „Cel ce a mântuit pe cei ce i-au plăcut mai înainte de David, Acela ne va mântui şi pe noi! Şi, precum pe David care păştea oile, l-a învăţat a alcătui psalmi, tot aşa ne va învăţa şi pe noi! Deci, ascultă-mă pe mine, o, frate, şi precum împreună ne-am dat lui Dumnezeu, tot aşa împreună să-i slujim Lui". Ioan a zis: „Vom face precum voieşti;; dar cum vom ieşi din mănăstire, de vreme ce porţile se închid noaptea?" Simeon a zis: „Cel ce ne-a deschis nouă ziua, tot Acela ne va deschide şi noaptea!"

Astfel alcătuind şi întărind sfatul între ei şi apropiindu-se noaptea, egumenul a văzut în vis pe un bărbat cinstit cu sfântă podoabă, deschizând porţile mănăstirii şi zicând: „Oile lui Hristos, ieşiţi la păşunea voastră!" Deci, deşteptându-se îndată, a alergat la poartă şi a găsit-o deschisă. Şi socotind el că Simeon şi Ioan au ieşit acum, şedea îngrijorat, suspinând şi zicând: „N-am fost vrednic eu, păcătosul, ca să primesc rugăciunile părinţilor mei; căci ei mi-au fost mie părinţi şi învăţători, iar nu eu lor. O, câte pietre scumpe - precum zice Scriptura - nefiind cunoscute, se tăvălesc pe pământ, văzute de mulţi, dar cunoscute de puţini!"

Acestea zicând în sine egumenul şi întristându-se, iată, robii lui Hristos mergeau de la chilie spre poartă, ca să iasă din mănăstire. Iar egumenul a văzut că mergeau înaintea lor nişte tineri preafrumoşi, cu făclii luminoase. Iar Ioan şi Simeon nu vedeau pe acei tineri, însă văzând porţile deschise, s-au bucurat foarte că nu s-au lipsit de nădejdea lor. Dar când au văzut lângă poartă pe stareţ, s-au temut şi voiau să se întoarcă, pentru că nu ştiau că este egumenul. Iar el i-a chemat, zicându-le: „Nu vă temeţi, fiilor; veniţi în numele Domnului!" Iar ei cunoscând că este egumenul, mai mult s-au bucurat şi au cunoscut că Dumnezeu, Care mai înainte i-a descoperit venirea lor, i-a arătat şi plecarea lor.

Deci, închinându-se stareţului, au zis: „îţi mulţumim, părinte, şi nu ştim ce fel de mulţumire vom da lui Dumnezeu şi cinstitei tale feţe. Care din noi nădăjduia să se învrednicească de nişte daruri ca acestea? Care împărat putea să ne cinstească pe noi cu o rânduială ca aceasta? Ce visterie putea să ne îmbogăţească pe noi atât de degrab? Ce baie putea să ne cureţe astfel sufletele noastre? Care părinţi ar fi putut să ne iubească şi să ne mântuiască pe noi ca tine, cinstite părinte? Tu ne eşti nouă tată şi maică, după Hristos. Tu ne eşti stăpân, păstor şi povăţuitor, care ne duce de mână. Prin tine am câştigat visteria cea nefurată şi am aflat mărgăritarul mântuirii cel fără de preţ. Ştim cu adevărat puterea botezului celui de-al doilea, precum ne-au spus nouă părinţii. Şi ne rugăm fericirii tale, părinte, să faci rugăciune pentru noi şi să ne laşi pe noi, robii tăi, să plecăm unde ne va povăţui Dumnezeu; căci Aceluia am dorit a-I sluji cu tot sufletul. Adu-ţi aminte, părinte, de oile tale pe care le-ai adus lui Hristos spre jertfă". Acestea le-au grăit ei cu multe lacrimi. Dar şi egumenul plângea de bucurie duhovnicească, văzând atâta dorinţă

către Dumnezeu din partea lor.

Apoi punând pe Simeon de-a dreapta, iar pe Ioan de-a stânga şi ridicându-şi mâinile spre cer, a început a se ruga astfel: „Dumnezeule cel drept şi slăvit, Dumnezeule cel mare şi tare, Dumnezeule cel mai înainte de veci şi veşnic, ascultă-mă pe mine, păcătosul, în ceasul acesta. Ascultă-mă, Doamne, Cel ce Te-ai făgăduit să asculţi pe toţi cei ce îţi slujesc Ţie cu adevărat; îndreaptă paşii acestor robi ai Tăi şi povăţuieşte picioarele lor în calea păcii. Fii ajutător acestor tineri fară de răutate şi păzeşte-i întregi ca pe nişte porumbei. Ceartă pe toate duhurile cele necurate, ca să nu se apropie de aceşti prunci ai Tăi, ci să fugă departe de la faţa lor. Apucă armă şi pavăză şi te scoală în ajutorul lor. Ridică sabie şi îi apără pe ei împotriva celor ce-i gonesc. Zi fiecărui suflet: «Mântuirea ta sunt Eu!» Fă ca să fugă din gândurile lor toată nerăbdarea şi spaima, mândria şi părerea de sine, şi toată răutatea să piară din mintea lor. Fă să se stingă toată aprinderea trupului cea din fire şi cea care se face din diavolească ispitire. Fă să se sfinţească trupul şi sufletul lor, iar duhul lor să se lumineze cu lumina darului Tău, ca să se facă ei bărbaţi desăvârşiţi prin creşterea cea duhovnicească. Fă să se învrednicească de partea plăcuţilor Tăi, să Te laude cu sfinţii îngeri şi totdeauna să se închine Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Unui Dumnezeu în Treime, în veci. Amin".

Apoi, întorcându-se spre robii lui Hristos, le-a zis cu lacrimi: „O, bunii mei fii, Dumnezeu, pe Care L-aţi ales şi la Care aţi alergat, să trimită îngerul Său înaintea feţei voastre, ca să facă fără de frică calea înaintea picioarelor voastre şi să meargă înaintea voastră, izbăvindu-vă de toate puterile cele potrivnice, precum a izbăvit pe Iacov de Laban şi de Isav şi pe Daniil din gura leilor". Apoi, cuprinzându-i în braţele sale, iarăşi grăia către Dumnezeu: „Dumnezeule, mântuieşte pe cei ce Te-au iubit cu toată inima, că drept eşti, Doamne. Nu lăsa pe cei ce au lăsat toate cele deşarte pentru Tine". Apoi a mai zis către dânşii: „Fiilor, păziţi-vă, că mergeţi la înfricoşat şi nevăzut război, dar nu vă temeţi, că Dumnezeu este puternic să nu îngăduie asupra voastră ispite mai presus de măsura voastră. Nevoi- ţi-vă, fiilor, ca să nu vă biruiască vrăjmaşul. Staţi cu vitejie, având ca pavăză sfânta rânduială monahicească a chipului îngeresc. Aduceţi-vă aminte de Cel ce a zis:Nimeni punând mâna sa pe plug şi căutând înapoi} nu este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu. Să nu fiţi leneşi sau trândavi, începând această cale a Domnului, ca nu să se împlinească şi la voi pilda despre cel ce a început a zidi turn şi nu l-a putut săvârşi. Deci, îmbărbătaţi-vă, o, fiilor, ştiind că mic este războiul, dar mare este cununa; de puţină vreme este osteneala, dar veşnică va fi odihna".

Îndeletnicindu-se ei în nişte vorbiri ca acestea, a sosit ceasul ca să toace de Utrenie şi era vremea acum ca să iasă pe porţile mănăstirii. Iar Simeon, ducând pe egumen deosebi, i-a zis: „Părinte, mă rog ţie, fă rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu pentru fratele meu, Ioan, ca să-i şteargă din minte pomenirea soţiei lui; ca nu cumva din ispita vrăjmaşului să mă lase pe mine, căci mă voi topi de jale pentru despărţirea lui. Roagă încă pe Dumnezeu şi pentru tatăl lui, care l-a născut, ca să-l mângâie pe el, ca să nu se mâhnească pentru fiul care l-a părăsit". Asemenea şi Ioan, luând deosebi pe stareţ, i-a zis: „Părinte, să nu uiţi în sfintele tale rugăciuni pe fratele meu, Simeon, ca să nu fugă de la mine la maica sa, atras fiind spre dânsa din dragoste; şi aflându-ne în port, să pătimim înecare". Şi s-a minunat stareţul de o dragoste, ca aceea ce era între dânşii şi, făgăduind că se va ruga pentru dânşii, i-a binecuvântat, îngrădindu-i cu semnul Sfintei Cruci, şi i-a liberat cu pace.

Iar Ioan şi Simeon, robii lui Hristos, ducându-se de la cuviosul egumen, grăiau: „Dumnezeule, pentru rugăciunile robului Tău şi a părintelui nostru Nicon, du-ne singur unde este voia Ta, că suntem străini şi nu ştim nici locul, nici ţara unde ne-am putea duce; căci venind la Tine, ne-am dat spre moarte în această pustie adâncă". Apoi Ioan a zis către Simeon: „Frate, ce vom face acum? In ce parte ne vom duce?" Simeon a răspuns: „Să mergem spre dreapta, că toate cele ce sunt spre dreapta sunt bune". Deci au mers spre partea dreaptă. Iar aceea a fost cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nu lăsa pe robii Săi.

Şi mergând ei din destul, s-au apropiat de Marea Moartă şi au aflat aproape de mare şi de râul Iordan, unde intra în marea aceea, un loc frumos şi o chilie, în care petrecuse un stareţ oarecare, vieţuitor în pustie, şi care se mutase către Domnul cu câteva zile mai înainte de sosirea lor. Acolo erau şi puţine vase şi grădină care avea verdeţuri sădite, cu care se hrănea răposatul stareţ. Şi văzând robii lui Hristos aceea, s-au veselit foarte mult, ca şi cum ar fi aflat cineva o vistierie bogată. Deci au mulţumit lui Dumnezeu şi, sălăşluindu-se acolo, au început a vieţui. Dar nu după multă vreme diavolul, vrăjmaşul sufletelor noastre, nesuferind viaţa cea plăcută lui Dumnezeu a robilor lui Hristos, a început a se lupta împotriva lor, aducându-i aminte lui Ioan de femeie şi de tată, iar lui Simeon de dragostea maicii sale. Iar ei, dacă s-au văzut unul pe altul mâhniţi, îndată au grăit unul către altul: „Stai, frate, să ne rugăm împreună Stăpânului nostru Iisus Hristos, ca să ne păzească de meşteşuginle vrăjmaşului, cu rugăciunile Sfântului Nicon, stareţul nostru". Şi rugându-se ei, ajutorul lui Dumnezeu a venit degrabă, gonind de la dânşii asuprelile potrivnicului.

Uneori ispititorul le aducea pofta de mâncare de carne şi de băutură de vin. Alteori le arăta în vis pe părinţi şi pe rudenii, unii plângând pentru dânşii, iar alţii ospătându-se. Uneori îi arunca în trândăvie şi în lenevire, iar alteori voia să-i înspăimânte prin năluciri înfiorate. Şi iarăşi le aducea gând să se întoarcă în mănăstire, ca şi cum le era nesuferită viaţa pustnicească. Şi se sârguia acel vrăjmaş în multe feluri să împiedice alergarea cea bună a nevoitorilor aleşi. Dar ei, aducându-şi aminte de făgăduinţele lor şi de cununile cele luminate, pe care le văzuseră la început unul asupra altuia, de învăţătura stareţului lor şi de lacrimile vărsate, se întăreau întru Domnul şi, simţind adeseori în inimile lor o oarecare dulceaţă duhovnicească, se mângâiau.

Iar după împotrivirea bărbătească împotriva ispitelor vrăjmaşu­lui, li se arăta în vis Cuviosul Nicon, uneori sfatuindu-i, alteori făcând rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânşii, iar alteori învăţându-i psalmi şi rugăciuni. Şi, deşteptându-se, îşi aduceau aminte aievea de cele ce îi învăţa dânsul în vis şi aveau bucurie mare. Încă şi mâhnirea care li se făcea din aducerea aminte a celor de acasă, le-a uşurat-o Domnul după doi ani, prin nişte descoperiri ca acestea: Simeon se vedea noaptea în vedenia visului, că cercetează pe maica sa în casa ei şi grăia către ea în limba siriană: „Maică, nu te îngriji, că nouă ne este bine. Eu şi domnul loan suntem sănătoşi şi suntem rânduiţi în palatele împărăteşti. Şi iată, purtăm cununi cu care ne-a încununat împăratul şi ne-a împodobit cu haine luminoase. Spune şi tatălui lui Ioan să nu se întristeze pentru fiul său şi să nu vă mai îngrijiţi de noi".

O vedenie ca aceasta i se facea de multe ori lui Simeon şi din aceea a cunoscut că de acum maica lui nu se mai îngrijeşte pentru dânsul, fiind mângâiată de Dumnezeu. De asemenea, arătându-i-se şi lui loan în vedenia visului o oarecare faţă prealuminoasă, îi zicea: „Iată, pe tatăl tău l-am făcut fără mâhnire, mutându-l pe el la odihnă şi la bucurie. Asemenea şi pe femeia ta o voi lua întru împărăţia Mea în aceste zile". Nişte vedenii ca acestea spunându-şi unul altuia Ioan şi Simeon, se bucurau în sufletele lor şi se veseleau întru Dumnezeu, Mântuitorul lor. De atunci nici un fel de grijă nu mai aveau - unul de tatăl şi de femeia sa, iar altul de maica sa -, ci grija lor era una, ca ziua şi noaptea să laude pe Dumnezeu. Aceasta era osteneala lor cea fără de osteneală şi grija cea fără de grijă, ca să facă neîncetat rugăciuni. Deci, nu după multă vreme, s-au făcut vase vrednice ale Sfântului Duh şi se învredniceau de vederea dumnezeieştilor descope­riri. Şi uneori vieţuiau deosebi unul de altul, dar nu departe; ci numai ca la o azvârlitură de piatră. Când unuia îi venea un gând potrivnic, îndată alerga la celălalt, pentru că unul altuia îşi descopereau gândurile şi, rugându-se împreună, goneau asupririle celui potrivnic.

Trecând câtăva vreme, fericitul Simeon şezând la locul său osebit, s-a făcut în răpire şi s-a văzut pe sine că se întorsese în patria sa, cetatea Emesa, şi cerceta pe maica sa cea bolnavă, către care a zis: „O, maică, cum petreci?" Iar ea a răspuns: „Bine îmi este, fiule". Şi iarăşi a zis către dânsa: „Mergi la împărat fără să te temi de nimic, căci eu L-am rugat pentru tine şi ţi-am pregătit un loc ales; şi de va voi El, apoi şi eu voi veni la tine!" După această vedenie, Simeon, venindu-şi în sine, a cunoscut că într-acel ceas a murit maică-sa şi, alergând degrabă la fratele Ioan, l-a rugat pe el ca să se roage pentru sufletul maicii sale.

Deci şi el însuşi plecându-şi genunchii, se ruga cu lacrimi, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai binevoit a primi jertfa lui Avraam şi nu ai lepădat jertfele lui Ieftae, nici nu ai trecut cu vederea darurile lui Abel, şi pentru Samuil, pruncul Tău, ai arătat-o proorocită pe maica lui, Ana; Tu, Doamne, Doamne al meu, primeşte sufletul maicii mele celei bune, pentru mine, robul Tău. Adu-ţi aminte de durerile şi ostenelile ei cele pentru mine. Adu-ţi aminte de suspinele şi lacrimile ei, pe care le-a vărsat când am venit la Tine de la dânsa. Adu-ţi aminte de sânii ei, cu care m-a alăptat, nădăjduind să aibă mângâiere şi ajutor de la mine, dar n-a câştigat cele nădăjduite. Nu uita, Stăpâne, tânguirile inimii ei pentru mine, când am lăsat-o pe ea pentru Tine. Adu-ţi aminte câte nopţi nu s-a suit somnul la ochii ei, aducându-şi aminte neîncetat de tinereţile mele şi de sărăcia sa.

O, cât o durea inima, privind la hainele mele, în care acum nu se mai îmbrăca mărgăritarul ei cel de mult preţ. Adu-ţi aminte de câtă bucurie şi veselie am lipsit-o pe ea prin plecarea mea de la dânsa, ca să-Ţi slujesc Ţie, Dumnezeul şi Stăpânul meu şi al ei. Dă-i ei păzitorul cel tare - pe îngerul Tău -, ca să-i păzească sufletul ei de duhurile cele viclene şi nemilostive din văzduh, care voiesc să înghită pe toţi. Porunceşte Dumnezeul meu, ca sufletul ei să se despartă de trup fără de durere şi fără de frică şi iartă-i ca un Bun toate greşelile ce le-a făcut în această viaţă. Astfel, Dumnezeule şi Dreptule Judecător, să nu o duci pe ea din mâhnire în mâhnire, din primejdie în primejdie şi din suspin în suspin. Ci, în loc de mâhnirea ce a suferit-o pentru mine, unul născut fiul său, dă-i ei bucurie şi în loc de lacrimi, veselia cea pregătită sfinţilor Tăi".

Deci s-a rugat şi Ioan împreună cu dânsul pentru sufletul celei pristăvite; apoi sculându-se de la rugăciuni, Ioan mângâia pe Simeon, zicând: „Iată, frate, Dumnezeu a auzit rugăciunile tale şi a primit pe maica ta. Deci osteneşte-te încă cu mine, şi să rugăm amândoi pe Dumnezeu, ca să facă mila Sa şi cu femeia care a fost însoţită cu mine, ca sau să o ducă pe dânsa la viaţa monahicească sau s-o ia din lumea aceasta la El". Şi s-au rugat amândoi pentru aceasta. Apoi, trecând puţină vreme, Sfântul Ioan s-a aflat şi el în răpire şi a văzut pe femeia lui şezând în casa sa. Şi venind la ea maica lui Simeon, a luat-o de mână şi i-a zis; „Scoală-te, sora mea, şi vino la mine, căci frumoasă casă mi-a dat împăratul, Cel ce i-a făcut ostaşi pe fiul meu şi pe bărbatul tău. Schimbă hainele tale şi îmbracă altele curate". Şi îndată sculându-se aceea, şi-a schimbat hainele şi a mers în urma ei.

Din această vedenie, Ioan a cunoscut că a murit femeia lui şi în loc bun s-a rânduit cu maica lui Simeon; pentru aceea s-a bucurat cu bucurie mare. Deci de atunci erau amândoi fără de grijă, şi au petre­cut 29 de ani în pustie, vieţuind împreună în toată pătimirea cea rea, luptându-se cu vrăjmaşii cei nevăzuţi, biruindu-i şi gonindu-i cu darul lui Dumnezeu. Iar mai ales Simeon venise într-atâta nepătimire, încât trupul lui era ca un lemn nesimţitor şi n-avea în sine nici un fel de poftă, având toate mădularele lui omorâte cu totul.

Iar într-o zi, Simeon a zis către Ioan: „Frate, ascultă-mă pe mine! De acum nu mai este nevoie să petrecem în pustiul acesta, ci să mergem să slujim mântuirii altora. Pentru că aici ne folosim numai pe noi, dar pentru folosul altora nu avem plată. Oare nu zice Apostolul Pavel:Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe cele ce sunt ale aproapelui. Şi iarăşi:Tuturor le fac spre plăcere, necăutând folosul meu, ci al multora, ca să se mântuiască. Şi iarăşi acelaşi apostol zice:Tuturor m-am făcut toate, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii. Ioan a răspuns: „Frate, socotesc că satana a urât liniştea noastră şi ţi-a dat un gând ca acesta; deci împotriveşte-te lui şi şezi aici, ca această alergare a noastră, pe care am început-o şi la care suntem chemaţi de Dumnezeu, s-o sfârşim în această pustie!" Simeon i-a zis: „Frate, crede-mă că eu de acum nu voi mai fi aici, ci mă duc întru puterea lui Hristos, să râd de lume!"

Iar Ioan i-a zis: „Eu încă n-am venit într-o săvârşire ca aceasta, ca să pot să-mi bat joc de lume; căci mă tem ca nu cumva aceea să mă batjocorească pe mine şi să mă lipsească de darul lui Dumnezeu. Deci mă rog ţie, bunul meu frate, pentru Domnul, care ne-a însoţit pe noi, să nu mă laşi pe mine, smeritul, nici să te depărtezi de fratele tău. Tu ştii că după Dumnezeu nu am pe nimeni, decât numai pe tine, fratele meu. De toţi m-am lepădat şi cu tine m-am legat; iar tu voieşti acum să mă laşi pe mine singur în această pustie ca în mare? Adu-ţi aminte de ziua în care am aruncat sortii şi am pornit împreună, ca să slujim Domnului şi ne-am făgăduit să nu ne despărţim unul de altul. Adu-ti aminte de ceasul acela, în care Cuviosul Părintele nostru Nicon ne-a îmbrăcat pe noi în sfântul şi îngerescul chip al monahilor şi ne-am făcut amândoi ca un suflet, încât toji se minunau de dragostea noastră. Nu uita cuvintele marelui stareţ, cu care ne mângâia şi ne sfătuia în noaptea când am ieşit din mănăstire. Frate, mă rog fie, nu mă lăsa, ca nu cumva să pier, fiind singur în această pustie, şi Dumnezeu va cere sufletul meu de la tine". Simeon i-a zis: „Gândeşte pentru mine că am murit; căci dacă aş muri, atunci nu ai petrece singur? Deci crede-mă că dacă vei merge cu mine, vei face bine; iar de nu vei merge, fie voia ta. Eu nu voi mai petrece aici, ci mă duc unde îmi porunceşte Dumnezeu".

Atunci Ioan, cunoscând că de la Dumnezeu este înştiinţarea fratelui lui ca să se ducă din pustie la lume, a încetat de a-i mai zice ceva. Deci, plângând pentru despărţirea sa, a grăit astfel către dânsul: „Iubite Simeoane, păzeşte-te ca cele ce le-a adunat pustia, să nu le risipească lumea şi pe câte tăcerea le-a sporit, să nu le vatăme gâlceava lumească. Nedormirile tale cele de toată noaptea să nu le piardă somnul, şi filosofia monahicească să n-o risipească înşelă­ciunea lumească. Păzeşte-te ca vederea femeilor, de care te-a păzit Dumnezeu până în ziua de astăzi, să nu strice întreaga ta înţelepciune şi neagonisirea ta cea pustnicească să n-o fure iubirea de avuţii. Să nu se risipească postirile tale prin gustările cele de multe feluri; plângerea ta, cu râsul; şi rugăciunea să nu se piardă cu lenevirea.

Chiar dacă ai luat de la Dumnezeu o putere ca aceasta, ca să poţi să petreci în lume cu oamenii, fără de vătămarea mântuirii tale, păzeşte-ţi însă inima cu dinadinsul de cele ce vei vedea în lume şi de cele ce vei face înaintea oamenilor cu trupul, ca să nu lucreze împreună şi voirea sufletească. Când mâna ta se va atinge de ceva, să nu se atingă şi sufletul; mâncând cu gura, să nu se îndulcească inima; păşind cu picioarele, să nu se risipească odihna cea dinăuntru. Toate cele făcute din afară, să nu se simtă înăuntru şi mintea ta să petreacă fără de tulburare. Eu mă bucur de mântuirea ta, decât numai roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca în veacul ce va să vie să nu ne despartă pe noi unul de altul".

Simeon i-a grăit: „Nu te teme, iubitul meu frate, pentru că ceea ce voiesc să fac, nu voiesc din voia mea, ci din dumnezeiasca poruncă. Intru aceasta vei cunoaşte tu că lucrul meu este plăcut lui Dumnezeu, că mai înainte de moartea mea voi veni la tine, mă voi închina ţie şi te voi chema după mine, iar după puţine zile mă vei ajunge". Vorbind ei astfel, au stat la rugăciune şi s-au rugat cu multe lacrimi; apoi, îmbrăţişându-se şi sărutându-se unul cu altul, Ioan a lăsat pe Simeon, petrecându-l până departe, pentru că nu voia să se despartă de dânsul şi de câte ori îi zicea Simeon lui: „Frate Ioane, întoarce-te acum", acele cuvinte i se făceau ca o sabie ascuţită, care desparte sufletul de trup. Iar la sfârşit, sărutându-se unul cu altul, s-au despărţit. Simeon s-a dus în lume, iar Ioan s-a întors în pustie, vărsând lacrimi din ochi.

Şi ieşind fericitul Simeon din pustie, s-a dus în cetatea Ierusa­limului, pentru că dorea foarte mult să vadă Sfintele Locuri, pe care nu le văzuse de atâţia ani. Deci ajungând la Sfânta Golgota, a petre­cut trei zile, intrând şi închinându-se cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi Sfântului Mormânt al Domnului. Şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-i acopere faptele lui înaintea oamenilor, până ce se va muta din viaţa aceasta, ca să fugă de slava deşartă şi de înălţare, care şi pe îngeri i-a surpat din cer şi i-a pierdut, şi ca toţi să-l aibă ca pe un nebun şi fără de minte. Această cerere a lui a fost primită, pentru că Domnul ascultă rugăciunile robilor Săi celor adevăraţi şi ia aminte la rugăciunile lor.

Multe minuni a făcut după aceea acest plăcut al lui Dumnezeu. Gonea diavolii, cele ce aveau să fie le spunea mai înainte, tămăduia toate felurile de boli, izbăvea de morţi năprasnice, pe cei necredincioşi îi aducea la credinţă, iar pe cei păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. Dar oamenii nu puteau să cunoască sfinţenia lui, Dumnezeu acoperindu-l, şi, până la sfârşitul său, au socotit că este nebun şi îndrăcit. El ştia şi singur ca lucrurile cele minunate ale sale, care se făceau cu darul lui Dumnezeu, să le acopere cu nebunia cea dinafară, precum va arăta cuvântul ce urmează. Dar să nu se smintească cineva auzind oarecare fapte necuviincioase şi vrednice de râs, pe care le făcea acest sfânt în nebunia lui cea prefăcută, batjocorind lumea cea deşartă şi trufaşă, ci să se gândească fiecare la cuvintele Apostolului: Cel ce voieşte să fie înţelept în veacul acesta, să se facă nebun. Şi iarăşi:Noi suntem nebuni pentru Hristos; pentru că cel nebun al lui Dumnezeu, este mai înţelept decât oamenii.

De la Ierusalim, Cuviosul Simeon s-a dus la cetatea Emesei şi acolo a început nebunia sa pentru Hristos, în felul acesta: Apropiindu-se de cetate, a văzut un câine mort, zăcând pe gunoi. Atunci şi-a descins brâul său, a legat câinele de picioare şi l-a târât în cetate, alergând degrab prin porţi şi trăgându-l pe uliţe. Iar copiii, adunându-se mulţi, alergau după dânsul, strigând: „Un călugăr nebun! Un călugăr nebun!" Şi aruncau cu pietre în el şi îl băteau cu bete. Iar a doua zi, fiind Duminică, a intrat în biserică pe când înce­pea Sfânta Liturghie, având nuci în sân, şi a început a stinge lumâ­nările. Şi când au voit să-l izgonească, s-a urcat în amvon şi arunca nucile spre femei; deci abia cu multă osteneală au putut să-l dea afară din biserică. Iar el fugind pe uliţă, a răsturnat pâinile care se vindeau şi vânzătorii de pâine l-au bătut foarte, încât abia a rămas viu.

După aceasta, un om oarecare cu numele Fuscarie, vânzător de linte şi de alte lucruri de mâncare, nefiind dreptcredincios, ci ţinân- du-se de eresul lui Sevir, văzând pe acest fericit stareţ şi neştiind nebunia lui, a zis către el: „Bătrânule, de ce umbli de colo până colo, vino la mine şi vei vinde linte, bob, crupe şi altele de mâncare". Iar el s-a învoit îndată şi, şezând la prăvălia omului acela, a început a împărţi fără de pret la săracii care veneau la dânsul, mâncând şi singur din ele, că nu mâncase de o săptămână întreagă. Iar după ce le-a risipit pe toate, neadunând bani deloc, bărbatul acela, văzând acel lucru, l-a bătut foarte, i-a smuls barba şi l-a gonit din casa lui. Dar stareţul neducându-se, a stat lângă porţile lui. Iar după un ceas, auzind pe femeia lui Fuscarie că are trebuinţă de cărbuni aprinşi ca să-şi tămâieze casa, a alergat la cuptor şi negăsind hârb, a luat cărbunii aprinşi în pumni şi i-a dus la stăpâna sa ca să pună tămâie şi să tămâieze.

Iar femeia, văzând acest lucru, s-a înspăimântat şi a strigat către el, zicând: „Ce faci? Pentru ce îţi arzi mâinile?" Dar el, punând focul în haina sa, a zis: „De nu-ţi place ţie ca să tămâiez cu mâinile, apoi voi face aceasta cu haina". Deci, punând tămâie în haină, a tămâiat casa, până ce s-au stins cărbunii. Iar femeia şi bărbatul ei, văzând mâinile şi haina lui nevătămate de foc, s-au minunat foarte mult şi s-au lipit după aceea de Sfânta şi Soborniceasca Biserică; iar pe stareţ au început a-l cinsti ca pe un sfânt. Apoi el a fugit din casa aceea şi nu s-a mai întors, decât numai după ce s-a uitat acea minune.

Şi făcând el prin cetate nebunii, un oarecare cârciumar l-a luat la el în cârciuma sa ca pe un rob. Cârciumarul acela era un om cu năravul aspru şi nemilostiv. El dădea stareţului puţină hrană, deşi câştiga foarte mult de pe urma lui, pentru că cetăţenii ziceau: „Să mergem să bem în cârciuma unde se află nebunul!", pentru că stareţul veselea pe cei ce beau, făcând nebunii. Iar odată un şarpe, târându-se, a băut vin dintr-un vas şi, vărsându-şi veninul într-însul, s-a dus, neaflându-se nimeni în vremea aceea în casă, pentru că nebunul era dus afară, glumind cu poporul şi sărind înaintea celor ce cântau. Iar după o vreme oarecare intrând în casă, a văzut deasupra vasului o scrisoare nevăzută de nimeni, pe care era scris singur

cuvântul acesta: „Moarte!"

Atunci stareţul, cunoscând ceea ce se făcuse, a luat un lemn şi a sfărâmat vasul acela plin cu vin şi s-a vărsat vinul. In acel ceas a venit cârciumarul şi văzând că stareţul a sfărâmat vasul, a apucat acelaşi lemn şi l-a bătut pe el fără de milă până ce singur a ostenit; apoi l-a gonit din casă. însă a doua zi, stareţul a venit iarăşi la cârciumă şi se făcea că se ascunde dinaintea stăpânului său. Iar şarpele, târându-se iarăşi, a început a bea vin din alt vas. Acest lucru văzându-l cârciumarul, a apucat un lemn şi, vrând să ucidă şarpele, a lovit vasul acela. Şarpele însă a fugit şi vasul s-a spart, iar vinul s-a vărsat. Şi nu s-a spart numai vasul acela, ci şi sticlele care erau aproape de acel vas. Atunci stareţul, care stătea în dos, a strigat, zicând: „Vezi că nu sunt numai eu nebun, spărgând vasele, ci şi tu faci acelaşi lucru". Atunci cârciumarul, cunoscând că pentru veninul şarpelui a spart Simeon vasul cu vin cu o zi înainte, se căia că-l bătuse aspru fără de vină şi a început a-l cinsti pe el ca pe un sfânt.

Dar stareţul nu dorea cinste, ci necinste şi batjocură. Deci sub chipul nebuniei ascunzându-şi cu înţelepciune viaţa sa cea sfântă şi îngerească în trup, a făcut un lucru ca acesta. într-una din zile, femeia cârciumarului odihnindu-se singură în casa sa, iar cârciumarul vânzând vin, stareţul s-a dus la ea şi a început a-şi trage hainele de pe dânsul, ca şi cum ar fi voit să se culce cu femeia. Iar ea, văzând aceasta, a răcnit şi bărbatul ei a alergat la ea. Şi a zis femeia către bărbat: „Goneşte pe acest nebun blestemat, că voieşte să mă silească pe mine". Atunci omul acela, bătând pe stareţ cu palmele, l-a izgonit afară în ger; pentru că era frig mare şi ploaie; iar stareţul şedea afară şi răbda frigul, având numai o haină veche şi ruptă. De atunci încolo, nu numai că nu-l socotea pe el sfânt cârciumarul, ci şi altora, dacă ziceau că Simeon se face nebun pentru Hristos, le răspundea cu jură­mânt, zicându-le: „Cu adevărat este îndrăcit şi nu are minte, ba încă este şi curvar, pentru că a voit să o silească pe femeia mea. El mănâncă carne şi face alte lucruri necuviincioase, ca unul ce nu are Dumnezeu".

Aceasta o zicea pentru că sfântul, voind să acopere postirea sa, după nemâncarea cea de şapte zile, mânca de multe ori carne înaintea tuturor înadins, pentru ca toţi să-l socotească pe el nu numai ca un nebun, dar şi ca pe un păcătos. Încă spre mai mare arătare a părutei sale nebunii, îşi lăsa ruşinea omenească la o parte şi de multe ori umbla gol prin târg, ca un fără de trup, adevăratul următor al celor fără de trupuri.

Iar un diacon mirean din cetatea aceea, cu numele Ioan, bărbat îmbunătăţit şi plăcut lui Dumnezeu, ştiind desăvârşit nebunia cea prefăcută a lui Simeon pentru Hristos, l-a văzut odată foarte slab cu trupul; pe de o parte pentru nemâncarea lui, iar pe de alta, pentru osteneala cea suferită întru nebunie. Deci, vrând să-l spele pe el, a zis ca în glumă către dânsul: „Nebunule, oare vei merge la baie ca să te speli?" Iar el a zis, râzând: „Voi merge, voi merge". Şi îndată cu cuvântul, a dezbrăcat de pe el haina sa cea ruptă şi, învârtind-o pe ea, a pus-o pe capul său. Atunci diaconul a zis către dânsul: „Îmbracă-te, frate, că de vei merge aşa gol, apoi eu nu voi merge cu tine". Iar stareţul a grăit: „Eu am făcut lucrul mai înainte de lucru şi de nu vei voi ca să mergi cu mine, eu mă voi duce înaintea ta". Aceasta zicând, a alergat înainte.

Şi erau acolo două băi, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Şi lăsând el pe cea pentru bărbaţi, a mers în cea de femei. Iar diaconul, ajungându-l pe el, a zis: „Aşteaptă, nebunule, nu merge acolo, pentru că baia aceea este pentru femei". Iar Simeon, întorcându-se către dânsul, a zis: „Tot una este. Acolo apă caldă şi rece, şi aici apă caldă şi rece; iar mai mult nimic nu este acolo ca şi aici". Aceasta zicând-o, a alergat gol în baie în mijlocul femeilor, iar ele, repezindu-se îndată cu toate la dânsul, l-au bătut şi l-au izgonit din baie.

După aceea, diaconul acela, luându-l de-o parte, l-a întrebat, zicând: „Părinte, cum ţi-ai simţit trupul, când ai intrat gol în mijlocul acelor femei goale?" Stareţul a răspuns: „Crede-mă, frate, că precum stă un lemn în mijlocul lemnelor, aşa am fost şi eu în mijlocul lor. Nici n-am simţit că am trup, nici nu m-am gândit că am intrat la trupuri, ci toată mintea mea era în lucrul lui Dumnezeu!" O nepătimire ca aceasta a trupului său cel omorât, fericitul a spus-o cu adevărat diaconului acela, de care nu tăinuia viaţa sa, văzându-l pe dânsul că este adevărat rob al lui Dumnezeu. Şi era între ei dragoste prietenească întru Hristos şi unul altuia îşi cunoşteau faptele cele plăcute lui Dumnezeu.

Deci Cuviosul Simeon făcea nebunia aceea mântuindu-se nu numai pe sine, ci şi pe alţii, pentru că pe mulţi păcătoşi, învăţându-i cu cuvântul şi cu lucrul, îi aducea la pocăinţă. Un tânăr oarecare a căzut în păcatul preacurviei şi îndată, cu pedeapsa lui Dumnezeu, a fost dat satanei spre chinuirea trupului şi era muncit de duhul cel necurat. Şi văzându-l pe el stareţul, l-a lovit peste obraz, zicându-i la ureche: „Să nu fii preacurvar". Şi îndată a ieşit diavolul dintr-însul şi tânărul acela a rămas sănătos. Deci mulţi întrebându-l cum s-a tămăduit, el spunea: „Am văzut pe un stareţ ţinând în mâini o cruce de lemn, care a izgonit din mine un câine negru înfricoşat, bătându-l cu crucea, şi m-am făcut sănătos!" Însă nu putea să spună că Simeon Nebunul l-a tămăduit pe el, Dumnezeu ţinând limba lui, până în ziua în care Simeon s-a pristăvit.

Era un vrăjitor cu numele Psifas, care făcea în târg fel de fel de comedii pricinuitoare de râs. Acela făcând înaintea poporului lucrul său cel obişnuit, Simeon s-a dus acolo şi, văzând pe vrăjitor, l-a cunoscut că avea o oarecare faptă bună în viata sa. Deci, vrând să-l schimbe de la acel lucru neplăcut, care îl făcea la arătare, a luat o piatră foarte mică şi făcând pe ea semnul sfintei cruci, a aruncat-o spre vrăjitorul acela, lovindu-l în mâna dreaptă. Atunci îndată s-a uscat mâna vrăjitorului şi nimeni nu putea să ştie cine a aruncat piatra aceea. Deci vrăjitorul s-a dus din privelişte, bolnav şi mâhnit. Iar cuviosul i s-a arătat lui în vis, zicându-i: „Eu te-am lovit cu piatra şi de nu te vei pocăi şi nu îmi vei jura mie că nu vei mai face acel meşteşug pricinuitor de râs, apoi nu te vei tămădui". Şi s-a jurat vrăjitorul cu Preacurata Fecioară Născătoarea de Dumnezeu că nu va mai face acele scamatorii. Apoi, deşteptându-se din somn, s-a văzut sănătos şi mâna îi era tămăduită. Dar nu putea să arate pe tămăduitorul său, decât numai zicea: „Un monah, care purta pe capul său o cunună de ramuri de finic, m-a tămăduit".

Cuviosul vedea mai înainte cele ce aveau să fie şi le spunea acoperit la alţii. Când s-a întâmplat marele cutremur de pământ din care pricină a căzut şi Antiohia, pe vremea împărăţiei lui Mavrichie, atunci multe zidiri s-au sfărâmat în cetatea Emesei. Nu cu multe zile înainte de aceea, stareţul făcând nebunia sa, a luat din şcoală un bici de piele împletit şi alergând prin cetate, bătea stâlpii de piatră pe care se sprijineau zidirile şi către unii stâlpi grăia: „Domnul îji porunceşte îie să stai tare!" Iar la oarecare stâlp i-a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi". Deci, când s-a întâmplat cutremurul de pământ, toţi acei stâlpi, pe care sfântul îi bătuse, poruncindu-le să stea, au rămas întregi şi nemişcaţi; iar ceilalţi au căzut cu casele care erau pe ei şi s-au sfărâmat ca praful. Iar stâlpul acela către care sfântul a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi...!" acela a crăpat în jumătate de sus până jos şi, plecându-se puţin, stătea. De aceea, când sfântul bătea acei stâlpi, poruncindu-le să stea, poporul socotea că aceea o făcea din nebunie, însă după ce a văzut că acei stâlpi au rămas nemişcaţi şi nevătămaţi de cutremur, mulţi au cunoscut că aceea era vestirea proorocească a nebunului pentru cutremur.

De asemenea, când urma să fie vreo molimă, sfântul, ducându-se în şcoală, săruta copiii ca şi cum ar fi glumit, spunând fiecăruia: „Mergi, o, bunul meu! O, frumosul meu, mergi!" Insă nu îi săruta pe toţi copiii, ci pe care îi arăta lui dumnezeiescul dar. Iar către dascăl zicea: „Frate, să nu baţi pe aceşti copii pe care îi sărut eu, căci ei vor merge în cale depărtată". Iar dascălul îl batjocorea pe el şi uneori îl bătea el însuşi, iar alteori şi copiilor le poruncea să-l bată; şi îl legau pe stareţ de un stâlp şi îl băteau. Iar când, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, venea asupra cetăţii acea molimă, nu rămânea între cei vii nici unul din acei copii pe care sfântul îi sărutase, ci toţi mureau. Atunci se cunoştea proorocia lui.

Stareţul avea obicei de a intra în casele celor bogaţi şi făcea nebuniile lui. Şi de multe ori săruta înaintea tuturor slujnicele lor. Odată s-a întâmplat că o slujnică a unui cetăţean însemnat a păcătuit cu un tânăr şi a zămislit de la el. Iar când s-a cunoscut că este îngreunată şi stăpâna ei a întrebat-o cu cine a greşit, ea n-a voit să arate pe cel cu care păcătuise, ci a zis că monahul cel nebun a silit-o. Şi mergând stareţul după obicei la acea casă, jupâneasa a zis către dânsul: „Oare bine ai făcut, Simeoane că ai batjocorit slujnica mea şi ai îngreunat-o?" Iar stareţul, râzând, i-a zis: „Îngrijeşte-te acum, îngrijeşte-te, până ce va naşte pruncul; şi vei avea un Simeon mic!" Din acea zi, stareţul a început a numi pe slujnica aceea femeia sa, şi venea în toate zilele la dânsa, aducându-i pâine curată, carne şi peşte, şizicându-i: „Mănâncă, femeia mea, mănâncă...!"

Iar când a sosit vremea naşterii, o durea pântecele pe acea femeie şi n-a putut să nască până la trei zile, astfel că era să moară. Deci stăpâna ei a zis către sfântul: „Bătrânule, roagă-te lui Dumnezeu, căci femeia ta nu poate să nască". Iar el jucând şi sărind, zicea: „Mă jur pe Iisus, mă jur pe Iisus, că nu va ieşi pruncul dintr- însa, până ce nu va mărturisi cine este tatăl lui!" Auzind aceasta femeia care se primejduia cu naşterea a mărturisit adevărul, că a năpăstuit pe monahul cel nevinovat şi a spus pe cel cu care a căzut în păcat. Atunci a născut pruncul şi au început a-l avea pe stareţ ca pe un sfânt. Iar alţii ziceau de Simeon că vrăjeşte cu ajutorul cel diavolesc, fiind nebun şi îndrăcit.

Sfântul vedea încă şi tainele gândurilor inimilor omeneşti, care lucru s-a arătat astfel: Aproape de cetate era o mănăstire, în care, vorbind doi părinţi, făceau cercetare despre Origen: de ce un înţelept ca acela a căzut în eres şi a pierit? Deci unul zicea că înţelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învăţătură şi din multa citire a cărţilor, iar celălalt zicea că este cu neputinţă omului ca fără darul lui Dumnezeu să vorbească şi să scrie unele ca acelea, dintre care câteva şi până astăzi se primesc de cei dreptcredincioşi. Astfel pricindu-se ei mult şi neînţelegându-se, au zis unul altuia: „Se aude că pustia Iordanului are mari sfinţi părinţi înţelepţiţi de Dumnezeu. Deci să mergem acolo, doar vom găsi pe unul ca acela ca să ne dezlege îndoiala noastră". Astfel sfatuindu-se ei, au mers mai întâi în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au dus în pustiul Mării Moarte.

Acolo, după rânduiala lui Dumnezeu care n-a defăimat ostenelile lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten şi împreună pustnic cu Simeon; însă acum ajunsese şi Ioan în măsura cea desăvârşită a sfinţeniei şi avea darul proorociei. Deci, văzând pe părinţii care veniseră la dânsul, a zis către dânşii: „Bine aţi venit, voi care aţi lăsat marea şi voiţi să scoateţi apă din iezerul cel uscat". Deci, făcându-se între dânşii multă vorbire duhovnicească şi pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis către cei ce veniseră: „O, părinţilor, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neştiute, dar să mergeţi la nebunul Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune vouă despre toate câte îl veţi întreba".

Iar ei, întorcându-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei şi întrebau: „Unde este Simeon, stareţul cel nebun?" Unii le-au răspuns, râzând: „Ce voiţi să auziţi de la un nebun, care pe toţi îi sminteşte şi îi ocărăşte, iar mai ales pe monahi îi dosădeşte?" Iar ei nebăgând de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrân şi l-au găsit în casa unui vânzător de legume, zăcând pe bob şi mâncând din acela ca un urs. Atunci unul dintr-înşii, smintindu-se, a zis singur în sine, râzând: „Cu adevărat mare înţelept am venit să vedem! Mult ne va învăţa acesta!" Apoi, apropiindu-se de dânsul, a zis: „Binecuvintează, părinte!" Iar el, uitându-se la dânşii cu mânie, le-a zis: „Rău aţi venit şi cel ce v-a trimis pe voi la mine este nebun!" Apoi, sculându-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise şi i-a zis: „Pentru ce huleşti bobul? El este înmuiat de 40 de zile. Origen n-a mâncat din acesta şi intrând în mare, n-a putut să iasă dintr-însa, ci s-a înecat în adânc! Duceţi-vă de aici! Duceţi-vă, că veţi fi bătuţi!" Iar ei s-au dus, minunându-se de mai înainte-vederea stareţului; căci mai înainte de întrebarea lor despre Origen, el le-a răspuns, pomenind de cel ce i-a trimis la dânsul şi vădind gândul inimii lor. Dar nu puteau să spună la nimeni nimic de dânsul. Iar că a zis despre bob, că este muiat de patruzeci de zile, însemna că a petrecut atâtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.

Într-una din zile, luând un fluier de la cel cu legumele, a ieşit în uliţă la un loc oarecare, unde locuia un duh necurat într-o casă pustie.

Duhul acela înfricoşa pe cei care treceau târziu pe acolo şi pe unii chiar îi vătăma. Acolo şezând sfântul, cânta din fluier rugăciunea Cuviosului părintelui său Nicon, care o învăţase de la dânsul, şi astfel a izgonit pe diavol de acolo. Iar diavolul, prefăcându-se într-un arap mic înfricoşat, s-a dus în casa celui cu legumele, a îngrozit pe toţi şi a sfărâmat toate vasele. Şi întorcându-se Simeon, a văzut pe femeia aceluia îngrozită şi mâhnită, şi femeia i-a spus, zicând: „Un arap înfricoşat şi mânios, mic de stat, a intrat repede, ne-a spăimântat pe toţi şi a sfărâmat toate vasele". Sfântul a zis către ea: „Eu l-am trimis la voi, deoarece nu vă împărtăşiţi cu Sfânta Biserică!" Aceasta a spus-o, pentru că se ţinea şi aceea de eresul lui Sevir cel fără de cap. Iar femeia a vrut să-l prindă pe nebun şi să-l bată. Dar el, plecându-se, a luat ţărână de jos şi aruncând în faţa ei, i-a umplut ochii de ţărână şi a zis către dânsa: „Nu mă vei prinde, până ce nu te vei împărtăşi cu Biserica mea; iar de nu vei voi să te împărtăşeşti, apoi arapul va veni iar la voi". Zicând aceasta, a fugit din casa aceea. Iar a doua zi, tot la acel ceas, diavolul în asemănare de arap a intrat în casa celui cu legume şi a făcut acelaşi lucru ca şi mai înainte. Atunci a alergat toată casa aceea şi a trecut la Biserica dreptcredincioşilor.

Asemenea a fost întors la Hristos, prin Cuviosul Simeon, şi un oarecare iudeu, hulitor al numelui lui Iisus Hristos; pentru că acel iudeu, Dumnezeu rânduindu-i calea spre mântuire, a văzut odată pe stareţ spălându-se şi doi îngeri vorbind cu dânsul. Şi cunoscându-l pe el că este plăcut lui Dumnezeu, voia să arate poporului ceea ce văzuse la dânsul. Sfântul însă, arătându-i-se în vis, i-a poruncit să nu spună la nimeni ceea ce văzuse. Iar iudeul, ieşind a doua zi în târg şi nerăbdând să ascundă acea taină, pe când voia să-şi deschidă gura, ca să grăiască poporului despre Simeon, îndată sfântul i-a stat în faţă şi s-a atins de buzele lui, însemnând semnul Sfintei Cruci pe ele. Deci iudeul a rămas mut cu desăvârşire, iar sfântul a fugit de lângă dânsul, sărind şi jucând prin popor. Apoi iudeul, ducându-se la sfântul, i s-a închinat şi, făcându-i semn cu mâna, i-a spus că se va boteza. După aceasta, sfântul arătându-i-se în vis, i-a zis: „Sau te botezi, sau vei rămâne mut!" Deci iudeul s-a botezat şi, când a ieşit din sfânta scăldătoare, îndată i s-a dezlegat limba şi a început a grăi, slăvind pe Dumnezeu. Şi a adus apoi la Sfântul Botez toată casa lui.

Sfântul ajunsese într-atâta curăţie şi nepătimire, încât, jucând şi între femei, petrecea ca un aur curat în mijlocul focului. Şi de multe ori fiind gâdilat de mâinile celor neruşinoase ce i se băgau în sân, petrecea ca un mort cu trupul şi nesimţitor ca un lemn, aşa era luată de la dânsul pofta cea firească, cu darul lui Dumnezeu. Căci a povestit despre sine diaconului Ioan, cel mai sus pomenit, zicând: „Când eram în pustie şi aveam multă supărare la început de la patimile trupeşti şi mă rugam lui Dumnezeu cu lacrimi pentru uşurarea acelui război, mi s-a arătat Sfântul Nicon, zicându-mi: «Frate, cum petreci?» Eu i-am răspuns: «Pătimesc rău, părinte, şi de nu-mi vei ajuta, nu ştiu ce voi face, pentru că trupul mă munceşte foarte rău». Iar stareţul, zâmbind, a luat apă din Sfântul Iordan şi mi-a turnat pe pântece; apoi, făcând semnul Sfintei Cruci, mi-a grăit: «Iată, eşti sănătos!» De atunci n-am mai simţit în mine poftă trupească, nici în somn şi nici la arătare". Aceasta a mărturisit-o el acelui fericit diacon.

Deci, fiind fără patimă, se apropia cu netemere de partea femeiască şi precum de demult în Sinai rugul de foc, tot aşa şi el petrecea nears de atingerea femeiască. Şi mergea printre dânsele, căutând mântuirea lor, pentru că uneori zicea către vreo desfrânată: „Dacă vei voi să-mi fii mie prietenă, iată, îţi dau o sută de galbeni, numai să nu te mai dai la nimeni spre păcat". Zicând aceasta, arăta desfrânatei aurul, pe care Dumnezeu i-l dădea nevăzut cât voia. Iar femeile cele desfrânate, batjocorindu-l, i se făgăduiau că nu vor greşi cu nimeni. Dar lui îi trebuia jurământ de la dânsele şi de se jura vreuna că va petrece în curăţie, îi dădea galbenii. însă după aceea, dacă nu păzea jurământul şi greşea cu cineva, sfântul o cunoştea îndată şi o mustra, apoi slobozea asupra ei vreo boală cumplită sau vreun diavol ca s-o muncească, până ce făcea făgăduinţă nemincinoa- să de pocăinţă adevărată. Astfel a mântuit sfântul pe multe femei desfrânate.

Iar când poporul începea a-l vedea ca pe un sfânt, îndată făcea ceva, care era semn arătat de nebunie. Pentru că uneori umbla şchiopătând, alteori sărind, alteori se târa pe pământ şi împiedica picioarele celor ce mergeau în cale şi, zăcând la pământ, bătea cu picioarele; iar la lună nouă se făcea îndrăcit şi cădea ca un îndrăcit, încă făcea multe fapte neplăcute ochilor omeneşti şi necuviincioase, arătându-se la toţi că este nebun, ca să nu-l socotească nimeni sfânt.

Odată a petrecut Sfântul Post cel de 40 de zile fără de hrană, iar în Sfânta şi Marea Joi de dimineaţă, şedea în târg şi mânca. Acest lucru văzându-l cei ce treceau pe acolo, grăiau: „Vezi pe nebunul acesta, că nici această Sfântă Joi nu o cinsteşte, ci mănâncă de dimineaţă". Şi văzându-l Diaconul Ioan, a zis către dânsul: „Cu câţi bani ai cumpărat acea hrană pe care o mănânci?" Iar el a răspuns: „Cu patruzeci de bani"; adeverindu-i în ascuns, că 40 de zile n-a mâncat nimic.

Un protocomit oarecare, care petrecea aproape de Emesa, auzind de o viaţă ca a lui, a zis în sine: „Mă duc să-l văd pe Simeon şi să-l cunosc dacă pentru Hristos se nevoieşte sau cu adevărat este fără de minte?" Deci, intrând în cetate şi fiind aproape de casa femeilor desfrânate, a văzut pe o oarecare femeie de acolo, ducând pe stareţ în spate, iar pe alta, bătându-l dinapoi cu curele. Şi smintin- du-se protocomitul, a zis în gândul său: „Cine va crede că acest mincinos monah nu desfrânează cu acele femei spurcate?" Aceasta gândind-o el în sine şi fiind încă la o aruncătură de piatră de cel nebun, deodată stareţul acela, alergând la protocomit şi lovindu-l pe el peste obraz, şi-a descoperit haina sa şi, neruşinându-se, i-a arătat trupul său cel mort, sărind înaintea lui şi zicând: „Ticălosule, aici este zburdare?" Iar procomitul s-a mirat că stareţul i-a cunoscut de departe gândul lui şi l-a cunoscut pe el că este robul lui Dumnezeu, care de bunăvoie face pe nebunul pentru Hristos. Dar nu putea să spună aceasta cuiva, cu toate că voia, căci limba lui, ca şi ale celorlalţi, era ţinută cu oarecare putere, până la sfârşitul sfântului.

Pe o uliţă din acea cetate s-a sălăşluit un diavol într-o oarecare casă pustie, iar Cuviosul Simeon, apropiindu-se, l-a văzut pregătin- du-se să lovească, de va trece cineva prin locul acela. Atunci stareţul luând pietre mici în sânul său, stătea acolo şi nu lăsa pe nimeni să treacă, aruncând cu pietre spre toţi cei ce voiau să meargă pe acolo. Iar un câine trecând, a alergat acolo şi fiind lovit de diavol, îndată a început să facă spume. Atunci sfântul a zis către popor: „De acum puteţi trece, pentru că în loc de om a fost lovit un câine".

După aceasta, s-a întâmplat stareţului că mergea pe lângă un loc, unde dănţuiau o mulţime de fecioare. Fetele acelea, văzându-l pe el, au început a-l batjocori şi a-l chema la dansul lor, strigând: „Monahule, monahule...!" Iar el, vrând să pedepsească şi să înţelepţească nerânduiala lor, s-a rugat în taina inimii sale către Dumnezeu şi le-a făcut tuturor ochii strâmbi, încât fiecare căuta cruciş, iar stareţul s-a dus în drumul său.

Iar fetele, cunoscându-şi strâmbarea ochilor, au înţeles că nebunul le-a făcut lor aceea şi alergau în urma lui plângând şi stri­gând: „Îndreaptă, nebunule, îndreaptă-ne ochii noştri!", pentru că lor li se părea că prin vrajă le-a făcut lor aceea. Deci, ajungându-l, l-au prins şi îl jurau cu sila, zicându-i: „Dezleagă ceea ce ai legat!" Iar el, jucând, a zis către dânsele: „De voieşte vreuna din voi să se tămăduiască, atunci să-i sărut ochii cei strâmbi şi se va tămădui". Deci unele din ele, câte a voit Domnul să le tămăduiască, s-au învoit cu stareţul să le sărute ochii lor; şi îndată au luat tămăduire prin sărutarea lui. Iar câte s-au îngreţoşat de stareţ şi n-au voit să le sărute pe ele, acelea au rămas netămăduite şi plângând.

Şi plecând stareţul puţin de la ele, au început şi acelea a alerga în urma lui şi a striga: „Aşteaptă, nebunule, aşteaptă, pentru Dumnezeu aşteaptă-ne şi sărută-ne şi pe noi!" Dar stareţul nu le-a ascultat pe ele, ci a fugit, iar fetele au alergat în urma lui. Iar unii din popor care priveau la aceasta, ziceau: „Se joacă fetele cu dânsul", iar alţii le socoteau şi pe acelea că sunt nebune. Dar cuviosul zicea către dânşii: „De n-ar fi strâmbat Dumnezeu ochii lor, apoi ar fi întrecut cu desfrânarea lor toate femeile din Siria; dar pentru schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel".

Altădată, unii dintre cetăţenii Emesei s-au dus la Ierusalim, ca să prăznuiască acolo Sfintele Paşti. După săvârşirea praznicului, întorcându-se ei pe la locurile lor, un om dintre ei s-a despărţit de ei şi s-a dus în pustie, ca să cerceteze pe sfinţii părinţi şi să se învrednicească de binecuvântarea şi de rugăciunile lor. Şi cerceta acela chiliile părinţilor cu aduceri de daruri şi milostenii din averile sale. Iar, după rânduiala lui Dumnezeu, i s-a întâmplat de a întâlnit în pustie pe Cuviosul Ioan, care a fost pustnic împreună cu Sfântul Simeon şi petrecea aproape de Marea Moartă şi de râul Iordan. Deci, închinându-se aceluia, a cerut binecuvântare şi rugăciuni. Iar Cuviosul Ioan a zis către dânsul: „Având în cetatea ta pe Simeon, plăcutul lui Dumnezeu, care este numit nebun, ce mai ceri de la mine, săracul? Căci de rugăciunile lui nu numai eu, ci toată lumea are trebuinţă".

Şi luând pe omul acela, l-a dus la chilia sa. Şi iată, era în chilia lui o masă neobişnuită pustiului, pusă înainte cu o mână nevăzută, trimisă de Dumnezeu. Pe masă erau pâini curate şi calde, peşti aleşi, vin bun şi vase. Deci, şezând ei, au mâncat şi s-au săturat, mulţumind lui Dumnezeu. Iar după masă, Cuviosul Ioan, luând trei prescuri asemenea trimise de Dumnezeu, le-a dat omului aceluia, zicându-i: „Dă aceste prescuri fratelui meu, Simeon cel Nebun, şi zi-i lui: «Roagă-te pentru fratele tău, Ioan!»" Şi întorcându-se omul acela, când intra în cetatea Emesei, Cuviosul Simeon l-a întâmpinat pe el la porţile cetăţii şi i-a zis: „Sănătos este fratele meu Ioan? Nu mi-ai mâncat oare acele trei prescuri pe care mi le-a trimis mie pentru binecuvântare?"

Atunci omul acela s-a mirat de o mai înainte-vedere ca aceea; iar stareţul, luându-l pe el în coliba lui cea săracă, iarăşi i-a pus înainte o masă trimisă de Dumnezeu, ca aceea pe care Cuviosul Ioan i-o pusese înainte în pustie. Şi a spus Simeon omului acela toate cele ce acela a vorbit în pustie cu Ioan, ce a mâncat şi ce a băut. Deci, plecând omul acela de la stareţ, se minuna cu spaimă de toate cuvintele lui cele grăite cu proorocie; însă nu îndrăznea să spună de aceea cuiva; pe de o parte pentru "că era oprit de Dumnezeu şi pe de alta, pentru că se ruşina de oameni; ştiind că nu-l vor crede pe el, deoarece toţi îl aveau pe Simeon ca pe un nebun; însă el era mai înţelept decât toţi oamenii.

Într-o vreme oarecare, asupra diaconului Ioan, cel pomenit mai sus, a năpădit, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o ispită în acest fel: Nişte tâlhari au făcut o ucidere în cetate şi, luând trupul omului ucis, l-au aruncat în curtea diaconului. Şi făcându-se ziuă şi găsindu-se mortul în curtea diaconului, s-a făcut gâlceavă mare. Deci, prinzând boierul pe diacon, făcea asupra lui judecată ca asupra unui ucigaş şi nu se găsea nimeni care să fie martor al nevinovăţiei lui. Deci nevinovatul diacon a fost osândit la moarte, ca să fie spânzurat pe lemn.

Şi ducându-l pe el la locul cel de moarte, nu zicea nimic altceva, decât numai atât: „Dumnezeule al nebunului, ajută-mi! Dumnezeul lui Simeon, stai mie de faţă în ceasul acesta!" Iar în acea vreme, Simeon îşi făcea nebunia sa în alt loc. însă Dumnezeu, voind să izbăvească pe nevinovatul diacon de o năpastă şi moarte ca aceea fără de cinste, a venit un om oarecare la stareţ şi i-a zis lui: „Nebunule, prietenul şi făcătorul tău de bine, diaconul Ioan, este osândit la moarte şi de va muri acela, apoi tu vei pieri de foame; pentru că nimeni nu se va mai îngriji de tine, precum s-a îngrijit el".

Aceasta grăind, i-a spus şi pricina pentru care a fost osândit la moarte. Iar sfântul îndată a mers în ascuns la locul acela, unde se obişnuise a se ruga în taină, care loc nu-l ştia nimeni, decât numai singur diaconul. Acolo, plecându-şi genunchii, a început a se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru mântuirea diaconului din acea primejdie de moarte; şi îndată s-au găsit ucigaşii, iar judecătorul a trimis repede călăreţi în urma cetelor ce duseseră pe diacon la moarte, ca să libereze pe nevinovat. Deci i-au aflat pe ei acum la locul acela, la care voiau să-l spânzure pe diacon. Şi, fiind liberat diaconul, nu s-a dus la casa sa, ci s-a dus drept la locul acela unde se ruga Sfântul Simeon. Dar, găsindu-l pe el încă cu rugăciunea neisprăvită şi având mâinile ridicate în sus, a stat puţin mai departe înapoia lui, înspăimântat. Pentru că vedea, precum spunea mai pe urmă cu jurământ, ieşind din gura sfântului nişte văpăi ca săbiile şi o roată de foc împrejurul lui.

Şi n-a îndrăznit să se apropie de dânsul, până ce nu şi-a sfârşit rugăciunea; iar roata aceea de foc s-a ridicat spre cer. Apoi uitându-se sfântul împrejur, a zis către diacon: „Ce este, frate Ioane? Puţin a lipsit de n-ai băut paharul morţii; deci mergi de te roagă şi mulţumeşte izbăvitorului Dumnezeu. Iar această ispitire ti s-a întâmplat fie pentru aceea că doi săraci au venit la tine şi aveai ce să le dai, dar nu le-ai dat; ci te-ai întors dinspre dânşii şi le-ai dat drumul fără nimic. Au doar ale tale sunt cele ce dai? Sau nu crezi Aceluia care a zis că:Cel ce dă săracilor pentru Dumnezeu, însutit va primi în veacul cel de acumy iar în cel ce va să fie va dobândi viaţă veşnică? Iar de nu vei da, este arătat că nu crezi în Dumnezeu". Acestea erau cuvintele nebunului, sau mai bine zis ale sfântului şi cuviosului bărbat, căci atunci când era cu acel diacon Ioan în singurătate, nimic nu făcea de nebunie, ci cu blândeţe şi cu inimă umilită vorbea cele de folos; şi de multe ori, când diaconul acela asculta cuvintele sfântului cele folositoare de suflet, simţea ieşind din gura lui o bună mirosire mare.

Într-o Duminică de dimineaţă, după şapte zile de nemâncare, Sfântul Simeon luând un cârnat iacut cu carne, l-a pus pe umărul său, ca pe un orar diaconesc, iar în dreapta avea muştar. Deci, dând cârnatul prin muştar, mânca, iar celor ce veneau la dânsul să se joace, le ungea gura cu muştar. Şi a venit la dânsul un sătean prost, având durere de ochi, din pricina unei albeţe. Atunci el, iară de veste, l-a frecat la ochi cu muştar. Deci acela a strigat de durere, iar nebunul a zis către dânsul: „Du-te, nebunule, de te spală la ochi cu oţet şi usturoi şi îndată te vei tămădui!" Dar acela, neascultând pe sfânt, s-a dus la doctori şi a orbit mai mult şi îl durea mai amar. După aceea, căindu-se, a zis: „Chiar de-mi vor sări ochii, voi face ceea ce mi-a poruncit nebunul stareţ!" Iar când şi-a spălat ochii săi cu oţet şi usturoi, îndată s-a însănătoşit desăvârşit la ochi. După aceasta, întâlnindu-l pe el odată sfântul pe drum, i-a zis: „Iată, eşti sănătos, de acum să nu mai furi capre de la vecinul tău!" Aşa a învăţat sfântul pe cel ce fura, pentru că ştia toate lucrurile omeneşti cele tăinuite.

Odată s-au furat de la un cetăţean cinci sute de galbeni şi acela se mâhnea pentru aurul său risipit şi cu dinadinsul făcea cercetare pentru aceea. El era foarte aspru cu slugile sale şi le bătea fără milă. Iar odată mergând pe uliţă, l-a întâmpinat Simeon şi i-a zis: „Vrei să afli galbenii tăi?" Iar el a zis: „Cu adevărat voiesc". Nebunul Simeon a grăit: „Ce-mi dai mie, ca în acest ceas să-ţi găsesc aurul tău?" Omul a răspuns: „Îîi voi da zece galbeni". Nebunul a zis: „Nu voiesc aur, ci voiesc să-mi juri că nu vei bate pe cel ce a furat şi nici pe altcineva". Atunci cetăţeanul s-a jurat, iar sfântul i-a zis: „Galbenii tăi ţi i-a furat pitarul, dar păzeşte-te ca să nu-l baţi pe el şi nici pe altul". Deci, ducându-se omul acela în casa lui, a găsit tot aurul la pitar, sluga sa, după cum i-a zis sfântul, şi nu l-a bătut pe acela. După aceasta, când voia să bată pe vreo slugă a lui pentru vreo pricină oarecare, atunci îi amorţea mâna de durere şi nu putea să bată. Deci, aducându-şi aminte de jurământ, s-a dus la stareţ şi a zis: „Nebunule, dezleagă-mă de jurământ, ca să-mi fie mâna liberă". Dar el, ca şi cum nu înţelegea cele ce i se spune, îşi făcea nebunia sa. Iar omul acela venea de multe ori la dânsul, supărându-l, ca să-l dezlege de jurământ. Şi i s-a arătat sfântul în vedenia visului, zicându-i: „Te voi dezlega de jurământ, dar voi dezlega de la tine şi aurul tău şi toată averea ta o voi risipi, pentru că voieşti să baţi pe robii tăi, care au să meargă înaintea ta în veacul ce va să fie". După acea vedenie, venind omul acela în frica de Dumnezeu, se arăta blând către toţi.

Pentru ca să nu fie cunoscute de oameni nişte minuni ca acestea ale sale, Sfântul Simeon se făcea îndrăcit, ca şi cum ştia din lucrarea diavolească cele ce se făceau în taină între oameni. De aceea umbla cu cei îndrăciţi, ca fiind dintre dânşii şi, milostivindu-se spre ei, cu rugăciunea sa a izgonit pe diavoli din mulţi. Iar ceilalţi îndrăciţi sau mai bine zis diavolii care locuiau în ei, cârteau asupra lui, zicându-i: „O, nebunule, care batjocoreşti pe toată lumea, pentru ce ai venit să ne faci nouă strâmbătate? Du-te de aici! Nu eşti dintre noi, pentru că toată noaptea ne munceşti şi ne arzi". Iar sfântul, în îndrăcirea sa prefăcută, ca unul ce toate le ştia din Duhul Sfânt, îi mustra pentru păcatele lor cele tăinuite. Pe unii, pentru necurăţie; pe alţii, pentru furt; iar pe alţii, pentru călcare de jurământ; şi pe fiecare pentru toate păcatele lui. Pe unii îi mustra deosebi, iar pe alţii, înaintea altora. Altora le spunea prin pildă lucrurile lor cele rele, ca să le recunoască în conştiinţa lor, iar pe alţii îi ocăra pe faţă pentru fărădelegile făcute. Astfel oprea toată cetatea de la păcatele cele de moarte, aducând poporul întru simţire şi la pocăinţă. Şi mulţi îl credeau că nu ştie tainele de la Dumnezeu, ci de la diavol, crezându-l că este îndrăcit. Pentru aceea, unii din păcătoşii cei nepocăiţi se temeau să vină înaintea feţei lui sau să se întâlnească cu dânsul, şi fugeau de el, ca să nu fie mustraţi.

În vremea aceea era în cetate o femeie fermecătoare, care făcea vrăji şi era pricinuitoare de multe răutăţi. Vrând cuviosul să strice vrăjile aceleia, a început a veni la ea adeseori şi, împrietenindu-se cu ea, îi aducea bucatele ce i se dădeau lui, bani de aramă şi haine. Iar odată i-a zis ei: „Voieşti să-ţi fac un lucru pe care, când îl vei purta cu tine, nimeni nu te va deochea şi nici un rău nu se va apropia de tine?" Iar ea, crezând că nebunul ştie ceva din lucrarea drăcească, i-a zis lui: „Voiesc, fă-mi!" Iar el luând o scândurică mică, a scris sirieneşte pe dânsa: „Să te certe pe tine Dumnezeu, ca să nu mai poţi întoarce pe oameni de la Dânsul". Aşa scriind, a dat scândurică femeii ca s-o lege la gât. Şi făcând femeia aceasta, îndată a slăbit puterea farmecelor ei cu totul şi nu mai putea să mai vatăme pe nimeni, nici să ajute cuiva.

Mergând odată stareţul cu fraţii lui cei săraci, s-a apropiat de cuptorul unde se lucrau sticle, iar lucrătorul de sticlă era evreu. Deci, şezând sfântul aproape de cuptor, se încălzea, iar lucrătorul făcea sticle. Şi a zis nebunul către ceilalţi săraci ai săi: „Voiţi să vă fac să râdeţi?" Iar ei şi-au întors ochii spre el, ca să vadă ce va face. Şi când iudeul a făcut o sticlă, el umbrind de departe cu dreapta sa, a făcut cruce şi îndată sticla s-a spart. Şi făcând iudeul altă sticlă, s-a spart şi aceea prin însemnarea crucii făcute de Simeon. Asemenea s-au spart şi a treia, şi a patra, până la a şaptea. Deci săracii au început a râde cu hohot şi au spus iudeului ceea ce se făcea. Iar iudeul umplându-se de mânie, a apucat un tăciune şi a gonit pe nebun, bătându-l şi arzându-l. Iar nebunul, ducându-se, striga către el, zicând: „O, sticlarule, până ce nu vei face cruce pe fruntea ta, toate sticlele ţi se vor sfărâma". Şi începând iarăşi iudeul a lucra sticle, s-au spart, una după alta, treisprezece sticle. Iar el, văzându-şi paguba, a făcut fără de voie semnul Sfintei Cruci pe fruntea sa şi au încetat a se mai sfărâma sticlele ce le lucra. Deci cunoscând el puterea Sfintei Cruci, a mers la sfânta biserică şi s-a făcut creştin, primind Sfântul Botez.

În vremea aceea, a căzut în boală unul din cei mai de frunte ai cetăţii, în a cărui casă obişnuia cuviosul nebun a merge şi a juca. Îngreunându-se boala acelui cetăţean, i s-a arătat în vis o vedenie ca aceasta: se vedea că aruncă un zar cu un oarecare arap înfricoşat şi s-a făcut între ei un rămăşag: dacă celui bolnav nu-i va cădea de trei ori numărul şase, apoi el va fi biruit de arap. Şi a rămas bolnavul în îndoire şi în frică mare. Şi i s-a arătat bolnavului nebunul Simeon, zicându-i: „Cu adevărat acum te va birui pe tine acest arap; deci dă-mi cuvânt că de acum nu vei mai întina cu preacurvia patul femeii tale şi eu voi arunca zarul pentru tine şi tu vei birui". Iar bolnavul s-a jurat sfântului, în acea vedenie, că nu va mai păcătui. Apoi sfântul, luând un zar, l-a aruncat şi a căzut de trei ori şase, iar arapul a plecat de la cel bolnav. Deci, deşteptându-se din somn, a simţit că i s-a uşurat boala. Iar nebunul venind ca de obicei în casa lui, a zis către el: „Bine ai făcut cele trei aruncări de zar. Însă crede-mă pe mine, că de-ţi vei călca jurământul, atunci arapul acela te va sugruma". După aceea, ocărând pe toţi cu obiceiul nebuniei sale, s-a dus de acolo alergând.

Cuviosul avea o colibă pentru odihnă şi mai ales pentru rugăciunile cele de noapte; dar în ea nu era nimic decât o sarcină de viţe. în acea colibă petrecea toate nopţile la rugăciune până dimineaţa, udând pământul cu lacrimi. Apoi, sosind ziua, îşi împletea o cunună de măslin sau de buruieni, pe care o punea pe cap şi ţinând în mâini o stâlpare, umbla prin cetate, strigând: „Este prăznuirea împăratului celui biruitor şi a cetăţii lui". În aceste cuvinte sfântul numea sufletul cetate, iar mintea, împărat care stăpâneşte peste patimi, precum tâlcuia diaconului Ioan, prietenul său, la care mergea adeseori în taină şi îi vorbea pe larg de toate cuvintele şi lucrurile sale, îngrozindu-l cu jurăminte, ca nimănui să nu spună ceva de el, până la sfârşitul vieţii lui.

Iar mai înainte cu două zile de moartea lui, a mers la diaconul Ioan şi a zis: „Eu astăzi am fost la iubitul meu frate, Ioan, vieţuitorul în pustie, cu care din început m-am lepădat de lume şi am intrat în călugărie. Şi l-am aflat pe el acum foarte sporit în bunătăţi şi desăvârşit plăcut lui Dumnezeu. Deci m-am bucurat că l-am văzut purtând pe cap o cunună prea luminoasă, pe care era scris: «Cununa răbdării pustiului!»" După aceea, Cuviosul Simeon iarăşi a grăit către diacon: „Am văzut pe un slăvit oarecare, zicând către mine: «Vino, nebunule, vino să primeşti nu numai o cunună, ci mai multe, pentru mântuirea a multor suflete omeneşti»".

Sfântul Simeon, zicând acestea, a suspinat şi iarăşi a zis: „Frate diacone, nimic nu ştiu să fi făcut ceva de acest fel, care să fie vrednic de răsplătirea cerească, căci ce plată va primi nebunul şi lipsitul de înţelegere, fără numai în dar de mă va milui Stăpânul meu cu darul Său. Te rog însă pe tine, frate, ca pe nimeni din cei săraci, iar mai ales din monahi, să nu-i defăimezi, nici să-i ocărăşti, căci să ştie dragostea ta, că mulţi dintre dânşii, prin pătimirea cea rea, sunt curăţiţi şi strălucesc ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Asemenea şi între oamenii cei de rând, care vieţuiesc prin sate şi lucrează pământul, care petrec în nerăutate şi în dreptatea inimii lor, nu hulesc pe nimeni şi nici nu năpăstuiesc, ci din osteneala mâinilor lor îşi mănâncă pâinea întru sudoarea feţei, între unii ca aceştia mulţi sunt sfinţi mari, pentru că i-am văzut venind în cetate şi împărtăşindu-se cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos şi făcându-se ca nişte aur curat.

Însă acestea pe care ţi le grăiesc ţie, domnul meu, să nu crezi că le zic pentru vreo slavă deşartă, ci dragostea ta m-a silit ca să nu tăinuiesc înaintea ta lenevirea vieţii mele celei ticăloase. încă să ştii că şi pe tine degrab te va lua Domnul de aici. Deci îngrijeşte-te pentru sufletul tău pe cât îţi este puterea, ca să poţi trece fără de supărare de duhurile cele din văzduh şi să scapi de cumplitele mâini ale stăpânului întunericului.

Ştie Domnul meu că şi eu am mult necaz şi mare frică, până ce voi trece acele înfricoşătoare locuri, în care se cercetează cu de-a- mănuntul toate cuvintele şi lucrurile omeneşti. De aceea, te rog, fiule şi fratele meu Ioan, ca în tot chipul să te sârguieşti să fii milostiv, că în acel ceas înfricoşat, milostivirea poate să ne ajute mai mult decât alte bunătăţi. Căci este scris:Fericit este cel ce se uită spre cel sărac şi scăpătat; căci în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Şi păzeşte şi aceasta: Să nu te apropii la dumnezeiasca slujire, având mânie asupra cuiva, ca nu cumva păcatele tale să oprească venirea Sfântului Duh!"

Acestea şi multe altele vorbind Cuviosul Simeon cu acel cinstit diacon, l-a rugat ca, după două zile, să vină în coliba lui. Şi plecând de la dânsul, nu s-a mai arătat umblând prin cetate, ci a petrecut în colibă fără să iasă, până la ceasul cel mai de pe urmă al sfârşitului său. Iar în ce fel a fost sfârşitul lui, nimeni nu ştie, decât numai Unul Dumnezeu şi îngerii Lui; pentru că aceia s-au obişnuit a fi de faţă la sfârşitul săracilor, cei cu totul părăsiţi de oameni, precum a fost de faţă la Lazăr, cel ce a murit în gunoi şi despre care se pomeneşte în Evanghelie că a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Deci nu este îndoială că aceiaşi sfinţi îngeri ai lui Dumnezeu au stat de faţă şi la acest sfânt, care a fost sărac cu duhul şi cu lucrul, adică la Cuviosul Simeon, în ceasul fericitului său sfârşit, şi, dezlegând cu blândeţe sufletul cel drept din trupul cel curat, l-au dus cu glas de bucurie în locaşurile cereşti.

Apoi trecând acele două zile, unii din săracii care au avut cu dânsul tovărăşie, nevăzându-l, şi-au zis: „Oare nu cumva s-a îmbolnăvit nebunul?" Deci s-au dus la coliba lui şi l-au găsit mort, zăcând sub viţele acelea, şi au zis: „Iată, cel ce s-a înnebunit în viaţa sa, s-a aflat nebun şi după moarte, căci nu s-a sfârşit culcat pe viţe, ci sub ele". Deci doi oameni oarecare au luat trupul lui fără să-l spele, fără de obişnuita cântare, fără lumânări şi fără tămâie, şi au pornit spre locul unde se îngropau cei străini. Şi a fost dus sfântul la îngropare pe lângă casa acelui creştin botezat de curând, lucrătorul de sticle care a fost mai înainte iudeu. Iar acela a auzit mulţime de cântăreţi, cântând cântări cu glasuri prea dulci şi negrăite. Deci mirându-se de acea neobişnuită cântare, a privit pe o fereastră, dar n-a văzut pe nimeni, decât numai pe acei doi oameni care duceau la îngropare trupul nebunului. Iar glasurile nu încetau, cântând nevăzut, căci îngerii lui Dumnezeu cântau şi mirosirea cea plăcută umplea văzduhul. Iar creştinul acela a mirosit-o şi a zis: „Fericit eşti, nebunule, că neavând oameni să-ţi cânte pentru îngropare, ai pe cereştile puteri care te cinstesc cu cântări şi te umplu de mireasma cădirii cea din Rai". Deci îndată a mers cu acei doi oameni şi a dus cu ei acel sfânt trup şi l-a îngropat cu mâinile sale între mormintele străinilor şi ale săracilor. Şi spunea tuturor că a auzit cântări îngereşti deasupra acelui mormânt şi negrăită bună mireasmă.

Iar diaconul Ioan, mergând la coliba aceea şi negăsind pe sfânt, îl căuta pretutindeni. După aceea, înştiinţându-se că a murit şi este îngropat, a plâns foarte mult şi s-a dus la mormântul lui, vrând să ia trupul de acolo şi să-l îngroape cu cuviinţă la loc de cinste. Însă când a descoperit mormântul, n-a găsit trupul sfântului, pentru că Domnul l-a mutat pe El, prin sfinţii Săi îngeri, în loc nevăzut de oameni. Atunci toţi oamenii din cetatea Emesei, deşteptându-se ca din somn, au început a-şi aduce aminte şi a-şi spune unul altuia lucrurile cele minunate ale plăcutului lui Dumnezeu, proorociile şi viaţa lui cea mult chinuită.

Atunci au cunoscut că nebunul nu era nebun, ci era mai înţelept decât toţi înţelepţii acestui veac şi cel ce se părea că este păcătos era drept şi cuvios, dar sub chipul cel de nebunie şi de păcătos, îşi acoperea înaintea oamenilor viaţa sa cea înţelepţită de Dumnezeu şi plăcută Lui. Astfel au fost viaţa şi nevoinţele acestui minunat Simeon, care a fost nebun pentru Hristos. Şi precum Lot cel de demult a petrecut în mijlocul sodomitenilor şi nu s-a întinat de păcatele acelora, aşa şi acest nou Lot, vieţuind în mijlocul lumii, nu s-a vătămat cu patimile cele lumeşti.

Cuviosul Simeon s-a sfârşit în 2l de zile ale lunii iulie, iar după dânsul şi Cuviosul Ioan, tovarăşul lui de pustnicie, a adormit cu fericit sfârşit în pustiul Iordanului. Şi precum împreună au început a sluji Domnului pe pământ, tot aşa şi în cer au stat împreună înaintea scaunului lui Dumnezeu. Iar viaţa amândurora, precum a spus-o sfânta şi nemincinoasa gură a lui Simeon către diaconul Ioan, cel de la biserica din Emesa, aşa a povestit-o acelaşi diacon cu credinţă şi întru adevăr marelui între părinţi, Sfântului Leontie, episcopul Neapolei Ciprului. Iar acela a dat-o în scris, spre folosul celor ce o vor citi şi o vor asculta, şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

Pe vremea dreptcredinciosului împărat Iustinian, popoarele iubitoare de Hristos venind în Sfânta Cetate a Ierusalimului, la praznicul înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului, doi tineri, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au plecat din Siria la Ierusalim, să se închine cinstitului lemn al Sfintei Cruci. Numele unuia era Ioan, iar al celuilalt Simeon; și amândoi erau de neam bun și bogați. Ioan era în vârstă de 24 de ani și, având femeie tânără, petrecea lângă tatăl său cel îmbătrânit, deoarece maica lui murise. Simeon era neînsurat și avea o maică văduvă și bătrână, în vârstă de 80 de ani.

Amândoi acești tineri se întovărășiseră între dânșii cu dragostea lui Hristos, ca unii ce erau din aceeași țară și au petrecut în Ierusalim multe zile, cercetând împreună sfintele locuri și închinându-se. Iar când se întorceau ei într-ale lor, s-au pogorât în valea Ierihonului și, mergând pe sub munte, au trecut pe lângă cetate. Și văzând ei mănăstirile dimprejurul sfântului Iordan, Ioan a zis către Simeon: „Știi oare cine viețuiește în acele locașuri?”. Simeon a zis: „Cine viețuiește într-însele?”. Ioan a răspuns: „Acolo viețuiesc îngerii lui Dumnezeu”. Simeon, minunându-se și suspinând, a zis: „Putem oare să-i vedem?”. Ioan a zis: „De vom vrea să primim o viață ca a lor, apoi cu adevărat ne vom îndulci de vederea feței și de vorbele lor”. Și ședeau amândoi călări; apoi, descălecând de pe cai, i-au dat slugilor lor, zicând: „Mergeți încet înaintea noastră”. Deci slugile mergeau înainte cu caii, iar ei, urmând de departe, vorbeau cum ar putea să-și mântuiască sufletele lor. Și mergând încetișor, au ajuns la o răspântie, de unde era o cale care ducea către Siria, la locul unde li se cădea să meargă, iar altă cale mergea spre Iordan, unde se vedeau acele mănăstiri. Și a zis Ioan către Simeon, arătând cu degetul calea ce ducea spre Iordan: „Aceasta este calea care duce la viață!”. Iar spre calea ce era spre Siria, a zis: „Aceasta este calea ce duce la moarte! Deci, să stăm, frate, la această răspântie și să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne povățuiască pe care cale să mergem”.

Și plecându-și ei genunchii, au început a se ruga Domnului cu căldură, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce voiești să se mântuiască toată lumea, arată voia Ta robilor Tăi și ne îndreptează pe calea pe care vom merge”. Rugându-se din destul, au aruncat sorți și a căzut soarta ca să meargă pe calea ce ducea la Iordan. Atunci ei s-au umplut de mare bucurie duhovnicească și cu smerenie au mulțumit lui Dumnezeu. Deci îndată și-au uitat părinții, unul pe tată și femeie, iar altul pe maica sa și, defăimându-și averile, au socotit ca un vis toate cele frumoase și dulci ale acestei lumi.

Și îmbrățișându-se unul cu altul și sărutându-se cu sărutare sfântă, au pornit pe calea ce duce spre Iordan, pe care cu adevărat au ajuns la viața veșnică. Și alergau cu bucurie, ca Petru și Ioan la Mormântul lui Hristos cel primitor de viață, întărindu-se și îndemnându-se unul pe altul. Pentru că Ioan se temea ca nu cumva dorul de mama lui cea bătrână să-l întoarcă pe Simeon de la scopul cel bun. Iar Simeon, de asemenea, se temea pentru Ioan, ca nu cumva dragostea femeii cu care se însoțise de curând, să-l abată de la calea ce îi era pusă înainte, ca magnetul pe fier.

Drept aceea își spuneau unul către altul cuvinte duhovnicești, învățătoare și mângâietoare. Ioan zicea către Simeon: „Iubite frate, nu te lenevi, nici nu slăbi, căci nădăjduiesc spre Domnul că Acela în ziua de azi iarăși ne-a născut pe noi. Și ce folos poate să ne fie nouă din deșertăciunile lumești? Și ce ajutor vom afla din bogății în ziua judecății? Oare nu ne vor vătăma mai mult? Asemenea și tinerețile și frumusețile noastre cele trupești, oare pururea vor petrece? Nu se vor schimba oare în bătrânețe? Oare nu ne va ajunge moartea? Noi nu suntem înștiințați de vom ajunge la bătrânețe, pentru că și cei tineri mor, neașteptând moartea”. Iar Simeon grăia către Ioan: „Eu, frate, n-am nici tată, nici frați, nici surori, decât numai pe singură aceea care m-a născut și care acum a îmbătrânit. Și nu mă doare atât de dânsa, cât mă tem în inima mea pentru tine, ca să nu te abată din această cale bună dorul femeii tale celei frumoase și iubite, cu care te-ai unit de curând prin nuntă”. Astfel vorbeau ei între dânșii pe când călătoreau.

Încă s-au rugat lui Dumnezeu și pentru aceasta, ca să le înștiințeze voia Sa, în care anume mănăstire să se tundă în călugărie. Și și-au pus un semn ca acesta: în care mănăstire vor afla porțile deschise, în aceea le poruncește Dumnezeu să intre. Deci s-a întâmplat de au mers la mănăstirea Cuviosului Gherasim, în care era egumen un bărbat insuflat de Dumnezeu, cu numele Nicon. Aceluia i s-a vestit înainte de la Dumnezeu de venirea acestor doi tineri aprinși de dumnezeiasca dragoste, pentru că Nicon a văzut pe Domnul într- acea zi, în vedenia visului, zicând către el: „Scoală și deschide ușile ogrăzii, ca să intre aici oile Mele”.

Iar egumenul, deșteptându-se, a mers și a deschis porțile mănăstirii și ședea acolo, așteptând venirea oilor lui Hristos. Deci apropiindu-se Ioan și Simeon de mănăstirea lui și văzând porțile deschise și pe stareț șezând în poartă, s-au bucurat cu bucurie mare. Ioan a zis către Simeon: „Bun este acest semn, frate, că iată, mănăstirea este deschisă și portarul șade ca și cum ar aștepta dinadins venirea noastră”. Și venind ei la poartă, egumenul s-a sculat și le-a zis: „Bine ați venit, mielușeii lui Hristos”. Și, primindu-i cu dragoste, i-a dus în mănăstire și i-a ospătat cu trupească și duhovnicească hrană și i-a odihnit în noaptea aceea ca pe niște străini.

Iar a doua zi le-a spus: „Frumoasă și plăcută lui Dumnezeu este dragostea voastră, pe care într-un suflet o aveți către Dânsul. însă trebuie ca și voi să o păziți cu dinadinsul, ca nu cumva să o stingă în voi vrăjmașul mântuirii voastre. Bună este alergarea voastră, însă sunteți datori să nu slăbiți în alergare, până ce veți ajunge cununile. Bun este scopul vostru, însă nu fiți fără de grijă, ca să nu se răcească căldura cea duhovnicească, care este acum în inimile voastre. Bine este a cinsti mai mult pe cele veșnice, decât pe cele vremelnice. Bine este a sluji și părinților celor după trup, dar fără de asemănare mai bine este a plăcea Părintelui celui ceresc. Buni sunt frații cei după trup, dar cei duhovnicești sunt mai folositori. Buni sunt prietenii pe care îi aveți în lume, dar mai bine este a câștiga prieteni pe sfinții plăcuți lui Dumnezeu. Buni sunt apărătorii și mijlocitorii pe care îi aveți către boieri, dar nu sunt așa cum sunt îngerii cei ce mijlocesc pentru noi către Dumnezeu. Bine este a face milostenie săracilor pentru Dumnezeu, dar nici o jertfă nu este atât de bine primită lui Dumnezeu, precum a-I da Lui sufletul și voia cu totul. Dulce este sațiul vieții acesteia, dar nu este întocmai cu sațiul Raiului. Frumoasă este bogăția și iubită de toți oamenii, dar nu este asemenea cu acele vistierii, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. Frumoase sunt tinerețile, dar față de Cel mai frumos cu frumusețea decât fiii omenești, nu sunt nimic. Bine este a fi cineva ostaș al împăratului celui pământesc, dar puțină vreme și cu multă primejdie se face acea ostășire; iar a se face cineva ostaș Împăratului ceresc, este a dănțui peste toată puterea cea potrivnică”.

Acestea și cele asemenea cu acestea grăind către ei cuviosul egumen și văzând lacrimile cele multe ce ieșeau din ochii lor, a zis către Simeon: „Nu dori, nici nu plânge pentru căruntețile stăpânei maicii tale, căci pentru ostenelile tale, Dumnezeu poate mai bine să o mângâie, decât dacă ai fi tu lângă ea. Și chiar dacă nu te-ai depărta de dânsa n-ai putea ști dacă tu o vei îngropa pe ea sau mai întâi ea pe tine; și ai fi murit iără de plăcerea lui Dumnezeu, neavând ceva ca să te poată izbăvi de răutățile cele ce vor să fie după moarte. Căci nici lacrimile cele de maică, nici dragostea cea de tată, nici bogăția, nici slava, nici însoțirea femeii și nici iubirea fiilor nu pot să roage pe Judecătorul cel înfricoșat, fără numai viața cea îmbunătățită, nevoințele și ostenelile suferite pentru Dumnezeu”.

Apoi, întorcându-se către Ioan, i-a zis: „Și ție, o, fiule, să nu-ți aducă vrăjmașul niște gânduri ca acestea și să-ți zică în mintea ta: «Cine afară de mine va sprijini și va hrăni bătrânețile tatălui meu? Cine va potoli tânguirea soției mele?» Pentru că de i-ați fi lăsat pe dânșii să slujească altui dumnezeu, iar voi v-ați fi dus la altul, cu dreptate v-ați fi îngrijit de dânșii; dar deoarece Unul este Dumnezeu, Căruia ați încredințat pe părinții voștri și pentru a Cărui dragoste i-ați lăsat pe ei, apoi să fiți încredințați că El singur se va îngriji de dânșii, încă și la aceasta să vă mai gândiți, că pe când erați în lume și slujeați vieții celei vremelnice, bunătatea Domnului se îngrijea de voi și vă umplea casele voastre de toate bunătățile, cu atât mai vârtos acum se va îngriji de casele voastre, fiindcă ați venit ca să-i slujiți Lui cu toată inima, vrând să-I plăceți și mai bine.

Aduceți-vă aminte, fiilor, de cuvântul Domnului către cel ce a vrut să meargă în urma Lui și a zis:Doamne, poruncește-mi ca mai întâi să merg să îngrop pe tatăl meu. Iar Domnul i-a grăit:Lasă pe cei morți să-și îngroape morții lor, iar tu vino după Mine. Deci și voi, cu voie neschimbată și cu inimă neîndoită, să alergați în urma lui Hristos. Că de v-ar fi chemat pe voi un împărat pământesc și pieritor, vrând să vă facă în palatele sale postelnici sau sfetnici, oare n-ați fi lăsat casele voastre și pe toți casnicii, și oare n-ați fi mers cu sârguință la împărat, să stați înaintea lui cu slavă și cinste și să vă îndulciți de vederea feței lui și de milă? Iar aceasta ați fi făcut-o pentru putină vreme, în care el ar fi voit să vă cinstească pe voi înaintea boierilor săi”. Iar Ioan și Simeon i-au zis: „Adevărat, așa este, părinte!”.

Atunci cuviosul egumen a grăit către dânșii: „Cu cât mai vârtos, o, fiilor, suntem datori ca să alergăm cu mai multă sârguință și osârdie la chemarea împăratului ceresc, Cel ce ne cheamă la cin­stea aceea, care nu se poate măsura sau asemăna cu nici o altă înaltă cinste lumească. De aceea suntem datori a asculta pe Dumnezeu, Cel ce ne cheamă pe noi la Dânsul, aducându-ne aminte de dragostea Sa cea către noi, pentru care pe Fiul Său Unul născut nu L-a cruțat, ci L-a dat pentru noi la moarte sângerată, ca să ne facă pe noi fii ai Săi. Și chiar de am vărsa tot sângele nostru pentru aceasta, nimic vrednic n-am răsplăti pentru bunătatea și dragostea Lui arătată spre noi; pentru că sângele robilor nu este asemenea cu sângele împărătesc”.

Aceste cuvinte le-a grăit către dânșii Cuviosul Nicon, bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, însă văzând tinerețile lor cele crescute în hrănire dulce și îmbrăcate în haine moi, cu toate că cunoștea osârdia lor cea fierbinte către Domnul, i-a sfătuit să nu primească îndată chipul monahicesc, ci să aștepte câtăva vreme, până ce ei înșiși se vor ispiti pe sine, dacă vor putea suferi greutatea nevointei monahicești. Iar ei, căzând la picioarele lui, îl rugau cu lacrimi să-i tundă și să-i îmbrace în schima monahală, fără să mai aștepte.

După aceasta, starețul, vrând să-i ispitească pe ei, a luat la o parte pe Ioan și i-a zis lui: „Acum eu am sfătuit pe prietenul tău, ca încă până la anul să mai petreacă în chipul mirenesc”. Atunci Ioan a răspuns: „De voiește el, petreacă cum voiește; dar eu nu pot suferi atâta vreme până la tundere; de aceea, mă rog, părinte, ca îndată să săvârșești asupra mea ceea ce dorește sufletul meu”. Iar Simeon, văzându-i pe ei vorbind de o parte, a zis către stareț: „Nu zăbovi, părinte, ascultând cuvintele lui Ioan; pentru că se cutremură inima mea pentru dânsul, ca să nu tânjească pentru soția sa cea bogată și atât de frumoasă, cu care s-a însoțit anul acesta, și nu cumva pentru aceasta să cadă din dragostea lui Dumnezeu”.

Atunci și Ioan a grăit cu lacrimi către stareț, pentru că era foarte plecat spre lacrimi: „Rogu-mă ție, părinte, ca îndată să ne călugărești pe noi, pentru ca să nu pierdem pe iubitul meu frate, căci are o maică ce îl iubește foarte mult și care nu poate trăi fără de vederea fetei lui. Deci mă tem pentru dânsul, ca nu cumva, aducându-și aminte de dragostea maicii sale, să se lipsească de dragostea lui Dumnezeu. De aceea, nu voi înceta de a mă îngriji, până ce nu îl voi vedea pe el călugărit”. Atunci starețul, văzând grija cea mare ce o aveau unul pentru altul și fiind încredințat că Dumnezeu nu rușinează, nici trece cu vederea pe cei ce aleargă la Dânsul din tot sufletul și cu credință neîndoită, i-a dus pe ei în biserică și, tunzându-i, i-a îmbrăcat în chipul celor noi începători. Iar când se săvârșea călugăria lor, Ioan plângea foarte tare, iar Simeon în taină îl îmboldea pe el, poruncindu-i să tacă, fiindcă i se părea că plânge după tată și după femeia sa, dar acela vărsa lacrimi din căldura dragostei ce o avea către Dumnezeu.

Iar după tundere și după săvârșirea Sfintei Liturghii, egumenul iarăși a rostit multă vreme cuvânt de învățătură către dânșii, văzând cu duh înainte văzător că nu vor petrece mult în mănăstirea lui, Dumnezeu chemându-i pe dânșii la viață mai desăvârșită. Și era ziua aceea sâmbătă, iar egumenul voia ca a doua zi, Duminică, să pună pe dânșii rânduiala călugărească cea desăvârșită a chipului îngeresc. Și unii din frați grăiau către Ioan și Simeon: „Fericiți sunteți voi, că mâine dimineață vă veți naște din nou și veți fi curați, ca născuți din pântecele maicii, și vă veți curăți de păcatele voastre, ca și cum într- acea zi ați primi botezul”.

Iar ei, neînțelegând cele ce li se grăiau, se minunau și se spăimântau; și, alergând la sfântul egumen în seara sâmbetei, îl rugau pe el, zicând: „Nu ne boteza pe noi, părinte, că suntem creștini și fii de părinți creștini, născuți din nou prin baia Sfântului Botez”. Dar egumenul, nepricepând cuvintele lor, a zis către dânșii: „Cine voiește să vă boteze pe voi, fiilor?”. Ei au zis: „Am auzit de la părinți că mâine de dimineață avem să ne botezăm”. Atunci înțelegând egumenul că frații le-au vorbit lor despre sfântul și îngerescul chip, a zis către dânșii: „Bine v-au spus părinții pentru că mâine de dimineață voim să vă îmbrăcăm pe voi în rânduiala cea desăvârșită a chipului cel îngeresc, care, ca un al doilea botez, vă va curăți de toate păcatele făcute în lume”.

Dar Ioan și Simeon nu știau ce este rânduiala cea desăvârșită a chipului îngeresc. Deci egumenul a poruncit să cheme un frate pe care îl îmbrăcase cu o Duminică înainte în rânduiala cea desăvârșită; și fiindcă fratelui acela nu i se împliniseră cele șapte zile, purta încă toată îmbrăcămintea rânduielii celei sfinte, după așezământul mănăstiresc. Și venind fratele acela, iar Simeon și cu Ioan, văzându-l, au căzut la picioarele egumenului și l-au rugat pe el ca îndată și în același ceas, fiind seară, să-i îmbrace și pe ei într-un chip ca acela. Pentru că ziceau ei: „Oameni suntem. Nu știm de vom mai trăi peste această noapte și de vom ajunge ziua de mâine; și ne temem să nu ne ducem din viața aceasta, neavând o cunună ca aceasta, o slavă și o bucurie, precum vedem la fratele acesta”.

Și înțelegând egumenul că ei văd o vedenie, a trimis pe fratele cel chemat la chilia sa. Și ducându-se acela, Ioan și Simeon au zis iarăși către egumen: „Părinte, pentru Dumnezeu, îndată să ne faci și pe noi astfel, precum este fratele acela; căci cu adevărat pe nici unul n-am văzut în mănăstirea ta, ca să fie într-o cinste ca aceasta, în care este fratele acela”. Iar egumenul i-a întrebat: „Ce ați văzut, fiilor, la acel frate?”. Ei i-au răspuns: „Am văzut pe capul lui o cunună prea luminoasă cu strălucire împrejurul ei, și oarecare fețe cu podoabă sfântă înconjurându-l cu lumânări și cântând cu dulceață". Deci s-a minunat egumenul de atâta curăție sufletească a lor și a zis către dânșii: „Mâine de dimineață, cu darul Duhului Sfânt, și voi veți primi aceeași cunună și slavă în rânduiala cea sfântă”.

Și sosind ziua Duminicii, egumenul a săvârșit acel sfânt chip asupra lor și amândoi se vedeau unul pe altul cu cunună strălucind deasupra capului, iar noaptea își vedeau fața unul altuia ca ziua. Și s-au umplut sufletele lor de atâta bucurie, încât nu doreau să guste nici hrană și nici băutură. Iar după primirea rânduielii celei desăvârșite, trecând două zile, li s-a întâmplat de au văzut pe fratele cel de mai înainte, pe care îl văzuseră în slavă, îmbrăcat acum în haină de păr și făcând slujba mănăstirii, dar n-au văzut deasupra lui slava și cununa dintâi; și se minunau pentru aceea.

Deci Simeon a zis către Ioan: „Să mă crezi, frate, că după săvârșirea celor șapte zile și noi nu vom mai vedea unul deasupra altuia cununa și strălucirea cea frumoasă, precum vedem acum". Ioan a zis: „Deci ce voiești, frate, ca să-ți fie?" Simeon a zis: „Voiesc să mă asculți pe mine, și, precum am fugit din lume, tot așa să fugim și de aici și să ieșim în viața pustnicească și liniștită. Pentru că, de când cinstitul egumen ne-a îmbrăcat pe noi în acest sfânt chip, s-a aprins inima mea cu o minunată dorire; iar sufletul meu nu voiește să vadă pe nimeni, nici să vorbească, nici să audă ceva de la cineva, ci dorește să petreacă întru adâncă tăcere, cu totul depărtat de toți". Ioan a zis: „Dar ce vom mânca în pustie?" Răspuns-a Simeon: „Ce mănâncă și ceilalți viețuitori ai pustiei, despre care am auzit ieri din gura egu­menului, care ne învăța pe noi. Cel ce îi hrănește pe aceia ne va hrăni și pe noi. Și mi se pare că egumenul, vrând ca și noi să ne alegem viața pustnicească, ne-a vorbit mult despre cei care petrec în pustie".

Ioan a zis: „Dar încă nu am învățat cântarea de psalmi, după rânduiala mănăstirii". Simeon a răspuns: „Cel ce a mântuit pe cei ce i-au plăcut mai înainte de David, Acela ne va mântui și pe noi! Și, precum pe David care păștea oile, l-a învățat a alcătui psalmi, tot așa ne va învăța și pe noi! Deci, ascultă-mă pe mine, o, frate, și precum împreună ne-am dat lui Dumnezeu, tot așa împreună să-i slujim Lui". Ioan a zis: „Vom face precum voiești;; dar cum vom ieși din mănăstire, de vreme ce porțile se închid noaptea?" Simeon a zis: „Cel ce ne-a deschis nouă ziua, tot Acela ne va deschide și noaptea!"

Astfel alcătuind și întărind sfatul între ei și apropiindu-se noaptea, egumenul a văzut în vis pe un bărbat cinstit cu sfântă podoabă, deschizând porțile mănăstirii și zicând: „Oile lui Hristos, ieșiți la pășunea voastră!" Deci, deșteptându-se îndată, a alergat la poartă și a găsit-o deschisă. Și socotind el că Simeon și Ioan au ieșit acum, ședea îngrijorat, suspinând și zicând: „N-am fost vrednic eu, păcătosul, ca să primesc rugăciunile părinților mei; căci ei mi-au fost mie părinți și învățători, iar nu eu lor. O, câte pietre scumpe - precum zice Scriptura - nefiind cunoscute, se tăvălesc pe pământ, văzute de mulți, dar cunoscute de puțini!"

Acestea zicând în sine egumenul și întristându-se, iată, robii lui Hristos mergeau de la chilie spre poartă, ca să iasă din mănăstire. Iar egumenul a văzut că mergeau înaintea lor niște tineri preafrumoși, cu făclii luminoase. Iar Ioan și Simeon nu vedeau pe acei tineri, însă văzând porțile deschise, s-au bucurat foarte că nu s-au lipsit de nădejdea lor. Dar când au văzut lângă poartă pe stareț, s-au temut și voiau să se întoarcă, pentru că nu știau că este egumenul. Iar el i-a chemat, zicându-le: „Nu vă temeți, fiilor; veniți în numele Domnului!" Iar ei cunoscând că este egumenul, mai mult s-au bucurat și au cunoscut că Dumnezeu, Care mai înainte i-a descoperit venirea lor, i-a arătat și plecarea lor.

Deci, închinându-se starețului, au zis: „îți mulțumim, părinte, și nu știm ce fel de mulțumire vom da lui Dumnezeu și cinstitei tale fețe. Care din noi nădăjduia să se învrednicească de niște daruri ca acestea? Care împărat putea să ne cinstească pe noi cu o rânduială ca aceasta? Ce visterie putea să ne îmbogățească pe noi atât de degrab? Ce baie putea să ne curețe astfel sufletele noastre? Care părinți ar fi putut să ne iubească și să ne mântuiască pe noi ca tine, cinstite părinte? Tu ne ești nouă tată și maică, după Hristos. Tu ne ești stăpân, păstor și povățuitor, care ne duce de mână. Prin tine am câștigat visteria cea nefurată și am aflat mărgăritarul mântuirii cel fără de preț. Știm cu adevărat puterea botezului celui de-al doilea, precum ne-au spus nouă părinții. Și ne rugăm fericirii tale, părinte, să faci rugăciune pentru noi și să ne lași pe noi, robii tăi, să plecăm unde ne va povățui Dumnezeu; căci Aceluia am dorit a-I sluji cu tot sufletul. Adu-ți aminte, părinte, de oile tale pe care le-ai adus lui Hristos spre jertfă". Acestea le-au grăit ei cu multe lacrimi. Dar și egumenul plângea de bucurie duhovnicească, văzând atâta dorință

către Dumnezeu din partea lor.

Apoi punând pe Simeon de-a dreapta, iar pe Ioan de-a stânga și ridicându-și mâinile spre cer, a început a se ruga astfel: „Dumnezeule cel drept și slăvit, Dumnezeule cel mare și tare, Dumnezeule cel mai înainte de veci și veșnic, ascultă-mă pe mine, păcătosul, în ceasul acesta. Ascultă-mă, Doamne, Cel ce Te-ai făgăduit să asculți pe toți cei ce îți slujesc Ție cu adevărat; îndreaptă pașii acestor robi ai Tăi și povățuiește picioarele lor în calea păcii. Fii ajutător acestor tineri fară de răutate și păzește-i întregi ca pe niște porumbei. Ceartă pe toate duhurile cele necurate, ca să nu se apropie de acești prunci ai Tăi, ci să fugă departe de la fața lor. Apucă armă și pavăză și te scoală în ajutorul lor. Ridică sabie și îi apără pe ei împotriva celor ce-i gonesc. Zi fiecărui suflet: «Mântuirea ta sunt Eu!» Fă ca să fugă din gândurile lor toată nerăbdarea și spaima, mândria și părerea de sine, și toată răutatea să piară din mintea lor. Fă să se stingă toată aprinderea trupului cea din fire și cea care se face din diavolească ispitire. Fă să se sfințească trupul și sufletul lor, iar duhul lor să se lumineze cu lumina darului Tău, ca să se facă ei bărbați desăvârșiți prin creșterea cea duhovnicească. Fă să se învrednicească de partea plăcuților Tăi, să Te laude cu sfinții îngeri și totdeauna să se închine Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Unui Dumnezeu în Treime, în veci. Amin".

Apoi, întorcându-se spre robii lui Hristos, le-a zis cu lacrimi: „O, bunii mei fii, Dumnezeu, pe Care L-ați ales și la Care ați alergat, să trimită îngerul Său înaintea feței voastre, ca să facă fără de frică calea înaintea picioarelor voastre și să meargă înaintea voastră, izbăvindu-vă de toate puterile cele potrivnice, precum a izbăvit pe Iacov de Laban și de Isav și pe Daniil din gura leilor". Apoi, cuprinzându-i în brațele sale, iarăși grăia către Dumnezeu: „Dumnezeule, mântuiește pe cei ce Te-au iubit cu toată inima, că drept ești, Doamne. Nu lăsa pe cei ce au lăsat toate cele deșarte pentru Tine". Apoi a mai zis către dânșii: „Fiilor, păziți-vă, că mergeți la înfricoșat și nevăzut război, dar nu vă temeți, că Dumnezeu este puternic să nu îngăduie asupra voastră ispite mai presus de măsura voastră. Nevoi- ți-vă, fiilor, ca să nu vă biruiască vrăjmașul. Stați cu vitejie, având ca pavăză sfânta rânduială monahicească a chipului îngeresc. Aduceți-vă aminte de Cel ce a zis:Nimeni punând mâna sa pe plug și căutând înapoi} nu este îndreptat întru împărăția lui Dumnezeu. Să nu fiți leneși sau trândavi, începând această cale a Domnului, ca nu să se împlinească și la voi pilda despre cel ce a început a zidi turn și nu l-a putut săvârși. Deci, îmbărbătați-vă, o, fiilor, știind că mic este războiul, dar mare este cununa; de puțină vreme este osteneala, dar veșnică va fi odihna".

Îndeletnicindu-se ei în niște vorbiri ca acestea, a sosit ceasul ca să toace de Utrenie și era vremea acum ca să iasă pe porțile mănăstirii. Iar Simeon, ducând pe egumen deosebi, i-a zis: „Părinte, mă rog ție, fă rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu pentru fratele meu, Ioan, ca să-i șteargă din minte pomenirea soției lui; ca nu cumva din ispita vrăjmașului să mă lase pe mine, căci mă voi topi de jale pentru despărțirea lui. Roagă încă pe Dumnezeu și pentru tatăl lui, care l-a născut, ca să-l mângâie pe el, ca să nu se mâhnească pentru fiul care l-a părăsit". Asemenea și Ioan, luând deosebi pe stareț, i-a zis: „Părinte, să nu uiți în sfintele tale rugăciuni pe fratele meu, Simeon, ca să nu fugă de la mine la maica sa, atras fiind spre dânsa din dragoste; și aflându-ne în port, să pătimim înecare". Și s-a minunat starețul de o dragoste, ca aceea ce era între dânșii și, făgăduind că se va ruga pentru dânșii, i-a binecuvântat, îngrădindu-i cu semnul Sfintei Cruci, și i-a liberat cu pace.

Iar Ioan și Simeon, robii lui Hristos, ducându-se de la cuviosul egumen, grăiau: „Dumnezeule, pentru rugăciunile robului Tău și a părintelui nostru Nicon, du-ne singur unde este voia Ta, că suntem străini și nu știm nici locul, nici țara unde ne-am putea duce; căci venind la Tine, ne-am dat spre moarte în această pustie adâncă". Apoi Ioan a zis către Simeon: „Frate, ce vom face acum? In ce parte ne vom duce?" Simeon a răspuns: „Să mergem spre dreapta, că toate cele ce sunt spre dreapta sunt bune". Deci au mers spre partea dreaptă. Iar aceea a fost cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nu lăsa pe robii Săi.

Și mergând ei din destul, s-au apropiat de Marea Moartă și au aflat aproape de mare și de râul Iordan, unde intra în marea aceea, un loc frumos și o chilie, în care petrecuse un stareț oarecare, viețuitor în pustie, și care se mutase către Domnul cu câteva zile mai înainte de sosirea lor. Acolo erau și puține vase și grădină care avea verdețuri sădite, cu care se hrănea răposatul stareț. Și văzând robii lui Hristos aceea, s-au veselit foarte mult, ca și cum ar fi aflat cineva o vistierie bogată. Deci au mulțumit lui Dumnezeu și, sălășluindu-se acolo, au început a viețui. Dar nu după multă vreme diavolul, vrăjmașul sufletelor noastre, nesuferind viața cea plăcută lui Dumnezeu a robilor lui Hristos, a început a se lupta împotriva lor, aducându-i aminte lui Ioan de femeie și de tată, iar lui Simeon de dragostea maicii sale. Iar ei, dacă s-au văzut unul pe altul mâhniți, îndată au grăit unul către altul: „Stai, frate, să ne rugăm împreună Stăpânului nostru Iisus Hristos, ca să ne păzească de meșteșuginle vrăjmașului, cu rugăciunile Sfântului Nicon, starețul nostru". Și rugându-se ei, ajutorul lui Dumnezeu a venit degrabă, gonind de la dânșii asuprelile potrivnicului.

Uneori ispititorul le aducea pofta de mâncare de carne și de băutură de vin. Alteori le arăta în vis pe părinți și pe rudenii, unii plângând pentru dânșii, iar alții ospătându-se. Uneori îi arunca în trândăvie și în lenevire, iar alteori voia să-i înspăimânte prin năluciri înfiorate. Și iarăși le aducea gând să se întoarcă în mănăstire, ca și cum le era nesuferită viața pustnicească. Și se sârguia acel vrăjmaș în multe feluri să împiedice alergarea cea bună a nevoitorilor aleși. Dar ei, aducându-și aminte de făgăduințele lor și de cununile cele luminate, pe care le văzuseră la început unul asupra altuia, de învățătura starețului lor și de lacrimile vărsate, se întăreau întru Domnul și, simțind adeseori în inimile lor o oarecare dulceață duhovnicească, se mângâiau.

Iar după împotrivirea bărbătească împotriva ispitelor vrăjmașu­lui, li se arăta în vis Cuviosul Nicon, uneori sfatuindu-i, alteori făcând rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânșii, iar alteori învățându-i psalmi și rugăciuni. Și, deșteptându-se, își aduceau aminte aievea de cele ce îi învăța dânsul în vis și aveau bucurie mare. Încă și mâhnirea care li se făcea din aducerea aminte a celor de acasă, le-a ușurat-o Domnul după doi ani, prin niște descoperiri ca acestea: Simeon se vedea noaptea în vedenia visului, că cercetează pe maica sa în casa ei și grăia către ea în limba siriană: „Maică, nu te îngriji, că nouă ne este bine. Eu și domnul loan suntem sănătoși și suntem rânduiți în palatele împărătești. Și iată, purtăm cununi cu care ne-a încununat împăratul și ne-a împodobit cu haine luminoase. Spune și tatălui lui Ioan să nu se întristeze pentru fiul său și să nu vă mai îngrijiți de noi".

O vedenie ca aceasta i se facea de multe ori lui Simeon și din aceea a cunoscut că de acum maica lui nu se mai îngrijește pentru dânsul, fiind mângâiată de Dumnezeu. De asemenea, arătându-i-se și lui loan în vedenia visului o oarecare față prealuminoasă, îi zicea: „Iată, pe tatăl tău l-am făcut fără mâhnire, mutându-l pe el la odihnă și la bucurie. Asemenea și pe femeia ta o voi lua întru împărăția Mea în aceste zile". Niște vedenii ca acestea spunându-și unul altuia Ioan și Simeon, se bucurau în sufletele lor și se veseleau întru Dumnezeu, Mântuitorul lor. De atunci nici un fel de grijă nu mai aveau - unul de tatăl și de femeia sa, iar altul de maica sa -, ci grija lor era una, ca ziua și noaptea să laude pe Dumnezeu. Aceasta era osteneala lor cea fără de osteneală și grija cea fără de grijă, ca să facă neîncetat rugăciuni. Deci, nu după multă vreme, s-au făcut vase vrednice ale Sfântului Duh și se învredniceau de vederea dumnezeieștilor descope­riri. Și uneori viețuiau deosebi unul de altul, dar nu departe; ci numai ca la o azvârlitură de piatră. Când unuia îi venea un gând potrivnic, îndată alerga la celălalt, pentru că unul altuia își descopereau gândurile și, rugându-se împreună, goneau asupririle celui potrivnic.

Trecând câtăva vreme, fericitul Simeon șezând la locul său osebit, s-a făcut în răpire și s-a văzut pe sine că se întorsese în patria sa, cetatea Emesa, și cerceta pe maica sa cea bolnavă, către care a zis: „O, maică, cum petreci?" Iar ea a răspuns: „Bine îmi este, fiule". Și iarăși a zis către dânsa: „Mergi la împărat fără să te temi de nimic, căci eu L-am rugat pentru tine și ți-am pregătit un loc ales; și de va voi El, apoi și eu voi veni la tine!" După această vedenie, Simeon, venindu-și în sine, a cunoscut că într-acel ceas a murit maică-sa și, alergând degrabă la fratele Ioan, l-a rugat pe el ca să se roage pentru sufletul maicii sale.

Deci și el însuși plecându-și genunchii, se ruga cu lacrimi, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai binevoit a primi jertfa lui Avraam și nu ai lepădat jertfele lui Ieftae, nici nu ai trecut cu vederea darurile lui Abel, și pentru Samuil, pruncul Tău, ai arătat-o proorocită pe maica lui, Ana; Tu, Doamne, Doamne al meu, primește sufletul maicii mele celei bune, pentru mine, robul Tău. Adu-ți aminte de durerile și ostenelile ei cele pentru mine. Adu-ți aminte de suspinele și lacrimile ei, pe care le-a vărsat când am venit la Tine de la dânsa. Adu-ți aminte de sânii ei, cu care m-a alăptat, nădăjduind să aibă mângâiere și ajutor de la mine, dar n-a câștigat cele nădăjduite. Nu uita, Stăpâne, tânguirile inimii ei pentru mine, când am lăsat-o pe ea pentru Tine. Adu-ți aminte câte nopți nu s-a suit somnul la ochii ei, aducându-și aminte neîncetat de tinerețile mele și de sărăcia sa.

O, cât o durea inima, privind la hainele mele, în care acum nu se mai îmbrăca mărgăritarul ei cel de mult preț. Adu-ți aminte de câtă bucurie și veselie am lipsit-o pe ea prin plecarea mea de la dânsa, ca să-Ți slujesc Ție, Dumnezeul și Stăpânul meu și al ei. Dă-i ei păzitorul cel tare - pe îngerul Tău -, ca să-i păzească sufletul ei de duhurile cele viclene și nemilostive din văzduh, care voiesc să înghită pe toți. Poruncește Dumnezeul meu, ca sufletul ei să se despartă de trup fără de durere și fără de frică și iartă-i ca un Bun toate greșelile ce le-a făcut în această viață. Astfel, Dumnezeule și Dreptule Judecător, să nu o duci pe ea din mâhnire în mâhnire, din primejdie în primejdie și din suspin în suspin. Ci, în loc de mâhnirea ce a suferit-o pentru mine, unul născut fiul său, dă-i ei bucurie și în loc de lacrimi, veselia cea pregătită sfinților Tăi".

Deci s-a rugat și Ioan împreună cu dânsul pentru sufletul celei pristăvite; apoi sculându-se de la rugăciuni, Ioan mângâia pe Simeon, zicând: „Iată, frate, Dumnezeu a auzit rugăciunile tale și a primit pe maica ta. Deci ostenește-te încă cu mine, și să rugăm amândoi pe Dumnezeu, ca să facă mila Sa și cu femeia care a fost însoțită cu mine, ca sau să o ducă pe dânsa la viața monahicească sau s-o ia din lumea aceasta la El". Și s-au rugat amândoi pentru aceasta. Apoi, trecând puțină vreme, Sfântul Ioan s-a aflat și el în răpire și a văzut pe femeia lui șezând în casa sa. Și venind la ea maica lui Simeon, a luat-o de mână și i-a zis; „Scoală-te, sora mea, și vino la mine, căci frumoasă casă mi-a dat împăratul, Cel ce i-a făcut ostași pe fiul meu și pe bărbatul tău. Schimbă hainele tale și îmbracă altele curate". Și îndată sculându-se aceea, și-a schimbat hainele și a mers în urma ei.

Din această vedenie, Ioan a cunoscut că a murit femeia lui și în loc bun s-a rânduit cu maica lui Simeon; pentru aceea s-a bucurat cu bucurie mare. Deci de atunci erau amândoi fără de grijă, și au petre­cut 29 de ani în pustie, viețuind împreună în toată pătimirea cea rea, luptându-se cu vrăjmașii cei nevăzuți, biruindu-i și gonindu-i cu darul lui Dumnezeu. Iar mai ales Simeon venise într-atâta nepătimire, încât trupul lui era ca un lemn nesimțitor și n-avea în sine nici un fel de poftă, având toate mădularele lui omorâte cu totul.

Iar într-o zi, Simeon a zis către Ioan: „Frate, ascultă-mă pe mine! De acum nu mai este nevoie să petrecem în pustiul acesta, ci să mergem să slujim mântuirii altora. Pentru că aici ne folosim numai pe noi, dar pentru folosul altora nu avem plată. Oare nu zice Apostolul Pavel:Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe cele ce sunt ale aproapelui. Și iarăși:Tuturor le fac spre plăcere, necăutând folosul meu, ci al multora, ca să se mântuiască. Și iarăși același apostol zice:Tuturor m-am făcut toate, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii. Ioan a răspuns: „Frate, socotesc că satana a urât liniștea noastră și ți-a dat un gând ca acesta; deci împotrivește-te lui și șezi aici, ca această alergare a noastră, pe care am început-o și la care suntem chemați de Dumnezeu, s-o sfârșim în această pustie!" Simeon i-a zis: „Frate, crede-mă că eu de acum nu voi mai fi aici, ci mă duc întru puterea lui Hristos, să râd de lume!"

Iar Ioan i-a zis: „Eu încă n-am venit într-o săvârșire ca aceasta, ca să pot să-mi bat joc de lume; căci mă tem ca nu cumva aceea să mă batjocorească pe mine și să mă lipsească de darul lui Dumnezeu. Deci mă rog ție, bunul meu frate, pentru Domnul, care ne-a însoțit pe noi, să nu mă lași pe mine, smeritul, nici să te depărtezi de fratele tău. Tu știi că după Dumnezeu nu am pe nimeni, decât numai pe tine, fratele meu. De toți m-am lepădat și cu tine m-am legat; iar tu voiești acum să mă lași pe mine singur în această pustie ca în mare? Adu-ți aminte de ziua în care am aruncat sortii și am pornit împreună, ca să slujim Domnului și ne-am făgăduit să nu ne despărțim unul de altul. Adu-ti aminte de ceasul acela, în care Cuviosul Părintele nostru Nicon ne-a îmbrăcat pe noi în sfântul și îngerescul chip al monahilor și ne-am făcut amândoi ca un suflet, încât toji se minunau de dragostea noastră. Nu uita cuvintele marelui stareț, cu care ne mângâia și ne sfătuia în noaptea când am ieșit din mănăstire. Frate, mă rog fie, nu mă lăsa, ca nu cumva să pier, fiind singur în această pustie, și Dumnezeu va cere sufletul meu de la tine". Simeon i-a zis: „Gândește pentru mine că am murit; căci dacă aș muri, atunci nu ai petrece singur? Deci crede-mă că dacă vei merge cu mine, vei face bine; iar de nu vei merge, fie voia ta. Eu nu voi mai petrece aici, ci mă duc unde îmi poruncește Dumnezeu".

Atunci Ioan, cunoscând că de la Dumnezeu este înștiințarea fratelui lui ca să se ducă din pustie la lume, a încetat de a-i mai zice ceva. Deci, plângând pentru despărțirea sa, a grăit astfel către dânsul: „Iubite Simeoane, păzește-te ca cele ce le-a adunat pustia, să nu le risipească lumea și pe câte tăcerea le-a sporit, să nu le vatăme gâlceava lumească. Nedormirile tale cele de toată noaptea să nu le piardă somnul, și filosofia monahicească să n-o risipească înșelă­ciunea lumească. Păzește-te ca vederea femeilor, de care te-a păzit Dumnezeu până în ziua de astăzi, să nu strice întreaga ta înțelepciune și neagonisirea ta cea pustnicească să n-o fure iubirea de avuții. Să nu se risipească postirile tale prin gustările cele de multe feluri; plângerea ta, cu râsul; și rugăciunea să nu se piardă cu lenevirea.

Chiar dacă ai luat de la Dumnezeu o putere ca aceasta, ca să poți să petreci în lume cu oamenii, fără de vătămarea mântuirii tale, păzește-ți însă inima cu dinadinsul de cele ce vei vedea în lume și de cele ce vei face înaintea oamenilor cu trupul, ca să nu lucreze împreună și voirea sufletească. Când mâna ta se va atinge de ceva, să nu se atingă și sufletul; mâncând cu gura, să nu se îndulcească inima; pășind cu picioarele, să nu se risipească odihna cea dinăuntru. Toate cele făcute din afară, să nu se simtă înăuntru și mintea ta să petreacă fără de tulburare. Eu mă bucur de mântuirea ta, decât numai roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca în veacul ce va să vie să nu ne despartă pe noi unul de altul".

Simeon i-a grăit: „Nu te teme, iubitul meu frate, pentru că ceea ce voiesc să fac, nu voiesc din voia mea, ci din dumnezeiasca poruncă. Intru aceasta vei cunoaște tu că lucrul meu este plăcut lui Dumnezeu, că mai înainte de moartea mea voi veni la tine, mă voi închina ție și te voi chema după mine, iar după puține zile mă vei ajunge". Vorbind ei astfel, au stat la rugăciune și s-au rugat cu multe lacrimi; apoi, îmbrățișându-se și sărutându-se unul cu altul, Ioan a lăsat pe Simeon, petrecându-l până departe, pentru că nu voia să se despartă de dânsul și de câte ori îi zicea Simeon lui: „Frate Ioane, întoarce-te acum", acele cuvinte i se făceau ca o sabie ascuțită, care desparte sufletul de trup. Iar la sfârșit, sărutându-se unul cu altul, s-au despărțit. Simeon s-a dus în lume, iar Ioan s-a întors în pustie, vărsând lacrimi din ochi.

Și ieșind fericitul Simeon din pustie, s-a dus în cetatea Ierusa­limului, pentru că dorea foarte mult să vadă Sfintele Locuri, pe care nu le văzuse de atâția ani. Deci ajungând la Sfânta Golgota, a petre­cut trei zile, intrând și închinându-se cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și Sfântului Mormânt al Domnului. Și se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-i acopere faptele lui înaintea oamenilor, până ce se va muta din viața aceasta, ca să fugă de slava deșartă și de înălțare, care și pe îngeri i-a surpat din cer și i-a pierdut, și ca toți să-l aibă ca pe un nebun și fără de minte. Această cerere a lui a fost primită, pentru că Domnul ascultă rugăciunile robilor Săi celor adevărați și ia aminte la rugăciunile lor.

Multe minuni a făcut după aceea acest plăcut al lui Dumnezeu. Gonea diavolii, cele ce aveau să fie le spunea mai înainte, tămăduia toate felurile de boli, izbăvea de morți năprasnice, pe cei necredincioși îi aducea la credință, iar pe cei păcătoși îi povățuia la pocăință. Dar oamenii nu puteau să cunoască sfințenia lui, Dumnezeu acoperindu-l, și, până la sfârșitul său, au socotit că este nebun și îndrăcit. El știa și singur ca lucrurile cele minunate ale sale, care se făceau cu darul lui Dumnezeu, să le acopere cu nebunia cea dinafară, precum va arăta cuvântul ce urmează. Dar să nu se smintească cineva auzind oarecare fapte necuviincioase și vrednice de râs, pe care le făcea acest sfânt în nebunia lui cea prefăcută, batjocorind lumea cea deșartă și trufașă, ci să se gândească fiecare la cuvintele Apostolului: Cel ce voiește să fie înțelept în veacul acesta, să se facă nebun. Și iarăși:Noi suntem nebuni pentru Hristos; pentru că cel nebun al lui Dumnezeu, este mai înțelept decât oamenii.

De la Ierusalim, Cuviosul Simeon s-a dus la cetatea Emesei și acolo a început nebunia sa pentru Hristos, în felul acesta: Apropiindu-se de cetate, a văzut un câine mort, zăcând pe gunoi. Atunci și-a descins brâul său, a legat câinele de picioare și l-a târât în cetate, alergând degrab prin porți și trăgându-l pe ulițe. Iar copiii, adunându-se mulți, alergau după dânsul, strigând: „Un călugăr nebun! Un călugăr nebun!" Și aruncau cu pietre în el și îl băteau cu bete. Iar a doua zi, fiind Duminică, a intrat în biserică pe când înce­pea Sfânta Liturghie, având nuci în sân, și a început a stinge lumâ­nările. Și când au voit să-l izgonească, s-a urcat în amvon și arunca nucile spre femei; deci abia cu multă osteneală au putut să-l dea afară din biserică. Iar el fugind pe uliță, a răsturnat pâinile care se vindeau și vânzătorii de pâine l-au bătut foarte, încât abia a rămas viu.

După aceasta, un om oarecare cu numele Fuscarie, vânzător de linte și de alte lucruri de mâncare, nefiind dreptcredincios, ci ținân- du-se de eresul lui Sevir, văzând pe acest fericit stareț și neștiind nebunia lui, a zis către el: „Bătrânule, de ce umbli de colo până colo, vino la mine și vei vinde linte, bob, crupe și altele de mâncare". Iar el s-a învoit îndată și, șezând la prăvălia omului acela, a început a împărți fără de pret la săracii care veneau la dânsul, mâncând și singur din ele, că nu mâncase de o săptămână întreagă. Iar după ce le-a risipit pe toate, neadunând bani deloc, bărbatul acela, văzând acel lucru, l-a bătut foarte, i-a smuls barba și l-a gonit din casa lui. Dar starețul neducându-se, a stat lângă porțile lui. Iar după un ceas, auzind pe femeia lui Fuscarie că are trebuință de cărbuni aprinși ca să-și tămâieze casa, a alergat la cuptor și negăsind hârb, a luat cărbunii aprinși în pumni și i-a dus la stăpâna sa ca să pună tămâie și să tămâieze.

Iar femeia, văzând acest lucru, s-a înspăimântat și a strigat către el, zicând: „Ce faci? Pentru ce îți arzi mâinile?" Dar el, punând focul în haina sa, a zis: „De nu-ți place ție ca să tămâiez cu mâinile, apoi voi face aceasta cu haina". Deci, punând tămâie în haină, a tămâiat casa, până ce s-au stins cărbunii. Iar femeia și bărbatul ei, văzând mâinile și haina lui nevătămate de foc, s-au minunat foarte mult și s-au lipit după aceea de Sfânta și Soborniceasca Biserică; iar pe stareț au început a-l cinsti ca pe un sfânt. Apoi el a fugit din casa aceea și nu s-a mai întors, decât numai după ce s-a uitat acea minune.

Și făcând el prin cetate nebunii, un oarecare cârciumar l-a luat la el în cârciuma sa ca pe un rob. Cârciumarul acela era un om cu năravul aspru și nemilostiv. El dădea starețului puțină hrană, deși câștiga foarte mult de pe urma lui, pentru că cetățenii ziceau: „Să mergem să bem în cârciuma unde se află nebunul!", pentru că starețul veselea pe cei ce beau, făcând nebunii. Iar odată un șarpe, târându-se, a băut vin dintr-un vas și, vărsându-și veninul într-însul, s-a dus, neaflându-se nimeni în vremea aceea în casă, pentru că nebunul era dus afară, glumind cu poporul și sărind înaintea celor ce cântau. Iar după o vreme oarecare intrând în casă, a văzut deasupra vasului o scrisoare nevăzută de nimeni, pe care era scris singur

cuvântul acesta: „Moarte!"

Atunci starețul, cunoscând ceea ce se făcuse, a luat un lemn și a sfărâmat vasul acela plin cu vin și s-a vărsat vinul. In acel ceas a venit cârciumarul și văzând că starețul a sfărâmat vasul, a apucat același lemn și l-a bătut pe el fără de milă până ce singur a ostenit; apoi l-a gonit din casă. însă a doua zi, starețul a venit iarăși la cârciumă și se făcea că se ascunde dinaintea stăpânului său. Iar șarpele, târându-se iarăși, a început a bea vin din alt vas. Acest lucru văzându-l cârciumarul, a apucat un lemn și, vrând să ucidă șarpele, a lovit vasul acela. Șarpele însă a fugit și vasul s-a spart, iar vinul s-a vărsat. Și nu s-a spart numai vasul acela, ci și sticlele care erau aproape de acel vas. Atunci starețul, care stătea în dos, a strigat, zicând: „Vezi că nu sunt numai eu nebun, spărgând vasele, ci și tu faci același lucru". Atunci cârciumarul, cunoscând că pentru veninul șarpelui a spart Simeon vasul cu vin cu o zi înainte, se căia că-l bătuse aspru fără de vină și a început a-l cinsti pe el ca pe un sfânt.

Dar starețul nu dorea cinste, ci necinste și batjocură. Deci sub chipul nebuniei ascunzându-și cu înțelepciune viața sa cea sfântă și îngerească în trup, a făcut un lucru ca acesta. într-una din zile, femeia cârciumarului odihnindu-se singură în casa sa, iar cârciumarul vânzând vin, starețul s-a dus la ea și a început a-și trage hainele de pe dânsul, ca și cum ar fi voit să se culce cu femeia. Iar ea, văzând aceasta, a răcnit și bărbatul ei a alergat la ea. Și a zis femeia către bărbat: „Gonește pe acest nebun blestemat, că voiește să mă silească pe mine". Atunci omul acela, bătând pe stareț cu palmele, l-a izgonit afară în ger; pentru că era frig mare și ploaie; iar starețul ședea afară și răbda frigul, având numai o haină veche și ruptă. De atunci încolo, nu numai că nu-l socotea pe el sfânt cârciumarul, ci și altora, dacă ziceau că Simeon se face nebun pentru Hristos, le răspundea cu jură­mânt, zicându-le: „Cu adevărat este îndrăcit și nu are minte, ba încă este și curvar, pentru că a voit să o silească pe femeia mea. El mănâncă carne și face alte lucruri necuviincioase, ca unul ce nu are Dumnezeu".

Aceasta o zicea pentru că sfântul, voind să acopere postirea sa, după nemâncarea cea de șapte zile, mânca de multe ori carne înaintea tuturor înadins, pentru ca toți să-l socotească pe el nu numai ca un nebun, dar și ca pe un păcătos. Încă spre mai mare arătare a părutei sale nebunii, își lăsa rușinea omenească la o parte și de multe ori umbla gol prin târg, ca un fără de trup, adevăratul următor al celor fără de trupuri.

Iar un diacon mirean din cetatea aceea, cu numele Ioan, bărbat îmbunătățit și plăcut lui Dumnezeu, știind desăvârșit nebunia cea prefăcută a lui Simeon pentru Hristos, l-a văzut odată foarte slab cu trupul; pe de o parte pentru nemâncarea lui, iar pe de alta, pentru osteneala cea suferită întru nebunie. Deci, vrând să-l spele pe el, a zis ca în glumă către dânsul: „Nebunule, oare vei merge la baie ca să te speli?" Iar el a zis, râzând: „Voi merge, voi merge". Și îndată cu cuvântul, a dezbrăcat de pe el haina sa cea ruptă și, învârtind-o pe ea, a pus-o pe capul său. Atunci diaconul a zis către dânsul: „Îmbracă-te, frate, că de vei merge așa gol, apoi eu nu voi merge cu tine". Iar starețul a grăit: „Eu am făcut lucrul mai înainte de lucru și de nu vei voi ca să mergi cu mine, eu mă voi duce înaintea ta". Aceasta zicând, a alergat înainte.

Și erau acolo două băi, una pentru bărbați și alta pentru femei. Și lăsând el pe cea pentru bărbați, a mers în cea de femei. Iar diaconul, ajungându-l pe el, a zis: „Așteaptă, nebunule, nu merge acolo, pentru că baia aceea este pentru femei". Iar Simeon, întorcându-se către dânsul, a zis: „Tot una este. Acolo apă caldă și rece, și aici apă caldă și rece; iar mai mult nimic nu este acolo ca și aici". Aceasta zicând-o, a alergat gol în baie în mijlocul femeilor, iar ele, repezindu-se îndată cu toate la dânsul, l-au bătut și l-au izgonit din baie.

După aceea, diaconul acela, luându-l de-o parte, l-a întrebat, zicând: „Părinte, cum ți-ai simțit trupul, când ai intrat gol în mijlocul acelor femei goale?" Starețul a răspuns: „Crede-mă, frate, că precum stă un lemn în mijlocul lemnelor, așa am fost și eu în mijlocul lor. Nici n-am simțit că am trup, nici nu m-am gândit că am intrat la trupuri, ci toată mintea mea era în lucrul lui Dumnezeu!" O nepătimire ca aceasta a trupului său cel omorât, fericitul a spus-o cu adevărat diaconului acela, de care nu tăinuia viața sa, văzându-l pe dânsul că este adevărat rob al lui Dumnezeu. Și era între ei dragoste prietenească întru Hristos și unul altuia își cunoșteau faptele cele plăcute lui Dumnezeu.

Deci Cuviosul Simeon făcea nebunia aceea mântuindu-se nu numai pe sine, ci și pe alții, pentru că pe mulți păcătoși, învățându-i cu cuvântul și cu lucrul, îi aducea la pocăință. Un tânăr oarecare a căzut în păcatul preacurviei și îndată, cu pedeapsa lui Dumnezeu, a fost dat satanei spre chinuirea trupului și era muncit de duhul cel necurat. Și văzându-l pe el starețul, l-a lovit peste obraz, zicându-i la ureche: „Să nu fii preacurvar". Și îndată a ieșit diavolul dintr-însul și tânărul acela a rămas sănătos. Deci mulți întrebându-l cum s-a tămăduit, el spunea: „Am văzut pe un stareț ținând în mâini o cruce de lemn, care a izgonit din mine un câine negru înfricoșat, bătându-l cu crucea, și m-am făcut sănătos!" Însă nu putea să spună că Simeon Nebunul l-a tămăduit pe el, Dumnezeu ținând limba lui, până în ziua în care Simeon s-a pristăvit.

Era un vrăjitor cu numele Psifas, care făcea în târg fel de fel de comedii pricinuitoare de râs. Acela făcând înaintea poporului lucrul său cel obișnuit, Simeon s-a dus acolo și, văzând pe vrăjitor, l-a cunoscut că avea o oarecare faptă bună în viata sa. Deci, vrând să-l schimbe de la acel lucru neplăcut, care îl făcea la arătare, a luat o piatră foarte mică și făcând pe ea semnul sfintei cruci, a aruncat-o spre vrăjitorul acela, lovindu-l în mâna dreaptă. Atunci îndată s-a uscat mâna vrăjitorului și nimeni nu putea să știe cine a aruncat piatra aceea. Deci vrăjitorul s-a dus din priveliște, bolnav și mâhnit. Iar cuviosul i s-a arătat lui în vis, zicându-i: „Eu te-am lovit cu piatra și de nu te vei pocăi și nu îmi vei jura mie că nu vei mai face acel meșteșug pricinuitor de râs, apoi nu te vei tămădui". Și s-a jurat vrăjitorul cu Preacurata Fecioară Născătoarea de Dumnezeu că nu va mai face acele scamatorii. Apoi, deșteptându-se din somn, s-a văzut sănătos și mâna îi era tămăduită. Dar nu putea să arate pe tămăduitorul său, decât numai zicea: „Un monah, care purta pe capul său o cunună de ramuri de finic, m-a tămăduit".

Cuviosul vedea mai înainte cele ce aveau să fie și le spunea acoperit la alții. Când s-a întâmplat marele cutremur de pământ din care pricină a căzut și Antiohia, pe vremea împărăției lui Mavrichie, atunci multe zidiri s-au sfărâmat în cetatea Emesei. Nu cu multe zile înainte de aceea, starețul făcând nebunia sa, a luat din școală un bici de piele împletit și alergând prin cetate, bătea stâlpii de piatră pe care se sprijineau zidirile și către unii stâlpi grăia: „Domnul îji poruncește îie să stai tare!" Iar la oarecare stâlp i-a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi". Deci, când s-a întâmplat cutremurul de pământ, toți acei stâlpi, pe care sfântul îi bătuse, poruncindu-le să stea, au rămas întregi și nemișcați; iar ceilalți au căzut cu casele care erau pe ei și s-au sfărâmat ca praful. Iar stâlpul acela către care sfântul a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi...!" acela a crăpat în jumătate de sus până jos și, plecându-se puțin, stătea. De aceea, când sfântul bătea acei stâlpi, poruncindu-le să stea, poporul socotea că aceea o făcea din nebunie, însă după ce a văzut că acei stâlpi au rămas nemișcați și nevătămați de cutremur, mulți au cunoscut că aceea era vestirea proorocească a nebunului pentru cutremur.

De asemenea, când urma să fie vreo molimă, sfântul, ducându-se în școală, săruta copiii ca și cum ar fi glumit, spunând fiecăruia: „Mergi, o, bunul meu! O, frumosul meu, mergi!" Insă nu îi săruta pe toți copiii, ci pe care îi arăta lui dumnezeiescul dar. Iar către dascăl zicea: „Frate, să nu bați pe acești copii pe care îi sărut eu, căci ei vor merge în cale depărtată". Iar dascălul îl batjocorea pe el și uneori îl bătea el însuși, iar alteori și copiilor le poruncea să-l bată; și îl legau pe stareț de un stâlp și îl băteau. Iar când, cu îngăduința lui Dumnezeu, venea asupra cetății acea molimă, nu rămânea între cei vii nici unul din acei copii pe care sfântul îi sărutase, ci toți mureau. Atunci se cunoștea proorocia lui.

Starețul avea obicei de a intra în casele celor bogați și făcea nebuniile lui. Și de multe ori săruta înaintea tuturor slujnicele lor. Odată s-a întâmplat că o slujnică a unui cetățean însemnat a păcătuit cu un tânăr și a zămislit de la el. Iar când s-a cunoscut că este îngreunată și stăpâna ei a întrebat-o cu cine a greșit, ea n-a voit să arate pe cel cu care păcătuise, ci a zis că monahul cel nebun a silit-o. Și mergând starețul după obicei la acea casă, jupâneasa a zis către dânsul: „Oare bine ai făcut, Simeoane că ai batjocorit slujnica mea și ai îngreunat-o?" Iar starețul, râzând, i-a zis: „Îngrijește-te acum, îngrijește-te, până ce va naște pruncul; și vei avea un Simeon mic!" Din acea zi, starețul a început a numi pe slujnica aceea femeia sa, și venea în toate zilele la dânsa, aducându-i pâine curată, carne și pește, șizicându-i: „Mănâncă, femeia mea, mănâncă...!"

Iar când a sosit vremea nașterii, o durea pântecele pe acea femeie și n-a putut să nască până la trei zile, astfel că era să moară. Deci stăpâna ei a zis către sfântul: „Bătrânule, roagă-te lui Dumnezeu, căci femeia ta nu poate să nască". Iar el jucând și sărind, zicea: „Mă jur pe Iisus, mă jur pe Iisus, că nu va ieși pruncul dintr- însa, până ce nu va mărturisi cine este tatăl lui!" Auzind aceasta femeia care se primejduia cu nașterea a mărturisit adevărul, că a năpăstuit pe monahul cel nevinovat și a spus pe cel cu care a căzut în păcat. Atunci a născut pruncul și au început a-l avea pe stareț ca pe un sfânt. Iar alții ziceau de Simeon că vrăjește cu ajutorul cel diavolesc, fiind nebun și îndrăcit.

Sfântul vedea încă și tainele gândurilor inimilor omenești, care lucru s-a arătat astfel: Aproape de cetate era o mănăstire, în care, vorbind doi părinți, făceau cercetare despre Origen: de ce un înțelept ca acela a căzut în eres și a pierit? Deci unul zicea că înțelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învățătură și din multa citire a cărților, iar celălalt zicea că este cu neputință omului ca fără darul lui Dumnezeu să vorbească și să scrie unele ca acelea, dintre care câteva și până astăzi se primesc de cei dreptcredincioși. Astfel pricindu-se ei mult și neînțelegându-se, au zis unul altuia: „Se aude că pustia Iordanului are mari sfinți părinți înțelepțiți de Dumnezeu. Deci să mergem acolo, doar vom găsi pe unul ca acela ca să ne dezlege îndoiala noastră". Astfel sfatuindu-se ei, au mers mai întâi în Sfânta Cetate a Ierusalimului și, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au dus în pustiul Mării Moarte.

Acolo, după rânduiala lui Dumnezeu care n-a defăimat ostenelile lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten și împreună pustnic cu Simeon; însă acum ajunsese și Ioan în măsura cea desăvârșită a sfințeniei și avea darul proorociei. Deci, văzând pe părinții care veniseră la dânsul, a zis către dânșii: „Bine ați venit, voi care ați lăsat marea și voiți să scoateți apă din iezerul cel uscat". Deci, făcându-se între dânșii multă vorbire duhovnicească și pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis către cei ce veniseră: „O, părinților, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neștiute, dar să mergeți la nebunul Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune vouă despre toate câte îl veți întreba".

Iar ei, întorcându-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei și întrebau: „Unde este Simeon, starețul cel nebun?" Unii le-au răspuns, râzând: „Ce voiți să auziți de la un nebun, care pe toți îi smintește și îi ocărăște, iar mai ales pe monahi îi dosădește?" Iar ei nebăgând de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrân și l-au găsit în casa unui vânzător de legume, zăcând pe bob și mâncând din acela ca un urs. Atunci unul dintr-înșii, smintindu-se, a zis singur în sine, râzând: „Cu adevărat mare înțelept am venit să vedem! Mult ne va învăța acesta!" Apoi, apropiindu-se de dânsul, a zis: „Binecuvintează, părinte!" Iar el, uitându-se la dânșii cu mânie, le-a zis: „Rău ați venit și cel ce v-a trimis pe voi la mine este nebun!" Apoi, sculându-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise și i-a zis: „Pentru ce hulești bobul? El este înmuiat de 40 de zile. Origen n-a mâncat din acesta și intrând în mare, n-a putut să iasă dintr-însa, ci s-a înecat în adânc! Duceți-vă de aici! Duceți-vă, că veți fi bătuți!" Iar ei s-au dus, minunându-se de mai înainte-vederea starețului; căci mai înainte de întrebarea lor despre Origen, el le-a răspuns, pomenind de cel ce i-a trimis la dânsul și vădind gândul inimii lor. Dar nu puteau să spună la nimeni nimic de dânsul. Iar că a zis despre bob, că este muiat de patruzeci de zile, însemna că a petrecut atâtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.

Într-una din zile, luând un fluier de la cel cu legumele, a ieșit în uliță la un loc oarecare, unde locuia un duh necurat într-o casă pustie.

Duhul acela înfricoșa pe cei care treceau târziu pe acolo și pe unii chiar îi vătăma. Acolo șezând sfântul, cânta din fluier rugăciunea Cuviosului părintelui său Nicon, care o învățase de la dânsul, și astfel a izgonit pe diavol de acolo. Iar diavolul, prefăcându-se într-un arap mic înfricoșat, s-a dus în casa celui cu legumele, a îngrozit pe toți și a sfărâmat toate vasele. Și întorcându-se Simeon, a văzut pe femeia aceluia îngrozită și mâhnită, și femeia i-a spus, zicând: „Un arap înfricoșat și mânios, mic de stat, a intrat repede, ne-a spăimântat pe toți și a sfărâmat toate vasele". Sfântul a zis către ea: „Eu l-am trimis la voi, deoarece nu vă împărtășiți cu Sfânta Biserică!" Aceasta a spus-o, pentru că se ținea și aceea de eresul lui Sevir cel fără de cap. Iar femeia a vrut să-l prindă pe nebun și să-l bată. Dar el, plecându-se, a luat țărână de jos și aruncând în fața ei, i-a umplut ochii de țărână și a zis către dânsa: „Nu mă vei prinde, până ce nu te vei împărtăși cu Biserica mea; iar de nu vei voi să te împărtășești, apoi arapul va veni iar la voi". Zicând aceasta, a fugit din casa aceea. Iar a doua zi, tot la acel ceas, diavolul în asemănare de arap a intrat în casa celui cu legume și a făcut același lucru ca și mai înainte. Atunci a alergat toată casa aceea și a trecut la Biserica dreptcredincioșilor.

Asemenea a fost întors la Hristos, prin Cuviosul Simeon, și un oarecare iudeu, hulitor al numelui lui Iisus Hristos; pentru că acel iudeu, Dumnezeu rânduindu-i calea spre mântuire, a văzut odată pe stareț spălându-se și doi îngeri vorbind cu dânsul. Și cunoscându-l pe el că este plăcut lui Dumnezeu, voia să arate poporului ceea ce văzuse la dânsul. Sfântul însă, arătându-i-se în vis, i-a poruncit să nu spună la nimeni ceea ce văzuse. Iar iudeul, ieșind a doua zi în târg și nerăbdând să ascundă acea taină, pe când voia să-și deschidă gura, ca să grăiască poporului despre Simeon, îndată sfântul i-a stat în față și s-a atins de buzele lui, însemnând semnul Sfintei Cruci pe ele. Deci iudeul a rămas mut cu desăvârșire, iar sfântul a fugit de lângă dânsul, sărind și jucând prin popor. Apoi iudeul, ducându-se la sfântul, i s-a închinat și, făcându-i semn cu mâna, i-a spus că se va boteza. După aceasta, sfântul arătându-i-se în vis, i-a zis: „Sau te botezi, sau vei rămâne mut!" Deci iudeul s-a botezat și, când a ieșit din sfânta scăldătoare, îndată i s-a dezlegat limba și a început a grăi, slăvind pe Dumnezeu. Și a adus apoi la Sfântul Botez toată casa lui.

Sfântul ajunsese într-atâta curăție și nepătimire, încât, jucând și între femei, petrecea ca un aur curat în mijlocul focului. Și de multe ori fiind gâdilat de mâinile celor nerușinoase ce i se băgau în sân, petrecea ca un mort cu trupul și nesimțitor ca un lemn, așa era luată de la dânsul pofta cea firească, cu darul lui Dumnezeu. Căci a povestit despre sine diaconului Ioan, cel mai sus pomenit, zicând: „Când eram în pustie și aveam multă supărare la început de la patimile trupești și mă rugam lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ușurarea acelui război, mi s-a arătat Sfântul Nicon, zicându-mi: «Frate, cum petreci?» Eu i-am răspuns: «Pătimesc rău, părinte, și de nu-mi vei ajuta, nu știu ce voi face, pentru că trupul mă muncește foarte rău». Iar starețul, zâmbind, a luat apă din Sfântul Iordan și mi-a turnat pe pântece; apoi, făcând semnul Sfintei Cruci, mi-a grăit: «Iată, ești sănătos!» De atunci n-am mai simțit în mine poftă trupească, nici în somn și nici la arătare". Aceasta a mărturisit-o el acelui fericit diacon.

Deci, fiind fără patimă, se apropia cu netemere de partea femeiască și precum de demult în Sinai rugul de foc, tot așa și el petrecea nears de atingerea femeiască. Și mergea printre dânsele, căutând mântuirea lor, pentru că uneori zicea către vreo desfrânată: „Dacă vei voi să-mi fii mie prietenă, iată, îți dau o sută de galbeni, numai să nu te mai dai la nimeni spre păcat". Zicând aceasta, arăta desfrânatei aurul, pe care Dumnezeu i-l dădea nevăzut cât voia. Iar femeile cele desfrânate, batjocorindu-l, i se făgăduiau că nu vor greși cu nimeni. Dar lui îi trebuia jurământ de la dânsele și de se jura vreuna că va petrece în curăție, îi dădea galbenii. însă după aceea, dacă nu păzea jurământul și greșea cu cineva, sfântul o cunoștea îndată și o mustra, apoi slobozea asupra ei vreo boală cumplită sau vreun diavol ca s-o muncească, până ce făcea făgăduință nemincinoa- să de pocăință adevărată. Astfel a mântuit sfântul pe multe femei desfrânate.

Iar când poporul începea a-l vedea ca pe un sfânt, îndată făcea ceva, care era semn arătat de nebunie. Pentru că uneori umbla șchiopătând, alteori sărind, alteori se târa pe pământ și împiedica picioarele celor ce mergeau în cale și, zăcând la pământ, bătea cu picioarele; iar la lună nouă se făcea îndrăcit și cădea ca un îndrăcit, încă făcea multe fapte neplăcute ochilor omenești și necuviincioase, arătându-se la toți că este nebun, ca să nu-l socotească nimeni sfânt.

Odată a petrecut Sfântul Post cel de 40 de zile fără de hrană, iar în Sfânta și Marea Joi de dimineață, ședea în târg și mânca. Acest lucru văzându-l cei ce treceau pe acolo, grăiau: „Vezi pe nebunul acesta, că nici această Sfântă Joi nu o cinstește, ci mănâncă de dimineață". Și văzându-l Diaconul Ioan, a zis către dânsul: „Cu câți bani ai cumpărat acea hrană pe care o mănânci?" Iar el a răspuns: „Cu patruzeci de bani"; adeverindu-i în ascuns, că 40 de zile n-a mâncat nimic.

Un protocomit oarecare, care petrecea aproape de Emesa, auzind de o viață ca a lui, a zis în sine: „Mă duc să-l văd pe Simeon și să-l cunosc dacă pentru Hristos se nevoiește sau cu adevărat este fără de minte?" Deci, intrând în cetate și fiind aproape de casa femeilor desfrânate, a văzut pe o oarecare femeie de acolo, ducând pe stareț în spate, iar pe alta, bătându-l dinapoi cu curele. Și smintin- du-se protocomitul, a zis în gândul său: „Cine va crede că acest mincinos monah nu desfrânează cu acele femei spurcate?" Aceasta gândind-o el în sine și fiind încă la o aruncătură de piatră de cel nebun, deodată starețul acela, alergând la protocomit și lovindu-l pe el peste obraz, și-a descoperit haina sa și, nerușinându-se, i-a arătat trupul său cel mort, sărind înaintea lui și zicând: „Ticălosule, aici este zburdare?" Iar procomitul s-a mirat că starețul i-a cunoscut de departe gândul lui și l-a cunoscut pe el că este robul lui Dumnezeu, care de bunăvoie face pe nebunul pentru Hristos. Dar nu putea să spună aceasta cuiva, cu toate că voia, căci limba lui, ca și ale celorlalți, era ținută cu oarecare putere, până la sfârșitul sfântului.

Pe o uliță din acea cetate s-a sălășluit un diavol într-o oarecare casă pustie, iar Cuviosul Simeon, apropiindu-se, l-a văzut pregătin- du-se să lovească, de va trece cineva prin locul acela. Atunci starețul luând pietre mici în sânul său, stătea acolo și nu lăsa pe nimeni să treacă, aruncând cu pietre spre toți cei ce voiau să meargă pe acolo. Iar un câine trecând, a alergat acolo și fiind lovit de diavol, îndată a început să facă spume. Atunci sfântul a zis către popor: „De acum puteți trece, pentru că în loc de om a fost lovit un câine".

După aceasta, s-a întâmplat starețului că mergea pe lângă un loc, unde dănțuiau o mulțime de fecioare. Fetele acelea, văzându-l pe el, au început a-l batjocori și a-l chema la dansul lor, strigând: „Monahule, monahule...!" Iar el, vrând să pedepsească și să înțelepțească nerânduiala lor, s-a rugat în taina inimii sale către Dumnezeu și le-a făcut tuturor ochii strâmbi, încât fiecare căuta cruciș, iar starețul s-a dus în drumul său.

Iar fetele, cunoscându-și strâmbarea ochilor, au înțeles că nebunul le-a făcut lor aceea și alergau în urma lui plângând și stri­gând: „Îndreaptă, nebunule, îndreaptă-ne ochii noștri!", pentru că lor li se părea că prin vrajă le-a făcut lor aceea. Deci, ajungându-l, l-au prins și îl jurau cu sila, zicându-i: „Dezleagă ceea ce ai legat!" Iar el, jucând, a zis către dânsele: „De voiește vreuna din voi să se tămăduiască, atunci să-i sărut ochii cei strâmbi și se va tămădui". Deci unele din ele, câte a voit Domnul să le tămăduiască, s-au învoit cu starețul să le sărute ochii lor; și îndată au luat tămăduire prin sărutarea lui. Iar câte s-au îngrețoșat de stareț și n-au voit să le sărute pe ele, acelea au rămas netămăduite și plângând.

Și plecând starețul puțin de la ele, au început și acelea a alerga în urma lui și a striga: „Așteaptă, nebunule, așteaptă, pentru Dumnezeu așteaptă-ne și sărută-ne și pe noi!" Dar starețul nu le-a ascultat pe ele, ci a fugit, iar fetele au alergat în urma lui. Iar unii din popor care priveau la aceasta, ziceau: „Se joacă fetele cu dânsul", iar alții le socoteau și pe acelea că sunt nebune. Dar cuviosul zicea către dânșii: „De n-ar fi strâmbat Dumnezeu ochii lor, apoi ar fi întrecut cu desfrânarea lor toate femeile din Siria; dar pentru schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel".

Altădată, unii dintre cetățenii Emesei s-au dus la Ierusalim, ca să prăznuiască acolo Sfintele Paști. După săvârșirea praznicului, întorcându-se ei pe la locurile lor, un om dintre ei s-a despărțit de ei și s-a dus în pustie, ca să cerceteze pe sfinții părinți și să se învrednicească de binecuvântarea și de rugăciunile lor. Și cerceta acela chiliile părinților cu aduceri de daruri și milostenii din averile sale. Iar, după rânduiala lui Dumnezeu, i s-a întâmplat de a întâlnit în pustie pe Cuviosul Ioan, care a fost pustnic împreună cu Sfântul Simeon și petrecea aproape de Marea Moartă și de râul Iordan. Deci, închinându-se aceluia, a cerut binecuvântare și rugăciuni. Iar Cuviosul Ioan a zis către dânsul: „Având în cetatea ta pe Simeon, plăcutul lui Dumnezeu, care este numit nebun, ce mai ceri de la mine, săracul? Căci de rugăciunile lui nu numai eu, ci toată lumea are trebuință".

Și luând pe omul acela, l-a dus la chilia sa. Și iată, era în chilia lui o masă neobișnuită pustiului, pusă înainte cu o mână nevăzută, trimisă de Dumnezeu. Pe masă erau pâini curate și calde, pești aleși, vin bun și vase. Deci, șezând ei, au mâncat și s-au săturat, mulțumind lui Dumnezeu. Iar după masă, Cuviosul Ioan, luând trei prescuri asemenea trimise de Dumnezeu, le-a dat omului aceluia, zicându-i: „Dă aceste prescuri fratelui meu, Simeon cel Nebun, și zi-i lui: «Roagă-te pentru fratele tău, Ioan!»" Și întorcându-se omul acela, când intra în cetatea Emesei, Cuviosul Simeon l-a întâmpinat pe el la porțile cetății și i-a zis: „Sănătos este fratele meu Ioan? Nu mi-ai mâncat oare acele trei prescuri pe care mi le-a trimis mie pentru binecuvântare?"

Atunci omul acela s-a mirat de o mai înainte-vedere ca aceea; iar starețul, luându-l pe el în coliba lui cea săracă, iarăși i-a pus înainte o masă trimisă de Dumnezeu, ca aceea pe care Cuviosul Ioan i-o pusese înainte în pustie. Și a spus Simeon omului acela toate cele ce acela a vorbit în pustie cu Ioan, ce a mâncat și ce a băut. Deci, plecând omul acela de la stareț, se minuna cu spaimă de toate cuvintele lui cele grăite cu proorocie; însă nu îndrăznea să spună de aceea cuiva; pe de o parte pentru "că era oprit de Dumnezeu și pe de alta, pentru că se rușina de oameni; știind că nu-l vor crede pe el, deoarece toți îl aveau pe Simeon ca pe un nebun; însă el era mai înțelept decât toți oamenii.

Într-o vreme oarecare, asupra diaconului Ioan, cel pomenit mai sus, a năpădit, cu îngăduința lui Dumnezeu, o ispită în acest fel: Niște tâlhari au făcut o ucidere în cetate și, luând trupul omului ucis, l-au aruncat în curtea diaconului. Și făcându-se ziuă și găsindu-se mortul în curtea diaconului, s-a făcut gâlceavă mare. Deci, prinzând boierul pe diacon, făcea asupra lui judecată ca asupra unui ucigaș și nu se găsea nimeni care să fie martor al nevinovăției lui. Deci nevinovatul diacon a fost osândit la moarte, ca să fie spânzurat pe lemn.

Și ducându-l pe el la locul cel de moarte, nu zicea nimic altceva, decât numai atât: „Dumnezeule al nebunului, ajută-mi! Dumnezeul lui Simeon, stai mie de față în ceasul acesta!" Iar în acea vreme, Simeon își făcea nebunia sa în alt loc. însă Dumnezeu, voind să izbăvească pe nevinovatul diacon de o năpastă și moarte ca aceea fără de cinste, a venit un om oarecare la stareț și i-a zis lui: „Nebunule, prietenul și făcătorul tău de bine, diaconul Ioan, este osândit la moarte și de va muri acela, apoi tu vei pieri de foame; pentru că nimeni nu se va mai îngriji de tine, precum s-a îngrijit el".

Aceasta grăind, i-a spus și pricina pentru care a fost osândit la moarte. Iar sfântul îndată a mers în ascuns la locul acela, unde se obișnuise a se ruga în taină, care loc nu-l știa nimeni, decât numai singur diaconul. Acolo, plecându-și genunchii, a început a se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru mântuirea diaconului din acea primejdie de moarte; și îndată s-au găsit ucigașii, iar judecătorul a trimis repede călăreți în urma cetelor ce duseseră pe diacon la moarte, ca să libereze pe nevinovat. Deci i-au aflat pe ei acum la locul acela, la care voiau să-l spânzure pe diacon. Și, fiind liberat diaconul, nu s-a dus la casa sa, ci s-a dus drept la locul acela unde se ruga Sfântul Simeon. Dar, găsindu-l pe el încă cu rugăciunea neisprăvită și având mâinile ridicate în sus, a stat puțin mai departe înapoia lui, înspăimântat. Pentru că vedea, precum spunea mai pe urmă cu jurământ, ieșind din gura sfântului niște văpăi ca săbiile și o roată de foc împrejurul lui.

Și n-a îndrăznit să se apropie de dânsul, până ce nu și-a sfârșit rugăciunea; iar roata aceea de foc s-a ridicat spre cer. Apoi uitându-se sfântul împrejur, a zis către diacon: „Ce este, frate Ioane? Puțin a lipsit de n-ai băut paharul morții; deci mergi de te roagă și mulțumește izbăvitorului Dumnezeu. Iar această ispitire ti s-a întâmplat fie pentru aceea că doi săraci au venit la tine și aveai ce să le dai, dar nu le-ai dat; ci te-ai întors dinspre dânșii și le-ai dat drumul fără nimic. Au doar ale tale sunt cele ce dai? Sau nu crezi Aceluia care a zis că:Cel ce dă săracilor pentru Dumnezeu, însutit va primi în veacul cel de acumy iar în cel ce va să fie va dobândi viață veșnică? Iar de nu vei da, este arătat că nu crezi în Dumnezeu". Acestea erau cuvintele nebunului, sau mai bine zis ale sfântului și cuviosului bărbat, căci atunci când era cu acel diacon Ioan în singurătate, nimic nu făcea de nebunie, ci cu blândețe și cu inimă umilită vorbea cele de folos; și de multe ori, când diaconul acela asculta cuvintele sfântului cele folositoare de suflet, simțea ieșind din gura lui o bună mirosire mare.

Într-o Duminică de dimineață, după șapte zile de nemâncare, Sfântul Simeon luând un cârnat iacut cu carne, l-a pus pe umărul său, ca pe un orar diaconesc, iar în dreapta avea muștar. Deci, dând cârnatul prin muștar, mânca, iar celor ce veneau la dânsul să se joace, le ungea gura cu muștar. Și a venit la dânsul un sătean prost, având durere de ochi, din pricina unei albețe. Atunci el, iară de veste, l-a frecat la ochi cu muștar. Deci acela a strigat de durere, iar nebunul a zis către dânsul: „Du-te, nebunule, de te spală la ochi cu oțet și usturoi și îndată te vei tămădui!" Dar acela, neascultând pe sfânt, s-a dus la doctori și a orbit mai mult și îl durea mai amar. După aceea, căindu-se, a zis: „Chiar de-mi vor sări ochii, voi face ceea ce mi-a poruncit nebunul stareț!" Iar când și-a spălat ochii săi cu oțet și usturoi, îndată s-a însănătoșit desăvârșit la ochi. După aceasta, întâlnindu-l pe el odată sfântul pe drum, i-a zis: „Iată, ești sănătos, de acum să nu mai furi capre de la vecinul tău!" Așa a învățat sfântul pe cel ce fura, pentru că știa toate lucrurile omenești cele tăinuite.

Odată s-au furat de la un cetățean cinci sute de galbeni și acela se mâhnea pentru aurul său risipit și cu dinadinsul făcea cercetare pentru aceea. El era foarte aspru cu slugile sale și le bătea fără milă. Iar odată mergând pe uliță, l-a întâmpinat Simeon și i-a zis: „Vrei să afli galbenii tăi?" Iar el a zis: „Cu adevărat voiesc". Nebunul Simeon a grăit: „Ce-mi dai mie, ca în acest ceas să-ți găsesc aurul tău?" Omul a răspuns: „Îîi voi da zece galbeni". Nebunul a zis: „Nu voiesc aur, ci voiesc să-mi juri că nu vei bate pe cel ce a furat și nici pe altcineva". Atunci cetățeanul s-a jurat, iar sfântul i-a zis: „Galbenii tăi ți i-a furat pitarul, dar păzește-te ca să nu-l bați pe el și nici pe altul". Deci, ducându-se omul acela în casa lui, a găsit tot aurul la pitar, sluga sa, după cum i-a zis sfântul, și nu l-a bătut pe acela. După aceasta, când voia să bată pe vreo slugă a lui pentru vreo pricină oarecare, atunci îi amorțea mâna de durere și nu putea să bată. Deci, aducându-și aminte de jurământ, s-a dus la stareț și a zis: „Nebunule, dezleagă-mă de jurământ, ca să-mi fie mâna liberă". Dar el, ca și cum nu înțelegea cele ce i se spune, își făcea nebunia sa. Iar omul acela venea de multe ori la dânsul, supărându-l, ca să-l dezlege de jurământ. Și i s-a arătat sfântul în vedenia visului, zicându-i: „Te voi dezlega de jurământ, dar voi dezlega de la tine și aurul tău și toată averea ta o voi risipi, pentru că voiești să bați pe robii tăi, care au să meargă înaintea ta în veacul ce va să fie". După acea vedenie, venind omul acela în frica de Dumnezeu, se arăta blând către toți.

Pentru ca să nu fie cunoscute de oameni niște minuni ca acestea ale sale, Sfântul Simeon se făcea îndrăcit, ca și cum știa din lucrarea diavolească cele ce se făceau în taină între oameni. De aceea umbla cu cei îndrăciți, ca fiind dintre dânșii și, milostivindu-se spre ei, cu rugăciunea sa a izgonit pe diavoli din mulți. Iar ceilalți îndrăciți sau mai bine zis diavolii care locuiau în ei, cârteau asupra lui, zicându-i: „O, nebunule, care batjocorești pe toată lumea, pentru ce ai venit să ne faci nouă strâmbătate? Du-te de aici! Nu ești dintre noi, pentru că toată noaptea ne muncești și ne arzi". Iar sfântul, în îndrăcirea sa prefăcută, ca unul ce toate le știa din Duhul Sfânt, îi mustra pentru păcatele lor cele tăinuite. Pe unii, pentru necurăție; pe alții, pentru furt; iar pe alții, pentru călcare de jurământ; și pe fiecare pentru toate păcatele lui. Pe unii îi mustra deosebi, iar pe alții, înaintea altora. Altora le spunea prin pildă lucrurile lor cele rele, ca să le recunoască în conștiința lor, iar pe alții îi ocăra pe față pentru fărădelegile făcute. Astfel oprea toată cetatea de la păcatele cele de moarte, aducând poporul întru simțire și la pocăință. Și mulți îl credeau că nu știe tainele de la Dumnezeu, ci de la diavol, crezându-l că este îndrăcit. Pentru aceea, unii din păcătoșii cei nepocăiți se temeau să vină înaintea feței lui sau să se întâlnească cu dânsul, și fugeau de el, ca să nu fie mustrați.

În vremea aceea era în cetate o femeie fermecătoare, care făcea vrăji și era pricinuitoare de multe răutăți. Vrând cuviosul să strice vrăjile aceleia, a început a veni la ea adeseori și, împrietenindu-se cu ea, îi aducea bucatele ce i se dădeau lui, bani de aramă și haine. Iar odată i-a zis ei: „Voiești să-ți fac un lucru pe care, când îl vei purta cu tine, nimeni nu te va deochea și nici un rău nu se va apropia de tine?" Iar ea, crezând că nebunul știe ceva din lucrarea drăcească, i-a zis lui: „Voiesc, fă-mi!" Iar el luând o scândurică mică, a scris sirienește pe dânsa: „Să te certe pe tine Dumnezeu, ca să nu mai poți întoarce pe oameni de la Dânsul". Așa scriind, a dat scândurică femeii ca s-o lege la gât. Și făcând femeia aceasta, îndată a slăbit puterea farmecelor ei cu totul și nu mai putea să mai vatăme pe nimeni, nici să ajute cuiva.

Mergând odată starețul cu frații lui cei săraci, s-a apropiat de cuptorul unde se lucrau sticle, iar lucrătorul de sticlă era evreu. Deci, șezând sfântul aproape de cuptor, se încălzea, iar lucrătorul făcea sticle. Și a zis nebunul către ceilalți săraci ai săi: „Voiți să vă fac să râdeți?" Iar ei și-au întors ochii spre el, ca să vadă ce va face. Și când iudeul a făcut o sticlă, el umbrind de departe cu dreapta sa, a făcut cruce și îndată sticla s-a spart. Și făcând iudeul altă sticlă, s-a spart și aceea prin însemnarea crucii făcute de Simeon. Asemenea s-au spart și a treia, și a patra, până la a șaptea. Deci săracii au început a râde cu hohot și au spus iudeului ceea ce se făcea. Iar iudeul umplându-se de mânie, a apucat un tăciune și a gonit pe nebun, bătându-l și arzându-l. Iar nebunul, ducându-se, striga către el, zicând: „O, sticlarule, până ce nu vei face cruce pe fruntea ta, toate sticlele ți se vor sfărâma". Și începând iarăși iudeul a lucra sticle, s-au spart, una după alta, treisprezece sticle. Iar el, văzându-și paguba, a făcut fără de voie semnul Sfintei Cruci pe fruntea sa și au încetat a se mai sfărâma sticlele ce le lucra. Deci cunoscând el puterea Sfintei Cruci, a mers la sfânta biserică și s-a făcut creștin, primind Sfântul Botez.

În vremea aceea, a căzut în boală unul din cei mai de frunte ai cetății, în a cărui casă obișnuia cuviosul nebun a merge și a juca. Îngreunându-se boala acelui cetățean, i s-a arătat în vis o vedenie ca aceasta: se vedea că aruncă un zar cu un oarecare arap înfricoșat și s-a făcut între ei un rămășag: dacă celui bolnav nu-i va cădea de trei ori numărul șase, apoi el va fi biruit de arap. Și a rămas bolnavul în îndoire și în frică mare. Și i s-a arătat bolnavului nebunul Simeon, zicându-i: „Cu adevărat acum te va birui pe tine acest arap; deci dă-mi cuvânt că de acum nu vei mai întina cu preacurvia patul femeii tale și eu voi arunca zarul pentru tine și tu vei birui". Iar bolnavul s-a jurat sfântului, în acea vedenie, că nu va mai păcătui. Apoi sfântul, luând un zar, l-a aruncat și a căzut de trei ori șase, iar arapul a plecat de la cel bolnav. Deci, deșteptându-se din somn, a simțit că i s-a ușurat boala. Iar nebunul venind ca de obicei în casa lui, a zis către el: „Bine ai făcut cele trei aruncări de zar. Însă crede-mă pe mine, că de-ți vei călca jurământul, atunci arapul acela te va sugruma". După aceea, ocărând pe toți cu obiceiul nebuniei sale, s-a dus de acolo alergând.

Cuviosul avea o colibă pentru odihnă și mai ales pentru rugăciunile cele de noapte; dar în ea nu era nimic decât o sarcină de vițe. în acea colibă petrecea toate nopțile la rugăciune până dimineața, udând pământul cu lacrimi. Apoi, sosind ziua, își împletea o cunună de măslin sau de buruieni, pe care o punea pe cap și ținând în mâini o stâlpare, umbla prin cetate, strigând: „Este prăznuirea împăratului celui biruitor și a cetății lui". În aceste cuvinte sfântul numea sufletul cetate, iar mintea, împărat care stăpânește peste patimi, precum tâlcuia diaconului Ioan, prietenul său, la care mergea adeseori în taină și îi vorbea pe larg de toate cuvintele și lucrurile sale, îngrozindu-l cu jurăminte, ca nimănui să nu spună ceva de el, până la sfârșitul vieții lui.

Iar mai înainte cu două zile de moartea lui, a mers la diaconul Ioan și a zis: „Eu astăzi am fost la iubitul meu frate, Ioan, viețuitorul în pustie, cu care din început m-am lepădat de lume și am intrat în călugărie. Și l-am aflat pe el acum foarte sporit în bunătăți și desăvârșit plăcut lui Dumnezeu. Deci m-am bucurat că l-am văzut purtând pe cap o cunună prea luminoasă, pe care era scris: «Cununa răbdării pustiului!»" După aceea, Cuviosul Simeon iarăși a grăit către diacon: „Am văzut pe un slăvit oarecare, zicând către mine: «Vino, nebunule, vino să primești nu numai o cunună, ci mai multe, pentru mântuirea a multor suflete omenești»".

Sfântul Simeon, zicând acestea, a suspinat și iarăși a zis: „Frate diacone, nimic nu știu să fi făcut ceva de acest fel, care să fie vrednic de răsplătirea cerească, căci ce plată va primi nebunul și lipsitul de înțelegere, fără numai în dar de mă va milui Stăpânul meu cu darul Său. Te rog însă pe tine, frate, ca pe nimeni din cei săraci, iar mai ales din monahi, să nu-i defăimezi, nici să-i ocărăști, căci să știe dragostea ta, că mulți dintre dânșii, prin pătimirea cea rea, sunt curățiți și strălucesc ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Asemenea și între oamenii cei de rând, care viețuiesc prin sate și lucrează pământul, care petrec în nerăutate și în dreptatea inimii lor, nu hulesc pe nimeni și nici nu năpăstuiesc, ci din osteneala mâinilor lor își mănâncă pâinea întru sudoarea feței, între unii ca aceștia mulți sunt sfinți mari, pentru că i-am văzut venind în cetate și împărtășindu-se cu Trupul și cu Sângele lui Hristos și făcându-se ca niște aur curat.

Însă acestea pe care ți le grăiesc ție, domnul meu, să nu crezi că le zic pentru vreo slavă deșartă, ci dragostea ta m-a silit ca să nu tăinuiesc înaintea ta lenevirea vieții mele celei ticăloase. încă să știi că și pe tine degrab te va lua Domnul de aici. Deci îngrijește-te pentru sufletul tău pe cât îți este puterea, ca să poți trece fără de supărare de duhurile cele din văzduh și să scapi de cumplitele mâini ale stăpânului întunericului.

Știe Domnul meu că și eu am mult necaz și mare frică, până ce voi trece acele înfricoșătoare locuri, în care se cercetează cu de-a- mănuntul toate cuvintele și lucrurile omenești. De aceea, te rog, fiule și fratele meu Ioan, ca în tot chipul să te sârguiești să fii milostiv, că în acel ceas înfricoșat, milostivirea poate să ne ajute mai mult decât alte bunătăți. Căci este scris:Fericit este cel ce se uită spre cel sărac și scăpătat; căci în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Și păzește și aceasta: Să nu te apropii la dumnezeiasca slujire, având mânie asupra cuiva, ca nu cumva păcatele tale să oprească venirea Sfântului Duh!"

Acestea și multe altele vorbind Cuviosul Simeon cu acel cinstit diacon, l-a rugat ca, după două zile, să vină în coliba lui. Și plecând de la dânsul, nu s-a mai arătat umblând prin cetate, ci a petrecut în colibă fără să iasă, până la ceasul cel mai de pe urmă al sfârșitului său. Iar în ce fel a fost sfârșitul lui, nimeni nu știe, decât numai Unul Dumnezeu și îngerii Lui; pentru că aceia s-au obișnuit a fi de față la sfârșitul săracilor, cei cu totul părăsiți de oameni, precum a fost de față la Lazăr, cel ce a murit în gunoi și despre care se pomenește în Evanghelie că a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Deci nu este îndoială că aceiași sfinți îngeri ai lui Dumnezeu au stat de față și la acest sfânt, care a fost sărac cu duhul și cu lucrul, adică la Cuviosul Simeon, în ceasul fericitului său sfârșit, și, dezlegând cu blândețe sufletul cel drept din trupul cel curat, l-au dus cu glas de bucurie în locașurile cerești.

Apoi trecând acele două zile, unii din săracii care au avut cu dânsul tovărășie, nevăzându-l, și-au zis: „Oare nu cumva s-a îmbolnăvit nebunul?" Deci s-au dus la coliba lui și l-au găsit mort, zăcând sub vițele acelea, și au zis: „Iată, cel ce s-a înnebunit în viața sa, s-a aflat nebun și după moarte, căci nu s-a sfârșit culcat pe vițe, ci sub ele". Deci doi oameni oarecare au luat trupul lui fără să-l spele, fără de obișnuita cântare, fără lumânări și fără tămâie, și au pornit spre locul unde se îngropau cei străini. Și a fost dus sfântul la îngropare pe lângă casa acelui creștin botezat de curând, lucrătorul de sticle care a fost mai înainte iudeu. Iar acela a auzit mulțime de cântăreți, cântând cântări cu glasuri prea dulci și negrăite. Deci mirându-se de acea neobișnuită cântare, a privit pe o fereastră, dar n-a văzut pe nimeni, decât numai pe acei doi oameni care duceau la îngropare trupul nebunului. Iar glasurile nu încetau, cântând nevăzut, căci îngerii lui Dumnezeu cântau și mirosirea cea plăcută umplea văzduhul. Iar creștinul acela a mirosit-o și a zis: „Fericit ești, nebunule, că neavând oameni să-ți cânte pentru îngropare, ai pe cereștile puteri care te cinstesc cu cântări și te umplu de mireasma cădirii cea din Rai". Deci îndată a mers cu acei doi oameni și a dus cu ei acel sfânt trup și l-a îngropat cu mâinile sale între mormintele străinilor și ale săracilor. Și spunea tuturor că a auzit cântări îngerești deasupra acelui mormânt și negrăită bună mireasmă.

Iar diaconul Ioan, mergând la coliba aceea și negăsind pe sfânt, îl căuta pretutindeni. După aceea, înștiințându-se că a murit și este îngropat, a plâns foarte mult și s-a dus la mormântul lui, vrând să ia trupul de acolo și să-l îngroape cu cuviință la loc de cinste. Însă când a descoperit mormântul, n-a găsit trupul sfântului, pentru că Domnul l-a mutat pe El, prin sfinții Săi îngeri, în loc nevăzut de oameni. Atunci toți oamenii din cetatea Emesei, deșteptându-se ca din somn, au început a-și aduce aminte și a-și spune unul altuia lucrurile cele minunate ale plăcutului lui Dumnezeu, proorociile și viața lui cea mult chinuită.

Atunci au cunoscut că nebunul nu era nebun, ci era mai înțelept decât toți înțelepții acestui veac și cel ce se părea că este păcătos era drept și cuvios, dar sub chipul cel de nebunie și de păcătos, își acoperea înaintea oamenilor viața sa cea înțelepțită de Dumnezeu și plăcută Lui. Astfel au fost viața și nevoințele acestui minunat Simeon, care a fost nebun pentru Hristos. Și precum Lot cel de demult a petrecut în mijlocul sodomitenilor și nu s-a întinat de păcatele acelora, așa și acest nou Lot, viețuind în mijlocul lumii, nu s-a vătămat cu patimile cele lumești.

Cuviosul Simeon s-a sfârșit în 2l de zile ale lunii iulie, iar după dânsul și Cuviosul Ioan, tovarășul lui de pustnicie, a adormit cu fericit sfârșit în pustiul Iordanului. Și precum împreună au început a sluji Domnului pe pământ, tot așa și în cer au stat împreună înaintea scaunului lui Dumnezeu. Iar viața amândurora, precum a spus-o sfânta și nemincinoasa gură a lui Simeon către diaconul Ioan, cel de la biserica din Emesa, așa a povestit-o același diacon cu credință și întru adevăr marelui între părinți, Sfântului Leontie, episcopul Neapolei Ciprului. Iar acela a dat-o în scris, spre folosul celor ce o vor citi și o vor asculta, și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf Proroc Iezechiel

Sfântul Proroc Iezechiel era dintr-o cetate evreiască, ce se numea Sarira. El era fiul lui Buzi, din seminția lui Levi, preot al Dumnezeului celui Preaînalt, și a fost robit de Nabucodonosor și dus în Babilon împreună cu Ioachim, împăratul iudeilor, care a fost numit Iehonia al II-lea, în a doua robie a Ierusalimului. Pentru că Ierusalimul a fost robit de trei ori de către Nabucodonosor: întâi a fost robit în zilele lui Ioachim, împăratul Iudeei, care în Sfânta Scriptură se numește și Eliachim, și era fiul lui Iosie, fratele lui Ioahaz și al lui Sedechie, și tatăl lui Iehonia al II-lea. El a fost primul pe care Nabucodonosor l-a dus legat cu lanțuri în Babilon. Tot atunci au fost duși în robie și Sfântul Proroc Daniil împreună cu cei trei tineri: Anania, Azaria și Misail. însă după puțin timp, Nabuco­donosor l-a liberat pe Ioachim iarăși în Ierusalim la împărăție, facându-l pe el birnic.

Iar Ioachim împărățind trei ani sub stăpânirea lui Nabucodo­nosor în Ierusalim, s-a rupt de la el după cei trei ani, nevrând să-i mai dea dajdie. De aceea, a venit iarăși împotriva Ierusalimului pute­rea Babilonului, care a luat cetatea, iar împăratul Ioachim a fost ucis și aruncat afară din cetate, spre mâncarea câinilor. Iar în locul lui, din porunca lui Nabucodonosor, a fost pus împărat fiul lui Ioachim, care așijderea se numea Ioachim, iar după alt nume al tatălui său s-a numit și Iehonia, și a fost făcut Iehonia al II-lea, și era asemenea birnic împărăției Babilonului, precum fusese și tatăl lui înainte. Dar, de vreme ce acest Iehonia era rău înaintea lui Dumnezeu, de aceea, cu voia lui Dumnezeu, nu după mult timp, Nabucodonosor a venit iarăși în Ierusalim și a luat în robie pe Iehonia cu toată casa lui, și mulțime de oameni însemnați și de bărbați viteji, și pe toți câți erau îndemânatici la război și iscusiți. De asemenea au fost luate și vasele bisericești cele de aur. Aceasta a fost a doua robie a Ierusalimului. În această vreme, Sfântul Proroc Iezechiel și Mardoheu și Iosedec – tatăl lui Isus, acela care împreună cu Zorobabel, a înnoit biserica cea stricată a Ierusalimului – au fost duși în robie.

Iar a treia și cea mai de pe urmă risipire și pustiire a Ierusalimului de către Nabucodonosor a fost în zilele împăratului Sedechie; pentru că Nabucodonosor l-a pus pe el împărat în locul lui Iehonie, punând asupra lui dajdie. Iar când Sedechie a aruncat de pe el jugul lui Nabucodonosor, atunci acesta, venind cu toată puterea haldeiască, a risipit cu desăvârșire Ierusalimul, trecându-l prin foc și sabie; iar poporul care a rămas viu l-a dus în robie. Din acea vreme a încetat împărăția Iudeii și a lui Israel. Despre această a treia risipire a Ierusalimului de către Nabucodonosor, s-a scris pe larg în viața Sfântului Proroc Ieremia.

Iezechiel, preotul lui Dumnezeu, petrecând în robia Babilonului, își avea locuința sa lângă râul ce se numea Hovar. în anul al treizecilea al vieții lui și în al cincilea an al robiei lui Iehonia, în luna a patra - adică în iunie, care este a patra de la martie -, și într-a cincea zi a acelei luni, i s-a arătat o vedenie de mare mirare, în acest fel: A văzut cerurile deschizându-se, iar dinspre miazănoapte era un vânt foarte tare. De acolo venea un nor mare și prea luminos, iar prin mijlocul norului umbla un foc, ce strălucea împrejur și arunca raze. Din mijlocul acelui nor se vedeau asemănările a patru jivine, la vedere ca arama curată arsă în foc. Fiecare jivină avea câte patru fețe: față de om, față de leu, față de vițel și față de vultur, și aveau încă și câte patru aripi, iar sub aripi mâini omenești. Deci două aripi le aveau întinse spre zburare, iar cu celelalte două își acopereau trupurile lor; și lumina cea de foc se întorcea între jivine și ieșeau fulgere din foc.

Apoi se mai vedeau și patru roți mari; lângă fiecare jivină o roată, iar roțile acelea erau la vedere ca tarsisul - ori ca piatra de hrisolit ca floarea Lazoreului, ca marea cea cu strălucire de aur, care se face din razele soarelui; apoi încă se vedea ca și cum în roțile acelea mai erau și alte roți. Și toate acele roți aveau putere de viață, ca și cum ar fi fost însuflețite, și erau pline de ochi pretutindeni. La roțile acelea se vedeau înjugate patru jivini și când ele mergeau, mergeau și roțile cu dânsele; iar când stăteau, se opreau și roțile.

Când mergeau ele, din aripile lor se făcea sunet și glas, ca un vuiet de ape multe și ca o ceată de popor mult; iar când stăteau ele, tăceau și aripile lor. Insă stăteau și tăceau în acel ceas, când de la înălțimea lui Dumnezeu se auzea glas, pentru că deasupra acelor patru jivini și roți se vedea o tărie în chipul cristalului și pe acea tărie era un scaun în chipul safirului, iar pe scaun o asemănare omenească prealumi- noasă și strălucire împrejur ca o asemănare a curcubeului ce se vede pe nori în timp de ploaie.

O asemănare ca aceasta a slavei Domnului s-a arătat Sfântului Iezechiel, în care prea luminoasa asemănare omenească - după tâlcuirea celor de Dumnezeu înțelepți și insuflați - cea de pe scaunul cel în chipul safirului, închipuia întruparea Fiului lui Dumnezeu cea din pântecele Preacuratei Fecioare, care a fost scaun însuflețit al lui Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om dintr-însa, fiind mai înainte închipuită prin acel scaun în chipul safirului. Pentru că safirul, piatra ce de mare preț, fiind asemenea cu cerul prin floarea sa cea prea luminoasă, și având într-însul părticele în felul aurului, după cum cerul are stelele, este chip al Preasfintei Fecioare Maria, în care, ca într-o fire cerească, nu este nici o prihană și pântecele ei s-a arătat mai desfătat decât cerurile, încăpând într-însul pe Cel neîncăput și s-a împodobit cu darurile dumnezeiești ca și cu niște stele.

Cele patru jivine cu câte patru fete, închipuiau pe cei patru Sfinți Evangheliști, care, scriind viata cea pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, au scris omenirea lui cu fată omenească, care se închipuia în jivinele acelea. Dumnezeirea lui Hristos se arăta prin chipul leului; pătimirea lui Hristos prin chipul vițelului, iar învierea și înălțarea lui Hristos se vedeau în chipul vulturului. Cele patru roti cu mulți ochi în care se vedeau și alte roti, închipuiau cele patru părți ale lumii, care au într-însele felurite popoare, la care ajungând propovăduirea Apostolilor, a deschis ochii minții la multe popoare, spre cunoștința și vederea lui Dumnezeu. Iar focul ce se vedea umblând în mijlocul descoperirii, strălucind mult împrejur, însemna mărirea cea neapropiată a slavei lui Dumnezeu. Încă și alte taine duhovnicești se închipuiau într-acea minunată și înfricoșată vedenie, pe care văzând-o Sfântul Iezechiel, de spaimă a căzut cu fața la pământ și a auzit un glas de sus, de la asemănarea omenească, care ședea pe scaun, zicând către dânsul: „Fiul omului, stai pe picioarele tale, ca să vorbesc cu tine!”. Atunci a venit la dânsul o putere nevăzută care l-a ridicat de la pământ și l-a pus pe picioare.

Stând prorocul cu cutremur înaintea slavei Domnului, care i s-a arătat, Domnul a zis către dânsul: „Fiul omului, te trimit pe tine la casa lui Israel, la poporul cel care M-a amărât și încă Mă amărăște pe Mine. Ei singuri și părinții lor s-au lepădat de Mine până în ziua de astăzi și sunt mândri și împietriți la inimă; de aceea te trimit pe tine la dânșii ca să le spui cuvintele Mele și să nu te temi de ei, chiar de se vor sălbătici asupra ta și te vor înconjura ca niște scorpii”.

Acestea grăindu-le Domnul, Iezechiel a văzut o mână întinsă către dânsul și într-însa o hârtie strânsă; apoi mâna aceea a desfăcut înaintea lui hârtia și într-însa era scris:Tânguire, jale și amar! Și a zis Domnul către dânsul:Fiul omului, mănâncă hârtia aceasta și mergi de spune fiilor lui Israel, cele ce-ți poruncesc Eu ție. Și deschizându-și Iezechiel gura sa, a mâncat hârtia aceea, care era în gura lui ca mierea de dulce, și din ceasul acela s-a umplut de prorocescul dar și duh, și pe toate cele ce le grăia după aceea Dumnezeu către dânsul, el le primea în inima sa. Iar după ce s-a dus din ochii lui acea vedenie, a auzit un glas ca de la popor mult, grăind:Bine este cuvântată slava Domnului de la locul Lui! Încă și zgomotul aripilor de la jivinele care zburau și al roților care mergeau, se asemăna cu un zgomot de cutremur mare; astfel acea înfricoșată căruță a slavei lui Dumnezeu s-a dus în înălțime dinaintea lui și așa s-a sfârșit vedenia aceea.

După aceasta, prorocul a șezut șapte zile, tăcând și gândin- du-se în sine la cele văzute și auzite. Deci a auzit iarăși cuvântul Domnului, zicându-i:Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta cuvântul ce-Mi va ieși din gură și-l vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri! și tu nu-l vei înștiința, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa și Eu voi cere sângele lui din mâna ta. Iar dacă tu vei înștiința pe cel rău și el nu se va întoarce de la răutatea lui și de la calea sa cea rea, acela va pieri de păcatul său, iar tu îți vei mântui sufletul tău!

După aceasta Iezechiel a fost scos de Duhul la un câmp și iarăși a văzut slava Domnului ca și întâi. Atunci i s-a poruncit să se închidă în casa sa și să petreacă în tăcere până la o vreme, când Domnul îi va porunci ca să-și deschidă gura și să propovăduiască cuvintele lui Dumnezeu. Apoi i s-a descoperit lui întru tăcerea aceea, ceea ce avea să se întâmple după puțini ani; adică prădarea și risipirea Ierusalimului de către haldei, și pierzarea popoarelor, pe care nu numai cu cuvântul trebuia să le-o spună poporului, dar și cu fapta să le-o închipuie. Căci i-a poruncit Domnul să-și radă capul și barba și să-și despartă perii în trei părți, împărțindu-i cu măsură: o parte să o ardă cu foc înaintea noroadelor ce erau cu el în robie, altă parte să-i taie cu sabia, iar cea de-a treia s-o risipească în văzduh și în vânt, arătând prin aceea că mânia lui Dumnezeu, cu judecata Sa cea dreaptă, are să despartă în trei părți pe popoarele lui Israel din Ierusalim și din toată Palestina - care nu voiau să se întoarcă la adevărata pocăință și nu se lepădau de la urâciunile idolești - ca fiecare să-și ia partea sa de pedeapsă.

Deci o parte de popor întru înconjurarea Ierusalimului va muri de foame și de ciumă; cealaltă parte va cădea sub sabia haldeilor și a treia se va risipi prin toată lumea. Și toate acestea s-au împlinit după aceea, fiindcă poporul evreiesc a mâniat foarte tare pe Dumnezeu. Pentru că în acea vreme, deși ei slujeau Dumnezeului Celui ceresc, Care a scos pe strămoșii lor din Egipt cu mână tare și cu braț înalt, însă, deprinzându-se a se închina zeilor din zilele împăratului Solomon, nu se despărțeau de dânșii, fiind înșelați cu praznicele lor cele urâte, la care nu erau opriți de nimeni a face acele ospățuri necurate și toate fărădelegile de rușine, căci, împărații, domnii și judecătorii erau povățuitori spre păgânătate.

Deci evreii se închinau Dumnezeului ceresc, însă se țineau și de păgânătatea închinării de idoli și pe idoli îi puneau în dumnezeieștile biserici; și, unde mai înainte numai Unuia singur Dumnezeu i se aducea jertfa, după aceea aduceau și diavolilor jertfe necurate, lucru care era foarte neplăcut Domnului, și socotea poporul evreu ca pe o femeie desfrânată, care nu-și păzea credința bărbatului său cel adevărat, ci păcătuia cu alții. Pentru aceasta, Domnul a zis mai pe urmă și înA Evanghelie despre poporul acela:Neam viclean și prea desfrânat! încă și mai înainte, în prorocia lui Ieremia, Dumnezeu a asemănat neamul acela cu o femeie preadesfrânată și îi îndemna spre pocăință multă vreme prin sfinții proroci.

Dar, fiindcă nu se pocăiau, i-a dat pe ei haldeilor pentru a-i risipi desăvârșit; iar pământul lor l-a lăsat în pustiire ca la 70 de ani. Și deși Zorobabel, după cei 70 de ani, a înnoit Ierusalimul și biserica, însă nu mai avea podoabele cele mai dinainte, bogățiile și slavele. Evreii cei eliberați din robia Babilonului, deși se mutaseră iar în pământul lor, însă nu mai erau conduși de împărații lor, ci erau sub jug străin și greu, slujind împăraților de altă limbă; mai întâi babilo­nienilor, apoi egiptenilor și după aceea romanilor, de la care au și pierit desăvârșit. Despre această risipire a Ierusalimului, Domnul a prorocit, zicând:Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. Iar despre pustiirea cea mai dinainte, prin haldei, Sfântul Proroc Iezechiel a fost înaintevestitor, ca și ceilalți sfinți proroci.

Pe vremea Sfântului Proroc Iezechiel, care petrecea în Babilon în pământul haldeilor, viețuia în Ierusalim Sfântul Ieremia. Amândoi acești proroci, deși erau la mare depărtare unul de altul, însă proroceau la fel despre pustiirea Ierusalimului și despre alte multe lucruri, care se arată în cărțile lor; pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra deopotrivă în amândoi prorocii. Și unii din Ierusalim trimiteau la frații cei robiți din Babilon cuvintele Sfântului Proroc Ieremia, iar de la Babilon se trimiteau la Ierusalim cuvintele lui Iezechiel.

Iezechiel mărturisea poporului său din Babilon că este adevărată prorocia lui Ieremia din Ierusalim, iar Ieremia dădea mărturisiri despre adevărata prorocie a lui Iezechiel. însă acele prorocii nu se credeau de către iudeii cei răzvrătiți și puțini în credință, pentru că, abătându-se spre înșelăciunea închinării de idoli, puneau toată credința lor în prorocii cei mincinoși; iar pe sfinții proroci, care cu Duhul lui Dumnezeu proroceau după adevăr, îi socoteau mincinoși. Pentru aceea, ierusalimitenii îl chinuiau pe Ieremia, iar pe Iezechiel îl munceau în legături cei care erau în robia Babilonului, precum îi zisese Domnul înainte, grăindu-i:Iată, s-au dat legături asupra ta și te vor lega cu ele.

Sfântul Iezechiel era atât de mai înaintevăzător, încât pe cele ce se făceau departe, le vedea ca pe cele ce erau înaintea ochilor. Și fiind în Babilon, vedea cele ce se făceau în Ierusalim și le spunea popoarelor care erau în robie cu dânsul. într-o vreme a fost răpit din Babilon de înger și dus în Ierusalim și a fost pus în biserica lui Solomon. Acolo a văzut idolii care stăteau înăuntru și afară, ca o urâciune a pustiirii la loc sfânt, și slujirile cele spurcate care li se făceau; oamenii cei mai mari ai lui Israel aducând tămâie idolilor; preoții întorcându-și fața de la scaunul lui Dumnezeu și închinându-se soarelui, și femeile plângând lângă Tamuza, ce se zice de elini Ado- nida sau necurata desfrânată Afrodita, cea ucisă de un vier sălbatic și cinstită între zei de cei păgâni și de evreii cei răzvrătiți. Iar slava lui Dumnezeu o vedea după asemănarea celei văzute mai înainte la râul Hovar, care, fiind mâniată, se aduna ca să iasă din biserică, lăsând-o pustie. Și a auzit pe Domnul grăind către dânsul:Fiul omului, au doară mică este fărădelegea aceasta pe care o fac popoarele acestea, precum vezi? Ei au umplut pământul de necurății și s-au sfătuit să Mă întărâte și să Mă lepede. Deci le voi face și Eu izbândire întru mânia Mea și nu-i va cruța pe ei ochiul Meu, nici îi va milui; și când vor striga cu glas mare întru urechile Mele, nu-i voi auzi.

Atunci s-a auzit mai puternic glasul lui Dumnezeu, strigând cu groază și cu frică către proroc, zicând astfel:S-a apropiat izbândirea și pieirea cetății; deci să aibă fiecare în mâini arme de ucidere! Domnul zicând aceasta, au ieșit șase bărbați înfricoșați, înarmați cu săbiile trase, iar în mijlocul lor era un bărbat îmbrăcat în veșminte albe preoțești, având călimări și trestie de scris, și a zis Domnul către dânsul:Treci prin mijlocul cetății Ierusalimului și scrie semn în fruntea bărbaților, robilor Mei, care pătimesc durere în inimile lor, care suspină și plâng pentru fărădelegile care se fac în cetatea aceasta, și pe cei aleși ai mei îi vor feri de pedeapsă.

Și s-a dus bărbatul acela îmbrăcat cu podoabă preoțească și a făcut semn pe fruntea acelora, care cu adevărat slujeau adevăratului Dumnezeu. Semnul acela era o slovă grecească, care se cheamă „Tau” și care este asemenea cu cinstita Cruce. în urma bărbatului aceluia care străbătea cetatea cu cuviință preoțească și însemna pe robii lui Dumnezeu, au fost trimiși cei șase bărbați înfricoșați. Aceia închipuiau pe cei șase voievozi ai puterilor haldeiești care aveau să vină cu Nabucodonosor, spre pierzarea Ierusalimului. Iar Domnul cel mâniat a grăit către cei șase bărbați:Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Nu cruțați, nici nu miluiți, nici pe bătrâni, nici pe tineri, nici pe femei, nici pe fecioare și nici pe prunci; ci ucideți pe toți, începând de la preoții cei sfințiți și de la bărbații cei mai mari; iar peste cei care este semnul Meu, de aceia să nu vă atingeți.

Și a văzut sfântul proroc, în răpirea aceea, cum erau uciși din toată rânduiala și vârsta poporului Ierusalimului, bărbați și femei, precum avea să se săvârșească în faptă. Atunci a căzut cu fața la pământ, înaintea Domnului, strigând:Amar, amar, o, vai mie} Doamne, că voiești să pierzi rămășițele lui Israel, vărsând mânia Ta peste Ierusalim! După aceasta a văzut iar pe bărbatul acela cu podoabă preoțească, care, întorcându-se la Domnul, a zis:Doamne, am făcut precum mi-ai poruncit. Iar Domnul i-a poruncit ca să ia cu pumnii cărbuni de foc din mijlocul roților heruvimilor și să-i verse peste tot Ierusalimul, ca acela nu numai de sabie, dar și de foc să se ardă de haldei. După răpirea și vedenia aceea, prorocul s-a aflat iar între haldei la locul său; iar cele văzute s-au împlinit degrab.

Sfântul Iezechiel a prorocit și asupra popoarelor dimprejur, care au râs de pedeapsa ce a venit asupra Ierusalimului de la Dumnezeu, adică asupra amonitenilor, a moabitenilor, a edomitenilor, a filistenilor, a idumeilor, a celor din Tir și Egipt, spunându-le lor de aceeași pedeapsă de la Dumnezeu, care avea să vie asupra lor prin haldei, pentru că s-au bucurat de risipirea și pustiirea Ierusalimului. Și împlinindu-se toate acestea, a prorocit mai pe urmă despre potolirea mâniei dumnezeiești asupra evreilor, și de întoarcerea lor de la Babilon la moștenirea lor, de îngrădirea și înnoirea cetății și a bisericii; pentru că a fost răpit a doua oară de mâna Domnului la pământul Iudeei, acum Ierusalimul fiind dărâmat și pustiit. Și a văzut într-o descoperire, ce i s-a făcut acolo, locul Ierusalimului măsurându-se prin porunca lui Dumnezeu și zidindu-se cetatea și biserica Domnului și slava lui Dumnezeu umplând biserica sa, precum se scrie mai pe larg despre aceasta în cartea lui prorocească. Sub toată acea vedenie se închipuia cu taină eliberarea noastră din robia vrăjmașului și rânduirea Bisericii lui Hristos, care avea să fie prin arătarea în trup a Dumnezeului Celui născut din Preacurata Fecioară, pe care prorocul acesta a numit-o ușă încuiată, prin care n-a intrat nimeni, decât numai Dumnezeu.

Lui i s-a descoperit de la Dumnezeu și despre învierea morților, căci se vedea pe sine că era răpit de mâna lui Dumnezeu și pus în mijlocul unui câmp, care era plin de multe oase de oameni foarte uscate. Acele oase toate, prin cuvântul lui Dumnezeu, au primit carne și, venind asupra lor duhul, au înviat, s-au sculat pe picioarele lor și s-a făcut o adunare foarte mare și a zis Domnul:Voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate dintr-însele!

Încă și despre multe alte taine dumnezeiești, care aveau să vină în anii cei mai de pe urmă în arătata săvârșire, s-au făcut descoperiri prorocului lui Dumnezeu. El le-a vestit pe toate mai înainte și le-a scris în cartea sa; iar cel ce voiește să le știe, să citească acolo. Iar noi, scurtând cuvântul, aceasta numai o vom pomeni despre dânsul, de la acei povestitori vrednici de credință, că și el a fost făcător de minuni ales și, precum Moise, a fost despărțitor de ape. Căci, odată, adunându-se la dânsul lângă râul Hovar mult popor evreiesc, au năvălit asupra lor tâlharii haldeilor, iar el a făcut cu rugăciunea sa de s-a despărțit apa râului și a dat cale uscată popoarelor celor prigonite, ca să scape în partea cealaltă. Deci popoarele evreiești au trecut pe uscat, iar haldeii, care au îndrăznit a alerga după dânșii pe aceeași cale, au fost acoperiți de apă și au pierit. Și judecând în Babilon seminția lui Dan și a lui Gad și văzându-i că nu cinsteau pe Domnul, ci prigoneau pe cei ce păzeau legea Lui, a trimis asupra locașurilor lor balauri și jivine, care mâncau pe copiii și dobitoacele lor. Apoi, fiindu-i milă de rana de moarte a acelora, a izgonit de la dânșii balaurii și jivinele cu rugăciunea.

Într-o vreme de foamete a înmulțit popoarelor hrană îndestulată, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, și pe cei slăbiți de foame până la moarte, i-a întors de la porțile morții la viață. După aceea, el s-a sfârșit cu sfârșit mucenicesc; căci, văzând pe poporul său, care era cu dânsul în robie, că se împărtășeau la slujirea idolilor cu haldeii și se deprindeau la toate lucrurile cele necurate ale acelora, îi mustra și-i îndemna să înceteze cu acele fărădelegi, îngrozindu-i cu mânia lui Dumnezeu. De aceea, mai-marele evreilor, care se dăduse la păgânătatea haldeiască, umplându-se de mânie, l-a ucis pe el, rupându-l cu caii.

Iar trupul lui cel rupt, adunându-l popoarele, l-au îngropat în satul Maur, în mormântul lui Sim și al lui Arfaxad, strămoșii lui Avraam. Și se adunau la mormântul lui mulțime de popoare evreiești, săvârșind acolo rugăciunile lor către Domnul Savaot, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

 +) Sf Cuv Rafael și Partenie de la Agapia Veche

Partenie, părintele cel sfânt și minunat, vrednic urmaș al sihaștrilor din Munții Agapiei, a viețuit în aceste locuri în veacul al XVII-lea. Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care a cunoscut mulți călugări cu înaltă viață duhovnicească din Moldova, îl numără pe Cuviosul Partenie printre sfinții români cărora le-a văzut viața și traiul.

Ucenic al starețului Eufrosin, ctitorul mănăstirii din Livada Părinților, primește din mâinile acestuia tunderea în schima monahală. Cât a petrecut în viața de obște, cât s-a nevoit în sihăstrie, nu putem ști. Tradiția spune despre el că a sihăstrit în muntele Scaunele, după pilda părinților de odinioară. Nevoința lor era aceasta: ziua se rugau în singurătate, mai ales cu Psaltirea, pe care o știau pe dinafară, iar la apusul soarelui, gustau puțin din pâine și legume fierte, după care toată noaptea se nevoiau rugându-se cu mintea (rugăciunea lui Iisus), iar cu mâinile împletind coșuri. Ațipeau doar câte puțin când oboseau, în lavițe (scaune), așezate între trunchiurile de brazi. Această nevoință continua fără întrerupere până dimineața. Ucenicii duceau coșurile la târg, unde le vindeau, iar cu banii astfel câștigați, cumpărau hrană și cele necesare traiului pustnicesc. De la aceste scaune muntele și poiana primit numele de Scaune.

El urcă în acest munte al fericiților ca într-un alt Tabor, când starețul Eufrosin îi îngăduie să meargă la liniște, căci, gustând din dulceața harului dumnezeiesc, duhul îi tânjea după bunătățile ce le naște pustia. Acolo și-a închis porțile simțurilor cu legile lui Dumnezeu ca și cu niște zăvoare și vorbea cu Stăpânul tuturor în rugăciunea cea de taină, iar osteneala îi era desfătare. Cine poate spune nevoințele cele fără de măsură, privegherile cu lacrimi, lupta cu gândurile și duhurile înșelăciunii? Prin răbdarea strâmtorărilor pustiei și uscăciunea trupului, s-a făcut asemenea îngerilor și vrednic viețuitor al mănăstirii celor fără de trupuri.

Acest dumnezeiesc bărbat este numărat în rândul egumenilor Agapiei. Mulți călugări și pustnici s-au mântuit prin rugăciunea și povățuirea sa blândă. Era luminat și plin de toată înțelepciunea, căci dragoste de Sfintele Scripturi și de cărțile Sfinților Părinți având, s-a îngrijit ca frații din obște să nu fie lipsiți de aceste comori neprețuite în vremuri când cu anevoie și cu mare cheltuială se dobândeau.

Avea darul tămăduirii și îndrăzneală la rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Potrivit unor tradiții, scotea și demoni din oameni. Pentru viața sa sfântă, dintotdeauna a fost cinstit de călugări și de credincioși.

Mărturie a viețuirii sale sfinte și minunate este și faptul că, după moarte (1660), trupul fiindu-i dezgropat, după rânduiala strămoșească, a fost găsit nestricat. Se spune că se făceau minuni la mormântul său. Cu adâncă evlavie și nădejde veneau să se închine la sfintele sale moaște călugări și credincioși de pretutindeni. Sfintele moaște ale Cuviosului Partenie au fost tăinuite, poate, odată cu ale Cuviosului Rafail. Acești doi mai luminători ai călugărilor întregesc șirul părinților din veac, ce s-au sfințit prin mari nevoințe în „Mănăstirea lui Agapie” și în împrejurimile ei.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin.

 

 

 

Cuviosul Rafail s-a nevoit în străvechiul așezământ călugăresc Agapia din Deal, în veacul al XVI-lea. Acesta a fost cinstit încă din secolul al XVII-lea, mai ales în Moldova, ca unul dintre sfinții români mai mari, ale cărui sfinte moaște le-a căutat, spre a le săruta, însuși Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei.

Sfântul Rafail s-a născut, după unele izvoare, în satul Bursucani, din ținutul Bârladului, fiind fiul unor părinți virtuoși și de neam bun.

Faima despre viața duhovnicească înaltă a călugărilor din „Mănăstirea lui Agapie”, trecând de hotarele Moldovei și chiar dincolo de Carpați, atrăgea pe mulți iubitori de Hristos. Cuviosul, ascultându-și chemarea lăuntrică și purtând întru sine frica de Dumnezeu, vine aici cu dorința de a urma calea cea strâmtă și mult bătătorită de sihaștrii cei din veac. Mult s-a minunat văzând viața de aspră nevoință, rugăciunea și tăcerea părinților agăpeni. Dar mai mult a fost cucerit de duhul dragostei celei nefățarnice. Cu iubirea de Hristos în suflet și cu îndrăzneala cea bună fiind întrarmat s-a făcut ucenic părinților. Învăța de la ei că ascultarea este mai mare decât toate și că numai cei curați cu inima pot intra în împărăția lui Dumnezeu, dar pentru a dobândi neprihănirea este nevoie de multă silință a firii. Pătrunde, cu vremea, tainele vieții duhovnicești, străduindu-se să se asemene părinților în osteneli, rugăciune și smerenie.

După îndelungă ispitire în ascultare, ucenicul a luat pe umerii săi jugul cel bun al lui Hristos și, îmbrăcându-se în chipul cel monahicesc, a primit numele de Rafail care se tâlcuiește „Dumnezeu aduce vindecare”. Cu nemăsurată râvnă se silea să dobândească, deopotrivă, toate virtuțile și, astfel, s-a făcut locaș al tuturor bunătăților duhovnicești, încât toți luau aminte la el, căutând să-l urmeze.

Viața de nevoință a acestui purtător de Dumnezeu este mult învăluită în taină. Dar se știe că părinții agăpeni țineau o rânduială a locului de la care nu s-a abătut nici ascultătorul monah Rafail. Călugării petreceau în lavră, iar cine era întărit și râvnea la viața cea liniștită a pustiei, cu binecuvântare, pleca să se nevoiască în sihăstrie împreună cu un bătrân, mai târziu, poate, și singur. Munții sunt martori tăcuți ai nevoințelor sfinților care au petrecut aici. La tot pasul apar tainițe potrivite nevoinței. Stânci scobite, peșteri, poieni însorite, obcini unde pădurea începe să dispară au fost întotdeauna locuite de si-haștri. Această cale binecuvântată a urmat-o și fericitul Rafail, care, asemenea unui vultur în înălțimi, s-a însingurat în inima muntelui. Pustnicii, acele făclii strălucitoare ce au lu-minat cu viața lor îngerească pustietatea muntelui, i-au dezvăluit tainele lucrării duhovnicești săvârșite cu mintea. Dar desăvârșita călăuză i-a fost liniștea cea sfântă spre aflarea celor cerești, iar prin rugăciunea curată s-a ridicat mai presus de cele pământești și a văzut slava lui Dumnezeu, cât i-a fost îngăduit. Rodul ostenelilor sihăstrești și ale rugăciunii neîncetate a fost dobândirea darurilor înalte, care cu anevoie pot fi înfățișate în cuvânt.

Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care vrea mântuirea tuturor, a rânduit ca să fie îndrumător al fraților din obște, căci, prin viața sa îngerească și prin înțelepciunea cea mai presus de fire, pricinuia tuturor uimire. În Condica Sfântă și în pomelnicele vechi este nu-mit Fericitul Stareț Rafail. Toți îl priveau ca pe o icoană a virtuților. Sfeșnic de lumină era sihaștrilor, dar și părinte iubitor creștinilor din satele Moldovei care veneau la el ca la un liman, pentru rugăciuni, tămăduiri și ajutor în tot felul de nevoi, în vreme de pace sau de cumpănă pentru țară.

După trecerea din lumea aceasta, ucenicii, cunoscându-i viața și nevoințele (se spune că se făceau minuni la mormântul său), i-au dezgropat trupul pe care l-au aflat plin de slavă dumnezeiască și bine mirositor. A fost așezat în biserică spre închinare. Odor de mare preț era pentru Moldova, căci veneau credincioșii să se închine la sfintele sale moaște, mai ales la hramul Mănăstirii Neamț, când avea loc pelerinajul la Mănăstirile Neamț, Agapia și Secu. La Agapia Veche acest pelerinaj continuă și azi, cu toate că trupurile întregi ale sfinților sunt tăinuite, dar, se pare, părți din aceste sfinte moaște se găsesc în unele mănăstiri din Moldova.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin.