2. /25 IULIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 1492: Papa Inocențiu al VIII-lea (n. 1432)
* 1564: Ferdinand I (n. , Alcalá de Henares, Spania – d. , Viena, Imperiul Habsburgic[3]) a fost un monarh din Casa de Habsburg. La moartea regelui Ludovic al II-lea, în 1526, a devenit rege al Boemiei și Ungariei, iar în 1556, la abdicarea fratelui său, împăratul Carol Quintul, a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman. A fost și principe al Transilvaniei între anii 1551-1556.
* 1564: Ferdinand I (n. , Alcalá de Henares, Spania – d. , Viena, Imperiul Habsburgic[3]) a fost un monarh din Casa de Habsburg. La moartea regelui Ludovic al II-lea, în 1526, a devenit rege al Boemiei și Ungariei, iar în 1556, la abdicarea fratelui său, împăratul Carol Quintul, a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman. A fost și principe al Transilvaniei între anii 1551-1556.
Deviza sa a fost Fiat justitia et pereat mundus: "Să se facă dreptate de-ar fi să piară pământul".
Ferdinand s-a născut la Alcalá de Henares, la 40 de km de Madrid, ca al patrulea fiu al arhiducelui Filip cel Frumos și al infantei Ioana de Castilia. Ferdinand a împărțit aceeași zi de naștere cu bunicul matern, Ferdinand al II-lea de Aragon.
Fratele său a fost Carol Quintul, căruia i-a urmat la tronul imperial. De asemenea, a fost nepotul împăratului Maximilian I, care a încheiat o înțelegere cu regele Ungariei și Boemiei, Vladislav al II-lea, prin care Ferdinand al II-lea s-a căsătorit cu fiica acestuia Anna, refuzând prin aceasta o căsătorie propusă de Ioan Zapolya.
După moartea împăratului romano-german Maximilian, cu toate împotrivirile fratelui său Carol Quintul, a moștenit principatele (Austriei, Tirolului). Prin faptul că nu cunoștea limba germană, a avut dificultăți cu populația Vienei, ceea ce a condus la executarea conducătorilor răzvrătiților din Viena.
În anul 1526, după ce regele Ungariei, Ludovic al II-lea, moare în bătălia de la Mohács (1526), Ferdinand devine rege al Boemiei și Sileziei (1527). Nu reușește să ocupe tronul Ungariei, fiind în dispută cu Ioan Zapolya, care - cu ajutorul sultanului Soliman I (Magnificul) - este încoronat ca rege al Ungariei, vasală turcilor, care ocupa cetatea Buda (Budapesta), și mai târziu asediază fără succes Viena. În înțelegerea de la Oradea (1538) Ferdinand I îl recunoaște pe Ioan Zapolya ca rege al Ungariei. După moartea lui Ioan Zapolya (1540) fiul acestuia, Ioan Sigismund Zápolya, sub regența mamei sale Izabella și sprijinit de otomani, moștenește tronul. Prin aceasta Imperiul Otoman a reușit să-și extindă influența în vest și să frâneze expansiunea austriacă reprezentată de Ferdinand, care în 1531 este recunoscut de adunarea nobililor din Köln ca rege german. În Boemia, în bătălia de la Mühlberg (1547), Ferdinand a înnăbușit o revoltă a protestanților. Mai târziu fiul lui Ferdinand, Maximilian, simpatizează cu protestanții, ceea ce atrage după sine o serie de neînțelegeri. În 1556 Carol Quintul a renunțat la tron, astfel că Ferdinand a devenit împărat. Cu toate că a fost un catolic convins, a recunoscut din timp influența tot mai puternică a protestanților, pe care i-a tolerat. Omul său de încredere în Transilvania și Ungaria a fost Peter Haller, primarul Sibiului.
Copii:
- Elisabeta de Austria (9 iulie 1526 - 15 iunie 1545); în 1543 s-a căsătorit cu viitorul rege Sigismund al II-lea Augustus al Poloniei și Lituaniei.
- Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (31 iulie 1527 - 12 octombrie 1576); căsătorit cu verișoara lui primară Maria a Spaniei; a avut copii.
- Anna, Ducesă de Bavaria (7 iulie 1528 - 16 octombrie/17 octombrie 1590); căsătorită cu Albert al V-lea, Duce de Bavaria.
- Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria (14 iunie 1529 - 24 ianuarie 1595); căsătorit cu Philippine Welser, apoi cu nepoata sa, Anne Juliana Gonzaga.
- Maria de Austria (15 mai 1531 - 11 decembrie 1581); căsătorită cu Wilhelm, Duce de Jülich-Cleves-Berg.
- Magdalena de Austria (14 august 1532 - 10 septembrie 1590); călugăriță.
- Caterina de Austria (15 septembrie 1533 - 28 februarie 1572); în 1553 s-a căsătorit cu fostul ei cumnat, regele Sigismund II Augustus al Poloniei și Mare Duce de Lituania.
- Eleonora de Austria (2 noiembrie 1534 - 5 august 1594); căsătorită cu Wilhelm I, Duce de Mantua.
- Margareta de Austria (16 februarie 1536 - 12 martie 1567); călugăriță.
- Johann de Austria (10 aprilie 1538 - 20 martie 1539); a murit în copilărie.
- Barbara de Austria (30 aprilie 1539 - 19 septembrie 1572); căsătorită cu Alfonso II d'Este.
- Carol al II-lea, Arhiduce de Austria (3 iunie 1540 - 10 iulie 1590); tatăl lui Ferdinand al II-lea, Împărat romano-german.
- Ursula de Austria (24 iulie 1541 - 30 aprilie 1543); a murit în copilărie.
- Elena de Austria (7 ianuarie 1543 - 5 martie 1574); călugăriță.
- Ioana de Austria (24 ianuarie 1547 - 10 aprilie 1578); căsătorită cu Francesco I de Medici, Mare Duce de Toscana. Strămoașa regilor Carol al II-lea al Angliei și Ludovic al XIII-lea al Franței.
_-_Emperor_Ferdinand_I_-_WGA02326.jpg)
.svg){kind=small}
Fiu al unui cizmar din Guben, Gottfried Kirch a început să lucreze ca fabricant de calendare în Saxonia și în Franconia. A început să învețe astronomia la Jena, apoi la Danzig, unde a studiat pe lângă Johannes Hevelius. Începând din 1667, tot la Danzig, Kirch a publicat calendare și a construit mai multe telescoape și alte instrumente optice.
În 1686, Kirch s-a instalat la Leipzig. Acolo, a observat marea cometă din 1680(C/1680 V1) împreună cu Christoph Arnold și a întâlnit-o pe cea de-a doua sa soție, Maria Margarethe Winckelmann (1670-1720), care învățase astronomia pe lângă Arnold.
În 1688, el a inventat și a cartografiat o constelație astăzi uitată, Sceptrum Brandenburgicum, „Sceptrul din Brandenburg”. Kirch a observat, în anul 1699, cometa cunoscută astăzi sub denumirea de 55P/Tempel-Tuttle, fără să-și dea seama că ar fi o cometă periodică.
În 1700, Kirch a fost ales de către Frederic I al Prusiei (1657-1713) ca prim astronom al Societății Regale de Științe din Prusia, devenind astfel întâiul director al Observatorului din Berlin.
Kirch a studiat steua dublă Alcor și Mizar și a descoperit Roiul Raței Sălbatice (1681) și roiul globular M5 (5 mai 1702). A descoperit și variabilitatea variabilei de tip Mira Chi Cygni în 1687.
Gottfried Kirch
· 1846: Louis Napoléon Bonaparte, rege al Olandei, Conte de Saint-Leu(neerlandeză Lodewijk Napoleon; 2 septembrie 1778 – 25 iulie 1846) a fost al cincilea copil supraviețuitor al lui Carlo Buonaparte și Letizia Ramolino. Fratele său mai mare a fost împăratul Napoleon I al Franțeiiar fiul său mai mic a fost Napoleon al III-lea al Franței.
* 1901: Anastase Stolojan (n. 5 august 1836, Craiova - d. 25 iulie 1901, București) a fost un politician român, parlamentar și ministru din partea Partidului Național-Liberal. Anastase Stolojan s-a născut la Craiova, unde urmează și liceul. În 1863 își ia licența în drept la Paris.[1]
| Louis I | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Rege al Olandei Conte de Saint-Leu | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 Portret al lui Louis Bonaparte de Charles Howard Hodges, 1808
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Mare proprietar rural, s-a îndeletnicit de asemenea cu avocatura și publicistica. La 14 martie 1868 a devenit primar al Craiovei, pentru ca în 1869 să facă parte din parlament, demnitate în care a fost ales fără întrerupere cel puțin până în 1896.
A deținut în mai multe ocazii funcția de ministru:
- al justiției
- ad-interim al internelor
- al agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor Anastase Stolojan a fost căsătorit cu Olga Vrăbiescu (d. 1917). A fost tatăl Liei Anatastase Brătianu (Stolojan), căsătorită cu Vintilă I. C. Brătianu, fost prim-ministru al României (1927-1928) și bunicul lui Vintilică V. Brătianu, conducător al Partidului Liberal (1993).
Anastase Stolojan 
Anastase StolojanDate personale Născut 
Decedat (64 de ani) Înmormântat Cimitirul Bellu Ocupație politician
avocatMembru al Camerei Deputaților a României Partid politic PNL Alma mater Universitatea din Paris
· 1934: Moare Francois Coty, celebrul creator de parfumuri. In 1904 se lanseaza in domeniul parfumeriei si incepe una dintre marile afaceri ale lumii. Francois Coty a avut cel dintai initiativa de a comercializa parfumurile la scara mare, prin intermediul magazinelor universale, modificand astfel pentru totdeauna industria frumusetii. Apeleaza la celebrul bijutier si artist sticlar, Rene Lalique, si, alaturi de parfum, concepe o gama de produse cosmetice. Parfumurile sale cuceresc actrite renumite si femei elegante din inalta societate, cea mai importanta fiind probabil Madame Jacque Guerlain, sotia celebrului creator de parfumuri. Imperiul Coty se extinde in zece ani cucerind Moscova, Londra, New York, fiind cotat drept cel mai mare producator de cosmetice din lume. In prezent are reprezentante deschise in peste 30 de tari, iar produsele sale sunt comercializate in intreaga lume.
· 1934: Engelbert Dollfuss (în germană Engelbert Dollfuß; n. 4 octombrie 1892 – d. 25 iulie 1934) a fost un politician austriac, membru al partidelor Social Creștin și Frontul pentru Patrie. După ce a fost ministru al pădurilor și agriculturii, a devenit cancelar federal în 1932 în mijlocul unei crize a guvernului conservator. La începutul lui 1933, a desființat parlamentul, a interzis Partidul Nazist Austriac și a preluat puteri dictatoriale. Suprimând mișcarea socialistă în februarie 1934, a cimentat autoritatea „austrofascismului” prin constituția autoritară de la 1 mai. Dollfuss a fost asasinat, în cadrul unei tentative eșuate de lovitură de stat, de către agenți naziști în 1934. Regimul său a fost păstrat prin Frontul Stresa până la invazia lui Adolf Hitler din 1938.
| Engelbert Dollfuss | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 Dollfuss în uniformă în 1933
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1937: Alexandru Obregia, medic român (n. 1860)
* 1938: Franz I, Prinț de Liechtenstein, născut Franz de Paula Maria Karl August (28 august 1853 – 25 iulie 1938), a fost Prinț suveran de Liechtenstein între 1929 și 1938. A fost al doilea fiu al lui Aloys al II-lea, Prinț de Liechtenstein și a soției acestuia, contesa Franziska Kinsky de Wchinitz și Tettau. Franz i-a succedat fratelui său mai mare, Johann al II-lea ca Prinț de Liechtenstein în 1929.
| Franz I | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1945: Enea Hodoș, scriitor, folclorist și publicist român, membru corespondent al Academiei Române (n. 1858)
· 1964 - A încetat din viaţă sculptorul Corneliu Virgil Medrea ("Victorie", "Dragoş-vodă şi zimbrul") (n. 8 martie 1888)
· 1969: Wilhelm Heinrich Otto Dix (n. 2 decembrie 1891, Untermhaus acum Gera - d. 25 iulie 1969, Singen, Hohentwiel) a fost un pictor, desenator și gravor considerat ca unul dintre cei mai importanți artiști plastici germani ai secolului XX.
A fost influențat de expresionism și de curentul „noul obiectivism” („die neue Sachlichkeit”), fiind interesat de critica socială. În compozițiile sale, Dix prezintă războiul și consecințele lui tragice, între care șomajul și privațiunile proletariatului. A pictat și portrete, peisaje și scene de gen. Ca desenator excelent, a lăsat posterității peste 6.000 de desene și schițe. A realizat picturi și lucrări în acuarelă care evocă stilul renascentist.
Cele mai ample colecții cu lucrări ale lui Otto Dix se află la Kunstmuseum („Muzeul artelor”) din Stuttgart și la Museum Gunzenhauser din Chemnitz (fost Karl-Marx-Stadt).
În 1933, după ce naziștii au acaparat puterea, Dix a fost unul dintre primii profesori dați afară din serviciul la universitate. Patru ani mai târziu, lucrări ale lui Dix au figurat printre operele plastice prezentate de regimul nazist (între altele într-o celebră expoziție la München) ca „entartete Kunst” („artă degenerată”) și „sabotarea apărării prin artă”. 260 de lucrări i-au fost scoase din muzee, confiscate, vândute și arse. Totuși, în 1937, anul expoziției de tristă faimă din München, două lucrări ale lui Dix au fost prezente într-o expoziție în Gera, prilejuită de sărbătorirea a 700 de ani de la fondarea orașului. După două săptămâni, lucrările au fost scoase la dispoziția conducerii naziste a regiunii. Un an mai târziu, Dix a fost ținut de Gestapo în arest preventiv timp de două săptămâni, în urma unui atentat împotriva lui Hitler. În 1945 a fost mobilizat în „Volkssturm”, forma de organizare paramilitară într-o ultimă încercare a regimului de a opune rezistență Aliaților. Dix a fost în prizonierat francez până în 1946.
În anii postbelici Dix nu s-a putut ralia la curentele artistice din RFG și RDG (aici realismul socialist). Însă instituții din ambele state germane i-au conferit onoruri și distincții. Între 1946-1966, Dix a avut șederi anuale de lucru la Dresda. În 1959, i-a fost conferită „crucea federală pentru merit” (decorație vest-germană).
Opere:
- Vânzătorul de chibrituri, 1920
- Metropola (triptic), 1928
- Războiul (triptic), 1929-1932
- Triumful morții, 1934
| Otto Dix | |
 Otto Dix, pictură de Herbert Eulenberg | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 2 decembrie 1891 Gera, Imperiul German |
| Decedat | 25 iulie 1969 (78 de ani) Singen, Hohentwiel, Germania de Vest |
| Înmormântat | Baden-Württemberg |
| Naționalitate |  german |
| Cetățenie | Germania |
| Ocupație | pictor esperantist profesor universitar[*] desenator[*] |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | Pictură, grafică |
| Pregătire | Academia de Arte Frumoase din Dresda |
| Influențat de | expresionism, noul obiectivism, dadaism |
· 1974: Elena Zamora, cântăreață româncă (n. 1897)
* 1980: Vladimir Vîsoțki (în rusă Владимир Семёнович Высоцкий; n. 25 ianuarie 1938 - d. 25 iulie 1980) a fost un actor, cantautor, poet, prozator și scriitor rus din perioada sovietică. E cunoscut ca autor-interpret al pieselor sale la chitară acustică cu 7 corzi.
În urma unui sondaj ВЦИОМ petrecut în 2012, Vîsoțki s-a clasat pe locul doi în topul ”Idolii secolului XX”, fiind precedat doar de Gagarin.[1]
Deși ignorat practic total de oficialitățile sovietice, Vîsoțki a exercitat o influență enormă asupra „oamenilor obișnuiți” din Uniunea Sovietică. S-a bucurat de o largă apreciere în calitate de autor și cântăreț. În perioada anilor '70 a secolului XX cetățenii sovietici își cumpărau casetofoane (o achiziție destul de costisitoare pentru acele vremuri) anume pentru a putea asculta cântecele lui Vladimir Vîsoțki. Multe dintre cântecele sale au ajuns aproape folclor, cu alte cuvinte, erau cunoscute practic de toți oamenii sovietici. Și asta în ciuda faptului că atât cântecele sale, cât și numele său, nu erau pomenite niciodată în sursele oficiale de informație ale Uniunii Sovietice.
Vîsoțki a compus în jur de 600 de poeme și tot atâtea cântece, a jucat circa 30 de roluri de film, a fost actor de teatru și a concertat aproape în toate orașele mari ale Uniunii Sovietice, chiar și în câteva din afara granițelor Uniunii (Paris, New York ș.a).
Întreaga cariera de actor de teatru și-a realizat-o pe scena teatrului Taganka din Moscova. Rolul lui Hamlet interpretat de el este și astăzi considerat ca unul dintre cele mai reușite spectacole ale teatrului Taganka.
Vladimit Vîsoțki este autorul volumului de versuri "Nerv", apărut postum, în perioada anilor optzeci. Versiunea românească a acestei cărți a apărut la editura "Univers". A fost căsătorit cu celebra actriță franceză de origine rusă Marina Vlady, autoarea unui roman memorialistic despre Vîsoțki a cărui traducere s-a făcut și în română, la începutul anilor nouăzeci.
| Vladimir Vîsoțki | |
 Vladimir Vîsoțki, 1979 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 25 ianuarie 1938 Moscova, RSFS Rusă, Uniunea Sovietică |
| Decedat | (42 de ani) Moscova, Uniunea Sovietică |
| Înmormântat | Cimitirul Vagankovo[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (infarct miocardic) |
| Părinți | Semyon Vladimirovich Vysotsky[*] |
| Căsătorit cu | Izolda Vysotskya[*] (–) Marina Vlady (decembrie 1970–) Lyudmila Abramova[*] (–) |
| Copii | Arkady Vysotsky[*] Nikita Vysotsky[*] |
| Cetățenie |  URSS |
| Ocupație | Cântăreț, bard, compozitor, actor |
| Activitate | |
| Origine | Moscova, RSFS Rusă, Uniunea Sovietică |
| Studii | Moscow Art Theatre School[*], Moscow State University of Civil Engineering[*] |
| Gen muzical | Bard |
| Instrument(e) | Chitară, vocal |
| Ani de activitate | 1959–1980 |
| Premii | Premiul de stat al URSS Prize of the Ministry of Internal Affairs of Russia[ |
* 1986: Vincente Minnelli (n. 28 februarie 1903 - d. 25 iulie 1986) a fost un regizor de teatru, regizor de film din Statele Unite ale Americii. A primit Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor, Directors Guild of America Award.
Filmografie:
- Panama Hattie (1942) (nemenționat)
- Cabin in the Sky (1943)
- I Dood It (1943)
- Meet Me in St. Louis (1944)
- The Clock (1945)
- Yolanda and the Thief (1945)
- Ziegfeld Follies (1945)
- Undercurrent (1946)
- Till the Clouds Roll By (1946) (segmentele Judy Garland)
- The Pirate (1948)
- Madame Bovary (1949)
- Father of the Bride (1950)
- Father's Little Dividend (1951)
- An American in Paris (1951)
- Lovely to Look At (1952) (secvențele cu prezentarea de modă)
- The Bad and the Beautiful (1952)
- The Story of Three Loves (1953) (segment "Madamoiselle")
- The Band Wagon (1953)
- The Long, Long Trailer (1954)
- Brigadoon (1954)
- The Cobweb (1955)
- Kismet (1955)
- Lust for Life (1956)
- Tea and Sympathy (1956)
- Designing Woman (1957)
- The Seventh Sin (1957) (nemenționat)
- Gigi (1958)
- The Reluctant Debutante (1958)
- Some Came Running (1958)
- Home from the Hill (1960)
- Bells Are Ringing (1960)
- Four Horsemen of the Apocalypse (1962)
- Two Weeks in Another Town (1962)
- The Courtship of Eddie's Father (1963)
- Goodbye Charlie (1964)
- The Sandpiper (1965)
- On a Clear Day You Can See Forever (1970)
- A Matter of Time (1976)
Vincente Minnelli Date personale Născut [1][2][3][4][5][6]
Chicago, SUA[7]Decedat (83 de ani)[1][2][3][4][5][6]
Beverly Hills, SUAÎnmormântat Forest Lawn Memorial Park[*] Cauza decesului cauze naturale[*] (boala Alzheimer) Căsătorit cu Judy Garland (–) Copii Liza Minnelli Cetățenie 
SUA Ocupație regizor de teatru
regizor de film
creator de costume[*]Activitate Premii Premiul Sindicatului American al Regizorilor[*]
Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor
* 1991: Moacir Fernandes, cunoscut mai mult după numele Cafuringa (10 noiembrie 1948 – 25 iulie 1991), a fost un fotbalist profesionist brazilian, care juca pe postul de mijlocaș ofensiv sau extremă. De-a lungul carierei el a evoluat la o serie de cluburi din Campeonato Brasileiro Série A.
Fotbalistul brazilian Cafu și a primit numele său de fotbalist după Cafuringa
Născut în Juiz de Fora, statul Minas Gerais[2] pe 10 noiembrie 1948,[3]Cafuringa și-a început cariera profesională în 1965, jucând la Botafogo.[2]Apoi el s-a mutat la Bangu, unde a câștigat Campeonato Carioca în 1969, 1971, 1973 și în 1975 ca jucător al lui Fluminense.[2] În perioada în care a evoluat la Fluminense, el a jucat 63 de meciuri în Campeonato Brasileiro Série A.[4] În 1976, s-a transferat la Atlético Mineiro,[2] unde a evoluat în 19 meciuri în Série A.[4] După o scurtă perioadă petrecută la Grêmio Maringá, Cafuringa s-a reîntors la Fluminense, unde a jucat în 14 meciuri în Série A între 1977 și 1978.[4] În 1979, a jucat 6 meciuri în Série A pentru clubul Caldense,[4] apoi s-a transferat la clubul venezuelan Deportivo Táchira, unde și-a încheiat cariera.[2]
După retragere, Cafuringa a jucat în 1990 la Pelé World Cup (o competiție pentru fotbaliști peste 35 de ani, retrași din activitate), unde a marcat un gol în finală
· 2000 - A încetat din viaţă poetul si jurnalistul Claudiu Buciu-Bazalt. (n. 19 noiembrie 1953)
* 2002: Alexandru Rațiu (n. 4 mai 1916, Scalp Level — d. 25 iulie 2002, Aurora) a fost un preot greco-catolic român american, autor și deținut politic în România comunistă. Alexandru Rațiu s-a născut la Scalp Level, Pennsylvania, Statele Unite ale Americii, părinții săi fiind Elisabeta Chindriș și Grigore Rațiu.
* 2002: Alexandru Rațiu (n. 4 mai 1916, Scalp Level — d. 25 iulie 2002, Aurora) a fost un preot greco-catolic român american, autor și deținut politic în România comunistă. Alexandru Rațiu s-a născut la Scalp Level, Pennsylvania, Statele Unite ale Americii, părinții săi fiind Elisabeta Chindriș și Grigore Rațiu.
în 1921 se întoarce cu familia în tara, stabilindu-se în Moftinul Mic. A studiat filosofia la Oradea, după care a fost trimis pentru studii la Roma, la Colegiul Pio Romeno, si la Propaganda Fide, unde si-a luat doctoratul în teologie. În Roma, la 20 iulie 1941, a fost hirotonit preot al Bisericii Greco-Catolice din România, pentru Eparhia de Oradea.
La jumătatea anilor 1940 Alexandru Rațiu a preluat postul de paroh la Giurtelecu Șimleului[1] de la Ioan Taloș. Giurtelecu Șimleului se află la doar câțiva kilometri de Șimleu Silvaniei. În această perioadă,
„ca preot, am fost foarte activ, atât de activ încât atunci când conducerea locală de partid [a PNȚ] i-a instruit pe tineri să formeze o organizație de partid în Șimleu Silvaniei, tinerii m-au ales pe mine drept conducător. Acest lucru se pare că i-au înfuriat la culme pe comuniști, așa că am fost arestat și închis pentru un an”.
După eliberare devine paroh al Bisericii Seminarului din Oradea, dar a fost arestat din nou în octombrie 1948, dus la Mănăstirea Căldărușani, apoi la Închisoarea Sighet, Închisoarea de la Gherla și Închisoarea Jilava, în lagărele de la Stoenești și Lățești (în total 16 ani).
După eliberare a revenit în Statele Unite ale Americii, unde a publicat lucrarea memoralistică Stolen Church. Martyrdom in Comunist Romania, Hungtinton, Indiana, 1979, tradusă și în limba română în 1990, la Editura Argus din Cluj, sub titlul Biserica furată.
CĂRȚI
- Alexander Ratiu and William Virtue, Stolen Church. Martyrdom in communist Romania (Huntingdon, Indiana: Our Sunday Visitor, Inc., 1979).
- Alexandru Rațiu, Biserica Furată (Cluj-Napoca: Ed. Argus, 1990).
- Alexandru Rațiu, Persecuția Bisericii Române Unite (Oradea: Imprimeria de Vest Publishing House, 1994).
- Alexandru Rațiu, Memoria închisorii Sighet. Editor Romulus Rusan, Editura Fundației Academia Civică, București 1999. ISBN 978-973-98437-5-1.
Alexandru Rațiu 
Alexandru Rațiu este a 5-a persoana de la stânga spre dreapta în rândul din spate, iar în primul rând, episcopul Valeriu Traian Frențiu este așezat Date personale Născut 4 mai 1916
Scalp Level, PennsylvaniaDecedat 25 iulie 2002
Aurora, IllinoisÎnmormântat Illinois Naționalitate Statele Unite ale Americii
RomâniaCetățenie 
România Etnie Român Religie greco-catolic Ocupație Preot, scriitor Activitate Alma mater Pontifical Urbaniana University[*] Profesie Preot
· 2008 - A încetat din viaţă saxofonistul american Johnny Griffin, supranumit "micul gigant"
* 2009: Sergiu Grossu, (n. 14 noiembrie1920, Cubolta, Basarabia, azi în Republica Moldova – d. 25 iulie 2009, București) a fost un scriitor și teolog român.
* 2009: Sergiu Grossu, (n. 14 noiembrie1920, Cubolta, Basarabia, azi în Republica Moldova – d. 25 iulie 2009, București) a fost un scriitor și teolog român.
Sergiu Grossu s-a născut la 14 noiembrie 1920 la Cubolta, Basarabia, părinții săi fiind Ion și Maria Grossu. În prezent, localitatea Cubolta este în Republica Moldova.
În 1927, familia sa s-a mutat la Bălți, unde Sergiu Grossu a fost coleg de clasă cu Eugen Coșeriu la Liceul de băieți „Ion Creangă” din localitate. A publicat în Viața Basarabiei
Tânărul licențiat Sergiu Grossu a refuzat să fie profesor în școlile comuniste, pentru a nu fi obligat să-i învețe pe copii materialismul dialectic impus de regimul comunist. Sergiu Grossu a activat clandestin în mișcarea religioasă ortodoxă „Oastea Domnului”, interzisă de regimul comunist.
În anul 1957, s-a căsătorit cu Nicoleta Valeria Bruteanu, nepoată dinspre mamă a lui Iuliu Maniu. În 1959 este arestat și condamnat pe motive politice, la 12 ani de detenție grea. În urma unui decret de grațiere, a fost eliberat din închisoare în 1962.
Împreună cu soția sa, se hotărăște să se refugieze în Occident și cei doi soți reușesc să se stabilească în Franța, în anul 1969.
În Franța s-a consacrat popularizării situației religioase a credincioșilor din România comunistă și din celelalte țări comuniste, denunțând comunismul ca fiind dușmanul lui Hristos în lume.
Începând cu anul 1971, a editat la Paris revista „Catacombes” (1971-1992), care avea drept subtitlu: mesager supraconfesional al „Bisericii Tăcerii”. Împreună cu soția sa Nicole Valéry-Grossu inițiază conferințe la radio (Radio Europa Liberă), precum și în numeroase orașe din Franța[3] și Belgia, pentru a scoate la iveală, în rândul francezilor și belgienilor, adevărata soartă a credincioșilor din țările comuniste.
După 27 de ani de exil, Sergiu Grossu s-a întors pentru totdeauna la București, la 18 ianuarie 1996, cu sicriul soției sale, Nicoleta Valeria Grossu. La București, el a creat Fundația Foștilor Deținuți Politici „Nicoleta Valeria Grossu”, editura „Duh și adevăr”, și asociația „Centrul de Cultură creștină Nicoleta Valeria Grossu.”
În Chișinău, Sergiu Grossu a fondat Centrul Internațional de Cultură pentru Copii și Tineret „Sergiu Grossu” și a sponsorizat crearea Muzeului Memoriei Neamului, condus de fostul său coleg de clasă, Vadim Pirogan.
Sergiu Grossu s-a stins din viață la data de 25 iulie 2009, la București. A fost înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri din București
Opera:
- Catacombes 1973 (Almanach de l'Église de Silence), 1973, Éditions Catacombes
- Lanțul, poezii, 1971
- O rază de soare, poezii, 1971
- Pietre de aducere aminte, poezii, 1971
- Câmpurile de muncă în URSS, 1975
- Derrière le rideau de bambou (de Mao Tsé-toung à Fidel Castro), 1975, Éditions Catacombes (În românește: În spatele cortinei de bambus, de la Mao Zedong la Fidel Castro)
- La Technique du regard în Promesses - Revue de réflexions bibliques, N°15, juillet - septembre 1975 (În românește: Tehnica privirii)
- The Church in today's catacombs, Arlington House, U.S.A., 1976 (În românește: Biserica în catacombele de astăzi)
- Vania Moisséieff (Le jeune martyr de Volontirovka), 1976, Éditions Catacombes (În românește: Vania Moiseev - tânărul martir din Volontirovka)
- Infernul chinez, 1976
- Au fond de l'abîme (Le règne de la haine), 1976, Éditions Apostolat des Éditions (În românește: În fundul abisului, Domnia urii)
- Les Enfants du Goulag (Chronique de l'enfance opprimé en U.R.S.S.), 1979, France-Empire (În românește: Copiii Gulagului - Cronică a copilăriei oprimate în URSS)
- Le calvaire de Roumanie Chrétienne, Éditions France-Empire, 1987 (În românește: Calvarul României creștine[4])
- Maîtresse, Dieu existe! Les enfants dans l'étau de l'athéisme soviétique, Fayard, Paris, 1988 (În românește: Tovarășă învățătoare, Dumnezeu există! Copiii în menghina ateismului sovietic)
- Îmi bate inima la Bug, ed. Museum, Chișinău, 2000
- L’Église persecutée, L’Âge d’Homme, 2002
- Plaidoyer pour L’Église du Silence, Ed. Resiac, 2003
- Calendarul persecuției religioase în țările comuniste, 2003
- Inscripții pe un vas de lut, Editura Roza vânturilor, 1994
- În șfichiul ironiei, Ed. Hrisoava, București, 1996
- În așteptarea unui pământ nou, Editura Duh și Adevăr, 1998
- Apocalipsiada
Sergiu Grossu Date personale Născut 14 noiembrie 1920
Cubolta, Basarabia, azi în Republica MoldovaDecedat 25 iulie 2009 (88 de ani)
BucureștiCăsătorit cu Nicole Valéry-Grossu (–) Naționalitate 
românCetățenie România Etnie români Ocupație scriitor, teolog Pseudonim Simion Cubolta Limbi limba franceză[1] Studii Universitatea din București Activitatea literară Opere semnificative În spatele cortinei de bambus (De la Mao Tzedun la Fidel Castro),
Copiii Gulagului - Cronică a copilăriei oprimate în URSS,
Calvarul României creștine,
Tovarășă învățătoare, Dumnezeu există!
· 2013: Mohamed Brahmi (n. , Sidi Bouzid, Tunisia – d. ,[1] Ariana, Tunisia) a fost un politician tunisian.
Brahmi a fost liderul și fondatorul partidului politic Mișcarea Populară (Echaâb), care sub conducerea sa a câștigat două locuri în Adunarea Constitutivă (parlament unicameral) în alegerile din Tunisia în 2011.
Brahmi a fost împușcat la 25 iulie 2013 în fața soției și copiilor de doi oameni pe un scuter, decedând pe loc.
| Mohamed Brahmi | |||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||
* 2014: Bella "Bel" Kaufman (n. 10 mai 1911 la Berlin - d. 25 iulie 2014 la Manhattan) a fost o profesoară și o scriitoare americană, cunoscută în special pentru romanul Up the Down Staircase, considerat unul dintre cele mai bune ale anului 1965.
* 2015: Valeriu Pantazi, pe numele său real Valeriu Pantazie Constantinescu, (n. ,[2] Urechești, Urechești, Vrancea, România – d. , București, România) a fost un poet, scriitor, topograf și pictor român, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din București și al Uniunii Scriitorilor din România. Valeriu Pantazi a fost un apropiat al lui Nichita Stănescu, Sorin Dumitrescu, Ștefan Agopian[3], al graficianului Valentin Popa, al pictorului Radu Darânga[4] și l-a avut ca profesor pe Octavian Angheluță. Cel mai bun prieten al său a fost pictorul piteștean Gheorghe Pantelie. Valeriu Pantazi a fost căsătorit cu arhitecta și autoarea de literatură pentru copii Francisca Stoenescu.[5]
S-a născut în Germania în familia unor evrei intelectuali (tatăl era medic, iar mama scriitoare) de origine rusă, motiv pentru care copilăria și-o petrece în Odessa, apoi la Kiev. În 1922, la numai 12 ani, emigrează împreună cu familia în SUA.
Romanul care a făcut-o celebră, Up the Down Staircase, s-a situat timp de peste un an pe lista de bestseller-uri a publicației "New York Times" și s-a vândut în peste șase milioane de exemplare în toată lumea.
| Bel Kaufman | |
 Bel Kaufman | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [1][2] Berlin, Imperiul German |
| Decedată | (103 ani)[1][2] New York, New York, SUA |
| Părinți | Mihail Kaufman[*] |
| Cetățenie |  SUA |
| Etnie | evrei |
| Ocupație | romancieră[*] profesoară universitară[*] scriitoare |
| Limbi | limba rusă engleza americană limba idiș limba engleză |
| Studii | Universitatea Columbia Hunter College[*] |
| Opere semnificative | Up the Down Staircase[*] |
| Note | |
| Premii | Anti-Defamation League |
* 2015: Valeriu Pantazi, pe numele său real Valeriu Pantazie Constantinescu, (n. ,[2] Urechești, Urechești, Vrancea, România – d. , București, România) a fost un poet, scriitor, topograf și pictor român, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din București și al Uniunii Scriitorilor din România. Valeriu Pantazi a fost un apropiat al lui Nichita Stănescu, Sorin Dumitrescu, Ștefan Agopian[3], al graficianului Valentin Popa, al pictorului Radu Darânga[4] și l-a avut ca profesor pe Octavian Angheluță. Cel mai bun prieten al său a fost pictorul piteștean Gheorghe Pantelie. Valeriu Pantazi a fost căsătorit cu arhitecta și autoarea de literatură pentru copii Francisca Stoenescu.[5]
- „... Eu îmi permit doar să afirm că nu există nici un fel de „alchimie” între cuvânt și culoare (ocolesc fascinantele revelații ale unor Rimbaud, Bacovia) în ceea ce mă privește. Fiind modalități de expresie total diferite, cu o „semiotică și semantică” aparte, mă rezum la gândul că există o minunată „școală” a poeziei române și universale, așa cum există și pentru pictură și că la acestea se mai adaugă „ingredientele” numite temperament, aptitudine, voință și inteligență artistică, și nu altfel. Sigur că există un albastru evocator în pictură, care nu are nicio legătură cu cuvântul „albastru”, că există un verde plin de vitalitate sau ofilit, dar cuvântul „verde” poate fi „de albastru”, cum spunea Nichita Stănescu; există fel de fel de roșuri în pictură, dar niciunul nu este „Roșu vertical” !
Și totuși... atât pagina nescrisă cât și pânza neîncepută sunt infinit de albe și de imaculate și de aici, dacă vreți, poate începe o „alchimie” care le unește etern.”
--- Interviu cu Valeriu Pantazi în „Jurnalul de Argeș”, 1992 - rubrica „Dialoguri de Argeș”
Împătimit pescar în Delta Dunării și foarte atașat de Dobrogea, Valeriu Pantazi a pictat satele de pescari unde a poposit, vegetația, bărcile, casele și siluetele umane specifice, realizând astfel adevărate bijuterii cromatice. Pentru a întregii tabloul operei sale și a întării convingerea că numai cine stăpânește temeinic desenul, tainele îmbinării culorilor și arta compozițională poate cuteza cu adevărat să-și măsoare puterile în universul picturii moderne, Valeriu Pantazi a abordat și tematici abstracte pe pânze unde se poate observa interferența liniilor cu tăieturi geometrice cu culori și tușe apăsate, luxuriant de luminoase și vii. Aceste lucrări se alătură stilistic expresionismului. Deși opera sa în domeniul expresionismului abstract l-a incitat necontenit, el a rămas fidel figurativului.
Valeriu Pantazi (Constantinescu) s-a născut la 17 mai 1940 în localitatea Urechești, județul Vrancea, atunci județul Râmnicu Sărat. Mama lui era tânăra Maria Oprescu, absolventă a Pensionului de fete din Focșani, iar tatăl, ofițerul de gardă (absolvent de Filozofie) Octavian Constantinescu (Perianu) de 28 de ani, ce avea să plece în curând pe front, la Odessa. Tradiția orală spune că Valeriu Pantazi ar fi fost botezat cum era obiceiul în armata română de un triumvirat de înalți ofițeri, coloneii Codreanu, Haină – Roșie și generalul Pantazi. Familia s-a refugiat din Focșani pe dealurile de la Faraoanele, unde bunicul dinspre mamă avea o mică moșie cu vie nobilă, pădure și terenuri de vânătoare. Acolo a crescut Valeriu Pantazi cu mama și fratele lui Nicolae până la întoarcerea tatălui din cel de al Doilea Război Mondial. Spre sfârșitul războiului, tatăl lui Valeriu s-a întors pe jos de la Odessa rătăcind mii de kilometri, înfometat, rănit, dar plin de speranță. Epurat din armată, urmărit de sovietici, s-a refugiat în Școala de Șefi de Gară CFR, apoi și-a luat familia și cu serviciul s-a mutat din gară-n gară (Mărășești, Focșani, Nehoiu, Buzău, Râmnicu Sărat, Galați, Ulmeni), până la pensie. Tânărul Valeriu Pantazi a făcut școala „pe bucățele” prin toate aceste orașe iar liceul la „B.P. Hașdeu”, renumitul liceu de băieți din Buzău. Valeriu Pantazi învățase să scrie și să citească de la 4 ani. Mama lui așteptându-și soțul de pe front, l-a învățat tainele scrisului, cititului și limba franceză învățată la Pension. Încă de pe atunci copilul citea din biblioteca bunicului „Misterele Parisului”, „Aventurile submarinului Dox”, „Viața lui Alexandru cel Mare” și alte cărți de istorie. Adolescent fiind a scris două romane și câteva poezii pe niște caiete care s-au pierdut.[6] La liceu s-a remarcat la istorie, limba română, științele naturale și matematică. Tot atunci a scris un amplu poem: Răspuns la Scrisoarea a III-a a lui Eminescu, care a făcut ravagii prin cenaclurile bucureștene, dar care s-a pierdut deoarece (pe atunci poetul Pantazi) s-a mutat de 17 ori prin subsoluri, mansarde și camere de închiriat în bătrânul București
Când a venit în București, la 18 ani, avea de ales între matematică, arte plastice sau filologie. A ales Institutul Nicolae Grigorescu, secția de pictură, unde a făcut doar două luni pregătire de specialitate cu maeștrii Corneliu Baba și Alexandru Ciucurencu. A obținut nota generală 7,22 cu patru zecimi sub ultima notă de intrare. De frica armatei (2 ani și 4 luni) s-a înscris la examenele Școlii de Drumuri și Poduri din București, unde a reușit cu note de bursier. După absolvire a dat din nou examen la proaspăt înființata Facultate de Arte Plastice a Institutului Pedagogic, Universitatea București, unde a reușit de data aceasta cu nota 10 și a fost pregătit de către Octavian Angheluță. Între timp se pregătise, făcând mult desen în cărbune, crochiuri, naturi statice și nuduri în ulei. Era fericit pentru că noul Institut era supranumit „Mica Sorbonă” iar acolo a întâlnit colegi care aveau să intre în istorie. I-a avut colegi de an pe Eugen Stănculescu, Barbu Nițescu (Paris), Augustin Costinescu, Radu Darânga, pe Valentina Boștină (marea sculptoriță), Doru Covrig, Ion Dumitriu și Horia Bernea. La sfârșitul anului întâi a deschis împreună cu Eugen Stănculescu, fără voia Decanatului, o expoziție pe holul Institutului, cu picturi mari, cubiste, în stilul Picasso.[7] Pantazi a expus și un nud pictat cu cremă de ghete. Amândoi studenții au fost exmatriculați pentru „huliganism” și trimiși un an la „munca de jos”.[7] Eugen Stănculescu s-a angajat ca vitrinier la „OCL Alimentara” iar Pantazi care avea o diplomă de absolvire a Școlii de Drumuri și Poduri București, pe un șantier de Drumuri și Poduri.[7] Adeseori, Valeriu Pantazi s-a laudat că el a mers cu mașina pe un drum făcut chiar de el pe valea Mureșului.[7] Despre studiile sale a vorbit Ștefan Agopian astfel:
- „... Avea 30 de ani în 1970, când ne-am cunoscut, și nu lucra nicăieri. Considera că un scriitor nu trebuie să muncească decât la opera lui, asta ocupându-i tot timpul. Așa că nu muncea și gata. Făcuse liceul la Buzău, apoi Școala de Drumuri și Poduri din București, o instituție foarte serioasă, cu o veche tradiție, fiind înființată în 1851 de Știrbei Vodă. După aceea a făcut trei ani la Institutul Pedagocic, secția de pictură, dar n-a apucat să-și dea diploma, fiind exmatriculat pentru huliganism, un cuvânt care pe vremea aia putea să însemne orice.”[9]
---Ștefan Agopian: Scriitor în comunism, Editura Polirom, București, 14 ian. 2014 - 229 pagini
În vremea studenției a debutat și ca poet în revista „Luceafărul” (1961) la „Poșta Redacției”. Apoi a publicat frecvent și a luat chiar și un premiu al revistei în anul 1972. Tot în acea perioadă a cunoscut și s-a împrietenit cu cei ce erau sau aveau să devină personalități marcante ale culturii române. I-a cunoscut pe maeștrii Dumitru Ghiață, Lucian Grigorescu, Henry Catargi, pe iluștrii critici de artă Eugen Schileru, Argintescu Amza, Radu Ionescu și pe marele profesor și istoric al artei George Oprescu cu care era vecin pe b-dul Republicii. Frecventând Cenaclul literar de la Universitate și de la Casa Scriitorilor a asistat la debutul lui Adrian Păunescu, Ioan Alexandru (scriitor), Virgil Mazilescu, Gabriela Melinescu, Leonid Dimov, Paul Goma și Tudor Octavian. La Cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu lua mereu cuvântul, devenise un critic de temut (după cum scrie Eugen Barbu în a sa „Istorie a literaturii”).[7] Atunci l-a cunoscut pe Ștefan Agopian (cu care a legat o strânsă prietenie), pe Iolanda Malamen (poetă, prozatoare și critic de artă), pe Daniel Turcea, Adi Cusin, Ion Mircea, Eva Lendvay (poetă de limbă maghiară care scria poezii în limba română), Gabriela Melinescu și poeta Violeta Zamfirescu, pe Sânziana Pop, Ilie Constantin și Gigi Astaloș (dramaturgul), pe Alexandru (Alecu) Paleologu, Ștefan Augustin Doinaș, Nicu Filip, pe criticii Nicolae Ciobanu și Eugen Negrici, pe Pâcă și Pucă, Mircea Ciobanu poetul și Mircea Ciobanu pictorul și pe Corneliu Vadim Tudor. Debutul literar l-a avut în anul 1961 cu o poezie publicată în revista Luceafărul, intitulată „Poem către bunicul din Faraoanele”, de pe urma căreia a câștigat o sumă de bani. Acest eveniment i-a schimbat viața ca urmare a deciziei de a se face poet. Ca orice poet boem, Valeriu Pantazi s-a mutat în anul 1970 într-o cămăruță de 3 m x 4 m în subsolului unui bloc de pe strada Sfinților nr.8, pentru a-și urma destinul alături de iubita sa, Iolanda Malamen. În această perioadă a legat o strânsă prietenie cu Ștefan Agopian.[14]
Cartea de debut a fost volumul de poezii „Estimp” (1972) publicat la Editura Cartea Românească.
Valeriu Pantazi a înființat în anul 1967 „Cenaclul de picto-poezie Mihai Eminescu”[13] la Casa de Cultură și pe strada cu același nume. Eugen Barbu, locuind pe aceeași stradă („Mihai Eminescu”) și dorind să aibă un cenaclu al lui, aproape de casă, a început să-l critice pe Pantazi, invocând faptul că acesta promovează doar poezia și proza modernă „capitalistă”, picturi cubiste și abstracte etc. Organele de partid i-au încredințat lui Eugen Barbu cenaclul, sub pretextul că acesta practică proza realistă. Conflictul dintre Valeriu Pantazi și Eugen Barbu a dus la o decimare reciprocă, astfel „Cenaclul lui Barbu” s-a stins încet, încet, iar Pantazi a luat-o de la capăt cu o altă „încercare” la Ateneul Tineretului (Casa Malaxa de pe aleea Alexandru, la Șosea). Între timp a lucrat la „Revista Cutezătorii”, a fost îndrumător cultural la „Vatra Luminoasă” și la „Almanahul Literar”. A locuit, cu totul întâmplător, în „Hanul Galben”, locul acțiunii din romanul lui Mateiu Caragiale „Craii de Curtea Veche”. Aici a avut condiții bune de lucru, a pictat, a scris și a citit mult: Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, poeții antici, poezia franceză, Friedrich Hölderlin, Robert Frost, T.S. Eliot, Odysseas Elytis. La „Ateneul Tineretului”, în afară de cenaclul de poezie unde citeau Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Mircea Popa, Ion Marin Tudose, Iolanda Malamen, Marin Tarangul, Ștefan Agopian și Nichita Stănescu, Pantazi a inițiat „Clubul de Jazz”, balet modern, seri de lectură de teatru (George Astaloș), o pinacotecă și expoziții de pictură și sculptură. În anul 1972 a fost premiat de „Revista Luceafărul” și a devenit membru al Fondului Literar. La scurt timp, Ateneul Tineretului a fost desființat deoarece avea tentă prea occidentală și Casa Malaxa era în dispută de interese imobiliare.[12]
După patru ani de așteptare editura Editura Cartea Românească a publicat volumul de poezii “Estimp” (1972), cartea de debut a lui Pantazi care a adunat peste 20 de cronici laudative, criticul și poetul Nicolae Prelipceanu declarându-l cel mai bun volum. În același an a depus la editură volumul „Celebrări” după apariția căruia a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru de onoare al Societății Culturale Astra și membru al PEN-Clubului. A participat la expoziții de grup și a vândut primele tablouri. Pe altele le-a făcut cadou. Nichita Stănescu l-a apreciat și s-au văzut aproape zilnic până în anul 1982, au mers împreună la mare la „2 Mai” și au participat la întâlniri cu cititorii iubitori de poezie din București și din țară.[15]
În anul 1978 a fost publicat cel de-al treilea volum de poezie, „Aerul tare de dragoste”, care a evidențiat latura lirică a poetului. Tot în acel an s-a căsătorit cu scriitoarea și arhitecta Francisca Stoenescu,[17] și-a adunat manuscrisele și picturile de prin subsoluri și mansarde și s-a mutat pe strada Haga nr.4 unde a avut la dispoziție un atelier luminos și un living mare, cu ferestre enorme. Ca urmare, a adoptat o linie mai fermă în compoziții dar a rămas același colorist. A vândut lucrări unor greci, polonezi, suedezi și unor colecționari români. A lucrat împreună cu Barbu Nițescu o tapiserie, cu Cornel Rikman vitralii, l-a ajutat pe sculptorul Constantin Popovici să termine o comandă monumentală, a învățat mult de la Neagu Anghel, Benone Șuvăilă, profesorul Constantin Crișan, Bogdan Pietriș cu care a mers în fiecare vară, săptămâni întregi în Delta Dunării la Mila 23 și mai apoi la Casa de Creație de la Partizani (pe brațul Sulina).[15]
În perioada 1978 – 1983, viața lui Valeriu Pantazi a fost marcată de prietenia (și emulația) cu „poetul național” Nichita Stănescu și grupul de scriitori și pictori din jurul acestuia. A pictat și a vândut lucrări direct din atelier, dar a și scris intens, pregătind cel de-al patrulea volum de poezie, „Tu, Secole!”, care a fost ilustrat de graficianul Mircia Dumitrescu. Volumul a apărut în anul 1984 la Editura Cartea Românească și i-a adus statutul de membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. Între timp, s-a despărțit de prietenul său, graficianul Valentin Popa, cu care colaborase câțiva ani și care a ales să rămână în Franța, și de poetul și prietenul său Nichita Stănescu, care a decedat în anul 1983. În următorii doi ani, Pantazi s-a închis în sine, a pictat adoptând o factură „sintetică și conceptuală”.[18]
Evenimentele care au urmat s-au dovedit a fi hotărâtoare în viața și creația artistului. În anul 1985, soția sa Francisca Stoenescu a făcut o călătorie în occident și a rămas în Olanda. Valeriu Pantazi nu a obținut pașaport deoarece în dosarul său de la Uniune scria că “nu prezintă garanții morale și politice”. Artistul a rămas „zălog” în strada Haga nr.4 din București, amenințat de autorități că va fi aruncat în stradă, că nu va mai publica nimic, că nu va mai expune și a fost chemat lunar la „serviciul de pașapoarte” să dea declarații despre „ce face soția lui în Olanda”. Fără niciun mijloc de existență, Valeriu Pantazi a primit ajutor de la prietenii lui din Pitești (din timpul studenției) care i-au oferit sala „Metopa” unde a putut să expună clandestin, vara, când custodele galeriei era plecat în concediu. Sprijinit de maestrul Gheorghe Pantelie care l-a și găzduit în Pitești, a vândut aproape toate lucrările expuse (1985 – 1989) și a fost sfătuit de către acesta să înceapă să abordeze expresionismul abstract. Ca urmare a vânzării lucrărilor pe care le-a realizat a avut din ce trăi, dar nu i s-a publicat nimic în nicio revistă până la Revoluția Română din 1989. În anul 1990 a plecat în Olanda, la Nijmegen, unde și-a revăzut soția după cinci ani de despărțire. Avea 50 de ani, 7 expoziții, 4 cărți cărți publicate, numeroase articole și interviuri.[18]
În Olanda, a vizitat multe galerii, Muzeul Van Gogh, Muzeul Regal din Amsterdam și a încheiat un contract pentru două expoziții cu „Leon ArtGalery”. A lucrat cu asiduitate pânze mari expresionist-abstracte. Prima expoziție de la „Leon ArtGalery” a fost un succes. În scurt timp presa de specialitate l-a declarat „cel mai mare COBRA din Est”. A deschis apoi o expoziție la „Galeria MILL” cu lucrări figurative și nuduri. A vândut din nou tot. În anul următor, la a doua expoziție din Quick era deja un clasic al „expresionismului abstract liric”. A fost invitat peste tot, a cunoscut mulți artiști olandezi, iranieni, unguri, greci și și-a făcut mulți prieteni. În anul 1992 s-a reîntors în România convins că pictura românească se oprise la „Școala de la Balcic”, tot „realismul socialist” fiind un episod nesemnificativ.[15]
Valeriu Pantazi avea un crez:
„Artistul prin vocație, magistru al vorbelor și al tonurilor rafinate, atunci când cuvântul nu-l mai încape, se face culoare. A se exprima pe sine, frumusețea locului, a trupului și a minții, a LUMII, adică artă românească, asta face artistul.”—Constantin Toni Dârțu - Personalități române și faptele lor, 1950 - 2010, volumul 56 (volum de colecție), Editura Studis, Iași, 2013, pag. 448
Valeriu Pantazi a decedat pe 25 iulie 2015[4] după o lungă suferință și a fost înmormântat pe 28 iulie în Cimitirul Străulești 2 pe Aleea Scriitorilor, lângă mormântul poetului Mihai Elin. Valeriu Pantazi a scris de-a lungul carierei 6 cărți, după cum urmează:
- Estimp - Editura Cartea Românească, 1972[19], coperta de Dumitru Ristea;
- Celebrări - Editura Cartea Românească, București, 1978[19];
- Aerul tare de dragoste - Editura Eminescu, București, 1980, cu copertă realizată grafic de Francisca Stoenescu;[20]
- Antologia Zilele care se nasc - Traducere, 1982;[21]
- Tu secole! - Editura Cartea Românească, București, 1984[19], coperta și șase ilustrații de Mircia Dumitrescu[22];
- Accidentul OZN (Science fiction), 1996, Editura Karat-Cartimex, sub pseudonimul William P. Sanders[23], ISBN 973-97493-1-3;
- Prăbușirea în viitor (Science fiction), 1994 - 2000, Editura Karat-Cartimex, sub pseudonimul William P. Sanders[24], ISBN 973-98178-0-7;
- Foamea și setea, Colecția Impasuri și semne, Editura Anastasia, 2000, traducere de Zanaida Luca după Christos Yannaras, ediție îngrjită de Valeriu Pantazi care a scris și prefața volumului, ISBN 973-9374-73-5.[20][25]
Valeriu Pantazi a devenit și subiect de roman. George Colpit a descris în romanul său „Nebunul”[26], editat în anul 2011 (ISBN 978-606-92963-8-7) viața aventuroasă și boemă pe care Pantazi a avut-o în tinerețe. Scriitorul Ștefan Agopian, începând din anul 2011 până în 2012, a publicat în revista Cațavencii un serial numit „Scriitor în comunism” în care unul din personajele principale este poetul Valeriu Pantazi. În anul 2014, scriitoarea piteșteană Maria Mona Vâlceanu a publicat romanul „Egor - o iubire imposibilă”[27][28] la Editura Zodia Fecioarei, Pitești, ISBN 978-973-9388-61-0. Coperta I-a a romanului are ca ilustrație pictura „Natașa după baie” (vezi galeria de imagini), realizată de Valeriu Pantazi.
Mai jos sunt transcrise câteva poezii din volumul „Celebrări” din anul 1978:
Celebrare Aug spărgându-se uscat frunzele nucilor în ram, lebede negre înserînd acolo unde înseram ... Și nopțile orbind vederea uimirii stelelor - etherul - Trece prin mine tăcerea albă și rece ca fierul. Luparul (fragment) ............................................... Prin mijlocul Căii cum ar fi un rai limpede-i lumina între care stai De jos crește iarba și de sus zăpadă crește greu zăpada iarba stă să cadă și cum stă să cadă dintr-un cer de iarbă blîndă peste umeri, aspră peste barbă ce-ai putea să numeri, ce-ai putea să uiți te priviră stele - nemișcate - iuți ! | Lespedea solară O, Tată al meu din Zece o, tată al meu, câte planete sunt ? Ridică-mă pe umeri să văd ce se petrece în universul tânăr și cărunt ! Retează tu cu spada atât de grea și scurtă căci iată, îmi intră-n gură aceste albe flori, Și nu mă tem, e floare de cucută și-mi crește o aripă cu care am să zbor, Și tu începi să semeni cu Soarele-n amiază suind la stele glasul din osul tău domnesc Ești amintirea ce rămâne trează și bourii de piatră în coarne se clintesc Tu semeni cu viața de către-mi este dor trecând în Cântec simplu, înzăuat pe cal Și simt cum în artere îmi urcă un popor O, Soare al meu - și Zeu - și Tată - Decebal ! | Un peisaj Un peisaj de toamnă era ziua și pâinea soarelui aburea, aproape că râdeam simțind alintul aerului rece aproape că știam cum trec prin lumi nenumărate... Un peisaj de iarnă era ziua priveam câmpia și am văzut urcând din iarba rece, un alt fir plăpând. De sus ningea abia văzut vibra ușor către necunoscut aproape că râdeam și am știut cum trec prin lumi nenumărate... Pan și nimfa Și martor de liniști tîrzii iubind încordarea - auzul sunt malul și apa - havuzul prin care fluidă revii... Odină cu fugi argintii și fuga de mine - e uzul în gînd strălucește refuzul sortit să aud veșnicii. |
Cu ocazia expoziției deschise în Wegedoorm-Cuijik, Olanda (1991), la Leon Art Galerie, Henk de Moll spunea cu privire la pictura lui Pantazi:
„Valeriu Pantazi vrea să sacralizeze imaginea prin culoare și sentimentele prin cuvinte. Se consideră moștenitorul stilurilor și curentelor clasice și moderne, având în spate magnificul Albastru de Voroneț. Este cel mai mare Cobra din Est.[39]”
„Ca pictor, Valeriu Pantazi este un liric nestăpînit și dominator. Zeci de lucrări rezemate de pereți și de mobilier peste tot prin casă, din bucătărie pînă în minusculul balcon al locuinței, demonstrează din plin asta. Lumea acestui narator hedonic se vrea o recuperare a unui timp de înflorire în artele plastice românești, și anume cel al intensității emoționale. Pentru Valeriu Pantazi pictura nu este o bucurie solitară, ci o asumare manifestă, un mod de a-și trăi destinul ca demonstrant pledant și colocvial în favoarea bucuriei de-a exprima, de-a dărui.[34][40]”—Iolanda Malamen, poetă și cronicar de artă.
George Colpit surprinde, în romanul său „Nebunul”, viață boemă din care făcea parte Valeriu Pantazi:
„Am răgazul să merg la un cenaclu literar, dorință neastâmpărată, tot timpul paralelă cu drumul imposibil parcurs până în prezent. Găsesc, în apropierea locuinței, „Ateneul Tineretului”, club nou născut pentru experimente culturale, avangardiste, unde ființează și o secție a poeziei tinere, condusă de entuziastul Valeriu Pantazi, avându-i promotori pe Iolanda Malamen, Mihai Teclu, Ticu Ionescu, între spiritele care construiesc aici palate din cuvinte pentru domnii sentimentelor de lux. Curând am onoarea să vibrez amical în ritmul acestor cântăreți cu tonuri stelare, neconvenționale, ascunși temporar de autoritatea cenzurii. Bătrânul conte întinerește de bucurie când unii membri trec să ia lumină feudală pentru înnobilarea inspirației, din ambianța demisolului nostru enigmatic. Spiritul Iolandei mi se furișează în aspirații generoase, dar este ocupată cu „șeful” într-o cameră de subsol pe strada Sfinților. Doamne, aș înflori ca un cireș din rai dacă s-ar nimeri în viața mea o visătoare cu atâta zestre...[26]”
În domeniul picturii expresionist-abstracte sunt de menționat cele 14 opere din seria de 24 de pânze abstracte realizate și vândute în Olanda, între anii 1991 - 1992, pentru care presa olandeză l-a definit pe Valeriu Pantazi ca aparținând stilului expresionist abstract „liric”:[15]
Valeriu Pantazi a participat la expoziții de pictură, personale și de grup, după cum urmează:[29][30]
- 1968 - Picto-poezie - expoziție de grup București;
- 1970 - Expoziție de grup la Ateneul Tineretului, București;
- 1986 - 2004 - expoziții personale la Galeria de artă „Metopa” Pitești;
- 1990 - 1992 - expune în Olanda la Mill Galerie, Xenia Weesenhof și Leon'Art Galerie în Wegedoorm - Cuijik;
- 1993 - Expresionism Abstract - Credit Bank, București și Phoenix, statul Arizona;
- 1994 - Art Expo - Bienala de pictură, București;
- 2003 - 2008 - Galeria de artă „Metopa” - Art Point - Căminul Artei - expoziții personale;[31]
- 2004 - A reprezentat România la Bruxelles, Strasburg și Roma cu cinci peisaje;
- 2005 - Expoziție personală la Galeriile Muzeului de Artă Slatina;
- 2008 - Expoziție personală Galeria de artă „Metopa” și Silva - Bușteni;
- 2009 - Expoziție de grup Silva - Bușteni;[32]
- 2010 - Expoziție la Pinecoteca Dacia - Pantazii '70;
- 2010 - Expoziția Interferențe de la Hotel Silva din Bușteni;
- 2012 - Expoziție Galeria de artă „Metopa” - Pitești și Galeria de Artă - Biblioteca Județeană Argeș.
- 2013 - Expoziție Galeria de artă „Metopa” - Pitești, „Clasic și Modern” - Valeriu Pantazi și Paul Mecet.
- 2015 (1 - 21 iunie) - Expoziție la Galeria de artă „Metopa” intitulată PANTAZI '75 - „Locuri și melacolii”, invitat Paul Mecet, organizator Ion Pantilie din partea UAP filiala Pitești.
Picturile sale se regăsesc în colecții private din Australia, Belgia, Israel, Canada, Polonia, Olanda, Suedia, SUA, România și la Muzeul Național al Literaturii Române din București.
Printr-o tematică bogată, ancorată în operele înaintașilor români și internaționali, Valeriu Pantazi a probat a fi un adept al picturii clasice. În acest sens sunt menționate desenul precis și rafinat, armonia cromatică și soluțiile compoziționale care se întâlnesc în creația sa. Artistul a pictat o serie de „Veneții” care prin panoramarea peisajelor culminează cu Marea Lagună cu aer vetust ce se pierde treptat în Eterna Cetate Venețiană. Cromatica folosită se suprapune pe motivele abordate, într-un registru care confirmă stăpânirea unei tușe nonconfigurativă și dinamice, ce ține marginal de arealul „abstractului”.[31] Despre ciclul de venețiene care înglobează peisaje ale Pieței San Marco, Canalului Grande, Ponte Vigo-Ghioggia, Veneția - Campanella, Veneția San Tropaso, criticul de artă Augustin Macarie a remarcat: „Italia este datoare cu un monument pentru Valeriu Pantazi”. Se mai poate observa un joc al imaginii „reale sau oglindite în ape” etern mișcătoare, totul reflectând o exuberanță narativă specifică impresionismului.[34] Opera sa venețiană reprezintă de fapt un cumul de energii, jocuri de lumini, transparențe și umbre precum și dorința de a nu se îndepărta de un subiect atât de empatic. Venețiile sale „nu tânjesc după o originalitate emfatică” și de asemenea „nu vor a găsi neapărat metode și formulări ce pot duce la un pitoresc facil”.[34]
Alături de peisajele venețiene, o altă tematică predilectă pentru Valeriu Pantazi a fost peisajele Balcicului. Imaginile venețiene și mai ales cele din Balcic arată realitatea istorică a locurilor, percepția lor fiind, în schimb, foarte actuală. Pictorul prin opera sa a încercat să explice că lumea de ieri nu poate fi pricepută decât cu mintea de astăzi și că devorarea convențiilor temporale sunt cauzate de permanentizarea prezentului. Soluția adusă de către artist a fost îndrumarea privitorului într-un exercițiu de aducere a acelui timp istoric în actualitatea sensibilității celui care percepe astăzi prezentul existent dintotdeauna și nu impune o călătorie în trecutul invocat (nu evocat). În expozițiile la care a luat parte, Valeriu Pantazi a oferit imaginea unui artist „stăpân pe uneltele sale”, matur și care, chiar dacă a părut a fi un clasic al începutului de secol al XX-lea, a reușit să depășească aerul de perimare care pândea astfel de demersuri. El a făcut apel la sensibilitatea umană care contractă și nu evocă timpul.[35]
O altă tematică intens abordată de Pantazi a ținut de tradiționalismul abordării naturilor statice și a florilor din pictura românească, utilizând noi abordări. Florile sunt ingenios incluse printre peisaje, întregind imaginile despre natură.[36] Valeriu Pantazi a afișat o operă cu o paletă sclipitoare, în care complementaritățile sunt controlate fără derapaje care să iasă în evidență, pictorul dispunând abil fiecare culoare la locul ei, într-o bună vecinătate cu celelalte. Totul se conjugă în final „într-un izvor de lumină plină de vrajă și mister”.[37]
- Ghiocei în pictura românească
Asemenea înaintașilor săi Dărăscu, Petrașcu și Pallady, maeștri ai impresionismului și postimpresionismului, Valeriu Pantazi a reușit să integreze stiluri, tehnici și abordări din opere clasice, fără a le frauda. Împătimit pescar în Delta Dunării și foarte atașat de Dobrogea, Valeriu Pantazi a pictat satele de pescari unde a poposit, vegetația, bărcile, casele și siluetele umane specifice.[34]
Valeriu Pantazi a abordat și tematici abstracte pe pânze unde se poate observa interferența liniilor cu tăieturi geometrice cu culori și tușe apăsate, luminoase și vii. Aceste lucrări se alătură stilistic expresionismului. Deși a fost ademenit de expresionismului abstract, el a rămas fidel figurativului.
| Valeriu Pantazi | |
 Pictorul Valeriu Pantazi | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Valeriu Pantazie Constantinescu |
| Născut | [3] Urechești, Urechești, Vrancea, România |
| Decedat | (75 de ani) Cimitirul Străulești 2 |
| Părinți | Octavian Constantinescu Maria Oprescu |
| Frați și surori | Nicolae Ovidiu Constantinescu |
| Căsătorit cu | Francisca Stoenescu[*] |
| Copii | Ana Gabriela Dobrescu |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | poet scriitor pictor scriitor de literatură științifico-fantastică[*] traducător |
| Pseudonim | William P. Sanders |
| Limbi | limba română |
| Studii | Facultate de Arte Plastice a Institutului Pedagogic de la Universitatea din București și Universitatea din Nijmegen, Olanda |
| Pregătire | Corneliu Baba Alexandru Ciucurencu Octavian Angheluță |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1961 - 2015 |
| Mișcare/curent literar | postmodernism, științifico-fantastic, artă conceptuală, impresionism, postimpresionism[1], cubism, expresionism abstract |
| Patronaj | Galeria De Artă Zambaccian, Adrian Boeriu, Ovidiu Stoica[2] |
| Specie literară | poezie, eseu, roman |
| Operă de debut | 1. 1961 - „Poem către bunicul din Faraoanele” în revista Luceafărul, 2. 1972 - volumul „Estimp" |
| Opere semnificative | Volumul de versuri „Estimp”, Seria de 24 de picturi abstracte realizate în Olanda |
| Note | |
| Premii | Premiul Revistei „Luceafărul”, 1972 |
| A avut ca profesor pe Octavian Angheluță | |
Sărbători
· În calendarul ortodox: Adormirea Sfintei Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Sf Părinți de la Sinodul V Ecumenic; Sf Cuv Olimpiada și Eupraxia; Duminica a 5-a după Rusalii - Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei
·
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu