3. /25 IULIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ
Adormirea Sfintei Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Sf Părinți de la Sinodul V Ecumenic; Sf Cuv Olimpiada și Eupraxia; Duminica a 5-a după Rusalii - Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei
Adormirea Sfintei Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
Sfânta Ana, care, prin harul lui Dumnezeu, s-a făcut bunica după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, se trăgea din seminția lui Levi. Ea era ultima fiică a Măriei și a preotului Mathan, care a preoțit pe timpul împărăției Cleopatrei și a lui Sapor, împăratul perșilor, mai înainte de împărăția lui Irod Antipa. Preotul Mathan a avut trei fete: Mar ia, Sovi și Ana. Pe cea dintâi a măritat-o în Betleem și a născut pe Salomeea; pe cea de-a doua a măritat-o tot în Betleem și a născut pe Elisabeta, soția preotului Zaharia și mama Înaintemergătorului; iar pe cea de a treia, adică pe Sfânta Ana, a măritat-o în pământul Galileei și a născut pe Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea Salomeea, Elisabeta și Sfânta Maria, sunt fete din trei surori, iar Mântuitorul nostru era văr de-al doilea după trup cu Sfântul Ioan Înaintemergătorul.
Deci această Sfântă Ana, după ce a născut pe mântuirea a toată lumea, după ce a înțărcat-o și după ce a dăruit-o în biserică la vârsta de trei ani, ca pe un dar fără de prihană lui Dumnezeu Atotțiitorul, a viețuit cealaltă vreme a vieții sale în post, rugăciuni și faceri de bine către cei lipsiți, și s-a dus în pace către Domnul, la vârsta de 69 de ani. Sfântul Ioachim s-a săvârșit la 84 de ani, încât Sfânta Fecioară Maria, pe când se afla încă în templu, la vârsta de 11 ani, a rămas fără părinți.
Sf Părinți de la Sinodul V Ecumenic
Al cincilea Sinod Ecumenic a avut loc la Constantinopol în anul 553 d.Hr., fiind cunoscut și ca al doilea Sinod de la Constantinopol.
Al cincilea Sinod Ecumenic s-a ocupat de următoarele probleme:
- reinterpretarea decretelor de la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din perspectiva alexandrină;
- o explicare mai constructivă a celor două Naturi ale lui Hristos și a modului în care acestea alcătuiesc o singură Persoană.
Convocat de piosul împărat Iustinian cel Mare (cf. 14 noiembrie), care fixase drept scop al domniei sale reconcilierea Bisericilor divizate cu cruzime după Sinodul din Calcedon, al Cincilea Sfânt Sinod Ecumenic a reunit la Constantinopol, între 5 mai și 2 iunie 553, 165 de Episcopi, prezidați de Patriarhul sfânt Eutihie al Constantinopolului (cf. 6 aprilie). Principalul subiect al acestui sinod era să rezolve Controversa celor Trei Capitole, adică trei chestiuni teologice legate de Teodor de Mopsuestia (+428), prietenul său, strălucitul Teodoret din Cir și discipolul lor Ibas din Edesa (a se vedea în detaliu articolul Controversa celor Trei Capitole).
Cinstit și mărit în Răsărit pentru comentariile sale despre Sfânta Scriptură, Teodor din Mopsuestia era capul Școlii din Antiohia. Dar acordând în teologia sa o parte exagerată speculației raționale și axiomelor filozofiei lui Aristotel, ajunsese să respingă posibilitatea unei uniri reale între firea creată și cea necreată în Persoana lui Hristos. Pentru el, Cuvântul (Logosul divin) nu "se făcuse" om, ci voința omenească era unită în El cu voința dumnezeiască, menținând diferența între cele două firi și deci a două "persoane"; de aceea el era considerat ca "tată al nestorianismului". După condamnarea lui Nestorie de Sinodul din Efes (431), partizanii acestuia din urmă se aplecaseră asupra scrierilor lui Teodoret, mort în pace cu Biserica, pentru a interpreta dogma hristologică. Sfântul Chiril al Alexandriei, deși scrisese împotriva lui, intervenise totuși pe lângă Sfântul Proclu ca acesta să nu impună condamnarea acestor scrieri, în scopul de a menține pacea Bisericii atât de dureros obținută (438). Dar Eutihie, respingând aceasta atitudine împăciuitoare, ajunsese, prin intrigile sale, sa obțină aprobarea monofizitismului prin sinodul tâlhăresc de la Efes (449), în cursul căruia au fost condamnați cei doi principali discipoli ai lui Teodor și reprezentanți ai tendinței sale teologice: Teodoret și Ibas.
La Sinodul din Calcedon (451) Teodoret și Ibas, după lungi tergiversări, au acceptat să arunce anatema asupra lui Nestorie și au fost reprimiți în comuniunea Bisericii. Mai târziu, interpretarea și modul în care a fost primit cel de al Patrulea Sinod Ecumenic au dat naștere altor disensiuni cristalizate pe problema celor Trei-Capitole. Masurile politice luate de împăratul Zenon ("Hénotikon") și de Patriarhul Acachie pentru a-i face să se împace pe cei ce se opuneau Sinodului au eșuat lamentabil și au provocat chiar o schismă de 40 de ani (484-519) între Răsărit și Occident care, printr-un puternic atașament la litera Sinodului, trecea drept apărătorul celor Trei-Capitole.
După ce împăratul Iustin pus capăt acestei schisme, Iustinian - hotărât să lupte împotriva tendinței nestorianizante în interpretarea învățăturii de la Calcedon - a editat un decret împotriva celor trei, care a provocat din nou reacții violente în Occident (545). Convocat la Constantinopol, Papa Vigilius declara, imediat după întronarea sa, ca intenționa să rupă comuniunea cu Patriarhul sfânt Mina (cf. 25 august), care a răspuns cu aceeași sentință. După multe tratative, Vigilius a acceptat să se împace cu Mina și a publicat un document (lat. Judicatum) care condamna pe cei trei. Acest document a fost considerat de Bisericile din Africa și Acvileea ca o trădare și ele provocară diviziunea neplăcută și de durată în sânul Bisericii Occidentale, iar Răsăritul, la rândul său, îl considera prea slab.
Cum luase hotărârea să convoace Sinodul Ecumenic pentru a pune capăt acestei neînțelegeri, Iustinian a publicat o Mărturisire de Credință, în care asumă expresiile caracteristice ale teologiei Sfântului Chiril, pe care o combăteau partizanii occidentali ai celor Trei-Capitole (551). Papa Vigilius respinse acest document și începând de atunci nu înceta să pună piedici întrunirii Sinodului. Deschiderea acestuia fusese în plus întârziată de moartea Sfântului Mina; când Părinții începură sesiunile sub președenția succesorului sau, Sfântul Eutihie, ei își mărturisiră tristețea fata de opoziția Papei, iar Vigilius declară că el susținea din plin ortodoxia lui Teodoret și Ibas. În cursul celei de a opta sesiuni, Sinodul îi condamna totuși pe cei trei și arunca anatema asupra tuturor celor care i-ar apăra, dar fără să îl condamne nominal pe papă. În decembrie Vigilius se supuse deciziilor Sinodului, dar abia aproape doi ani mai târziu el condamna la rândul său cele Trei-capitole (555).
Cu ocazia unei conferințe precedând Sinodul, Părinții condamnară pe de altă parte doctrina lui Origen, Evagrie Ponticul și Didim cel Orb din Alexandria despre o pre-existență a sufletelor, căderea lor în trup și "restaurarea universală" (sau apocatastază), ceea ce ar însemna negarea libertății umane.
Evitând deci schisma între Răsărit și Occident, Sfântul Sinod de la Constantinopol a pus capăt curentului nestorianist prin condamnarea tuturor propunerilor eretice ale lui Teodor din Mopsuestia și ș mărturisit deplina conformitate a Sinodului din Calcedon cu credința mărturisită de cel de al Treilea Sinod Ecumenic din Efes. Pe bună dreptate este considerat drept sinodul "ecleziastic prin excelenta", căci respingând speculația filozofica în chestiunile de dogmă (fie sub forma raționalistă și aristotelică a lui Teodor din Mopsuestia, fie sub cea a neoplatonismului spiritualizant al origenismului), el afirma că Biserica are modul său propriu - apostolic - de interpretare a Tainelor lui Hristos, datorită căruia ea păstrează integritatea libertății umane și posibilitatea ei de a fi pe deplin unită cu Dumnezeu în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Pomenirea Sfinților Părinți de la al cincilea Sinod Ecumenic se face la 25 iulie și în a noua Duminică după Rusalii, în Duminica Sfinților Părinți de la primele șase Sinoade Ecumenice.
Convocat de piosul imparat Iustinian, care fixase drept scop al domniei sale reconcilierea Bisericilor divizate cu cruzime dupa Sinodul din Calcedon, al Cincilea Sfânt Sinod Ecumenic a reunit la Constantinopol intre 5 mai si 2 iunie 553, 165 de Episcopi, prezidati de Patriarhul Sfântul Eutihie. Principalul subiect al acestei adunari era sa rezolve problema celor Trei-Capitole, adica Teodor din Mopsuestia, prietenul sau, stralucitul Teodoret din Cir si discipolul lor Ibas din Edesa.
Cinstit si marit in Rasarit pentru comentariile sale despre Sfânta Scriptura, Teodor din Mopsuestia era capul scolii din Antiohia. Dar acordând in teologia sa o parte exagerata speculatiei rationale si axiomelor filozofiei lui Aristotel, ajunsese sa respinga posibilitatea unei uniri reale a ceea ce a fost creat si a ceea ce era necreat in Persoana lui Hristos. Pentru el Cuvântul (Logosul divin) nu „se facuse” om ci vointa omeneasca era unita in El cu vointa dumnezeiasca, mentinând diferenta intre cele doua naturi si deci a doua „persoane” ; de aceea el era considerat ca „tata al nestorianismului”. Dupa condamnarea lui Nestorie de Sinodul din Efes (431), partizanii acestuia din urma se aplecasera asupra scrierilor lui Teodoret, mort in pacea Bisericii, pentru a interpreta dogma hristologica. Sfântul Chiril al Alexandriei, desi scrisese impotriva lui, intervenise totusi pe lânga Sfântul Proclu ca acesta sa nu impuna condamnarea acestor scrieri, in scopul de a mentine pacea Bisericii atât de dureros obtinuta (438). Dar Eutihie, respingând aceasta atitudine impaciuitoare, ajunsese, prin intrigile sale, sa obtina aprobarea monofizismului prin sinodul tâlharesc de la Efes (449), in cursul caruia au fost condamnati cei doi principali discipoli ai lui Teodor si reprezentanti ai tendintei sale teologice : Teodoret si Ibas.
La Sinodul din Calcedon, dupa lungi tergiversari, Teodoret si Ibas au acceptat sa arunce anatema asupra lui Nestorie si au fost reprimiti in comuniunea Bisericii. Mai târziu, interpretarea si modul in care a fost primit cel de al Patrulea Sinod Ecumenic au dat nastere altor disensiuni cristalizate pe problema celor Trei-Capitole. Masurile politice luate de imparatul Zenon („Hénotikon”) si de Patriarhul Acachie pentru a-i face sa se impace pe cei ce se opuneau Sinodului au esuat lamentabil si au provocat chiar o schisma de 40 de ani (484-519) intre Rasarit si Occident care, printr-un puternic atasament la litera Sinodului, trecea drept aparatorul celor Trei-Capitole.
Dupa ce împaratul Iustin pus capat acestei schisme, Justinian – hotarât sa lupte impotriva tendintei nestorianizante in interpretarea dogmei din Calcedon – a editat un decret impotriva celor trei, care provoca din nou reactii violente in Occident (545). Convocat la Constantinopol, Papa Vigilius declara, imediat dupa intronarea sa, ca intentiona sa rupa comuniunea cu Patriarhul sfânt Mina, care raspunse cu aceeasi sentinta. Dupa multe tratative, Vigilius accepta sa se impace cu Mina si edita un document (Judicatum) care condamna pe cei trei. Acest document a fost considerat de bisericile din Africa si Acvileea ca o tradare si ele provocara diviziunea neplacuta si de durata in sânul Bisericii Occidentale, iar Rasaritul, la rândul sau, il considera prea slab.
Cum se luase hotarârea de a intruni Sinodul Ecumenic pentru a pune capat acestei neintelegeri, Iustinian edita o Marturie de Credinta, in care asuma expresiile caracteristice ale teologiei Sfântului Chiril, pe care o combateau partizanii occidentali ai celor Trei-Capitole (551). Papa Vigilius respinse acest document si incepând de atunci nu inceta sa puna piedici intrunirii Sinodului. Deschiderea acestuia fusese in plus intârziata de moartea Sfântului Mina; când Parintii incepura sesiunile sub presidentia succesorului sau, Sfântul Eutihie, ei isi marturisira tristetea fata de opozitia Papei iar Vigilius declara ca el sustinea din plin ortodoxia lui Teodoret si Ibas. In cursul celei de a opta sesiuni, Sinodul ii condamna totusi pe cei trei si arunca anatema asupra tuturor celor care i-ar apara, dar fara sa il condamne nominal pe papa. In decembrie Vigilius se supuse deciziilor Sinodului dar abia aproape doi ani mai târziu el condamna la rândul sau pe cele Trei-capitole (555).
La Sinodul al V-lea Ecumenic, desfășurat la Constantinopol în anul 553, Sfinții Părinți au restabilit învățătura de credință cu privire la cele două firi ale Mântuitorului.
Sfântul Împărat Justinian I a convocat acest sinod cu scopul de a combate interpretarea monofizită a Teologiei Sfântului Chiril al Alexandriei și interpretarea Sinodului IV Ecumenic în sens nestorian.
Deși acest sinod nu a emis canoane cu învățături dogmatice, a fost nevoie ca Sfinții Părinți să formuleze 13 anatematisme împotriva lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr și Ibas de Edesa, cei care creaseră tulburarea în Biserică.
Cele mai importante hotărâri care au fost luate în urma acestui Sinod Ecumenic sunt:
- Mărturisirea unei singure firi sau ființe, a Tatălui, și a Fiului și a Sfântului Duh, a unei singure puteri și autorități, a unei Treimi deoființă, a unei singure dumnezeiri adorate în trei Ipostasuri sau Persoane;
- Mărturisirea existenței a două nașteri ale lui Dumnezeu-Cuvântul, una înaintea veacurilor din Tatăl, atemporală și netrupească, și cealaltă, „în zilele din urmă”, ale Aceluiași Cuvânt Care coborând din ceruri și întrupându-Se din Sfânta și Slăvita Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria, S-a născut dintr-însa;
- Sfânta, Slăvita și Pururea Fecioară Maria, este Născătoare de Dumnezeu și nu născătoare de om;
- Hristos este adorat printr-o singură închinare, nu prin două închinări pentru cele două firi: cea dumnezeiască și cea omenească;
- Cel ce a fost răstignit în trup, Domnul Nostru Iisus Hristos, este Dumnezeu adevărat și Domnul slavei și unul din Sfânta Treime.
Printre învățăturile greșite combătute la Sinodul din anul 553 se numără și Origenismul.
Sf Cuv Olimpiada și Eupraxia
Sfânta Olimpiada a fost numită după numele maicii sale. Ea s-a născut în Constantinopol din părinți slăviți și de neam mare. Tatăl ei a fost unul din cei mai cinstiți senatori, pe nume Anusie Secundul, iar maica sa a fost fiica slăvitului Avlavie eparhul, care se pomenește în minunile arhiereului lui Hristos, Nicolae, căci era întâiul după împărat în zilele Marelui Constantin. Această Olimpiada, fiica lui Avlavie, a fost mai întâi logodită cu Consta, fiul cel mai tânăr al Marelui Constantin, care a luat împărăția Romei celei vechi după tatăl său. Dar acela fiind ucis mai înainte de nuntă, ea a fost dată după Arsac, împăratul Armeniei, și, viețuind cu acela nu multă vreme, a rămas văduvă. Deci, însoțindu-se cu senatorul cel mai sus zis, Anusie Secundul, a născut pe Sfânta Olimpiada, care neavând încă vârsta desăvârșită, părinții au logodit-o cu un tânăr de bun neam, fiul lui Nevredie eparhul.
Dar nunta lor fiind amânată și trecând doisprezece luni, mirele a murit, iar Olimpiada a rămas fecioară și văduvă. Deci n-a voit să se mai logodească cu alt mire, chiar dacă cu anii era desăvârșită, ci a dorit ca să petreacă toate zilele vieții sale în feciorie și în întreagă înțelepciune. Apoi, murindu-i părinții, ea a rămas moștenitoarea multor bogății și averi iară de număr. Dar pe toate le-a încredințat lui Dumnezeu și cu mână darnică le-a împărțit celor ce aveau trebuință: bisericilor, mănăstirilor, viețuitorilor în pustie, bolnițelor, caselor de săraci, caselor celor primitoare de străini, orfanilor și văduvelor și celor ce se primejduiau în sărăcie mare, și la cei ce ședeau în temnițe și în legături, și la cei ce erau în surghiun departe, într-un cuvânt, la toți din nevoi le trimitea milostenie îndestulată, încât se umpleau de îndurările ei multe țări. Iar ea petrecea în rugăciuni și în postiri, omorându-și trupul cu totul și robindu-l duhului.
Pe vremea aceea împărățea Teodosie cel Mare, tatăl lui Arcadie și a lui Onorie. Acela având o rudă cu numele Elpidie, voia să dea după dânsul pe fericita Olimpiada, deoarece era tânără și foarte frumoasă, dar ea nu voia. Și a trimis împăratul la dânsa de multe ori, rugând-o și sfătuind-o să se însoțească cu Elpidie, rudenia lui, dar ea nu voia nicidecum, deși auzea oarecare îngroziri și știa că împăratul se pornește spre mânie. Deci a trimis răspuns la el, zicându-i astfel: „Domnul meu, împărate, dacă Dumnezeu ar fi voit să fiu în însoțire, atunci nu mi-ar fi luat pe bărbatul meu cel dintâi. Dar de vreme ce știa că nu-mi este de folos în viața aceasta să fiu cu bărbat, a dezlegat pe bărbat din viața cea împreună cu mine și pe mine m-a eliberat din jugul cel greu al însoțirii, punând în mintea mea jugul Său cel bun”.
Iar împăratul, mâniindu-se, a poruncit eparhului cetății să ia toată averea ei în stăpânirea sa și s-o păzească până ce Olimpiada va împlini 30 de ani. Iar eparhul, nu atât din porunca împăratului, cât din îndemnul lui Elpidie, îi făcea atâta necaz și strâmtorare, încât nu numai asupra vreuneia din averile sale, dar nici asupra sa însăși ea nu avea stăpânire. Pentru că n-o lăsa nici să vorbească cu arhiereii cei plăcuți lui Dumnezeu, nici să se ducă la biserică, pentru ca ea supărându-se, să se ducă după bărbat. Ea însă, bucurându-se mai mult, mulțumea lui Dumnezeu.
Iar după câtăva vreme, Sfânta Olimpiada a scris împăratului astfel: „Milă împărătească și slujbă care se cuvenea episcopului mi-ai făcut mie, stăpâne al meu, poruncind altuia să rânduiască și să păzească sarcina mea cea grea, de care eu mă îngrijeam. Dar îmi vei face mie o mai mare facere de bine, dacă vei porunci pristavului să împartă toate averile mele bisericilor, săracilor și celor neputincioși, ca să pot scăpa de slava deșartă, nedând singură, și ca să nu fiu cu grijă pentru fireasca bogăție, tulburându-mă pentru averile pământești care pier degrab”.
Acea scrisoare a ei citind-o împăratul și socotind în sine, a poruncit ca iarăși să-și stăpânească ea singură averile, pentru că auzise de viața ei îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu, și că petrece în mare înfrânare și în aspră omorâre de sine; căci ea nu mânca nimic din animalele care se tăiau, nici nu intra în baie. Iar când avea trebuință să se spele pentru neputință, atunci intra cu o cămașă într-un vas plin cu apă caldă și astfel se spăla, pentru că nu numai de slujnicele care îi slujeau se rușina, dar și de sine însăși, nevoind să se uite la goliciunea trupului său.
Pentru o întreagă înțelepciune ca acesta și cinstită viață a sa, Sfânta Olimpiada, de ale cărei fapte bune se minunau și arhiereii, a fost înălțată la bisericeasca slujbă a diaconiei de Preasfințitul Patriarh Nectarie, fiind pusă diaconiță. Și slujea Domnului cu celelalte sfințite diaconițe în cuvioșie și dreptate, întocmai ca Sfânta Ana, văduva cea din Evanghelie, care nu ieșea din biserică, slujind ziua și noaptea cu post și rugăciuni.
Viața fericitei Olimpiada era atât de neprihănită, încât nici vrăjmașii nu puteau să găsească vreo pricină asupra ei. Pentru că vrăjmașii care îl dușmăneau pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care a fost Patriarhul Constantinopolului după Nectarie, aceia erau vrăjmași și acestei nevinovate roabe a lui Hristos. Iar cel mai mult s-a mâniat asupra ei Teofil, Patriarhul Alexandriei, căci pe cinstiții monahi pe care el îi alungase din pustia Egiptului - despre care se scrie pe larg în viața Sfântului Ioan Gură de Aur - pe aceia ea i-a primit în Constantinopol și îi hrănea pe ei pentru Dumnezeu. Pentru că aceasta și pe toți monahii cei străini care veneau în Constantinopol, și pe episcopi, cu mare cinste îi primea și îi odihnea, slujindu-le lor din averile sale. Și însăși pe Teofil, ea l-a odihnit de multe ori și l-a cinstit cu daruri.
Iar el, mâniindu-se împotriva ei după aceea, pe de o parte pentru monahii cei ziși mai înainte, iar pe de alta pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, încerca s-o necinstească cu cuvinte hulitoare și cu pricini nedrepte. Însă nimeni nu credea minciunile lui învrăjbitoare și clevetirile, de vreme ce toți o știau pe dânsa că este cu viață curată și sfântă.
Această roabă adevărată a lui Hristos, despre a cărei laudă străbătea slava prin toate bisericile, făcea cele asemenea samarineanului din Evanghelie, care, pe omul cel rănit de tâlhari și nebăgat în seamă de trecători, l-a pus pe dobitocul său și l-a dus în casa de oaspeți, având purtare de grijă pentru dânsul. Ea a fost adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-și plece capetele; purtătoare de grijă osârduitoare pentru cei săraci și bolnavi, vătămați de răni, aruncați pe ulițe și părăsiți de toți. Într-adevăr, ea a fost o adevărată lucrătoare a tuturor faptelor de milostivire și nu este cu putință a spune câtă avere cheltuia ea cu facerile de bine, dând la săraci în toate zilele, aur și argint, haine și hrană, și la cei scăpătați toate cele de trebuință.
Sfânta Olimpiada făcea mult bine și arhiereilor care veneau la Constantinopol pentru trebuințele lor, împlinindu-le nevoile lor cu toată îndestularea. Ea a slujit bine din averea sa și Sfântului Amfîlohie, Episcopul Iconiei, și lui Optim al Pontului; iar mai înainte a slujit și Sfântului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, care fusese arhiereu în Constantinopol, înaintea lui Nectarie; lui Petru al Sevas- tiei, fratele Marelui Vasile; și lui Epifanie al Ciprului, dăruindu-le din destul aur, argint și podoabe bisericești. Iar lui Optim, care a murit în Constantinopol, i-a închis ochii cu mâinile sale.
Dar nu numai sfinților și bărbaților celor îmbunătățiți, ci și clevetitorilor și învrăjbitorilor le făcea faceri de bine, precum lui Antioh, episcopul Ptolemaidei, lui Acachie al Veriei, lui Severian al Gavalilor și celor asemenea, pentru că ea era fără de răutate, dându-se lui Dumnezeu cu totul, și de aceea, averile pe care le avea, nu le socotea ca ale sale, ci ale lui Dumnezeu. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur o cinstea ca pe o mare roabă a lui Dumnezeu și o iubea cu dragoste duhovnicească, precum oarecând Sfântul Apostol Pavel iubea pe Persida, despre care scria:Sărutați pe Persida cea iubită, care mult s-a ostenit pentru Domnul, căci și Sfânta Olimpiada nu a făcut mai puțin decât Persida, ostenindu-se mult pentru Domnul și slujind sfinților cu mare credință și dragoste fierbinte.
Iar când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost izgonit fără de vină și cu judecată nedreaptă din scaunul său, atunci fericita Olimpiada cu celelalte diaconițe au plâns mult pentru aceea. Iar Sfântul Ioan, la cea din urmă ieșire a sa din biserică, a intrat la locul de botez și a chemat pe fericita Olimpiada cu Pentadia, pe Procla și Salvina diaconițele, care și-au împodobit fecioria lor cu bunătăți alese, și le-a zis: „Apropiați-vă aici, fiicelor, și ascultați-mă pe mine, căci precum văd acum, cele lucrate împotriva mea au ieșit la sfârșit. Insă acum și eu am săvârșit alergarea mea și nu cred că de acum o să-mi mai vedeți fața mea. Dar vă rog să nu vă despărțiți de Biserică pentru episcopul pe care îl vor pune în locul meu, ori după nevoie, ori cu sfatul cel de obște; ci să vă supuneți lui ca și lui Ioan. Pentru că Biserica nu poate să fie fără de episcop, și astfel veți primi milă de la Dumnezeu. Pomeniți-mă și pe mine în rugăciunile voastre!”.
Iar ele, plângând, au căzut înaintea lui cu fețele la pământ. Apoi sfântul a plecat în calea rânduită lui, în surghiun. Iar după izgonirea lui, aprinzându-se biserica sobornicească cea de scaun și arzând o mare parte a cetății, atunci cei ce erau prietenii Sfântului Ioan au fost cercetați de eparhul cetății dacă sunt vinovați pentru focul acela, ca și cum dânșii ar fi pus foc bisericii. Atunci și Sfânta Olimpiada a răbdat pentru acea năpastă, ca și cum și ea ar fi fost pricinuitoarea acelei arderi. Deci au adus-o la judecată și au întrebat-o cu groază, pentru că eparhul era cumplit și fără de omenie. Și deși nu s-a dovedit vina ei, însă acela a judecat cu nedreptate, ca Olimpiada să dea mult aur pentru pricina arderii, de care ea nu era vinovată.
După aceasta, sfânta a părăsit Constantinopolul și s-a dus la Cizic. Insă vrăjmașii nu i-au dat pace nici acolo, ci, osândind-o la izgonire, au surghiunit-o în Nicomidia. De acest lucru înștiințându-se Sfântul Ioan Gură de Aur, i-a scris o carte din surghiunul lui, mângâind-o în necazurile ei. Și petrecând fericita în surghiun multă vreme și răbdând multe chinuri, s-a mutat către Domnul. Iar după ce s-a sfârșit și încă fiind neîngropat cinstitul ei trup, sfânta s-a arătat în vis episcopului Nicomidiei, zicându-i: „Să pui trupul meu într-o raclă de lemn și să-l arunci în mare, ca să fie îngropat la mal unde va fi dus de valuri”. Iar episcopul a făcut așa. De aceea, fiind dusă racla de valuri, a ieșit la mal la un loc care se cheamă Vrohti, unde era biserica Sfântului Apostol Toma. Și s-a făcut înștiințare de la Dumnezeu locuitorilor de acolo, despre trupul Sfintei Olimpiada. Iar ei, ieșind la mal și găsind racla cu trupul, l-au pus în biserica Apostolului Toma și se dădeau tămăduiri de toate neputințele.
Și după mulți ani, năvălind barbarii, au ars biserica. Iar moaștele sfintei rămânând întregi și nearse, deși racla a ars, ei le-au aruncat în mare. Și acolo unde s-au aruncat moaștele, apele erau însângerate, Dumnezeu înștiințând despre pătimirea roabei Sale. Deci cei credincioși au scos iarăși din mare moaștele cele făcătoare de minuni. De acest lucru aflând Patriarhul Serghie, a trimis pe preotul Ioan și i-a poruncit să aducă acele moaște cu cinste la Constantinopol. Dar când preotul a ajuns la locul acela și a ridicat sfintele moaște, a curs dintr-însele mult sânge. Și a fost aceasta la toți de mare mirare, că după două sute de ani curgea sânge din oase uscate, ca dintr-un trup viu. Deci acele moaște sfinte și făcătoare de minuni au fost duse în mănăstirea de fecioare pe care a zidit-o Sfânta Olimpiada și au fost puse acolo. Și multe minuni se făceau la acele sfinte moaște, pentru că toate bolile se tămăduiau și diavolii se izgoneau cu rugăciunile Sfintei Olimpiada și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, se afla în Constantinopol un bărbat din boierii cei mari, cu numele Antigon, care era rudă cu împăratul. El era preaînțelept în cuvinte și în fapte, și priceput în sfaturi, căci totdeauna sfătuia cele bune și folositoare pentru binele împărăției. El avea obicei bun, era milostiv spre oameni, îndurat spre săraci și dătător tuturor celor ce cereau. Iar împăratul îl iubea, nu numai ca pe o rudenie a sa, dar și ca pe un sfetnic bun, binecredincios și iubitor de Hristos. Iar Antigon era și foarte bogat, încât, după împărat, nu mai era altcineva mai bogat decât dânsul.
Acela și-a luat de soție pe o fecioară frumoasă, tot de neam împărătesc, dreptcredincioasă și foarte temătoare de Dumnezeu, cu numele Eupraxia, care alerga întotdeauna pe la sfintele biserici și aducea rugăciunile sale Domnului cu lacrimi. Ea dădea daruri multe și scumpe bisericilor lui Dumnezeu, spre împodobirea celor sfinte ale Domnului. Această cinstită pereche, însoțită cu trupul și cu duhul, Antigon și Eupraxia, fiind plăcuți lui Dumnezeu și iubiți împăratului și împărătesei, au născut o pruncă, parte femeiască și au numit-o pe ea tot cu numele maicii ei, adică Eupraxia. Iar după nașterea ei, întruna din zile, Antigon a zis către Eupraxia, femeia sa: „Soția mea, știi că această viată este de putină vreme, iar bogățiile acestei lumi deșarte nu sunt nimic, căci viața omului abia ajunge până la 80 de ani, iar bogăția cea pregătită în ceruri, pentru cei ce se tem de Dumnezeu, petrece în veacurile cele fără de sfârșit. Noi însă ne lipsim de acele veșnice bunătăți, legându-ne cu grijile cele lumești; și, fiind în înșelăciunea vremelnicelor bogății, ne cheltuim în deșert zilele noastre, necâștigând nici un folos sufletelor noastre”.
Eupraxia, auzind aceste cuvinte, a zis lui Antigon: „Ce poruncești, domnul meu, să facem?”. Antigon i-a zis: „Am născut o fiică întru Dumnezeu și ne ajunge nouă aceea singură; de acum să nu ne mai împreunăm trupește, ci să petrecem așa”. Iar Eupraxia, sculându-se, și-a înălțat mâinile în sus, și-a ridicat ochii spre cer și, suspinând, a zis către bărbatul său: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care te-a adus pe tine întru frica Lui și te-a povățuit la cunoștința adevărului. Cu adevărat, domnul meu, eu de multe ori m-am rugat lui Dumnezeu ca să-ți lumineze inima ta și să dea mintii tale un gând bun ca acesta, însă niciodată n-am îndrăznit să-ți arăt dorința mea. Iar de vreme ce singur ai început a-mi vorbi de aceasta, poruncește-mi și mie să spun ceva”. Antigon a zis: „Doamna mea, spune ce voiești”.
Eupraxia a grăit: „Domnul meu, știi ce spune apostolul:Că vremea este scurtă, iar cei ce au femeie, să fie ca cei ce n-au; cei ce se bucură de averi, să fie ca cei ce nu se bucură și cei ce cumpără, să fie ca cei ce nu stăpânesc, pentru că chipul lumii acesteia trece. Deci să petrecem în viața aceasta de puțină vreme precum voiești, neamestecați cu trupul, ca să câștigăm împreună viața cea nestricăcioasă în veci. Iar atâta bogăție pe care o avem acum și atâtea câștiguri, la ce ne sunt de trebuință? Oare vom lua cu noi ceva din ele în mormânt? Deci împarte-le la săraci cu scop bun, pentru ca hotărârea noastră să nu fie iară de roadă”. Auzind Antigon aceste cuvinte ale soției sale, a proslăvit pe Dumnezeu și a început a-și împărți fără de cruțare averile sale la săraci. Iar cu soția sa petrecea ca fratele cu sora, neamestecați în viata trupească și în nedespărțită dragoste duhovnicească, plăcând lui Dumnezeu cu un suflet și cu un gând.
Îndreptându-și viata în niște fapte bune ca acestea, Antigon s-a mutat către Domnul, numai un an viețuind neamestecându-se trupește cu sofia sa. Și au plâns împăratul și împărăteasa după dânsul, ca după o rudă a lor și ca după un bărbat drept și binecredincios. Și le era milă de Eupraxia, care rămăsese văduvă fiind foarte tânără, pentru că numai doi ani și trei luni a petrecut cu bărbatul său întru împărtășirea însoțirii, iar un an neamestecându-se trupește unul cu altul. Iar după îngroparea lui Antigon, împăratul și împărăteasa mângâiau pe Eupraxia pentru durerea ei. Iar ea, luând pe fiica sa, a dat-o în mâinile lor și, căzându-le la picioare, a zis către dânșii cu plângere și tânguire: „Dau pe săraca aceasta în mâinile lui Dumnezeu și ale voastre, iar voi aducându-vă aminte de ruda voastră, Antigon, primiți-o și să-i fiîi ei în loc de tată și mamă”. Și mulți din cei ce stăteau acolo de față, auzind acestea, au lăcrimat, și au plâns chiar și împăratul și împărăteasa.
Trecând patru ani de la aceasta și prunca Eupraxia fiind de cinci ani, împăratul s-a sfătuit cu maica ei și a logodit-o cu un fiu de senator, copil de neam bun, făgăduind aceluia să aștepte până va veni în vârstă prunca. Deci, întărind cuvântul, împăratul a poruncit Eupraxiei să ia daruri de la logodnic, ca semn de încredințare a logodnei. Și trecând câtăva vreme, unul din senatori a voit să ia de soție pe văduva Eupraxia, care a fost femeie a lui Antigon, și a rugat pe împărăteasă prin niște femei cinstite, ca în taină de împăratul să sfătuiască pe Eupraxia să-l ia de bărbat. Și a trimis împărăteasa femei la văduva Eupraxia, sfătuind-o să se mărite după bărbatul care dorește s-o ia.
Iar Eupraxia, auzind de un sfat ca acesta, a plâns și a zis către femeile care veniseră la dânsa: „Amar va fi vouă în veacul ce va să fie, că mă sfătuiți unele ca acestea, pe mine, care m-am făgăduit lui Dumnezeu să viețuiesc în curăția văduviei. Depărtați-vă de la mine, voi, care grăiți cele potrivnice voinței mele”. Iar femeile, plecând de la dânsa cu rușine, au spus împărătesei. Și aflând împăratul de aceea, s-a mâniat foarte pe împărăteasă și a certat-o, zicându-i: „Cu adevărat ai făcut un lucru ce nu ți se cade. Oare așa se cade unei împărătese creștine? Oare așa te-ai făgăduit lui Dumnezeu să împărătești cu bună credință? Oare așa pomenești pe Antigon, iubitul nostru prieten și sfetnicul cel folositor? Pe femeia lui, care a petrecut putină vreme cu dânsul, și încă de când trăia cu el se învoise și își alesese viață curată pentru Dumnezeu, pe aceea tu o silești acum a se întoarce la viața cea lumească? Nu te-ai temut de Dumnezeu? Cine nu va râde de neînțelegerea ta?”.
Atunci împărăteasa s-a umplut de mare rușine din cuvintele acelea și a stat vreo două ceasuri negrăind nimic, ca o piatră fără de glas. Deci nu puțină tulburare era între împărat și împărăteasă, pentru Eupraxia. Auzind Eupraxia acestea, s-a umplut de mare mâhnire, fața i-a slăbit și se întristase până la moarte. Deci s-a gândit să plece din Constantinopol în taină și, plângând cu amar, a zis către fiica sa, Eupraxia: „Fiica mea, avem avere multă în Egipt, să mergem acolo ca să vezi câștigurile tatălui tău și ale mele, pentru că toate acelea sunt ale tale”. Astfel, luând pe fiica sa împreună cu puține slugi și slujnice, a ieșit în taină din cetate și s-a dus în Egipt, unde petrecea căutându-și averile sale. Și umbla prin Tebaida cea dinlăuntru cu slugile și cu iconomii săi; și, înconjurând bisericile și mănăstirile bărbătești și femeiești, făcea multe daruri și milostenii, împărțind fără de cruțare aur și argint.
Era acolo, aproape de cetate, o mănăstire de fecioare, având o sută treizeci de monahii, despre care oamenii povesteau lucruri mari și minunate, plăcute lui Dumnezeu, pentru că nici una dintre ele nu gusta vin, nici untdelemn, nici struguri și nici vreun fel de poame. Iar unele dintr-însele, intrând în mănăstirea aceea din copilărie, nu văzuseră niciodată vreun fel de poame. Hrana lor era pâine cu apă, linte și verdețuri, dar și acelea fără untdelemn. Unele mâncau o dată pe zi, seara; altele, a doua zi; iar altele a treia zi primeau puțină hrană. Odihnă și spălare nu-și făceau nici un fel. Cât despre baie nici a grăi nu este trebuință, pentru că nu sufereau nici să audă de goliciunea trupului; iar cuvântul baie era la dânsele de ocară, de rușine și de râs. Ele aveau fiecare câte un sac de lână așternut pe pământ, lung de trei coți și lat de un cot, și pe acela se odihneau puțin. Hainele lor erau făcute din păr, lungi până la pământ, încât le acopereau picioarele. Și se osteneau, pe cât puteau, fiecare după puterea sa.
Iar când se întâmpla de se îmbolnăvea vreuna, nu primea nici un fel de buruiană ca doctorie; ci răbda boala cu mulțumire, primind-o ca o mare binecuvântare de la Dumnezeu și de la El singur aștepta ajutor. Și nici una dintr-însele nu ieșea afară pe porțile mănăstirii, nici nu vorbea cu cei ce veneau, ci numai portărița dădea răspunsuri, căci toată sârguința lor era să vorbească cu singur Dumnezeu prin rugăciunea minții și Aceluia să-I placă. De aceea și Dumnezeu le asculta rugăciunile lor și făcea multe semne printr-însele, dând tămăduiri de toate bolile celor ce alergau acolo. Iar fericita văduvă Eupraxia a iubit acea mănăstire foarte mult, pentru viața minunată a acelor monahii și mergea acolo adeseori cu fiica sa; aducând la biserică lumânări și tămâie.
Iar odată a zis către egumenă și către celelalte surori mai bătrâne: „Voiesc să fac la mănăstirea voastră puțină milostenie, 20 sau 30 de litre de aur, ca să vă rugați lui Dumnezeu pentru mine, pentru fiica mea și pentru Antigon, tatăl ei cel pristăvit”. Iar egumena, care era diaconiță, cu numele Teodula, i-a răspuns, zicând: „Doamna mea, aceste roabe ale tale n-au trebuință de aur, nici nu doresc averi, pentru că pe toate le-au defăimat în lumea aceasta, ca să se învrednicească a se îndulci cu bunătățile cele veșnice; de aceea nu voim să avem nimic pe pământ, ca să nu cădem din bogățiile cerești. Dar ca să nu te mâhnim pe tine, adu-ne puțin untdelemn în candelele bisericii, lumânări și tămâie, și pentru acestea vei lua plată de la Domnul”. Iar Eupraxia a făcut așa și a rugat pe egumena și pe toate surorile să se roage pentru Antigon, bărbatul ei, și pentru fiica sa.
Iar într-una din zile, Eupraxia, mergând după obicei la mănăstirea aceea, egumena pornindu-se ca din Duhul lui Dumnezeu către fiica ei, a zis: „Doamna mea, Eupraxia, iubești această mănăstire și pe aceste surori?”. Ea a răspuns: „Da, doamnă, vă iubesc pe voi!”. Egumena a zis: „Dacă ne iubești, apoi să petreci cu noi în acest chip monahicesc”. Prunca a zis: „Cu adevărat, de nu s-ar mâhni maica mea, apoi n-aș ieși din locul acesta”. Egumena a zis: „Spune-mi mie adevărul, pe cine iubești mai mult, pe noi sau pe logodnicul tău?”. Copila a răspuns: „Eu pe el nu-l cunosc, dar pe voi vă cunosc și vă iubesc. Deci spuneți-mi și voi mie, pe cine iubiți mai mult? Pe mine sau pe acela, pe care îl numiți logodnic?”. Egumena a zis: „Noi te iubim pe tine și pe Hristosul nostru”. Eupraxia a zis: „Și eu vă iubesc pe voi și pe Hristosul vostru!”.
Iar Eupraxia, maica sa, ședea și vărsa multe lacrimi, ascultând cuvintele cele cu bună înțelegere ale fiicei sale. Și asculta și egumena cu dragoste cuvintele pruncii celei mici și se mira că, fiind copilă și neavând încă șapte ani împliniți, răspundea așa de cuminte. Apoi maica sa, umplându-se de jale, a zis către fiică: „Vino, fiica mea, să mergem acasă, căci acum este seară”. Prunca a zis: „Eu voi rămâne aici cu stăpâna egumenă”. Dar egumena i-a zis: „Mergi cu doamna, maica ta, acasă, căci nu vei putea petrece aici; pentru că nici o copilă nu poate să viețuiască aici, decât numai cele ce s-au făgăduit lui Hristos”. Iar ea a întrebat: „Unde este Hristos?”. Iar egumena, veselindu-se, i-a arătat cu degetul icoana Mântuitorului.
Și alergând copila, a sărutat icoana Lui și, întorcându-se spre egumenă, a zis: „Și eu mă făgăduiesc lui Hristos și de acum nu mă voi mai duce cu maica mea, ci voi rămâne cu voi”. Egumena a zis: „Fiică, nu ai pe ce dormi și nu vei pute,a sta aici”. Copila a zis: „Pe ce dormiți voi, pe aceea voi dormi și eu”. Deci, apropiindu-se noaptea, maica și egumena amăgeau pe copilă în tot chipul ca să iasă din mănăstire și să meargă acasă, dar nimic n-au sporit, nevrând deloc să iasă de acolo. Atunci egumena a zis către dânsa: „Fiică, de vei voi să rămâi aici, ți se cade să înveți carte și Psaltirea și să postești până seara, ca și celelalte surori”. Copila a răspuns: „Voi posti și voi învăța de toate, numai lăsați-mă să rămân aici!”. Atunci egumena a zis către maica copilei: „Doamna mea, las-o pe ea aici, pentru că văd că darul lui Dumnezeu a strălucit într-însa; iar faptele cele drepte ale tatălui ei și viața ta cea curată, rugăciunile părintești ale amândurora și binecuvântarea Domnului o vor duce pe ea la viața veșnică”.
Atunci Eupraxia cea de bun neam sculându-se și punând pe fiica sa înaintea icoanei Mântuitorului, și-a ridicat mâinile în sus și a zis cu lacrimi: „Doamne Iisuse Hristoase, îngrijește Tu de copila aceasta, căci pe Tine Te-a dorit și s-a dat pe sine Ție!”. Apoi, întorcându-se către copilă, i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, Dumnezeu, Care a întărit munții cei nemișcați, Acela să te întărească pe tine întru frica Lui”. Zicând acestea, a dat-o în mâinile egumenei, plângând și bătându-se în piept. Și toate monahiile plângeau împreună cu dânsa, și astfel a ieșit din mănăstire, încredințând lui Dumnezeu pe fiica sa.
Iar a doua zi dimineață, venind ea iarăși la mănăstire, egumena a luat pe fecioara Eupraxia, a dus-o în biserică și, făcând rugăciune, a îmbrăcat-o pe ea în chipul monahicesc cel îngeresc, fiind de față maica ei. Iar maica sa, văzând-o pe ea în chipul îngeresc, și-a ridicat mâinile spre cer și a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa, zicând: „Împărate cel veșnic, Care ai început într-însa lucrul cel bun, Tu să îl și săvârșești într-însa. Dă-i ei să umble după voia Ta cea sfântă, ca orfana aceasta, care s-a aruncat spre Tine din tinerețe, să câștige milă de la Tine, Făcătorul ei”. Apoi a zis către fiică: „Fiica mea, iubești haina aceasta monahicească?”. Copila a răspuns: „Cu adevărat o iubesc, pentru că am auzit de la maica egumenă și de la celelalte monahii, că această haină o dă Hristos celor ce-L iubesc pe El ca semn de logodire”. Și a zis maica sa: „Fiică, Hristos, Căruia te-ai logodit, să te facă pe tine vrednică cămării Sale!”.
Zicând aceasta, a sărutat pe fiica sa, pe egumenă și pe toate surorile și a ieșit din mănăstire; și mergea, după obiceiul ei, pe la celelalte mănăstiri ale pustiei din părțile Egiptului, și pe la cele din cetăți și pe la locuințele săracilor, făcând bine tuturor lipsiților și celor ce aveau trebuință, din averile sale. Și pretutindeni străbătea slava acestei fericite văduve, Eupraxia, pentru faptele cele bune și pentru milosteniile ei cele multe, încât a ajuns și la auzul împăratului Teodosie cel Mare și al boierilor lui. Deci, minunându-se toți de o viață ca aceasta a ei, slăveau pe Dumnezeu, Care a întărit-o pe ea, pentru că se auzea despre dânsa că nu mânca pește, nici nu gusta vin, ci postea în toate zilele până seara, și târziu primea hrană pustnicească foarte puțină - linte sau verdețuri -, încât, cu adevărat, tuturor le era de mirare o înfrânare ca aceasta a ei în mijlocul îndestulărilor celor îmbelșugate.
Și trecând câțiva ani, egumena mănăstirii celei zise mai sus, chemând pe Eupraxia, femeia cea îmbunătățită, i-a zis în taină: „Doamna mea, voiesc să-ți spun un lucru, dar să nu te tulburi”. Ea i-a zis: „Spune-mi, doamna mea, ceea ce voiești”. Egumena i-a zis: „De voiești să rânduiești ceva pentru fiica ta, rânduiește degrabă, pentru că am văzut în vis pe bărbatul tău, Antigon, care stând în slavă mare înaintea Domnului Hristos, îl ruga să-ți poruncească ție să ieși din trup și de acum să fii cu dânsul, ca să te îndulcești cu el de aceeași slavă de care s-a învrednicit pentru viața sa cea îmbunătățită”.
Auzind acestea dreptcredincioasa femeie, nu numai că nu s-a tulburat, dar s-a și bucurat foarte mult, pentru că dorea și ea să se dezlege de trup și să treacă la Hristos. Deci îndată a chemat pe fiica sa, care se făcuse de doisprezece ani, și a grăit către dânsa: „Eupraxia, fiica mea, pe mine mă cheamă acum Hristos, după cum mi-a spus maica egumenă, căci s-a apropiat ziua sfârșitului meu. De aceea, toată averea tatălui tău și a mea o dau în mâinile tale, ca s-o rânduiești cu bună credință și să moștenești împărăția lui Dumnezeu”. Iar fecioara Eupraxia a început a plânge, zicând: „Amar mie, că sunt străină și săracă”.
Iar maica sa a grăit către dânsa: „Fiică, ai pe Hristos tată și logodnic, deci nu ești străină, nici săracă. Ai maică în locul meu pe egumenă, numai să te sârguiești a săvârși ceea ce ai făgăduit lui Hristos. Teme-te de Dumnezeu, cinstește pe surori, slujindu-le cu smerenie, și să nu gândești niciodată în inima ta că ești de neam împărătesc, zicând: «Se cade ca ele să-mi slujească mie, iar nu eu lor!» Fii smerită, ca să te iubească Dumnezeu; fii săracă pe pământ, ca să te îmbogățești în cer. Toate le ai în mâinile tale și de va fi trebuință mănăstirii de vreo avere, dă cât va trebui. Roagă-te pentru tatăl tău și pentru mine, ca să aflăm milă de la Dumnezeu și să ne izbăvim de muncile cele veșnice”. Acestea sfătuind fericita Eupraxia pe fiica sa, a treia zi s-a mutat către Domnul și a fost îngropată în mănăstirea aceea.
Și auzind împăratul că Eupraxia, soția lui Antigon, a murit, a chemat pe senatorul acela, cu al cărui fiu era logodită fecioara Eupraxia, și i-a spus de dânsa că a intrat în mănăstire și s-a lepădat de lume. Iar acela a rugat pe împărat cu dinadinsul ca să trimită degrabă la dânsa și să-i poruncească să vină la Constantinopol la logodnicul său fără zăbavă, ca să se săvârșească nunta. Și împăratul a făcut îndată aceea. Iar mireasa lui Hristos, Eupraxia, luând scrisoarea împăratului și citind-o, a râs. Apoi, șezând, a scris împăratului cu mâna sa, astfel: „Stăpâne împărate, oare așa îmi poruncești mie, roabei tale, ca să las pe Hristos și să mă însoțesc cu un om stricăcios și muritor, care astăzi este, iar mâine îl mănâncă viermii? Să nu-mi fie mie a face aceasta și acel om să nu te mai supere pe măria ta, deoarece eu m-am logodit cu Hristos și nu este cu putință ca să-L mint. Deci mă rog stăpânirii tale, adu-ți aminte de părinții mei și luând toate averile lor, împarte-le sfintelor biserici, la mănăstiri, la săraci, la văduve și la sărmani, iar pe robi și pe roabe liberează-i. Și poruncește celor ce chivernisesc averile părintești, să ierte toate datoriile celor datori și rânduiește-le bine toate, stăpâne al meu; ca eu să fiu fără de grijă și să slujesc fără împiedicare Hristosului meu, Căruia m-am încredințat cu tot sufletul. Și rugați-vă și voi Domnului pentru mine, roaba voastră, stăpâne împărate și împărăteasă, ca să mă facă vrednică slujbei Sale celei dulci”.
Deci scriind Eupraxia cu mâna sa o scrisoare ca aceasta, a pecetluit-o și a dat-o trimisului. Iar acela, întorcându-se în Constantinopol, a luat împăratul scrisoarea Eupraxiei și, citind-o împreună cu împărăteasa la singurătate, au vărsat multe lacrimi de umilință și s-au rugat lui Dumnezeu pentru Eupraxia. Iar a doua zi, împăratul a chemat pe toți boierii și pe tatăl tânărului acela cu care fusese logodită Eupraxia și a poruncit să citească scrisoarea ei înaintea tuturor.
Și auzind toți, s-au umplut de lacrimi și au zis: „O, împărate, cu adevărat fecioara este neam cu tine, fiică bună a părinților celor buni: Antigon și Eupraxia, ramură sfântă a rădăcinii celei sfinte”. Și toți într-un glas au slăvit pe Dumnezeu. Iar tatăl logodnicului n-a mai îndrăznit să zică nimic împăratului despre Eupraxia. Deci împăratul a rânduit bine toate averile care rămăseseră de la părinții ei, împărțin- du-le la biserici și la săraci și făcând toate după dorința sa. Iar după aceea nici el n-a mai trăit mult și s-a dus către Domnul.
Iar Eupraxia a început a se nevoi mai cu osârdie, slujind lui Dumnezeu din toate puterile. Și era de doisprezece ani când și-a ales viața cea mai aspră. Drept aceea, la început mânca numai o dată pe zi, seara; apoi a început a posti până la a doua zi și după aceea până la a treia zi. Și se ostenea slujind surorilor cu toată sârguința, făcând toate lucrurile cele mai proaste cu smerenie: mătura casa trapezei și celelalte chilii, punea surorilor așternuturile, aducea apă și lemne în bucătărie, fierbea bucate și spăla vasele. Și nu era în toate slujbele mănăstirii mai sârguitoare decât dânsa.
Și era obiceiul în mănăstirea aceea, că dacă se întâmpla vreunei surori în vis vreo ispitire de la diavol, era datoare să spună îndată egumenei de aceea; iar egumena se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să izgonească pe diavol de la sora aceea. Și îi poruncea ei să adune pietre și să le aștearnă sub așternutul său, pe care se odihnea, și deasupra așternutului să presare cenușă și să se odihnească pe acelea până la zece zile. Drept aceea, într-o vreme, și Eupraxia fiind bântuită în vis de oarecare nălucire de la ispititorul diavol, a adunat pietre sub așternutul său de lână, apoi l-a presărat cu cenușă pe deasupra. Iar egumena, văzând aceea, a zâmbit și a zis către una din cele mai bătrâne: „Iată că și această fecioară a început a pătimi supărare de la diavol!”.
Deci a început a se ruga pentru dânsa, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai făcut-o pe ea după chipul Tău și i-ai poruncit să ia această rânduială monahicească, întărește-o în frica Ta și păzește-o de asupririle drăcești”. Apoi, chemând pe Eupraxia la dânsa, i-a zis: „Pentru ce nu mi-ai zis mie de ispitirea diavolească care ți s-a întâmplat, ci ai tăinuit-o de mine?”. Iar ea, căzând înaintea picioarelor egumenei, a răspuns: „Iartă-mă, doamna mea, că mi-a fost rușine să-ți spun”. Egumena a grăit către dânsa: „Fiica mea, acesta este începutul luptei tale cu vrăjmașul; îmbărbătează-te ca să-l biruiești și să te încununezi!”.
Iar după o vreme, Eupraxia, fiind supărată iarăși de vrăjmașul, a spus unei surori cu numele Iulia, care o iubea foarte mult pe dânsa și o povățuia la nevoință. Iar Iulia i-a zis: „Eupraxia, doamna mea, nu tăinui aceasta de egumenă, ci spune-i ei precum se cade, ca să se roage pentru tine; pentru că se spune despreadânsa, că și ea în tinerețile sale a răbdat multe ispite de la diavol. încă se spune despre dânsa și aceasta, că într-o noapte, foarte ispitindu-se, a ieșit din chilie și, stând afară într-un loc osebit, iară acoperământ, și-a ridicat mâinile spre cer și a petrecut 40 de zile și 40 de nopți, nemâncând, nici bând, nici dormind, ci stătea și se ruga lui Dumnezeu, până ce a biruit pe diavol. Și noi toate suntem ispitite de potrivnic, dar nădăjduim spre Hristos, că vom birui pe ispititorul nostru cu ajutorul Lui. De aceea, soră, nu te mira de aceasta, nici nu te tulbura; ci spune degrab egumenei, fără să te rușinezi, ceea ce ți s-a întâmplat”. Acestea auzindu-le Eupraxia, a mulțumit Iuliei, zicându-i: „Să-ți ajute Dumnezeu, soro, că m-ai folosit pe mine și mi-ai întărit sufletul. Cu adevărat voi merge și voi spune doamnei celei mari, ceea ce mi s-a întâmplat”. Iulia a zis: „Nu numai să-i spui, dar s-o și rogi pe dânsa să se roage pentru tine și să adauge la nevoința ta”.
Deci, mergând Eupraxia, a spus egumenei de acea ispită diavolească, iar egumena a zis către dânsa: „Nu te mira de aceasta, fiica mea, pentru că diavolul adună toate armele și se scoală împotriva noastră; dar nu te teme, ci stai cu bărbăție și cu minte nemișcată, ca să nu te biruiască, pentru că mult ai să fii ispitită de el. Iar tu nevoiește-te ca să-l biruiești și vei lua de la Hristos, Mirele tău, cununile biruinței. Deci adaugă la nevoința ta pustnicească cât poți să rabzi, căci cel ce se nevoiește, ia darul. însă spune-mi, fiică, cum postești?”. Eupraxia a zis: „A treia zi primesc hrană”. Egumena i-a zis: „Adaugă încă o zi la postirea ta, ca să mănânci a patra zi după apusul soarelui”.
Și a primit Eupraxia porunca aceea cu bucurie. Apoi, când era în vârstă de douăzeci de ani, se întărea în puterea trupească și era frumoasă la vedere, ca una ce era cu adevărat de neam boieresc și împărătesc. Și pătimind iarăși ispitire, i-a spus egumenei. Iar egumena i-a zis: „Nu te teme, fiica mea, căci Dumnezeu este cu tine!”. Și era într-un loc din mănăstire o grămadă de pietre. Deci, egumena, vrând să încerce ascultarea și smerenia Eupraxiei și s-o îndemne spre mai mare osteneală, i-a zis: „Vino, fiică, mută pietrele acestea de aici și pune-le aproape de cuptor”. Iar Eupraxia îndată a început a muta pietrele acelea, între care erau unele pietre mari, pe care abia puteau să le ridice două surori tari; iar ea singură ridicându-le și punându-le pe umeri, le muta, căci era puternică cu trupul și mai puternică cu ascultarea. Și nici uneia dintre surori n-a zis: „Ajutați-mă că pietrele sunt grele” sau că „Sunt flămândă și slăbesc”, ci își îndeplinea porunca cu osârdie. Iar după ce a mutat toate pietrele acelea, trecând câteva zile, egumena i-a zis: „Nu este bine ca pietrele acestea să fie aproape de cuptor; deci mută-le iarăși la locul cel dintâi”. Iar ea, neîmpotrivindu-se deloc, iarăși s-a apucat de lucru și făcea cu sârgu- ință ceea ce i se poruncise.
Și s-au minunat surorile văzând o ascultare ca aceea a ei, răbdarea și iubirea sa de osteneală. Iar unele dintre cele tinere râdeau, dar altele îi ziceau: „Întărește-te, soră Eupraxia, și îmbărbătează-te!”. Iar ea se ostenea, bucurându-se. Deci osteneala ei s-a îndelungat până la treizeci de zile, până ce egumena i-a poruncit să înceteze lucrul acela și a trimis-o în pitărie la ascultare. Iar ea făcea cu mare bucurie toate cele poruncite ei: uneori cernea făina în pitărie, frământa aluatul și cocea pâinea; alteori fierbea lintea în bucătărie și tăia lemne; alteori slujea la masa surorilor; și niciodată nu s-a lenevit la nici un lucru, nici s-a lepădat sau n-a băgat de seamă sau a cârtit; ci la toate slujbele era ascultătoare cu trezvie, sârguitoare și răbdătoare. Încă n-a lăsat niciodată nici pravila cea obișnuită de rugăciune, adică Miezonoptica, cântarea Utreniei, a Ceasului întâi, a celui de-al treilea, a celui de-al șaselea și a celui de-al nouălea; iar după cântarea cea de seară, punea masa surorilor.
Și a mai încercat diavolul s-o supere pe Eupraxia cu năluciri de noapte, căci i s-a arătat odată în vis, în chipul acelui tânăr cu care se logodise, ca și cum ar fi venit cu mulți ostași, ar fi răpit-o și o ducea cu sila din mănăstire. Iar ea, fiind culcată pe pat și dormind, a început a striga în somn, chemând pe surori, ca să-i ajute și s-o scape din mâinile aceluia ce o fura. Deci surorile s-au trezit la strigătul ei și, alergând la dânsa, au deșteptat-o și au întrebat-o de pricina strigării ei. Atunci ea le-a spus de înfricoșarea diavolească pe care a văzut-o în vis și toate au început a se ruga pentru dânsa.
După aceea, fiind iarăși supărată de ispititorul, egumena i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, ferește-te să nu-ți slăbească diavolul mintea ta, căciîți vei pierde osteneala. Mai rabdă încă putină vreme, luptându-te bărbătește cu el, și el va fugi de la tine”. De asemenea și Iulia zicea către dânsa: „Eupraxia, sora mea, dacă acum, cât suntem tinere și tari, nu ne vom lupta cu vrăjmașul nostru și nu-l vom birui, apoi la bătrânețe cum îl vom birui?”. Eupraxia a zis către dânsa: „Iulia, sora mea, viu este Domnul, că de-mi va porunci maica egumenă, nu voi gusta pâine toată săptămâna, până ce Domnul îmi va ajuta să biruiesc pe vrăjmașul ce mă supără”. Iulia a zis: „Cu adevărat, sora mea, eu nu pot să postesc atâta, iar tu de vei putea, bine vei- face; pentru că nu este nici una în această mănăstire care să poată petrece o săptămână întreagă fără de hrană, afară de maica egumenă”.
Deci Eupraxia, mergând la egumenă, a rugat-o ca să-i poruncească ei să primească acel fel de post, ca să nu mănânce toată săptămâna. Egumena i-a zis: „Fiica mea, fă toate cele ce-ți sunt cu putință. Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, să te întărească și să-ți dea biruință asupra diavolului!”. De atunci Eupraxia a început a posti câte o săptămână întreagă, mâncând numai Duminica, și nedepărtân- du-se de la slujbele mănăstirești, nici de la slujirile surorilor, încât toate se mirau de ne voințele ei. Iar unele din surori ziceau: „Astăzi este un an de când căutăm să vedem pe Eupraxia șezând vreodată, măcar atunci când mănâncă; dar n-am putut s-o vedem, decât numai târziu, când se culcă să se odihnească. încă și hrana o mănâncă în picioare”. De aceea toate surorile o iubeau pe dânsa, că se ostenea și se smerea așa, fiind ea din sânge împărătesc. Și se rugau lui Dumnezeu pentru dânsa, ca să-i dea putere și mântuire.
Între dânsele era o monahie cu numele Ghermana, despre care se spunea că este născută din părinți robi și săraci. Numai ea nu iubea pe cea iubită de toate, pe fericita Eupraxia, fiind împinsă spre zavistie de diavol. Deci într-o zi, acea monahie cu numele Ghermana, aflând pe Eupraxia slujind singură în bucătărie, i-a zis în batjocură: „Eupraxia postește toată săptămâna, ca și egumena, iar noi nu putem. Deci ce vom face de ne va porunci egumena să postim și noi așa?”. Grăit-a către dânsa Eupraxia: „Iartă-mă, că nu este așa. Stăpâna noastră, maica egumena, ne-a poruncit ca fiecare după puterea sa să se nevoiască, iar mie nu mi-a pus jugul acesta cu sila”. Dar Ghermana, umplându-se de mânie, a zis: „Vicleano și plino de toată răutatea, cine nu știe că tu faci cu fățărnicie aceasta, spre arătare și spre slavă deșartă, vrând ca după moartea egumenei să ți se dea ție această cinste? Dar cred lui Hristos că niciodată nu te vei învrednici să fii mai mare peste noi!”.
Atunci Eupraxia a căzut înaintea picioarelor ei, zicându-i cu smerenie: „Iartă-mă, doamna mea, că am greșit lui Dumnezeu și ție!”. Iar egumena, înștiințându-se de aceea, a chemat pe monahia Ghermana și a început a o ocărî pe ea înaintea tuturor surorilor, zicându-i: „Roabă vicleană și străină de Dumnezeu, ce rău ți-a făcut ție Eupraxia, de îi faci împiedicare în lucrarea ei cea plăcută Domnului? Deci să fii străină de cântarea bisericească și de masa cea de obște, ca o nevrednică”. Iar Eupraxia a rugat-o mult cu lacrimi pe egumenă să ierte pe Ghermana, dar n-a putut s-o înduplece pe ea până la treizeci de zile. Iar după treizeci de zile, Eupraxia a luat pe Iulia și a rugat pe surorile cele mai bătrâne, ca ele să roage pe egumenă să ierte pe Ghermana. Deci chemând egumena pe Ghermana, i-a zis: „Ticăloaso, oare n-ai socotit în mintea ta cât de mare rău este să împiedici pe cineva de la alergarea cea îmbunătățită Nici la aceasta nu te-ai gândit, că aceea, fiind fiică de senator și de neam împărătesc, s-a smerit pe sine atâta și s-a robit pentru Dumnezeu, încât îți slujește și ție, nevrednicei?”. Atunci toate surorile au început a ruga pe egumenă pentru Ghermana și abia au înduplecat-o de a iertat-o. Deci vrăjmașa cea văzută a încetat o vreme din răutate.
Însă diavolul, nevăzutul vrăjmaș, nu înceta luptându-se împotriva Eupraxiei, mâniindu-se foarte tare asupra ei, ca cel ce se biruia de o smerenie ca aceea. Deci într-o noapte a adus asupra ei niște năluciri mirenești spurcate și foarte tare a tulburat-o cu acelea. Iar ea, simțind acel cumplit război al vrăjmașului, care se înarmase asupra ei, a sărit jos de pe pat și, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a ieșit din chilia sa și, ducându-se afară într-un loc osebit, și-a întins mâinile sale spre cer. Și ridicându-și ochii și mintea în sus, a stat astfel, rugându-se ziua și noaptea, până la patruzeci de zile, nemișcată ca un stâlp, nemâncând, nici bând, fără să vorbească cu cineva, nedormind și nelăsând mâinile în jos. Iar egumena, înștiințându-se de la început de aceasta, a venit la dânsa și i-a zis: „Fiică, Dumnezeu să te întărească și să-ți dea răbdare”. Iar Eupraxia avea atunci douăzeci și cinci de ani de la nașterea ei. Și stând ea paisprezece zile, egumena și surorile zâmbeau și se veseleau, văzând-o pe dânsa răbdând astfel.
Și sfârșindu-se treizeci de zile, surorile au început a se minuna și au zis către egumenă: „Doamnă maică, precum vedem, Eupraxia voiește să săvârșească osteneala ta de patruzeci de zile, precum ai stat tu altădată tot așa”. Iar egumena a zis: „Să ne rugăm toate pentru dânsa, ca s-o întărească pe ea Dumnezeu”. Și sfârșindu-se cele patruzeci de zile, a mai stat după aceea încă cinci zile; apoi, slăbind, a căzut la pământ, zăcând ca o moartă. Și adunându-se surorile, au dus-o pe ea în casă, dar nu puteau să-i îndoaie mâinile, pentru că era cu totul înlemnită, și nici nu putea să vorbească vreun cuvânt. Deci, aducând egumena oarecare hrană, a lipit-o la gura ei, zicându-i: „Fiică Eupraxia, gustă în numele Domnului nostru Iisus Hristos”. Atunci, îndată luând în gură, a gustat și a vorbit. Și a luat puțină putere și s-a sculat, și au dus-o pe ea în biserică, dând mulțumire lui Hristos Dumnezeu, Care a întărit pe roaba Sa spre atâta nevoință. După aceasta, Eupraxia primind câte puțină mâncare, a început să se întărească.
Din acea vreme, diavolul n-a mai putut să supere pe Eupraxia cu năluciri spurcate și cu războaie de patimi trupești, toate ispitirile lui fiind biruite de mireasa lui Hristos. Atunci el a început a scorni alte meșteșugiri împotriva ei, ca cel ce din început este ucigaș de oameni, vrând să o piardă pe ea din viața aceasta astfel: într-una din zile, fericita Eupraxia s-a dus cu un vas la puț să scoată apă, dar diavolul, cu îngăduința lui Dumnezeu, apucând-o, a aruncat-o în puț. Și, după cum singură a spus după aceea, a căzut cu capul în apă până la fund și, înotând, s-a apucat de funia de care era atârnată găleata; apoi a strigat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!”. Deci, dându-se de știre că Eupraxia a căzut în puț, surorile și egumena au alergat și au scos-o afară. Iar ea, făcându-și cruce, a zâmbit și a zis: „Viu este Hristosul meu, iar tu, diavole, nu mă vei birui pe mine, nici îți voi da ție loc; că iată până în ziua de astăzi aduceam apă cu un vas, iar de acum încolo voi începe a aduce cu două! Și făcea așa.
După aceasta i s-a întâmplat ei că, tăind lemne pentru slujba bucătăriei, pe când a ridicat securea în sus ca să lovească lemnul, diavolul i-a împleticit mâinile și s-a lovit cu securea la picior, tăindu-și glezna. Deci și-a făcut o rană mare de unde a curs mult sânge; și, slăbind, a căzut la pământ ca moartă. Atunci Iulia, văzând aceea, s-a înspăimântat și, strigând, a alergat la surori și le-a spus că Eupraxia s-a tăiat la picior cu securea și a murit. Și s-au adunat surorile și, înconjurând-o pe ea, plângeau. Deci a venit și egumena și a turnat apă rece pe fața ei; apoi, însemnând-o cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: „Eupraxia, fiica mea, ce este aceasta? Ai murit? Caută și vorbește cu surorile, că sunt în mare mâhnire pentru tine!”. Iar ea, căutând cu ochii spre ele, a zis către egumenă: „Nu plânge, doamna și maica mea, că sufletul meu este în mine!”.
Atunci egumena s-a rugat Domnului, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, vindecă pe roaba Ta, că mult pătimește pentru Tine”. Apoi, învelindu-i piciorul cu un petec de lână, a ridicat-o, ca să o ducă în chilie. Iar Eupraxia, căutând și văzând lemnele, a zis: „Viu este Domnul că nu mă voi duce de aici, până ce nu voi aduna lemnele și nu le voi duce la bucătărie”. Atunci Iulia a zis: „Le voi aduna eu, iar tu du-te să te odihnești”. Însă Eupraxia n-a lăsat pe Iulia să adune lemnele, ci singură, umplându-și brațele cu despicături, le ducea. Și avea de suit multe trepte la casa aceea. Și când Eupraxia s-a suit pe treapta cea mai de sus, diavolul i-a împleticit picioarele și a împiedicat-o. Iar ea, călcând pe marginea hainelor sale, a căzut cu fața în jos pe lemnele pe care le ducea în mâini și i s-a înfipt o despicătură în fața ei, aproape de ochi.
Atunci Iulia, strigând, a alergat la dânsa și i-a zis: „Oare nu ți-am spus să te odihnești, că nu poți să duci lemnele, iar tu nu m-ai ascultat?”. Eupraxia a zis: „Nu te mâhni, soră, ci scoate binișor lemnul din fața mea, căci ochiul meu, cu darul lui Hristos, este sănătos”. Și scoțându-se lemnul, a curs mult sânge din rană; deci egumena, luând untdelemn și sare, și făcând rugăciune, i-a uns rana. Și a zis Iulia către Eupraxia: „Mergi, doamna mea, culcă-te pe patul tău și odihnește-te, iar eu voi sluji surorilor noastre”. Eupraxia a zis: „Viu este Domnul meu, că nu mă voi odihni, până ce nu voi săvârși ascultarea mea către surori”. Deci toate surorile o rugau mult să se odihnească pentru durerile rănilor, dar n-a voit să se odihnească; ci stătea fierbând bucatele, deși îi curgea sânge din amândouă rănile. Și nu s-a odihnit până ce n-a slujit și la masa surorilor. Deci, împlinindu-și desăvârșit slujba sa, a mers seara târziu de s-a culcat. Iar Dumnezeu, văzând marea ei răbdare, a tămăduit rănile ei degrab și s-a făcut sănătoasă.
Iar diavolul crăpa de zavistie și încă încerca s-o piardă pe fericita Eupraxia; căci odată, suindu-se ea cu surorile la o chilie din catul al treilea, pentru o trebuință oarecare, el a aruncat-o jos. Iar surorile care erau cu dânsa au alergat pe scară, pentru că li se părea că a murit, căzând de la așa înălțime. Dar ea, sculându-se de jos fără de vătămare, mergea spre dânsele. Iar ele au întrebat-o: „Oare n-ai murit?”. Ea a răspuns: „Nu știu cum am căzut și cum m-am sculat”. Atunci toate au preaslăvit pe Dumnezeu, Cel ce a păzit pe roaba sa de la moarte.
Altădată, fierbând verdețuri pentru surori, când a voit să ia căldarea de pe foc, diavolul i-a împiedicat picioarele și a căzut, iar căldarea cu mâncarea cea fiartă s-a prăvălit peste fața ei. Iar Iulia, care slujea împreună cu dânsa, a strigat că Eupraxia s-a opărit. Deci s-au adunat surorile care erau în apropiere; însă Eupraxia, sculându-se degrabă de la pământ, a zis zâmbind către Iulia: „Ce ai făcut, soro, că ai tulburat în zadar pe surori și pe egumenă?”. Și toate au văzut fața ei sănătoasă, fără nici o arsură. Iar egumena s-a uitat în căldare și a văzut fiertura care rămăsese pe fund, încă clocotind, și a zis către Eupraxia: „Nu s-a atins de tine fiertura?”. Ea a răspuns: „Viu este Domnul, că pe fața mea am simțit apă rece, iar nu fiartă”. Și s-a minunat egumena și a zis: „Fiica mea, Dumnezeu să te păzească până la sfârșit”. După aceasta a zis deosebi către celelalte surori bătrâne: „Oare vedeți voi că Eupraxia s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu? Căci și căzând din catul al treilea, n-a murit; și fiertura vărsându-se peste fața sa, nu a vătămat-o!”. Și au zis surorile: „Vedem că Eupraxia este adevărata roabă a lui Dumnezeu și Domnul o păzește, căci a ferit-o de atâtea ispite”.
La mănăstirea aceea veneau multe femei mirence din cetățile cele de aproape și din satele dimprejur, aducând pe copiii lor bolnavi și îndrăciți. Pentru că Domnul, precum s-a zis mai înainte, dădea tămăduiri de boli și izgonea diavolii cu rugăciunile egumenei și ale surorilor care viețuiau după Dumnezeu. Căci ele se adunau în biserică și făceau rugăciuni împreună pentru orice fel de bolnavi, iar aceia câștigau tămăduire și se întorceau acasă sănătoși. Și era în mănăstirea aceea o oarecare femeie îndrăcită, pe care din tinerețile ei o muncea un demon cumplit ce vietuia într-însa, mai-mare al celorlalte duhuri necurate. Și era acea femeie legată cu lanțuri de mâini și de picioare, și scrâșnea din dinți, șuiera, făcea spume, răcnea foarte tare, încât toate se spăimântau de glasul și țipătul ei.
Și de multe ori egumena cu surorile cele bătrâne se rugau lui Dumnezeu în biserică, ca să izgonească pe diavol din femeia aceea care pătimea, dar rugăciunea lor nu era auzită; căci, după rânduiala lui Dumnezeu, acel lucru se păzea spre mai mare minune și spre arătarea sfințeniei miresei lui Hristos, Eupraxia, precum se va arăta mai la urmă. Și atât de cumplit era acel diavol din femeie, încât nimeni nu putea să se apropie de ea. Și era legată într-o casă, dedesubt, la un stâlp, iar hrana și băutura i se dădeau de departe, căci legând vasul cu mâncare de un băț lung, puneau pâine, bob și orice fel de verdețuri, și așa i-l întindeau. Iar ea, de multe ori, apucând vasul și bătui, le arunca în fata celor ce i le aduceau. Și așa a fost ținută în mănăstire multă vreme.
Iar într-una din zile, portăriîa, venind la egumenă, i-a spus că a venit o femeie plângând, având cu sine un copil în vârstă de opt ani, care era slăbănog, mut și surd; și femeia cerea rugăciuni pentru tămăduirea copilului său. Iar egumena știind din descoperirea lui Dumnezeu, că acum se dăduse Eupraxiei darul tămăduirii și putere asupra duhurilor necurate, a chemat-o și i-a zis: „Du-te și ia pe copil de la maica aceea care stă dinaintea porții și adu-l aici”. Iar ea, ducându-se și văzând pe copil foarte bolnav, slăbănog, mut și surd, i-a fost milă de el și a suspinat. Deci, însemnându-l cu Sfânta Cruce, a zis: „Fiule, Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, Acela să te tămăduiască”. Și, luându-l pe mâini, l-a dus la egumenă.
Iar copilul, fiind dus cu mâinile ei, îndată s-a tămăduit și a grăit, începând a chema pe mama sa. Deci Eupraxia, văzând pe copil că grăia, s-a spăimântat și l-a lăsat jos; iar copilul, sculându-se, a alergat la poartă, strigând pe maica lui. Și ducându-se portărita, i-a spus egumenei. Drept aceea, egumena, chemând pe mama acelui copil, a zis către dânsa: „Soro, pentru aceea ai venit, ca să ne ispitești pe noi, aducându-ti copilul sănătos?”. Iar maica copilului a răspuns: „Stăpâna mea, mă jur pe Domnul Hristos, că până în ceasul acesta, copilul meu nici nu grăia, nici nu auzea, nici nu lucra cu mâinile nimic, nici cu picioarele nu putea să umble. Iar când această cinstită fecioară l-a luat pe el pe mâini, îndată a grăit și s-a făcut sănătos și a început a umbla”. Atunci egumena a zis către acea femeie: „Cu darul lui Hristos, ai pe copilul tău sănătos; deci, du-te cu pace, slăvind pe Dumnezeu!”.
Și plecând femeia cu pruncul său tămăduit, egumena a zis către Eupraxia: „Fiică, voiesc ca să hrănești cu mâinile tale pe acea soră care pătimește de îndrăcire în mănăstirea noastră, de nu te temi de ea”. Eupraxia a zis: „Nu mă tem, doamna mea, și ceea ce-mi vei porunci, o voi face”. Deci luând Eupraxia un vas cu fiertură și pâine, s-a dus la cea îndrăcită. Iar aceea îndată scrâșnind din dinți, s-a repezit la dânsa și, apucând vasul, voia să-l sfărâme. Iar Eupraxia, apucând-o pe ea de mână, i-a zis: „Viu este Domnul, că te voi arunca la pământ și, luând toiagul egumenei noastre, te voi bate pe tine aspru, ca de acum să nu mai faci neorânduieli”. Iar femeia îndrăcită, văzând că Eupraxia este mai tare decât dânsa, Domnul întărind pe roaba sa, a început a se teme și a tăcut. Iar sfânta a început cu blândețe a o îndemna pe ea, zicându-i: „Șezi, sora mea, mănâncă și bea și nu te tulbura”. Atunci ea, șezând, a mâncat, a băut și s-a odihnit.
Din acea vreme a început a nu-i mai da ei hrană de departe cu bățul, ci hrana o primea din mâinile Eupraxiei, minunându-se toate surorile. Iar când începea vreodată îndrăcită a se tulbura, a face nebunii și a striga, surorile îi ziceau: „Taci, că vine Eupraxia la tine cu bățul și te va bate!”. Și îndată îndrăcită se îmblânzea și tăcea. Iar monahia Ghermana, cea mai sus pomenită, a fost cuprinsă iarăși de zavistie și zicea către celelalte surori: „Oare nu sunt alte surori care să poată duce hrană celei îndrăcite, afară de Eupraxia? Dați-mi mie pâine, căci și eu, așijderea, voi sluji celei îndrăcite ca și Eupraxia!”. Deci luând pâine și linte, s-a apropiat de dânsa și i-a zis: „Soro, primește aceasta și mănâncă!”. Iar cea îndrăcită a apucat-o pe ea cu tărie și i-a rupt hainele de pe dânsa până la piele, scrâșnind împotriva ei cu dinții. Și aruncând-o cu fața la pământ, a șezut pe ea și a început a o mușca de grumaji și de spate, mâncând trupul ei. Și făcându-se mare țipăt și nici una neîndrăznind să se apropie de dânsa, Iulia a alergat la bucătărie și a zis Eupraxiei: „Femeia cea îndrăcită o omoară pe Ghermana!”.
Atunci Eupraxia, alergând, a apucat pe cea îndrăcită de mână și de grumaji și a izbăvit pe Ghermana, care era rănită și însângerată. Apoi, Eupraxia a zis către cea îndrăcită: „Oare ai făcut bine de ai rănit așa de rău pe această soră?”. Iar ea stătea scrâșnind din dinii și spumegând. Și i-a zis Eupraxia: „Viu este Domnul, că din ceasul acesta, de vei mai face rău vreunei surori, nu te voi mai ierta; ci, luând toiagul egumenei, te voi bate fără milă”. Atunci ea, culcân- du-se, a tăcut. Iar a doua zi de dimineață, Eupraxia mergând să o cerceteze pe dânsa, a găsit-o cu hainele rupte, șezând dezbrăcată pe pământ, adunându-și gunoiul său și mâncându-l. Deci fericitei Eupraxia i-a fost mare jale de ea și a lăcrimat, apoi a îmbrăcat-o pe ea într-o altă haină și, aducându-i pâine și apă, a hrănit-o și a adăpat-o. Și ducându-se în chilie, a plâns toată ziua în taină fată de surori, rugându-se lui Dumnezeu, ca să tămăduiască pe ceea ce pătimea; așijderea și toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni.
Iar Dumnezeu a descoperit egumenei rugăciunea ei și a doua zi egumena a chemat-o și i-a zis: „Fiică Eupraxia, pentru ce ai tăinuit înaintea mea rugăciunea ta, ce o faci pentru aceea care pătimește? De mi-ai fi spus mie, apoi și eu m-aș fi ostenit împreună cu tine”. Iar Eupraxia a zis: „Iartă-mă, doamna mea, căci văzând-o pe ea făcând foarte urât, mi-a fost milă de dânsa”. Atunci egumena a grăit către Eupraxia: „Fiică, am să-ți spun ceva, dar păzește-te să nu te mândrești. Iată, Hristos ți-a dat ție putere asupra diavolului aceluia ca să-l izgonești și s-a dat ție putere și asupra tuturor diavolilor”.
Iar Eupraxia, auzind aceasta, a căzut la pământ și și-a presărat capul cu țărână. Și striga, grăind: „Cine sunt eu, ticăloasa și cea plină de toată necurătia, ca să izgonesc pe diavolul, pe care voi, atâția ani rugându-vă, nu l-ați putut izgoni?”. Egumena a zis: „Fiica mea, pe tine te aștepta lucrul acesta, ca să se știe că mare răsplătire este pregătită pentru tine în ceruri; deci să nu fii neascultătoare, ci să faci ceea ce ți se poruncește”. Iar ea s-a dus mai întâi la biserică și, aruncându-se cu fata la pământ înaintea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, a udat pământul cu lacrimi, cerând ajutor.
Apoi, fiind silită de porunca egumenei, s-a dus la cea îndrăcită, iar surorile toate mergeau în urma ei, vrând să vadă ceea ce era să se facă. Și apropiindu-se Eupraxia de aceea care pătimea, i-a zis: „Domnul nostru Iisus Hristos, Care te-a zidit, te vindecă pe tine!”. Zicând acestea, a făcut pe fruntea ei semnul Sfintei Cruci. Iar diavolul, răcnind foarte tare, a zis: „O, ce mincinoasă și spurcată este monahia aceasta. Iată că de mulți ani petrec în femeia aceasta și nimeni nu m-a izgonit pe mine până acum, iar nebuna aceasta vrea să mă izgonească”. Eupraxia a zis: „Nu te izgonesc eu, ci Hristos, Dumnezeul meu, Căruia m-am făcut mireasă!”.
Atunci diavolul a strigat: „O, necurata, nu voi ieși din această femeie, fiindcă n-ai luat putere ca să mă izgonești pe mine”. „Eu sunt necurată și plină de toate spurcăciunea, precum și tu mărturisești, însă poruncind Hristos, Dumnezeul meu, vei ieși din aceasta; iar de nu vei voi să ieși, apoi voi lua toiagul egumenei noastre și te voi bate pe tine!”. Iar diavolul, răspunzând mult, nu voia să iasă. Deci Eupraxia, luând toiagul egumenei, îl amenința pe el, zicând: „Ieși, că te voi bate pe tine”. Diavolul a zis: „Cum voi putea ieși din ea, căci am făcut sfat cu dânsa și nu pot să-l calc?”.
Iar sfânta a lovit cu toiagul de trei ori și a zis: „Ieși din zidirea lui Dumnezeu, duh necurat, Domnul Hristos îți poruncește ție!”. Iar diavolul, tânguindu-se, zicea: „Unde mă voi duce?”. Sfânta a zis: „Du-te în întunericul cel mai din afară, în focul cel veșnic și în muncile cele fără de sfârșit, care ți s-au pregătit ție și tatălui tău, satana, și tuturor care fac voia voastră”. Iar surorile stăteau toate și priveau de departe, neîndrăznind să se apropie. Și de vreme ce diavolul nu voia să iasă, pentru că se împotrivea mult, Sfânta Eupraxia, căutând către cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă rușina pe mine în ceasul acesta, ca să nu se bucure diavolul cel necurat!”. Și îndată răcnind diavolul cu glas mare, a ieșit, iar femeia s-a făcut sănătoasă din ceasul acela. Și luând-o pe ea Eupraxia și spălând-o, a îmbrăcat-o cu o haină curată. Apoi, ducând-o în biserică, toate împreună au dat slavă și mulțumire lui Hristos Dumnezeu.
Din ziua aceea, Sfânta Eupraxia a început a se smeri mai mult, slujind tuturor surorilor ca o roabă. Iar când se aduceau copii neputincioși la mănăstire, egumena îi trimitea la Sfânta Eupraxia, care, deși nu voia, însă, supunându-se poruncii egumenei, îi tămăduia cu darul lui Hristos.
Iar când s-a apropiat vremea fericitului sfârșit al Sfintei Eupraxia, egumenei i s-a arătat în vedenia visului descoperire de la Dumnezeu, că mireasa lui Hristos este chemată acum în cămara cea cerească. Și s-a tulburat foarte mult egumena de vedenia aceea, fiindu-i jale pentru despărțirea de dânsele a iubitei Eupraxia. Deci a început a plânge și nici uneia n-a voit să-i spună acea vedenie.
Iar bătrânele, văzând-o pe ea mâhnită și plângând în toate zilele, mai întâi nu îndrăzneau să o întrebe pentru ce plânge așa; apoi și ele umplându-se de mâhnire pentru întristarea ei, s-au apropiat de dânsa, grăind: „Doamnă și maica noastră, spune-ne nouă pentru care pricină ești în astfel de întristare, pentru că și inimile noastre s-au sfărâmat, văzându-te pe tine suspinând și plângând?”. Egumena a zis: „Nu mă siliți să vă spun până mâine”. Bătrânele au zis către dânsa: „Maica noastră, viu este Domnul, de nu ne vei spune, cu mare mâhnire vei răni sufletele noastre”. Egumena a zis: „Nu voiam să vă spun până dimineață, dar de vreme ce mă siliți, am să vă spun. Eupraxia ne lasă pe noi, căci mâine se va duce din viața aceasta; dar nici una din voi să nu-i spuneți, ca să nu se tulbure și să nu știe această taină, până va veni ceasul ei”. Egumena spunând acestea, surorile au plâns mult pentru că toate iubeau și cinsteau pe Eupraxia foarte, știind că este plăcută lui Dumnezeu și adevărată roabă și mireasă a lui Hristos; deci socoteau că le este lor mare pagubă a se lipsi de dânsa.
Și plângând ele, una din surori, auzind plânsul bătrânelor și înștiințându-se de pricina plângerii, a alergat la pitărie și a aflat pe Eupraxia cocând pâine și împreună cu dânsa ostenindu-se și Iulia. Deci a zis către Eupraxia: „Doamnă, să știi că pentru tine plânge egumena cu bătrânele”. Iar Eupraxia și Iulia s-au mirat de cuvântul acesta și stăteau tăcând. Apoi Iulia a zis către Eupraxia: „Oare nu cel ce a fost altădată logodnicul tău a rugat pe împăratul să te ia din mănăstire cu sila, și pentru acestea se întristează doamna egumena și bătrânele?”. Sfânta a răspuns: „Viu este Domnul meu, Iisus Hristos, că de s-ar aduna toate împărățiile pământului, nu vor putea să mă silească pe mine, ca eu să las pe Hristos al meu; însă, doamna mea, Iulia, du-te și înștiințează-te cu dinadinsul, pentru ce este plânsul acela, pentru că sufletul meu s-a tulburat foarte tare”.
Deci Iulia ducându-se, a stat lângă ușă și a ascultat cele ce vorbeau. Iar egumena spunea bătrânelor de acea vedenie, astfel: „Am văzut doi bărbați cinstiți, îmbrăcați luminos, intrând în mănăstire și zicându-mi: «Lasă pe Eupraxia, căci îi trebuiește împăratului!» Și iarăși au venit alți doi bărbați mai luminoși și mi-au zis: «Ia pe Eupraxia și o du pe dânsa la împăratul!» Iar eu îndată luând-o pe dânsa, mergeam. Și când am sosit la niște porți preaminunate, ale căror frumuseți nu pot a le spune, acelea s-au deschis de la sine și am intrat înăuntru, unde am văzut niște palate nefăcute de mână, pline de slavă nespusă și un scaun înalt pe care ședea un împărat prea luminos. Deci eu n-am putut să intru înăuntru, iar pe Eupraxia, luând-o, au dus-o la împărat. Iar ea, căzând înaintea Lui, i s-a închinat și a sărutat Preacuratele Lui picioare. Am văzut acolo milioane de milioane de îngeri și o mulțime fără de număr de sfinți, și toți stăteau privind la Eupraxia. După aceasta am văzut pe Maica lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară Maria, Stăpâna noastră, care, luând pe Eupraxia, i-a arătat ei o cămară preafrumoasă și o cunună gătită, strălucind cu slavă și cu cinste, și am auzit un glas, zicând către dânsa: «Eupraxia, iată răsplătirea și odihna ta! Deci acum du-te, iar după zece zile să vii, ca să te îndestulezi de toate acestea întru nesfârșiții veci»”.
Această vedenie a spus-o egumena bătrânelor, vărsând lacrimi din ochi, și le-a zis: „Iată, acum este a zecea zi de când am văzut această vedenie și mâine dimineață Eupraxia va muri!”. Auzind Iulia aceasta, a început a se bate în piept și s-a dus la pitărie, plângând și tânguindu-se. Și văzând-o Eupraxia pe ea plângând, i-a zis: „Te jur pe tine cu Fiul lui Dumnezeu, să-mi spui ce ai auzit și pentru ce plângi așa!”. Iulia a răspuns: „Plâng căci astăzi ne vom despărți de tine, pentru că am auzit de la doamna noastră cea mare, că mâine te vei sfârși!”. Iar Eupraxia, când a auzit de aceasta, îndată a slăbit și a căzut la pământ ca o moartă. Și Iulia ședea lângă dânsa și plângea. Apoi Eupraxia a zis către Iulia: „Dă-mi mâna, sora mea, și sprijinește-mă. Scoate-mă pe mine în lemnărie și pune-mă acolo”. Iar Iulia a iăcut așa.
Și zăcând Eupraxia la pământ, plângea, zicând către Domnul: „Stăpâne, pentru ce Te-ai îngrețoșat de mine, străina, care sunt în sărăcie și pentru ce m-ai trecut cu vederea? Iată, vremea în care eu puteam să mă ostenesc și să mă lupt cu diavolul, iar Tu acum iei sufletul meu de la mine! Milostivește-Te, Doamne, spre mine, roaba Ta, și lasă-mă măcar numai anul acesta, ca să plâng pentru păcatele mele, căci sunt fără de pocăință și goală de fapte bune, și n-am nădejde de mântuire. Căci în mormânt nu este pocăință, nici lacrimi și nu morții nu Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toți cei ce se pogoară în iad, ci cei vii vor binecuvânta numele Tău cel sfânt! Dăruiește-mi mie un an, ca smochinului celui neroditor!”.
Astfel tânguindu-se ea, a auzit-o una din surori și, alergând, a spus egumenei și bătrânelor. Atunci egumena a zis: „Cine i-a spus ei cele grăite de noi și a tulburat sufletul ei? Nu v-am poruncit eu, ca nici una să nu-i spuneți această taină, până ce-i va veni ceasul? De ce ați făcut aceasta, tulburând-o mai înainte de vreme? Mergeți și aduceți-o aici”. Și fiind adusă sfânta, s-a aruncat la picioarele egumenei, zicând: „Pentru ce nu mi-ai spus mie, maica mea, de sfârșitul meu care s-a apropiat, ca să fi plâns păcatele mele? Iată, acum mă duc, neavând nădejde de mântuire, de vreme ce sunt străină de faptele cele bune; ci, miluiește-mă, stăpâna mea, și roagă-te lui Dumnezeu, să mă lase să mai viețuiesc un an, ca să mă pocăiesc de păcatele mele; căci, ducându-mă fără de pocăință, nu știu care întuneric mă va cuprinde și care muncă mă așteaptă pe mine”.
Iar egumena a zis către dânsa: „Fiica mea, Eupraxia, viu este Domnul, că nestricăciosul tău Mire, Hristos, te-a făcut vrednică împărăției cerești și ți-a pregătit o cămară preafrumoasă și cununa slavei celei veșnice”. Apoi egumena a început a-i spune toată descoperirea care o văzuse pentru dânsa și astfel i-a mângâiat sufletul ei și a făcut-o cu bună nădejde. Și o ruga egumena să mijlocească la Dumnezeu pentru dânsa, ca s-o învrednicească și pe ea de aceeași parte. Iar Eupraxia, zăcând la picioarele egumenei, a început a slăbi cu trupul, căci mai întâi a început a căsca și a tremura, apoi au cuprins-o frigurile. Și a zis egumena către surori: „Luați-o și duceți-o în casa cea de rugăciune, pentru că vine ceasul ei!”.
Deci, luând-o, au pus-o în casa de rugăciune, iar surorile au șezut lângă dânsa triste, plângând până seara. Iar seara, egumena a poruncit surorilor să mănânce și doar Iulia să rămână singură lângă Eupraxia; pentru că aceea niciodată nu se depărta de dânsa. Și închizându-se Iulia cu dânsa, a petrecut până dimineață. Deci se ruga Iulia de Eupraxia, zicând: „Doamnă soro, să nu mă uiți înaintea Domnului; să-ți aduci aminte că am fost nedespărțită de tine pe pământ, că te-am învățat la citirea cărților și că te-am îndemnat la nevoință. Deci roagă pe Hristos, ca să mă ia și pe mine cu tine!”.
Și sosind dimineața, egumena a văzut că Eupraxia este în răsuflările cele mai de pe urmă și a trimis pe Iulia la surori, zicând: „Veniți să sărutați pe Eupraxia cu sărutarea cea din urmă, pentru că se sfârșește!”. Și adunându-se surorile, o sărutau plângând și zicând: „Doamnă soro, pomenește-ne și pe noi în împărăția lui Hristos!”. Iar ea tăcea, neputând să vorbească. Mai pe urmă de toate a venit la dânsa și aceea pe care o izbăvise de muncire diavolească și îi săruta mâinile, plângând și zicând: „Aceste sfinte mâini mult mi-au slujit mie, nevrednica de Dumnezeu, și cu ele s-a izgonit din mine diavolul care m-a muncit”. Iar Eupraxia nu-i răspundea. Și i-a zis egumena: „Soră Eupraxia, au nu miluiești pe această soră și nu-i răspunzi nimic, pentru că plânge așa?”.
Iar Eupraxia, uitându-se spre sora aceea, i-a zis: „Soră, pentru ce mă osțenești? Lasă-mă să mă odihnesc, că sunt aproape de sfârșit, însă teme-te de Dumnezeu, și Acela te va păzi pe tine”. Apoi, uitându-se la egumenă, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, că mare osteneală este sufletului meu în ceasul acesta”. Și a început egumena a se ruga pentru dânsa cu toate surorile. Și când a sfârșit rugăciunea și a zis „Amin”, Sfânta și Cuvioasa mireasă a lui Hristos, Eupraxia, și-a dat cinstitul și sfântul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu, viețuind treizeci de ani de la nașterea sa. Iar surorile, plângând mult după dânsa, au îngropat-o lângă maica sa și au preaslăvit pe Dumnezeu, că s-au învrednicit să aibă între dânsele o soră atât de plăcută Lui.
Iar Iulia a petrecut nedepărtată de lângă mormântul ei trei zile, plângând și tânguindu-se; iar a patra zi a venit la egumenă veselă și bucuroasă și i-a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, că acum mă cheamă Hristos, pe Care L-a rugat fericita Eupraxia pentru mine, păcătoasa, ca să fiu împreună cu dânsa”. Zicând aceasta și sărutând pe toate surorile, într-a cincea zi s-a sfârșit și au îngropat-o lângă mormântul Sfintei Eupraxia. Iar după 30 de zile, Cuvioasa egumenă Teodula diaconița, chemând pe surori, le-a zis: „Alegeți-vă vouă o altă maică în locul meu, care să vă poată povățui, pentru că pe mine mă cheamă Domnul, pe care Cuvioasa Eupraxia L-a rugat mult pentru mine, ca să mă rânduiască cu dânsa și cu Iulia; că și ele împreună s-au învrednicit cămării cerești, la care mă duc și eu acum”.
Iar surorile toate s-au veselit pentru Eupraxia și Iulia, că au intrat în bucuria Domnului lor, și se rugau ca și ele să se învrednicească de aceeași parte; iar pentru maica care le lăsa, plângeau, și și-au ales pe una din surori, anume Teognia, ca să le fie lor egumenă. Și chemând-o pe ea egumena, a zis către dânsa: „Știi bine toată rânduiala și tipicul vieții mănăstirești. Te jur cu Preasfânta și cea de o ființă Treime, să nu câștigi la mănăstire averi, nici oarecare bogății, ca să nu întorci mintea surorilor spre grijile pământești și, pentru acelea, să se lipsească de bucuriile cele cerești; ci mai vârtos, defăimând toate cele vremelnice, să câștige pe cele veșnice”. Iar către surori a zis: „Știți viața Sfintei Eupraxia, faceți-vă următoare ei, ca să vă învredniciți părții celei cu dânsa întru cămara cea cerească”. Apoi, dând tuturor sărutarea cea din urmă, a poruncit s-o ducă în casa de rugăciuni, să închidă ușile și să nu intre la dânsa nici una până a doua zi. Și intrând surorile a doua zi dimineață, au găsit-o sfârșită întru Domnul și, plângând, au îngropat-o lângă Sfânta Eupraxia. Iar din ziua aceea n-au mai îngropat pe nici una în locul acela.
Și se făceau multe minuni la cinstitele moaște ale acelor plăcute ale lui Dumnezeu; pentru că se dădeau tămăduiri de toate neputințele și se izgoneau diavolii, care strigau, zicând: „O, Eupraxie, și după moarte ne biruiești și ne alungi!”.
Într-acest fel a fost petrecerea și viața Cuvioasei Eupraxia, care s-a învrednicit slavei celei cerești. Deci, să ne sârguim și noi să-i urmăm ei. Să câștigăm smerenia, ascultarea, blândețea, iubirea de osteneală, răbdarea, curăția și întreaga ei înțelepciune, ca și noi, cu rugăciunile ei, să ne aflăm vrednici bunătăților celor veșnice și bucuriei și petrecerii cu cetele îngerești, și să ne învrednicim a ne sătura de slava Domnului nostru Iisus Hristos, întru împărăția Lui cea cerească, cu toți sfinții, întru nesfârșiții veci. Amin.
Duminica a 5-a după Rusalii - Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei
Ev Matei 8, 28 - 34, 9, 1
În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.
Ap Romani 10, 1 - 10
Fraților, bunăvoința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștință, deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu și căutând să statornicească dreptatea lor, dreptății lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârșitul legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede. Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din lege, că: «Omul care o va îndeplini, va trăi prin ea». Iar dreptatea din credință grăiește așa: «Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer?», ca adică să coboare pe Hristos! Sau: «Cine se va coborî întru adânc?», ca să ridice pe Hristos din morți! Dar ce zice Scriptura? «Aproape este de tine cuvântul, în gura ta și în inima ta», – adică cuvântul credinței pe care-l propovăduim. Că, de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire.
Predică la Duminica a V-a după Rusalii - Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei - Pr. Ilie Cleopa
„Până la sfârşitul lumii, până în ziua Judecăţii, vor veni multe răni peste popoarele lumii: robie, războaie, foamete, secetă, boli, holeră, ciumă, tulburări. Dar toate acestea vor veni amestecate cu mila lui Dumnezeu.”
Iubiţi credincioşi,
Cu cât pătrundem în Sfintele Scripturi mai adânc, prin teologie şi prin tâlcuire, cu atât ne dau şi ele mai bogat mireasma Duhului Sfânt şi înţelegem mai mult cuprinsul lor.
Mântuitorul spune: „Cercetaţi Scripturile, căci ele mărturisesc pentru Mine”. Deci ştim din gura lui Hristos că Sfintele Scripturi sunt mărturii ale lui Dumnezeu. Proorocul David zice: „În calea mărturiilor Tale, Doamne, ne-am desfătat ca de toată bogăţia” (Psalmi 118, 14). Mare adevăr este în aceste cuvinte!
Cine aleargă pe calea mărturiilor, sau pe calea dumnezeieştilor Scripturi şi pe calea înţelesurilor duhovniceşti, din ele pururea se veseleşte de înălţimea tainelor care se află în ele.
Duhul Sfânt fericeşte mai departe pe cei ce le cercetează, zicând: „Fericiţi cei ce cearcă mărturiile Lui, că din toată inima Îl vor căuta pe Dânsul” (Psalmi 118, 2). Duhul Sfânt Însuşi fericeşte pe omul care cearcă mărturiile Lui, adică cearcă cu deamănuntul înţelesul duhovnicesc al Sfintelor Scripturi.
Pentru care pricină caută omul cu toată inima pe Dumnezeu în calea Scripturilor? Pentru înţelegerea celor ce citeşte. Căci rugându-se la Dumnezeu să-i descopere ochii minţii, înţelege taine mari şi negrăite, atâta cât este cu putinţă omului a înţelege. Şi atunci aleargă cu toată puterea pe calea poruncilor lui Dumnezeu.
Dumnezeiasca Evanghelie de azi începe aşa: „În vremea aceea, a venit Iisus Hristos în latura Gherghesenilor”, sau a Gadarenilor. Gadara şi Gherghesa erau două cetăţi aproape una de alta, cale de două ceasuri. Şi pentru că erau atât de apropiate, se chemau uneori latura Gadarenilor, cum zice Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, iar alteori latura Gherghesenilor, cum zice Sfântul Evanghelist Luca.
Pe acolo ajunsese Mântuitorul nostru odată, propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi vindecând bolnavii şi făcând minuni. Şi când a ajuns în această latură a Gherghesenilor sau a Gadarenilor, i-au ieşit înainte doi îndrăciţi foarte cumpliţi, care locuiau în mormânturi.
Dar de ce locuiau îndrăciţii în mormânturi? Mormintele erau prin acele părţi un fel de crăpături de stânci, sau un fel de cripte. Îndrăciţii nu puteau sta în case, ci se ascundeau în acele cripte.
Deci doi din aceşti îndrăciţi au ieşit înaintea Mântuitorului şi dumnezeiasca Scriptură spune că erau foarte cumpliţi şi din cauza lor nimeni nu putea să treacă pe calea aceea, căci toţi se speriau de ei şi fugeau din calea lor.
Dar de ce Luca spune numai de un îndrăcit, povestind această întâmplare, în timp ce Matei şi Marcu vorbesc de doi? Să nu credeţi că se contrazic dumnezeieştii apostoli şi evanghelişti. Doamne fereşte! Nu se contrazic. Luca descrie pe larg pe îndrăcitul pe care l-a vindecat Mântuitorul mai întâi. El era cel mai rău şi era din Gadara, iar Mântuitorul nu s-a întâlnit cu cei doi îndrăciţi în acelaşi loc şi deodată.
Pentru că era cel mai cumplit, Sfântul Luca spune despre el că-l legau în lanţuri şi lanţurile nu se puteau ţine de el. Celălalt era din cetatea Gherghesa, dar pentru că amândoi erau din latura acelor două cetăţi, evangheliştii Matei şi Marcu, vrând să scurteze, cum e obiceiul uneori în Evanghelie, nu mai spun că unul era dintr-o cetate şi celălalt din alta, ci vorbesc în general de doi îndrăciţi.
Aşa se înţelege de ce Matei şi Marcu vorbesc de doi îndrăciţi, iar Luca numai de unul. Şi ce-au făcut îndrăciţii aceştia, mai bine zis diavolii din ei, când au văzut pe Iisus Hristos, Dumnezeul nostru şi Mântuitorul lumii? Au început a striga foarte tare către Dânsul: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt?”. Adică, ce ai cu noi? Noi nu Ţi-am făcut Ţie nimic, noi îi chinuim numai pe oamenii aceştia, care sunt daţi nouă tot de puterea Ta şi pe care-i avem în stăpânire, şi în care noi locuim.
Dar apoi, temându-se de puterea Mântuitorului, au zis: „Ai venit să ne munceşti pe noi mai înainte de vreme?”. Auzi ce spun diavolii?
Din această pericopă evanghelică învăţăm trei lucruri mari. Întâi, că şi diavolii au credinţă şi cunoştinţă. Al doilea, că se tem foarte tare de puterea dumnezeiască, să nu-i alunge în gheena, la munci desăvârşite, mai înainte de Judecata viitoare. Şi al treilea, că muncile iadului sunt foarte grele, dacă se tem şi diavolii de ele.
Deci nu toţi diavolii se află la muncă desăvârşită pentru căderea lor, aşa cum nici păcătoşii nu se află acolo, cum spun dumnezeieştii Părinţi. De aceea ziceau diavolii aceştia: „De ce ai venit să ne munceşti înainte de vreme?”. Adică, nu-Ţi ajunge că ai să ne munceşti desăvârşit începând din ziua Judecăţii? Ai venit să ne munceşti pe noi înainte de Judecată, acolo unde ne este dat să ne muncim?
Că mulţi din ei au rămas în văzduh, cum zice marele apostol Pavel către Efeseni: „domnii puterii văzduhului”, „duhurile răutăţii răspândite în aer”; sau cum zice marele prooroc David: „Mulţi sunt cei ce se luptă cu Mine de la înălţime”.
Aşa şi diavolii sălăşluiţi în cei doi oameni, încă nu erau în gheenă, ci erau din cei din văzduh. Ei intraseră în aceşti doi îndrăciţi şi se temeau ca nu cumva Hristos să-i scoată din oameni şi să-i trimită în gheena unde se munceau alţi conducători de-ai lor, care intraseră de la început acolo.
Dar dumnezeiescul evanghelist Luca mai spune ceva în Evanghelia sa. Zice că Hristos a întrebat pe diavoli: „Cum vă este numele?”. Căci şi diavolii au nume. Şi au zis diavolii din cei îndrăciţi: „Legheon ne este numele”. Adică eu nu sunt numai unul, ci suntem şase mii de diavoli, Legheon însemnând şase mii, pentru că legiunea romană avea şase mii de ostaşi.
Deci erau în doi oameni şase mii de diavoli; dar cu toate că erau aşa de mulţi, se rugau lui Hristos să nu-i trimită în gheenă. Dar oare diavolul n-are putere, de au trebuit să fie atât de mulţi într-un om? Are foarte multă putere, căci spune Iov: „Adâncul fierbe ca o căldare de el şi cine va descoperi pieptul armurii lui?”. Şi proorocul Isaia, vorbind ca despre împăratul Tirului şi al Sidonului, zice de căderea satanei: „Erai un heruvim ocrotitor şi te plimbai în mijlocul cetelor celor scânteietoare din cer şi toate flautele şi muzicile cerului te lăudau pe tine. Şi frumuseţile tale te-au înşelat pe tine, te-au uns pe tine, adică te-ai vopsit cu carbineul de aur, cu iachint, cu hrisolit, cu topaz, cu ametist, cu beril şi cu celelalte pietre scumpe”.
Auzi cum era satana înainte de cădere? Era un heruvim ocrotitor, înfrumuseţat cu mare podoabă, sau cum mai zice Isaia, era luceafărul care răsare dimineaţa din ceruri (Isaia 14, 12-20). Căci zice: „Cum ai căzut din fala ta, stea de dimineaţă!”. Vezi cine era şi câtă putere avea?
A venit la Sfântul Serafim de Sarov un boier care avea rugăciunea inimii şi încrezându-se în darul rugăciunii, zice către Sfântul Serafim: „Eu nu mă tem de diavoli, că nu mai au nici o putere asupra robilor lui Hristos”. Şi a zis Sfântul Serafim: „Ce zici? Nu te temi de diavoli? N-au nici o putere? Îţi spun, fiule, că un diavol are putere să întoarcă numai cu o unghie pământul pe cealaltă parte”. Dar de ce? Pentru că au fost îngeri. Dar această putere o au numai când şi cât le îngăduie Dumnezeu. Ştiţi de ce? Pentru că „puterea diavolească – cum spune Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu – este circumscrisă, este îngrădită de puterea Dumnezeirii”. Şi de aceea n-are el putere, când nu-l lasă Cel Atotputernic.
Frânele puterii satanei sunt în mâna lui Dumnezeu; el e câinele lui Dumnezeu, sabia lui Dumnezeu, biciul lui Dumnezeu şi nu poate să plece nicăieri fără poruncă.
Iată ce scrie la Iov (cf. cap. 2): „Într-una din zile au venit toţi îngerii Domnului înaintea Lui şi a venit şi satana. Şi Dumnezeu l-a întrebat pe el: De unde vii tu? Şi a zis: Doamne, am cutreierat tot pământul şi toate de sub cer şi iată am venit de faţă. Şi l-a întrebat: Ţi-ai pus în minte – în gând adică – ceva despre robul meu Iov? Că nu este nimeni pe pământ temător de Dumnezeu asemenea lui”.
Atunci satana a cerut voie să-l ispitească şi când i-a dat voie să-l ispitească pe Iov, ce a făcut diavolul? Într-un ceas cele şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de asine, le-a făcut praf şi cenuşă; a pogorât foc din cer şi le-a ars pe toate. I-a dărâmat şi casele într-un cutremur. Ai văzut ce poate el?
Dar numai când îi dă Dumnezeu voie. Deci, cum v-am spus, toată puterea diavolească e îngrădită de puterea Dumnezeirii şi el nu poate face nimic până nu îi dă voie Dumnezeu.
Dar să citim Evanghelia mai departe. Ce au zis mai departe aceşti diavoli? Au început a-L ruga pe Hristos, bănuind cine-i de faţă. Ce şi-au zis ei? Acesta Care e de faţă este Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Credeau aceasta diavolii şi mărturiseau: „Te ştim pe Tine Cine eşti, eşti Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt”. Auzi mărturisire diavolească? Vezi credinţa diavolească?
Dar oare credinţa aceasta a diavolilor e mântuitoare? Nu, nicidecum. Sfântul Apostol Iacov ne învaţă că „şi diavolii cred în Dumnezeu şi se cutremură” (Iacov 2, 19). De ce se cutremură diavolii? Erau şase mii în faţa lui Iisus şi tremurau ca varga şi se rugau să nu-i trimită în gheena mai înainte de vreme.
Ce le folosea lor credinţa, dacă n-au zis: „Iartă-ne, Doamne, ne pocăim, ne vom face slugile Tale!”. N-au zis; ei se temeau numai şi se cutremurau; dar credinţa lor nu era lucrătoare şi mântuitoare.
Când credinţa e numai cunoscătoare, nu mântuieşte pe nimeni. Adică, dacă cred eu că există Dumnezeu şi cunosc aceasta, numai cu atât nu mă mântuiesc. Căci zice Sfântul Apostol Iacov: „Tu crezi că este Dumnezeu? Bine faici, dar şi diavolii cred şi se cutremură”. Ce folos au de credinţa lor? Este o credinţă cunoscătoare şi iscoditoare care nu foloseşte nimănui. Ea nu mântuieşte nici pe diavoli, nici pe oameni.
Dar este o altă credinţă, despre care spune dumnezeiescul apostol Pavel. Care? Credinţa cea lucrătoare, care se lucrează. Prin ce? Prin dragoste. Cel ce are credinţa aceasta lucrătoare, care se lucrează prin dragoste, păşeşte de la credinţă la fapte. Se smereşte, ascultă, miluieşte, iartă, posteşte, priveghează, duce viaţă curată, cu sfinţenie, iartă pe toţi cei ce l-au supărat şi cu darul lui Dumnezeu, totdeauna este milostiv, cum şi Tatăl nostru milostiv este. Aceasta este credinţa lucrătoare, sau credinţa care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6; I Tesaloniceni 1, 3).
Deci, ţineţi minte că şi diavolii au credinţă, dar numai credinţă cunoscătoare şi vai de noi, păcătoşii, dacă ne vom asemăna cu ei, dacă numai vom crede că este Dumnezeu, dar nu vom lucra poruncile Lui! Se va împlini cu noi cuvântul care zice: „Mulţi vor zice Mie în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău am vindecat, nu cu numele Tău am propovăduit? Şi voi zice către ei: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, nu vă cunosc pe voi!”. Dar de ce? M-aţi cunoscut ca Dumnezeu şi aţi făcut chiar minuni în numele Meu, dar dacă n-aţi lucrat poruncile Mele, nu vă cunosc pe voi!
Aşa, fraţilor, să nu ne asemănăm diavolilor, care nu împlinesc poruncile lui Dumnezeu! Dar să vedem ce spune Evanghelia mai departe.
Zice că acolo, lângă lac, păştea o turmă mare de porci. Evanghelistul Matei spune că era o turmă mare, iar celălalt evanghelist ne spune şi câţi porci erau: două mii de porci. Ia gândiţi-vă ce mare turmă era: două mii de porci care păşteau! Şi s-au rugat diavolii: „Doamne, dacă ne scoţi pe noi din aceşti doi oameni, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci”. Şi a ascultat Hristos rugăciunea diavolilor şi a zis: „Mergeţi!”. Şi îndată ce le-a dat voie, au intrat diavolii în turma de porci şi s-a aruncat turma în mare şi s-a înecat.
Oare de ce a ascultat Mântuitorul rugăciunea diavolilor? A ascultat-o, fiindcă rânduia prin diavoli o pedeapsă celor ce aveau porcii. „Doamne – au zis diavolii – dacă ne scoţi din zidirea făcută după chipul şi asemănarea Ta, din oamenii aceştia care pot să fie Biserica Ta, după ce plecăm noi, nu-ţi cerem să ne ducem în alt om, în altă zidire după chipul şi asemănarea Ta, ci trimite-ne în porcii aceia”.
Diavolii se odihnesc de aceea pururea în oamenii cei lacomi ca porcii, curvari şi preacurvari, care se tăvălesc în mocirla curviei ca porcii. De aceea au zis: „Dă-ne voie să ne ducem din oameni în aceste dobitoace care, deşi sunt ale Tale, sunt murdare, leneşe şi lacome, fiind chipul patimilor trupeşti la care noi îi învăţăm pe oameni”. Şi a zis Hristos: „Mergeţi!”.
De ce le-a dat voie? Pentru că porcul este un animal greoi, leneş, lacom, mocirlos şi murdar, aşa cum e un om păcătos care se tăvăleşte în lăcomie şi în beţie şi în mocirla fărădelegilor curviei. Le-a dat voie, pentru a arăta simbolul omului în care locuiesc diavolii.
Diavolii, temându-se de munca din gheena, şi-au zis: „O fi mai rău în porci şi în mare şi oriunde ne-am duce decât în om, dar numai în gheenă să nu ne trimită”. Oare de ce se tem diavolii de gheena? Am spus-o puţin mai sus, dar aici vom desluşi mai pe larg acest lucru. Iată de ce.
Aţi citit în dumnezeiasca Psaltire cuvântul: „Paharul Domnului este neamestecat şi plin de amestecătură” (Psalmi 74, 7). Oare ce să fie asta? Paharul mâniei şi al iuţimii Domnului este, zice, neamestecat şi plin de amestecătură.
Iată ce vrea să însemne aceasta, după mărturia dumnezeiescului tâlcuitor al Apocalipsului, Sfântul Andrei al Cezareei, care a dat cea mai înaltă tâlcuire la Apocalipsă. El pune în legătură cuvântul acesta cu muncile cele de după Judecată. Paharul Domnului, zice el, este amestecat cu vin, dar este totodată neamestecat şi plin de amestecătură. Ce vrea să spună aceasta? Focul iuţimii mâniei Domnului în veacul de acum, când vine asupra noastră, a tuturor popoarelor pământului, vine amestecat cu milă. De aceea spune că paharul este amestecat.
Până la sfârşitul lumii, până în ziua Judecăţii, vor veni multe răni peste popoarele lumii: robie, războaie, foamete, secetă, boale, holeră, ciumă, turburări. Dar toate acestea vor veni amestecate cu mila lui Dumnezeu.
Până în ziua Judecăţii, focul mâniei lui Dumnezeu vine amestecat pururea cu milă. Ne-a robit Dumnezeu, dar ne dezrobeşte. Ne-a îmbolnăvit, poate să ne ridice din boală, dacă ne rugăm. Vine peste noi secetă, dacă ne rugăm, o depărtează.
Deci, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, „precum nopţile urmează zilelor şi zilele urmează nopţilor, aşa şi în veacul de acum, bucuriile urmează scârbelor şi scârbele vin iarăşi după bucurii”.
După bucurii vin necazurile şi după necazuri iarăşi bucurii. Nu se judecă Dumnezeu acuma deplin cu noi. Dar când va veni paharul iuţimii mâniei Domnului neamestecat? În ziua Judecăţii. Dar şi atunci, auziţi ce spune: „Că paharul Domnului este cu vin neamestecat şi totuşi plin de amestecătură”.
Ce vrea să zică? Atunci nu va mai fi amestecat paharul mâniei Domnului cu milă. Şi totuşi, zice că va fi plin de amestecătură. Cum se tâlcuieşte? Iată ce spune dumnezeiescul Andrei: în ziua Judecăţii, iuţimea mâniei Domnului va veni şi peste diavoli şi peste cei ce au făcut voia lor, peste toţi oamenii fără de milă, fără de cruţare.
Dar amestecătura de care vorbeşte înseamnă mulţimea şi felurimea muncilor. Muncile nu vor fi la fel pentru toţi. Nu se va munci tâlharul şi curvarul la fel cu cel ce a jurat strâmb, sau cel ce a jurat la fel cu cel ce a hulit. Nu! Muncile vor fi veşnice, dar nu deopotrivă pentru toţi. Vor fi feluri şi feluri de munci, după cum fericirile raiului sunt iarăşi felurite. Căci zice Hristos: „Să nu se tulbure inima voastră, în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc”.
După cum în rai sunt multe locaşuri, aşa în iad sunt multe feluri de munci şi neasemănate chipuri de munci, pe care numai Unul Dumnezeu le ştie. În Apocalipsă, dumnezeiescul Ioan a văzut o carte cu şapte peceţi. Şi au plâns şi îngerii şi oamenii, pentru că nimeni din oameni, nici din cer, nici de pe pământ, nu s-a putut afla să deschidă cartea cu şapte peceţi. Şi atunci a auzit un glas: „Nu vă temeţi, cartea cu şapte peceţi o va deschide Mielul, Leul cel din seminţia lui Iuda, adică Iisus Hristos, care este Însăşi Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu”.
Ştiţi ce înseamnă cartea cu şapte peceţi? Acelaşi Sfânt Andrei spune: prin cartea cu şapte peceţi se înţelege mintea lui Dumnezeu. Căci se spune: „Şi am văzut o carte mare cu şapte peceţi, pe care nimeni dintre oameni nu putea să o citească, nici s-o înţeleagă şi în cartea aceasta erau scrise toate lucrurile, toate faptele, toate cuvintele şi toate gândurile oamenilor” (Apocalipsa 5, 1).
Dacă ne-am cerceta pe noi şi am vrea să scriem viaţa noastră, câte am vorbit şi câte am gândit şi câte am lucrat şi câte am auzit şi câte am înţeles, ar trebui să facem numai pentru un om o carte mai mare decât zece vagoane. Atâta de felurit şi de repede gândeşte mintea omului!
Deci, cum să cuprindă o carte cu şapte peceţi toate gândurile şi toate cuvintele oamenilor? Aceasta este deci o carte nemărginită, este înţelepciunea sau mintea lui Dumnezeu. În mintea Lui sunt cuprinse toate lucrurile, toate cuvintele, toate gândurile, tot ce am făcut înaintea Lui este scris acolo, că El este necuprins după duh, după înţelegere şi după minte.
Fraţii mei, de aceea ziceau diavolii: „Nu ne trimite, nu ne munci în gheena mai înainte de vreme, suntem noi munciţi destul, am căzut din darul Tău, am fost îngeri, eram fiinţe uşoare, luminoase, curate, neprihănite, ne îndulceam de slava Ta în ceruri, pururea vedeam faţa Sfintei Treimi, cât era cu putinţă nouă, înţelegeam teologia adâncă despre Tine. Şi apoi ne-ai dat jos din cer, stăm prin văzduh, ne-am băgat prin dobitoace, prin oameni, stăm în locuri spurcate, stăm în păduri, în pustie, în lacuri. Ne rugăm, lasă-ne aici, că-i destulă muncă, faţă de dregătoria, de cinstea noastră cea dintâi, nu ne trimite mai înainte de vreme în gheenă!”.
Iată cât se tem diavolii de gheena! Cu atât mai tare ar trebui să ne temem noi şi să nu mai facem voia lor. De gheena se tem diavolii foarte tare, căci ea este iadul pe care-l vor moşteni de la Judecată pentru veşnicie şi ei, şi toţi care vor face voia lor.
Acolo paharul iuţimii mâniei Domnului va veni neamestecat cu mila. Dar să trecem mai departe, la celelalte învăţături din Sfânta Evanghelie. Şi s-au aruncat diavolii cu turma de porci în mare, iar păstorii ei, văzând aceasta, au fugit cu spaimă în cetatea Gadara.
Aţi văzut? S-au dus cu spaimă şi cu strigăt mare: „Oameni buni, ieşiţi să vedeţi, a venit un prooroc, a vindecat doi îndrăciţi de care nu se putea apropia nimeni! A scos diavolii din ei şi i-a trimis în porci, dar iată ce au păţit porcii noştri, s-au înecat toţi în Marea Galileii!”.
S-au înecat în lacul Ghenizaret două mii de porci. Spaimă mare, căci era averea acelei cetăţi. Dar dreptatea lui Dumnezeu a îngăduit paguba pe care au suferit-o stăpânii porcilor şi fiindcă în cetatea gherghesenilor locuiau alături de păgâni şi evrei, care, deşi nu aveau aceeaşi credinţă cu păgânii cu care trăiau împreună, nu numai că hrăneau porci pentru negoţul lor, dar şi mâncau din cărnurile lor, călcând prin aceasta Legea lui Moise.
Şi ce spune dumnezeiasca Evanghelie? Au ieşit toţi locuitorii cetăţii, cu mic cu mare, de la bătrân şi până la copil, căci îi cuprinsese spaima. Toţi se întrebau: „Cum a venit un vânt, a luat porcii şi i-a dus în mare şi am rămas fără ei?! Ce putere are acest prooroc, care a scos diavoli cu cuvântul şi i-a băgat pe porci în mare?!”.
Dar frica lor a fost o frică binecuvântată? Fraţilor, frica Domnului cea curată – zice psalmistul – rămâne în veacul veacului. Dar este şi o frică rea, o frică pătimaşă. Căci zice proorocul: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică”. Aceasta este o frică rea, care întunecă mintea şi pe aceasta o aveau gadarenii. Dacă era cealaltă frică, cea curată, a Domnului, ei, când ar fi văzut minunea aceasta, ar fi căzut cu toţii la Hristos şi ar fi spus: „Iartă-ne, Doamne, mântuieşte-ne, Doamne, credem în Tine!”. Dar ce-au făcut gadarenii? I-au spus lui Hristos: „Du-Te din locurile noastre, du-Te de pe aici!”, căci i-a cuprins frica.
Aceasta este răsplata, mulţumirea gadarenilor, că le-a vindecat îndrăciţii şi le-a arătat puterea Sa în minunea săvârşită acolo. Aceasta este o frică rea, adusă de diavoli.
Heruvimii şi Serafimii se cutremură în faţa Domnului, dar cu care frică? Cu cea curată. „Frică – zice Isaia proorocul – au Serafimii dimprejurul Domnului, din care fiecare are şase aripi, şi cu două îşi acoperă feţele, cu două picioarele şi cu două zboară şi umplu văzduhul, strigând cu glas mare: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Lui!”.
Aceasta este bună, frica cea sfântă care rămâne în veacul veacului şi peste îngeri şi peste oameni şi pe care să ne-o dea Dumnezeu şi nouă. E frica prin care omul, deşi se teme de Dumnezeu, Îl şi iubeşte.
La gadareni n-a fost această frică, ci o frică pătimaşă, căci au zis: „Acest Hristos, Care a avut putere să trimită porcii în mare, va veni aici, ne va schimba obiceiurile şi credinţa, ne va pune cine ştie ce legi şi rânduieli şi ne va pedepsi pentru păcatele noastre. Mai bine să-i spunem să plece de aici. Să nu mai pricinuiască cine ştie ce pagube, cu minunile chiar, aşa cum ne-a pricinuit până acum”. Era frică rea, frică pătimaşă.
Numai o frică este binecuvântată: frica de Dumnezeu, cea care ne aduce la picioarele Lui, ca să ne rugăm Lui. Frica prin care ne temem să nu păgubim în avere, să nu pătimim ceva rău în lumea aceasta, este frica de diavol. Această frică au avut-o gadarenii, de aceea L-au rugat pe Hristos să-i părăsească.
Şi Mântuitorul, blând şi prea bun, văzând împietrirea, necredinţa lor, nemulţumirea lor, răutatea lor, S-a suit în corabie şi S-a dus în cetatea Sa. Care-i cetatea lui Hristos? Mântuitorul s-a născut în Betleem.
Dar ştiţi că a crescut în Nazaret până la 30 de ani, iar de la 30 de ani, când S-a botezat, nu mai stătea nici în Betleem, nici în Nazaret, ci în Capernaum, lângă Marea Galileii. Deci, S-a dus în cetatea Sa de lângă mare.
Iubiţi credincioşi, să mai tragem încă o învăţătură din Evanghelia de astăzi şi apoi vom încheia.
Din această Evanghelie noi am putea trage mii de învăţături, din fiecare cuvânt şi am putea face multe predici despre ea. Dar nu putem să ne lungim prea mult, ci trebuie să scurtăm cuvântul.
Să ţineţi minte: Evanghelia de astăzi e de cel mai mare folos pentru oamenii nemulţumitori. Vai de omul acela care, când Dumnezeu îi face un bine, îl uită! Se află un om în război pe front; cad proiectilele în stânga şi în dreapta, cad obuzele, trag mitralierele, se bombardează, nu se vede de foc şi de flăcări. Şi omul nostru zice: „Doamne, dacă mă scoţi de aici, călugăr mă fac. Doamne, dacă mă scoţi de aici, toată averea mea o dau săraicilor. Doamne, dacă oi scăpa, nu mai fumez, nu mai trăiesc cu femeia altuia”.
Face mii de făgăduinţe lui Dumnezeu când este în primejdie şi necaz. Dar când a venit acasă uită tot şi în loc să-I mulţumească lui Dumnezeu că l-a izbăvit, se face ca o aspidă surdă, care-şi astupă urechile de la orice îndemn bun.
Altul vrea să facă o casă şi când porneşte, spune: „Doamne, ajută-mi să capăt lemn, să pot scoate autorizaţie de la conducere, să pot căpăta piatră, să câştig un ban, să găsesc de lucru. Ajută-mi, Doamne, să fac casa”. Şi când a terminat-o, în loc să aducă mulţumire lui Dumnezeu, uită, se pune pe băut, intră într-însa beat şi înjurând. Aceasta este mulţumirea lui faţă de Dumnezeu, Care l-a ajutat să înalţe casă. Uită că i-a dat mijloace şi putere să o ridice.
Altul vrea să-şi mărite, să-şi însoare copiii, altul să scape de o judecată – şi face făgăduinţe mari: „Am să fac, Doamne, aşa, dacă mă vei scoate la liman”; dar, după ce l-a scos, a uitat tot.
Bine a zis Sfântul Isihie Sinaitul: „Precum apa stinge focul, aşa uitarea stinge lucrarea cea bună din minte”. Dumnezeu ne face pururea bine, iar noi uităm. El ne-a dat minte, viaţă, sănătate, trup, lumină, căldură, apă, ploi, hrană, dulceţuri, poame de tot felul, vin, untdelemn, grăsime.
Tot ce avem e de la El, cum zice apostolul: „Toate de la El şi prin El şi întru El sunt”. Şi iarăşi: „Ce ai, omule, ce n-ai luat?”. Ce ai, omule? Ai trup, minte, sănătate, ochi, livezi, vite, păsări, libertate. Şi din ce ai, ce n-ai luat de la Dumnezeu? Şi dacă le-ai luat, de ce te mândreşti, ca şi cum ar fi ale tale proprii?
Toate sunt de la Dumnezeu şi întru El. Căci zice apostolul: „Întru El şi prin El ne mişcăm”. Deci, dacă toate sunt de la Dumnezeu şi prin El şi întru El, ce mai este al nostru? „Şi voi – zice – sunteţi ai Lui şi răscumpăraţi cu sângele Lui”.
Şi cât ar trebui să-L iubim pe Dumnezeu? Câtă nemărginire şi neţărmurire de dragoste are Sfânta Treime! Iar ea ne cere în porunca întâi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău din toată inima ta, din tot cugetul şi din toată puterea”; adică din inima noastră, din suflet, din cugetare, minte şi virtute, şi cu trupul, adică cu toată fiinţa. Dar de ce? Pentru că El ne-a dat-o şi fiinţa noastră nu se poate despărţi de El, nici nu poate creşte, nici nu poate să se mişte fără El. Şi dacă atâtea daruri avem de la Dumnezeu şi atâtea bunătăţi, pururea trebuie să-i mulţumim, pururea să umplem gura noastră de mulţumire... .
O femeie a plătit două pomelnice pentru vii şi zice: „Mulţumim Preasfântului Dumnezeu pentru binefacerile Lui, că ne-a ajutat nouă”. Sunt şi suflete recunoscătoare. Ştiţi ce a făcut femeia aceea? L-a mişcat pe Dumnezeu ca să-i facă şi mai mult bine. Căci aşa spune Sfântul Isaac Sirul: „Dacă-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru puţin, Îl mişti să-ţi facă şi mai mare bine”. El zice aşa: „Dacă tu, omule, Îmi mulţumeşti pentru puţin, pe urmă Eu am să-ţi fac şi mai mare bine şi în veacul de acum şi în cel viitor”.
Deci, fericit şi de trei ori fericit este creştinul care mulţumeşte lui Dumnezeu în toată vremea pentru binefacerile Lui.
Aşa, Abel, la începutul zidirii, a adus jertfele curate ale oilor, ca jertfă de mulţumire lui Dumnezeu (Facerea 4, 4). Aşa Noe, după potop, a adus jertfă de mulţumire că a scăpat de apele potopului. Şi zice dumnezeiasca Scriptură că a căutat Dumnezeu spre Noe şi spre arderile şi spre jertfele lui şi le-a mirosit întru miros de bună mireasmă (Facerea 8, 20). De ce? Pentru că şi Abel şi Noe au adus jertfe de mulţumire. Acela a adus că i-a dat Dumnezeu oi, celălalt că l-a scăpat Dumnezeu de potop.
Avraam a adus şi el de trei ori jertfă de mulţumire şi a făcut trei jertfelnice: unul la stejarul cel înalt din Sichem, al doilea la Betel şi al treilea în pământul Hebronului, pentru că l-a blagoslovit Dumnezeu şi i-a spus: „Avraame, Avraame, voi înmulţi sămânţa ta ca stelele cerului”. Şi I-a adus jertfă de mulţumire, ba l-ar fi adus la urmă şi pe Isaac jertfă, cea mai înaltă jertfă pe care ar fi putut să o aducă, mulţumind lui Dumnezeu; el n-ar fi cruţat nici pe unicul născut fiu al său, pe care l-a câştigat de la Dumnezeu la bătrâneţe.
Isaac a adus şi el jertfă de mulţumire. Şi Dumnezeu i-a înnoit făgăduinţa pe care i-o făcuse tatălui său şi a zis: „Pentru Avraam, robul Meu, voi înmulţi sămânţa ta” (Facerea 18, 18). Iacov, de asemenea, a adus jertfă lui Dumnezeu în Sichem şi a înălţat stâlp şi jertfelnic, pentru că l-a scăpat Dumnezeu din mâna lui Esau, fratele său şi s-a întors de la Laban, cel lacom de bani. Şi spunea: „Cu toiagul acesta am trecut Iordanul, Doamne şi acum mă întorc cu două tabere” (Facerea 32, 10).
A adus jertfă de mulţumire şi Moise, când se bătea cu Amalic şi l-a biruit în pustie (Ieşirea 33, 7). A adus jertfă de mulţumire Isus al lui Navi, când a cucerit cetatea Ierihonului, unde erau grupaţi cei şapte împăraţi (Isus Navi 8, 30).
A adus jertfă de mulţumire Samuil, când i-a ajutat Dumnezeu să facă pace cu amoreii şi a zidit jertfelnic Domnului în Armatem (I Regi 7, 12-17). Şi nu ne ajunge vremea să spunem câţi au adus jertfe de mulţumire lui Dumnezeu.
Auziţi pe apostolul Pavel, care spune: „Neîncetat vă rugaţi, întru toate mulţumiţi” (Efeseni 5, 20; Coloseni 3, 15-17).
Deci, fraţii mei, să vă rămână în inimi scris din Evanghelia de astăzi: totdeauna când îţi ajută Dumnezeu să faci un gard, o fântână, un grajd, o casă, o punte, să măriţi o fată, să însori un băiat, să-ţi iei un loc de casă, să-I aduci lui Dumnezeu jertfă de mulţumire şi să-I mulţumeşti din toată inima, căci prin aceasta Îl pleci pe Dumnezeu să-ţi facă mai mare bine în viitor.
Iar dacă nu-I veţi aduce mulţumire şi dacă veţi uita binefacerile Lui, veţi fi asemenea gadarenilor de astăzi, care au gonit pe Mântuitorul din cetatea lor, ca şi cum aţi zice: „N-avem nevoie de Tine, nu vrem să-Ţi mulţumim Ţie pentru minunile Tale şi pentru puterile Tale, nu vrem să primim binefacerile Tale!”. Să nu fie!
Dumnezeu şi Preacurata Lui Maică şi toţi Sfinţii să ne ajute tuturor să-I mulţumim pururea lui Dumnezeu din toată inima pentru binefacerile Lui. AMIN!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu