2. /4 IULIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 965: A murit Papa Benedict al V-lea. A fost Papa al Romei pentru o singură lună, în 964. După alegerea sa, a fost destituit de Imparatul Imperiului Romano-German, Otto I (936 – 973) și predat în custodia lui Adalag, arhiepiscopul de Hamburg – Bremen. Papa Benedict al V-lea a decedat la Hamburg pe 4 Iulie 966.
* 1714: 
Antonio Magliabechi (n. 20 octombrie 1633, Florența — d. 4 iulie 1714, Florența) a fost un renumit erudit și bibliofil italian din perioada post-renascentistă.
Mantonio Magliabechi, fiu al lui Marco Magliabechi și al Ginevrei Baldorietta, a învățat la început meseria de giuvaergiu, pe care a practicat-o până la vârsta de 40 de ani. Din cauza unei deformități a coloanei vertebrale, era poreclit il gobbo ("cocoșatul"). Înclinat mai de grabă studiului operelor clasice, devine elevul lui Michele Ermini, bibliotecarul cardinalului Lepoldo de' Medici, dobândind în scurt timp faima unei ample erudiții, în special de cunoscător al limbilor latină, greacă și ebraică. În 1673, marele duce al Toscanei, Cosimo III de' Medici, îl numește bibliotecar al "Bibliotecii Palatine" (Biblioteca Palatina) a orașului Florența, care reunea biblioteca din Palazzo Pitti, Biblioteca Medicea Laurenziana pentru manuscrise și Biblioteca Nazionale Centrale di Firenze pentru opere tipărite.
Magliabechi devine figura centrală a vieții literare din Florența, oameni de cultură din întreagă Europă erau în contact și corespondență cu el. Era descris ca un "șoarece de bibliotecă", un adevărat "bibliomaniac", care nu lăsa nicio carte necitită. În propria sa bibliotecă se găseau 40.000 de cărți și 10.000 manuscrise. În jurul lui erau grupați cei mai de seamă reprezentanți ai umanismului din Toscana, Vincenzo Viviani și Carlo Dati din Florența, Lorenzo Bellini din Pisa. Împreună reușesc să pună la adăpost manuscrisele orginale ale lui Galileo Galilei, suspectate de erezie de către tribunalele inchizitoriale. Spirit liber, neconformist, care nu făcea nicio concesie dogmelor Bisericii Catolice, el însuși intră în conflict cu Inchiziția și cu atotputernicul Ordin al Iezuiților. Biblioteca sa, deschisă publicului în anul 1747, dotată cu numeroase texte științifice în greacă și latină, tratate de medicină ale timpului, tipărituri și manuscrise, constituie nucleul originar al "Bibliotecii Naționale Centrale din Florența", denumită înainte pe drept cuvânt "Magliabechiana".
Pasiunea lui a fost bibliofilia, ca operă proprie este cunoscută doar "Notizie letterarie e istoriche intorno agli uomini illustri dell'Accademia fiorentina", editată la Florența în anul 1700.
În ultimii ani ai vieții, Antonio Magliabechi se retrage în mănăstirea dominicană Santa Maria Novella, unde își sfârșește zilele în vârstă de 81 de ani, la 4 iulie 1714.
A studiat filozofie și teologie sub egida Ordinului iezuit. A devenit matematicianul de curte al margrafului de Toscana Cosimo al III-lea de' Medici.
În 1709 vizitează Anglia, unde este numit Fellow of the Royal Society. Din 1714 până la sfârșitul vieții activează ca profesor la Universitatea din Pisa.
A studiat strofoida. A descoperit curba logaritmică, trasând graficul acesteia, pe care a publicat-o în 1701. În 1699 a demonstrat geometric problema lui Viviani.
A studiat curba loxodromă a conului care este o anumită curbă elicoidalăși a stabilit că această linie curbă apare la intersecția unui con cu un cilindru a cărui bază e o spirală logaritmică.
| Luigi Guido Grandi | |||||||||||||||||
| |||||||||||||||||
· 1761 - A murit scriitorul iluminist englez Samuil Richardson; a stat la originea romanului familial de moravuri.
Christian Albrecht a fost primul copil al lui Ludwig, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a contesei Eleonore de Nassau-Saarbrücken. La 7 ianuarie 1764, tatăl său a fost ridicat la rang de Prinț Imperial de împăratul Francisc I.
La 13 mai 1761, el s-a căsătorit la Gedern cu Prințesa Caroline de Stolberg-Gedern (1731–1796), fiica Prințului Frederick Karl de Stolberg-Gedern. Cuplul a avut următorii copii:
- Karl Ludwig (n. 10 septembrie 1762 - d. 4 aprilie 1825); căsătorit cu contesa Amalia de Solms-Baruth
- Louise Eleonore (n. 11 august 1763 - d. 30 aprilie 1837); căsătorită cu Georg I, Duce de Saxa-Meiningen
- Gustav Adolf (n. 9 octombrie 1764 - d. 21 iulie 1796)
- Christine Caroline (n. 19 noiembrie 1765 - d. 6 decembrie 1768)
- Ludwig Wilhelm (n. 16 februarie 1767 - d. 17 decembrie 1768)
- Christian August (n. 15 March 1768 - d. 18 aprilie 1796)
- Auguste Karoline (n. 15 noiembrie 1769 - d. 30 iulie 1803)
Christian Albert, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Date personale Născut 27 martie 1726
LangenburgDecedat (63 de ani)
Ludwigsruhe, LangenburgPărinți Ludwig, Prince of Hohenlohe-Langenburg[*]
Eleonore von Nassau-Saarbrücken[*]
Căsătorit cu Caroline de Stolberg-Gedern Copii Luise Eleonore de Hohenlohe-Langenburg
Karl Ludwig
Gustav Adolf Prinz zu Hohenlohe-Langenburg[*][1]
Christiane Karoline Prinzessin zu Hohenlohe-Langenburg[*][1]
Ludwig Wilhelm Prinz zu Hohenlohe-Langenburg[*][1]
Christian August Prinz zu Hohenlohe-Langenburg[*][1]
Auguste Karoline Prinzessin zu Hohenlohe-Langenburg[*][1]Cetățenie 
Germania Ocupație personal militar[*] Apartenență nobiliară Titluri Cneaz Familie nobiliară Casa de Hohenlohe Prinț de Hohenlohe-Langenburg Domnie 1765–1789 Predecesor Ludwig Succesor Karl Ludwig
· 1826: John Adams (n. , Braintree[*], Provincia Massachusetts Bay, Teritoriile britanice de peste mări – d. , Quincy, Massachusetts, Massachusetts, SUA[3]) a fost primul vicepreședinte (între 1789 - 1797) și al doileapreședinte al Statelor Unite ale Americii (între 1797 - 1801).
John Adams a fost unul dintre cei mai importanți susținători ai Războiului de Independență al Statelor Unite din Massachusetts și unul din diplomații majori ai anilor 1770. Considerat pe bună dreptate ca unul dintre Părinții Fondatori ai Statelor Unite ale Americii, John Adams a devenit fondatorul unei importante familii de politicieni, diplomați și istorici. Reputația sa ca unul dintre cele mai importante personalități din istoria Statelor Unite a crescut constant în ultimii ani. Astfel, istoricul Robert Rutland conclude despre Părinții Fondatori: "Madison a fost un mare intelectual ... Jefferson irevocabilul idealist and Franklin cel mai încântător și versatil geniu ... dar Adams a fost cel mai captivant părinte fondator din majoritatea punctelor de vedere." [Ellis p 230].
John Adams s-a născut în satul Braintree(d) (Quincy), statul Massachussetts la 30 octombrie (conform stilului vechi 19 octombrie) 1735. Părinții și strămoșii săi au fost cetățeni onorabili ai comunității încă de la întemeierea ei. Tatăl său, John Adams, era o persoană influentă în lumea afacerilor, fiind și ofițer în miliția locală; mama sa, Suzanna Boylston Adams, era cunoscută pentru devotamentul său pentru familie și biserică. Familia Adams a venit din Anglia pe la 1640 și s-au stabilit pe pământul pe care urmașii lor încă îl mai cultivau în vremea copilăriei lui John Adams.
Pe lângă instruirea informală căpătată în satul său natal, Adams a frecventat și școala latină. În ciuda dorinței sale de a deveni fermier, anii de școală l-au pegătit pentru universitate și pentru o carieră de profesor de religie. Cu puțina pregătire în latină deprinsă de la Joseph Marsh, un om de știință local, John a luat examenul de admitere la Harvard College(d) în 1751 și și-a început cei patru ani de studii univesitare care îi incitau imaginația. La absolvire, în 1755, a acceptat postul de profesor la Worcester, în statul natal Massachusetts.
Adams și-a început mandatul pe 4 martie 1797. Foarte conștient de victoria lui fragilă, el a căutat să instaureze armonia politică. În cuvântul inaugural, urmărind evoluția națiunii, a afirmat credința lui în republicanism și a chemat oamenii să pună capăt politicii partizane. El a încercat să ajungă la un acord cu Jefferson, să-i concilieze pe adepții lui Hamilton și să dea un curs pașnic controverselor cu Franța asupra tratatului lui John Jay . Dar a întâmpinat mari greutăți. În calitatea sa de prim președinte care a urmat unui altuia, Adams nu avea experiență în organizarea cabinetului așa că a decis să păstreze cabinetul mediocru al lui George Washington, parțial pentru că dorea să-i reconcilieze pe federaliști și pentru că știa cât de greu este să găsești oameni buni care să facă servicii. Cabinetul era federalist și chiar mai mult Hamiltonian în ceea ce privește loialitatea. Adams nu și-a dat seama pe deplin de pericolele inerente ale acestei situații până în 1799 când cabinetul și-a violat încrederea lucrând împotriva politicilor lui Adams. Cum relațiile cu Franța se înrăutățeau a trebuit sa recomande pregătiri pentru apărare în timp ce negocierile pentru pace continuau. Deși i-a iritat pe republicani el și-a menținut politica de pace și de pregătire chiar după ce Directoratul Francez i-a insultat pe trimișii Americani și a început să rețină vasele americane. În ianuarie 1798 el a propus crearea unui departament naval și a cerut fonduri pentru a pune armata pe picior de război. Reprimarea de către Adams a capturării de către francezi a navelor Americane a fost populară o perioadă și federaliștii au câștigat alegerile pentru Congres în 1798. Deși Congresul nu a declarat război Adams și-a continuat pregătirile militare, alegându-i pe George Washington, Henry Knox(d), Charles Cotesworth Pinckney(d) și Alexander Hamilton să fie generalii armatei. Dar în timp ce Adams vizita Quincy cabinetul a decis să-l facă pe Alexander Hamilton al doilea la comandă după George Washington. Adams și-a dat seama de semnificația acestei manevre, el a realizat că controlul armatei trecea în subordinea lui Alexander Hamilton (mai ales pentru ca Washington nu era așteptat sa mai participe la vreo bătălie) și, mai mult decât acum, a văzut spectrul militarismului. În timp ce Adams și dădea seama complet de ceea ce se întâmpla, a primit vesti din Europa că Franța intenționează să reia negocierile. În februarie 1799 la nominalizat brusc pe William Vans Maurray ca trimis special spre stupefacția adepților lui Hamilton. Dezbaterea asupra acestei acțiuni a fost dură și Adams a făcut un compromis acceptând să numească o comisie în loc de un singur delegat dar a rezistat presiunilor lui Alexander Hamilton, ambasadorului britanic și ai unor membri din cabinet. În cele din urmă comisia a încheiat un tratat cu Franța pe 30 septembrie 1800. Adams reușise să preîntâmpine un război cu Franța și să păstreze neutralitate țării. Negocierile tratatului au divizat partidul și federaliștii au considerat efectul acestor divizări în alegerile din 1800. Când doi membri ai cabinetului și-au arătat neloialitatea față de Adams el le-a forțat demisia fără nici o delicatețe politică. Acțiunea sa dură i-a înfuriat pe Hamiltonieni care și-au clamat sentimentele în public alăturându-se comportamentului nediplomatic al președintelui. Republicanii conduși de Jefferson și Aaron Burr s-au bucurat de acestă situație dificilă a federaliștilor. Adams a fost incapabil să-și asume responsabilitățile de șef de partid. Rezultatele alegerilor au reflectat această slăbiciune. Federaliștii au pierdut președinția în favoarea lui Jefferson și a republicanilor cu opt voturi electorale (73 la 65) și de asemenea au pierdut Congresul.
Adams a pierdut președinția în favoarea vieții private în Quincy; și-a regăsit simțul umorului și și-a servit țara într-un alt mod. A devenit președinte al societății de arte și științe din Massachusetts, al societății pentru promovarea agriculturii. Corespondența sa cu Jefferson și Benjamin Rush(d) sunt monumente de erudiție care relevă o personalitate încântătoare care putea să fie și militantă și drăgăstoasă în câteva zeci de rănduri vioaie. John Adams a murit la Quincy pe 4 iulie 1826la a 50-a aniversarea a Declarației de Independență. Jefferson a murit în aceeași zi. John Adams a fost toată viața lui un tiran, cu un temperament exploziv, niciodată mulțumit, niciodată satisfăcut cu ce i se oferea deși nici el nu știa exact ce vrea. Scrierile lui (scrisori, cărți, jurnale) au oferit importante date despre viața politică din acea vreme, dar în special arată o minte bine organizată, logică , în același timp un visător, un dornic de joacă dar foarte inteligent om. Se spune de el că nu a rămas în istorie ca un mare președinte pentru că nici un eveniment important nu s-a petrecut în vremea sa, dar cariera lui de politician a fost strălucită, chiar dacă mai enerva uneori pe oficialii străini. De fapt ce putea să facă un al doilea președinte, abia pus la conducerea unei națiuni noi, fără să aibă pe mai mulți în față de unde să tragă învățăminte.
| John Adams | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1826: Thomas Jefferson (n. , Shadwell[*], SUA – d. ,] Charlottesville[*], SUA) a fost al doilea vicepreședinte și al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1801 - 1809), autor al Declarației de Independență(1776), și unul dintre cei mai influenți dintre "părinții fondatori" ai Statelor Unite. Evenimentele majore din timpul președinției sale includ Louisiana Purchase (Achiziția Louisianei) (1803), Actul Embargoului din 1807(d) și Expediția lui Lewis și Clark (1804 – 1806).
Thomas Jefferson a fost un filozof al politicii care a promovat liberalismul clasic, republicanismul și separarea bisericii de stat. Jefferson a fost autorul lucrării Statutul Virginiei pentru libertatea religioasă(d) (1779, 1786), care a fost baza scrierii Primului Amendament(d) al Constituției Statelor Unite și totodată parte a seriei primelor zece amendamente ale Constituției Statelor Unite (The Bill of Rights, 1791).
Numele lui Jefferson a devenit omonimul conceptului de democrație jeffersoniană(d), iar Thomas Jefferson a fost atât fondatorul, cât și liderul Partidului Democrat-Republican, care avea să domine scena politică americană pentru circa un sfert de secol, fiind precursorul Partidului Democrat de astăzi din Statele Unite.
Jefferson a fost de asemenea al doilea guvernator al Virginiei(d) (1779 - 1781), primul secretar de stat (1789 - 1795), și al doilea vicepreședinte al Statelor Unite (1797 - 1801).
Ca o completare armonioasă a carierei sale politice, Jefferson a fost agricultor, arheolog, horticultor, arhitect, plantator, etimolog, paleontolog, criptoanalist, autor de studii, scriitor, statistician, avocat, inventator, violonist și fondator al Universității din Virginia(en). Thomas Jefferson este considerat ca fiind printre cei mai remarcabili ocupanți ai fotoliului de președinte al Statelor Unite ale Americii și printre cei mai de seamă patrioți ai revoluției americane. Pentru Jefferson, ruperea totală de Anglia însemna nu doar obținerea independenței, ci calea spre crearea unui nou tip de stat bazat pe principiile suveranității și egalității naturale a oamenilor.
Cu ocazia primirii a 49 de laureați ai premiului Nobel la Casa Albă, în anul 1962, președintele John Fitzgerald Kennedy a făcut o referire la Thomas Jefferson și la acei savanți spunând: "Cred că această [adunare] este cea mai extraordinară colecție de talente și de cunoștințe umane care a fost vreodată adunată în Casa Albă, cu excepția posibilă a [momentului] când Thomas Jefferson lua masa [de unul] singur," conform originalului în engleză: "I think this is the most extraordinary collection of talent, of human knowledge, that has ever been gathered at the White House, with the possible exception of when Thomas Jefferson dined alone."
· 1831: A încetat din viaţă James Monroe, om politic, preşedinte al SUA între anii 1817-1825, autor al ”Doctrinei Monroe”. (n. 28 aprilie 1758). James Monroe a fost al cincilea presedinte Statele Unite ale Americii in anii 1817 – 1825.
· 1848: François-René de Chateaubriand, diplomat și scriitor francez (n. 1768). Chateaubriand poate fi considerat parintele romantismului în Franţa, fiind un model pentru generatiile de scriitori romantici care i-au urmat. (“Călătorii în America”, “Atala”, “Rene”,”Memorii de dincolo de mormânt”).
* 1885: Ducele Alexandru de Württemberg (9 septembrie 1804 – 4 iulie 1885) a fost tatăl Prințului Francisc de Teck și bunicul viitoarei regine Mary de Teck, soția regelui George al V-lea al Regatului Unit.
Tatăl lui a fost Ducele Louis de Württemberg, fratele regelui Frederic I de Württemberg și a împărătesei Maria Feodorovna a Rusia. Mama lui a fost Henrietta de Nassau-Weilburg, o strănepoată a regelui George al II-lea al Marii Britanii prin fiica lui cea mare, Anne, Prințesă Regală.
În 1835, s-a căsătorit morganatic cu contesa maghiară Claudine Rhédey de Kis-Rhéde (1812-1841) cu care a avut următorii copii: Claudine, Francis și Amalie. Soția lui a fost numită contesă de Hohenstein iar copiii, urmând regula căsătorie morganatice, au moștenit titlul mamei.
În 1841, soția lui a murit - aruncată de cal - iar el a devenit instabil mental.
În 1863, cei trei copii ai săi au fost ridicați la rang de prinț/prințesă de Teck de regele William I de Württemberg.
| Alexandru | |||||||||||||||||||||||||
| Duce de Württemberg | |||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
* 1888: Dimitrie Lecca (n. 2 decembrie 1832, Tecuci – d. 4 iulie 1888, satul Radomirești, județul Bacău) a fost un politician, ministru și general român.
A fost unul dintre complotiștii principali care l-au detronat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. Comandant al corpului de pază al Palatului Domnesc[1], Lecca a fost cel care a permis accesul conspiratorilor, dând semnalul loviturii de stat.[2] Potrivit jurnalistului Mihai Eminescu, ascensiunea lui Lecca după acest eveniment a reprezentat o infamie, întrucât acesta a încălcat jurământul militar, trădându-l pe Cuza. Într-un editorial publicat în Timpul din martie 1881, Eminescu nota: „Gura care ar fi putut să-l ierte e închisă pentru totdeauna; mâna care i s-ar fi putut întinde cu prietenie și milă, ca odinioară, se preface în țărână. Să se țină minte bine că Vodă Cuza a iertat prin viu grai și în scris tuturor... absolut tuturor, numai colonelului Lecca și altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul țării. E unicul caz în istoria românilor (...) Ei bine, fostul colonel de vânători își închipuiește însă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul nord până la cel de sud și în curmezișul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morților de soiul acesta nu li se datorește, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cerul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. ar fi avut curajul pe care, pretinde a-l avea azi, când orice ființă viețuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârșit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însuși, pentru a șterge pata de pe niște bieți soldați nevinovați și amăgiți, care fuseseră scoși din cazarmă sub pretextul că «doamna născuse un copil» ”[3]
Același Eminescu mai nota în februarie 1882, tot în Timpul, cu privire la acest episod: „Vor trece veacuri și nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rușine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 fevruarie și stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generațiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn”.[4] Într-o conferință susținută la 1909, istoricul Nicolae Iorga a vorbit și el despre „murdara conspirație de palat” din februarie 1866 în care a fost implicat ca fruntaș Dimitrie Lecca.
| Dimitrie Lecca | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (55 de ani) |
| Ocupație | politician |
| Membru al Camerei Deputaților a României | |
| Partid politic | PNL |
· 1921: Antoni Grabowski, inginer chimist polonez (n. 1857)
· 1931: Prințul Emanuele Filiberto de Savoia-Aosta, al 2-lea Duce de Aosta(13 ianuarie 1869 – 4 iulie 1931) a fost membru al Casei de Savoia, fost Prinț Moștenitor al Spaniei și verișor primar cu Victor Emanuel al III-lea al Italiei.
S-a născut la Genova ca fiul cel mare al Prințului Amadeo de Savoia, Duce de Aosta și a primei lui soții, Maria Vittoria dal Pozzo. În 1870 tatăl său a fost ales rege al Spaniei iar Emanuele Filiberto a devenit prinț moștenitor al tronului. La scurtă vreme tatăl său a abdicat și s-a întors în Italia în 1873 după trei ani de domnie. În 1890 el i-a succedat la titlul de Duce de Aosta.
Și-a început cariera în armata italiană la Neapole în 1905 în funcția de comandant. În timpul Primului Război Mondial Ducele de Aosta a comandat armata a 3-a italiană supranumită Armata invitta ("armata neînvinsă"). După război a fost promovat la rangul de mareșal al Italiei de Benito Mussolini în 1926.
Prințul Emanuele Filiberto a murit în 1931 la Torino.
S-a căsătorit cu Prințesa Hélène de Orléans (1871–1951). Ea era fiica Prințului Filip de Orléans și a Infantei Maria Isabel a Spaniei.
Cuplul a avut doi fii:
- Amedeo, al 3-lea Duce de Aosta (21 octombrie 1898 – 3 martie 1942); căsătorit cu Prințesa Anne de Orléans.
- Aimone, al 4-lea Duce de Aosta care a domnit pentru scurt timp ca regele Tomislav al II-lea al Croației (9 martie 1900 – 29 ianuarie 1948); căsătorit cu Prințesa Irene a Greciei și a Danemarcei.
| Prințul Emanuele Filiberto | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1932 - A încetat din viaţă Dimitrie Paciurea, primul sculptor român cu viziune monumentală ("Zeul Pan", "Himere", "Gigantul", "Sfinxul") (n. 2 noiembrie 1873)
· 1934: Marie Curie, născută Maria Salomea Skłodowska (pronunție poloneză: 
/ˈmarja salɔˈmɛa skwɔˈdɔfska/; n. , Varșovia, Polonia Congresului, Imperiul Rus – d. Sancellemoz, Franța) a fost o savantă poloneză stabilită în Franța, dublu laureată a Premiului Nobel. A fost singura savantă care a primit două premii Nobel în două domenii științifice diferite (fizică și chimie). A introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunoscută pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în medicină. A fost soția unui laureat al Premiului Nobel, fizicianul Pierre Curie, și mama unei laureate a Premiului Nobel (Irène Joliot-Curie). Cu excepția fiicei sale Ève Curie (scriitoare), toți descendenții săi vor urma cariere științifice.
/ˈmarja salɔˈmɛa skwɔˈdɔfska/; n. , Varșovia, Polonia Congresului, Imperiul Rus – d. Sancellemoz, Franța) a fost o savantă poloneză stabilită în Franța, dublu laureată a Premiului Nobel. A fost singura savantă care a primit două premii Nobel în două domenii științifice diferite (fizică și chimie). A introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunoscută pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în medicină. A fost soția unui laureat al Premiului Nobel, fizicianul Pierre Curie, și mama unei laureate a Premiului Nobel (Irène Joliot-Curie). Cu excepția fiicei sale Ève Curie (scriitoare), toți descendenții săi vor urma cariere științifice.Publicația Time a considerat-o una dintre cele mai influente savante ale secolului al XX-lea.
S-a născut la Varșovia, într-o perioadă în care țara se afla sub stăpânirea Rusiei țariste, într-o familie de profesori, care îi insuflă de timpuriu dragostea pentru învățătură. Astfel, încă din tinerețe își manifestă interesul pentru studiu, pasiune moștenită probabil de la tatăl ei, Vladislav Skłodowski, profesor de matematică și fizică la un liceu, care a studiat la Universitatea din Sankt Petersburg. Acesta era un bărbat inteligent care excela în aproape orice domeniu, inclusiv lingvistică și istorie. Mama sa, Bronisława Bugoska, era instructoare și apoi directoare la un pension de fete.
Tânăra Maria Maria Skłodowska nu a avut parte de o copilărie prea fericită. În 1876, sora ei, Zofia, moare de tifos exantematic, iar mama, care suferea de tuberculoză (pe atunci nevindecabilă), se internează într-un sanatoriu și se stinge din viață în 1878, pe când Maria avea doar zece ani. Tatăl este înlăturat din funcție pentru atitudinea sa împotriva stăpânirii țariste, care devenise foarte apăsătoare (interzisese chiar și folosirea limbii poloneze).
În fața loviturilor destinului, tânăra Maria se refugiază în studiu, unde obține rezultate maxime. La vârsta de zece ani, studia în aceeași clasă cu sora ei mai mare, Helena, de 12 ani. Directoarea acestei școli introdusese pe ascuns o materie în planul de învățământ al elevilor săi. În locul orelor de limbă și istorie rusă, impuse de stat, a introdus studiul culturii poloneze. Inspectorii din partea autorității de ocupație rusă veneau periodic să verifice dacă predarea se făcea în limba rusă. Elevii ascundeau manualele, iar profesorii o solicitau pe Maria, fiind cea mai bine pregătită, să răspundă (în rusă) la diverse întrebări ale inspectorului. Cel mai greu moment pentru ea era clipa când trebuia să răspundă la întrebarea referitoare la conducerea Poloniei. Maria și-a menținut în continuare antipatia față de guvernarea rusă și resimte o deplină satisfacție la aflarea veștii asasinării țarului Alexandru al II-lea(1881).
În 1883, la 15 ani, Maria este absolventă a cursurilor secundare cu medalia de aur.
Maria se înscrie la cursuri la care puteau participa și femei. Intră în organizația clandestină feministă Universitatea Ambulantă și ia legătură cu concepțiile pozitiviste ale lui Auguste Comte.
Maria ar fi dorit să își continue studiile la Universitatea din Varșovia. Deoarece în Polonia acelei epoci, aflată sub dominația Rusiei țariste, femeile nu aveau dreptul la studii universitare, Maria se decide să își continue studiile peste hotare. Nici acest lucru nu era posibil din motive financiare, mai ales că tatăl ei pierduse foarte mult investind într-o afacere sortită eșecului. Din cauza acestor dificultăți financiare și pentru a putea finanța studiile de medicină pe care sora sa, Bronisława, le începuse la Paris, la 17 ani, Maria începe să lucreze ca guvernantă. Bronisława pornește la Paris în ianuarie 1886, cu promisiunea că, după ce va deveni medic, să finanțeze și studiile Mariei.
Marie Curie predă patru ore zilnic fiicei celei mari a familiei și trei ore celei mai mici ale unei familii înstărite din Varșovia. Deoarece în acea epocă guvernatele ajutau și la treburile casei, puținul timp liber pe care îl are la dispoziție Marie Curie îl dedică studiului științific ajungând să se relaxeze rezolvând probleme de matematică. Dar inteligența și valoarea ei nu întârzie să iasă la lumină: Maria reușește să adune toți copiii din vecinătate și să îi învețe pe ascuns citirea și scrierea în limba polonă.
În perioada sărbătorilor de iarnă ale acelui an, Kazimir, fiul cel mare al familiei respective, care studia matematica la Universitatea din Varșovia, revine acasă și este plăcut surprins de calitățile guvernantei surorilor sale. Între cei doi au loc diverse discuții intelectuale ca între cei doi să se înfiripe și o relație sentimentală. Mai mult, cei doi pun la cale planuri de căsătorie, dar se lovesc de opoziția familiei angajatoare, care nu o considera pe Maria, o guvernantă săracă, ca fiind potrivită pentru fiul cel mare. Marie Curie este dezamăgită, mai ales că nici Kazimir nu pare să opună rezistență acelor concepții elitiste.
Din fericire, încheierea perioadei de slujbă ca guvernantă coincide cu succesul tatălui ei care în aprilie 1888 primește o slujbă mai bine plătită. Astfel puteau fi finanțate studiile Mariei care reușește să își achiziționeze echipamente cu care putea derula experimente științifice.
La Paris, Bronisława se logodește cu un medic polonez, pe care îl chema tot Kazimir, și o invită pe sora sa, Maria să locuiască la ei. Aceasta descoperă cu surpriză atmosfera de libertate de aici și adoptă numele de Marie. În 1891 este admisă la Universitatea din Paris (Sorbona), unde reușește să se acomodeze, dar cu o anumită dificultate, atât datorită faptului că nu stăpânea bine limba franceză, dar și datorită faptului că, la 24 de ani, se considera prea în vârstă față de colegii ei.
Soțul Bronisławei, polonez patriot, activează împotriva guvernării țariste și primește vizite de la persoane cu astfel de simpatii revoluționare. Este la rându-i invitat la concertele susținute de Ignacy Paderewski, muzician care va deveni conducător al Poloniei după eliberarea țării. Pentru a găsi mai multă liniște, Marie Curie se mută în propriul ei apartament, situat în apropierea universității. Duce o viață modestă, însă studiază cu asiduitate. Totuși privațiunile pe care este nevoită să le îndure o fac să cedeze. Hrănindu-se la limita subzistenței, este găsită aproape fără viață de către cumnatul ei, Kazimir, care o readuce în casa surorii sale. Aici își reface sănătatea, dar, o dată revenită în apartamentul ei, continuă stilul de viață auster.
În 1893 este absolventă a cursurilor superioare magna cum laude și devine licențiată în fizică. Dar situația financiară precară își spune din nou cuvântul și Maria este nevoită să se întoarcă în Polonia. Aici, grație demersurilor prietenei sale, Jadwiga Sikorska, Marie primește un ajutor neașteptat: o bursă din partea guvernului Poloniei. Își reia studiile la Universitatea din Paris, iar un an mai târziu, în 1894, obține licența în matematică.
Destinul îi rezervă o surpriză fericită, care avea să îi deschidă porțile către o nouă lume de oportunități și de noi orizonturi: întâlnirea la Paris cu viitorul soț, Pierre Curie. Pe acesta îl cunoaște datorită faptului că avea nevoie de un fizician cu experiență care să o ajute în cercetările privind proprietățile magnetice ale oțelului, temă de cercetare încredințată Mariei de către profesorul îndrumător Gabriel Lippmann. Prin intermediul lui Josef Kovalsky, profesor de fizică de la Universitatea din Freiburg ce tocmai venise la Paris pentru a ține o conferință, în 1894, Marie îl cunoaște pe Pierre Curie. Deși avea numai 35 de ani, acesta era deja celebru în lumea academică pentru cercetările sale cu privire la natura magnetismului. Deși între cei doi se leagă o relație puternică, Marie se reîntoarce în țara natală, de care o legau sentimente puternice. Nu stă acolo decât o scurtă perioadă și revine la Paris. Se căsătorește cu Pierre Curie pe 26 iulie 1895, cu o ceremonie modestă, lipsită de fast. La fel de simplă este și luna de miere pe care cei doi o petrec colindând prin Franța pe biciclete.
Marie Curie începe cercetările în domeniul radioactivității, la care se va alătura curând și soțul său, descoperind împreună noi elemente radioactive: poloniul și radiul. Pentru aceste cercetări primesc amândoi Premiul Nobel pentru Fizică în 1903, împreună cu Henri Becquerel.
În septembrie 1897 se naște prima fetiță a cuplului de savanți și anume Irène. A doua fetiță, Ève, se naște în 1904. Pe 19 aprilie 1906, Marie Curie primește o puternică lovitură din partea destinului. În timp ce se deplasa către o editură pentru a publica un manuscris, traversând o intersecție aglomerată, Pierre Curie este lovit de un atelaj greu și își pierde viața, la numai 46 de ani. Marie Curie va scrie o biografie în care evocă viața și activitatea soțului.
Descoperirea radioactivității aducea o nouă lumină în ceea ce se cunoștea până atunci despre atom. Marie Curie nu era interesată să descopere legile naturii și universale ale materiei, asemeni fizicianului, ci, asemeni, chimistului, s-a concentrat pe natura și structura lucrurilor. Cu toate acestea, abordarea sa în studiul radiației a constituit un punct de plecare pentru investigațiile asupra structurii atomului care vor fi inițiate în secolul XX. În comparație cu soția sa, Pierre Curie își desfășura activitatea cu prudență și logică bazându-se pe deducție, în timp ce Marie se baza pe inducție. Astfel se poate spune că Pierre era fizicianul, iar Marie chimistul. Numai prin colaborarea a două firi aparent contrarii, dar complementare, s-ar fi putut ajunge la rezultate novatoare.
Intensa ei activitate, privațiunile la care s-a supus, o fac pe Marie Curie vulnerabilă din punct de vedere al sănătății. Suferă de o inflamare a pelvisului renal și este nevoită să se opereze. Petrece câteva luni de refacere în Anglia, apoi întreprinde câteva excursii în Suedia, împreună cu fetele și însoțită de colegul și prietenul ei, Albert Einstein.
Ca urmare a expunerii la radiații și a efortului intens, starea de sănătate a Mariei se înrăutățește. Nu se proteja deloc de undele radioactive pe care le cerceta. Auzul și vederea i se deterioraseră și suferea atacuri din ce în ce mai dese. Într-o zi din primăvara anului 1934, Marie resimte un fel de febră și părăsește institutul de cercetare mai devreme ca de obicei. Din acel moment, starea ei de sănătate începe să se deterioreze extrem de rapid. Tot ceea ce medicii au putut face a fost să precizeze boala, anemie aplastică, un fel de leucemie datorată expunerii îndelungate la radiații și faptul că sunt puține șanse de recuperare. Marie a pornit spre un azil într-o zonă montană pentru a se trata, dar era prea târziu.
Marie Curie se stinge din viață la sanatoriul din Sancellemoz în 1934, la două decenii după decesul soțului. A fost înmormântată alături de acesta într-o zonă rurală din afara capitalei Franței. În 1937, fiica cea mică, Ève, scrie biografia Madame Curie.
| Marie Curie | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
.jpg)
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1935: Nectarie Cotlarciuc, mitropolitul Bucovinei (n. 1875)
* 1935: Arhiducele Leopold Ferdinand de Austria (2 decembrie 1868 – 4 iulie 1935) a fost fiul cel mare al lui Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana și a celei de-a doua soții, Alice de Bourbon-Parma. În 1892 și 1893 Leopold l-a acompaniat pe Arhiducele Franz Ferdinand de Austria într-un voiaj pe mare prin Canalul Duez în India și Australia. Leopold și Franz Ferdinand s-au certat iar Leopold a părăsit excursia la Sydney și s-a întors în Austria.[2] El a fost demis din marina austro-ungară și a intrat într-un regiment de infanterie la Brno. În cele din urmă a fost numit colonel al regimentului 81.[3]
Leopold s-a îndrăgostit de o prostituată, Wilhelmine Adamovicz, pe care a întâlnit-o pentru prima dată în Augarten - un parc din Viena (alte surse susțin că prima lor întâlnire a avut loc în Olmütz), a avut un copil nelegitim cu o altă femeie cu puțin timp înainte de întâlnirea cu Wilhelmine. Părinții lui i-au oferit 100.000 de florentini cu condiția să-și părăsească amanta. El a refuzat să facă acest lucru și în schimb a decis să renunțe la coroană, pentru a putea să se căsătorească cu ea. La 29 decembrie 1902 s-a anunțat că împăratul Franz Joseph I al Austriei a aprobat cererea lui Leopold de a renunța la rangul de arhiduce.[4] Numele său a fost șters din Ordinul Lâna de Aur și din lista armatei. A luat numele de Leopold Wölfling după un vârf din Munții Erzgebirge. I s-a interzis să intre în Austria și a devenit cetățean elvețian.
Dopă Primul Război Mondial, familia a încetat să-i trimită venitul lunar. S-a întors în Austria și a deschis un magazin de delicatese în Viena unde a vândut salam și ulei de măsline.[5]
În 1924 Wölfling a publicat o biografie în limba cehă, Poslední Habsburkové: vzpomínky a úvahy (Ultimul dintre Habsburgi: Memorii și gânduri). În 1930 o ediție în limba engleză a apărut cu titlul My Life Story: From Archduke to Grocer. O ediție în limba germană a apărut în 1935 în Austria.
Wölfling s-a căsătorit de trei ori:
- Wilhelmine Abramovic (1877-1908)
- Maria Ritter (1877-1938)
- Clara Groger (1910-1941)
Wölfling a murit la Berlin.
| Arhiducele Leopold Ferdinand | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Leopold Ferdinand Salvator Marie Joseph Johann Baptist Zenobius Rupprecht Ludwig Karl Jacob Vivian |
| Născut | 2 decembrie 1868 Salzburg |
| Decedat | (66 de ani) Berlin |
| Înmormântat | Berlin |
| Părinți | Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana Prințesa Alice de Parma |
| Frați și surori | Archduchess Germana of Austria[*] Agnes Maria, Princess of Tuscany[*] Arhiducesa Louise de Austria Arhiducele Petru Ferdinand, Prinț de Toscana Heinrich Ferdinand von Österreich-Toskana[*] Arhiducele Iosif Ferdinand de Austria Archduchess Maria Antonietta of Austria, Princess of Tuscany[*][1] Archduchess Anna of Austria[*] |
| Căsătorit cu | Wilhelmine Abramovic Maria Ritter Clara Groger |
| Cetățenie |  Austria |
| Ocupație | Primat politician |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Habsburg-Lorena |
· 1940: Americanul Robert Pershing Wadlow, deţinătorul recordului mondial de cel mai înalt om din lume: 2,72 m. (n. 1918), se imbolnaveste grav din cauza unei infectii, i se fac transfuzii de sânge şi intervenţii chirurgicale de urgenţă, dar nu rezista si moare la data de 15 iulie 1940.
· 1941 - A fost împuscat de catre fascisti Tadeusz Boy-Zelenski, scriitor, publicist, critic literar si traducator polonez.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el a devenit prim-ministru al guvernului polonez în exil, comandant-șef al Forțelor Armate poloneze, și un avocat viguros al cauzei poloneze în domeniul diplomatic. El a susținut restabilirea relațiilor diplomatice dintre Polonia și Uniunea Sovietică, după ce acestea fuseseră rupte ca urmare a pactului sovietic cu Germania și invazia Poloniei în 1939. Cu toate acestea, dictatorul sovietic Iosif Stalin a rupt relațiile diplomatice sovieto-poloneze în aprilie 1943 ca răspuns la cererea lui Sikorski către Crucea Roșie Internațională de a investiga masacrul din pădurea de la Katyn. A murit în urma unui accident de aviație la decolarea de la baza engleză din Gibraltar, în timp ce se întorcea dintr-o inspecție a trupelor poloneze ce luptau pe frontul din Orientul Apropiat. Avionul care-l transporta pe Sikorski s-a prăbușit în mare imediat după decolare, toți cei aflați la bord murind cu excepția pilotului. Circumstanțele exacte ale morții sale au fost intens discutate, existând o serie de teorii ale conspirației în privința accidentului.
| Władysław Sikorski | |
 Władysław Sikorski | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3] Tuszów Narodowy[*], Austro-Ungaria |
| Decedat | (62 de ani)[1][4][2][3][5][6][7][8] Gibraltar, Regatul Unit[9] |
| Înmormântat | Cripta Sfântului Leonard |
| Cauza decesului | accident |
| Copii | Zofia Leśniowska[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Polonia |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | politician personal militar[*] |
| Al 3-lea inspector general al Forțelor Armate | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Edward Rydz-Śmigły |
| Succedat de | Kazimierz Sosnkowski[*] |
| Primul Prim-ministru al Poloniei[*] | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Felicjan Sławoj Składkowski |
| Succedat de | Stanisław Mikołajczyk[*] |
| Al 9-lea Prim-ministru al Poloniei[*] | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Julian Nowak |
| Succedat de | Wincenty Witos |
| Premii | Ordinul Vulturul Alb Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Național „Steaua României” în grad de mare ofițer[*] Crucea de Război[*] Ordinul Crucea Grunwald, clasa I[*] Decade of Independence Regained[*] Commander's Cross of the Virtuti Militari[*] Silver Cross of the Virtuti Militari[*] Ordinul Polonia Restituta în grad de mare cruce[*] ...mai multe... |
| Partid politic | IND |
| Alma mater | Lviv Polytechnic[ |
Jean Becquerel s-a născut la Paris, în arondismentul al cincilea, la 5 februarie 1878, fiu al fizicianului Antoine-Henri Becquerel și al soției acestuia Lucie n. Jamin.
A fost profesor la Muzeul Național de Istorie Naturală și la Școala Politehnică din Paris, membru al Academiei de Științe din Franța, din 1946.
OPERE
- Principe de Relativité et Théorie de la Gravitation, Cours donnés en 1921 et 1922 à l'École Polytechnique et au Muséum d'Histoire Naturelle à Paris, Gauthier-Villars, 1922
- Exposé élémentaire de la théorie d'Einstein et de sa généralisation, suivi d'un appendice à l'usage des mathématiciens, Paris, Payot, 1922
- Gravitation einsteinienne. Champ de gravitation d'une sphère matérielle, Paris, Hermann, 1923
- La radioactivité et les transformations des éléments, Paris, Payot, 1924
- Cours de physique à l'usage des élèves de l'enseignement supérieur et des ingénieurs, Vol. I: Thermodynamique, Paris, Hermann, 1924
- Cours de physique à l'usage des élèves de l'enseignement supérieur et des ingénieurs, Vol II: Elasticité et Acoustique, Paris, Herman, 1928
- Propriétés magnétiques générales de divers composés des éléments du groupe Fer, Paris, Gauthier-Villars, 1947.
Jean Becquerel Date personale Născut [1][2]
Paris, Franța[3]Decedat (75 de ani)[4]
Pornichet, Franța[3]Părinți Antoine Henri Becquerel Cetățenie 
Franța Ocupație fizician
profesor universitar[*]Activitate Alma mater École polytechnique
Lycée Louis-le-GrandOrganizație Muzeul Național de Istorie Naturală
* 1958: Fernando de Fuentes Carrau , cunoscut mai ales ca Fernando de Fuentes (n. 13 decembrie 1894, Veracruz – d. 4 iulie 1958) a fost un regizor, editor, scenarist și producător de filme mexican, cel mai bine cunoscut pentru filmul său anti - epic ¡Vámonos con Pancho Villa! (în română, Haideți cu Pancho Villa!, lansat la 31 decembrie 1936) în care demontează mitul popular al celebrului revoluționar și general mexican Pancho Villa, prezentându-l pe acesta în adevărata sa lumină, aceea de individ însetat de putere, care ar face orice pentru a o dobândi.
FILMOGRAFIE CA REGIZOR
- 1932 – El anónimo
- 1933 – El prisionero trece / La calandria / El tigre de Yautepec / El compadre Mendoza
- 1934 – El fantasma del convento / Cruz diablo
- 1935 – ¡Vámonos con Pancho Villa! / La familia Dressel
- 1936 – Las mujeres mandan / Allá en el Rancho Grande
- 1937 – Bajo el cielo de México / La zandunga
- 1938 – La casa del ogro
- 1939 – Papacito lindo
- 1940 – Allá en el trópico / El jefe máximo / Creo en Dios
- 1941 – La gallina clueca
- 1942 – Así se quiere en Jalisco
- 1943 – Doña Bárbara / La mujer sin alma
- 1944 – El rey se divierte
- 1945 – Hasta que perdió Jalisco / La selva de fuego
- 1946 – La devoradora
- 1948 – Jalisco canta en Sevilla
- 1949 – Hipólito el de Santa
- 1950 – Por la puerta falsa / Crimen y castigo
- 1952 – Los hijos de María Morales / Canción de cuna
- 1953 – Tres citas con el destino
Fernando de Fuentes Date personale Născut [1][2]
Statul Veracruz, Mexic[3]Decedat (63 de ani)[4][1][2]
Ciudad de México, Mexic[3]Cetățenie 
Mexic Ocupație regizor de film
producător de film
scenaristActivitate Alma mater Universitatea Tulane[
.svg){kind=small}
· 1970 - A încetat din viaţă pictorul şi sculptorul Barnett Newman, fondatorul picturii de câmpuri coloristice, precursor al arte minimale (n. 29 ianuarie 1905)
* 1971: Károly Weichelt (n. 2 martie 1906 - d. 4 iulie 1971) a fost un fotbalist român, care a jucat în Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia).
El a participat la toate cele patru sesiuni ale Conciliului Vatican II și a făcut parte din grupul conservator Coetus Internationalis Patrum.
| Luigi Carlo Borromeo | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Graffignana, Italia |
| Decedat | (81 de ani)[1] Pesaro, Italia |
| Înmormântat | Pesaro Cathedral[*] |
| Cetățenie |  Italia.svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Etnie | italian |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | preot catolic[ |
* 1976: Antoni Słonimski (n. 15 noiembrie 1895, Varșovia — d. 4 iulie 1976, Varșovia) a fost un poet, scriitor, dramaturg, critic literar și publicist polonez. A absolvit Academia de Arte Frumoase din Varșovia. După Al Doilea Război Mondial a condus o vreme Institutul de Cultură Poloneză de la Londra. A scris două romane științifico-fantastice: Torpeda czasu (Torpila timpului, în 1924) și Dwa końce świata (Două sfârșituri ale lumii, 1937). Romanul Dwa końce świata este probabil cea mai cunoscută lucrare distopică din aceea perioadă.
În Torpeda czasu, tema romanului este influența individului asupra cursului istoriei. Profesorul Pankton, un om de știință din secolul al XXII-lea, a reușit să construiască o torpilă a timpului, o mașină care să-i permită să facă o călătorie în timp. Eroul, ghidat de intenții nobile, alături de tovarășii săi, decide să plece în Franța din secolul al XVIII-lea pentru a preveni Războaiele Napoleoniene, pentru a consolida democrația și a accelera astfel dezvoltarea umanității. El reușește să-l înlăture pe Napoleon Bonaparte de la putere, dar ca urmare a unor evenimente neprevăzute și reacții moderne, el nu-și poate pune în aplicare tot planul. După această misiunea nereușită, el decide să se întoarcă înapoi în anul 2123, dar pe parcursul călătoriei se dizolvă în nimic, ca urmare a schimbării istoriei, el nu s-a născut niciodată.[9] Modificările propuse în evoluția omenirii trebuie totuși să aibă loc treptat - ele nu pot fi impuse cu forța societății.
VOLUME DE VERSURI
- Sonety (1918)
- Czarna wiosna (1919)
- Droga na wschód (1924)
- Okno bez krat (1935)
- Alarm (1940)
- Popiół i wiatr (1942)
- Wiek klęski (1945)
- Rozmowa z gwiazdą (1961)
| ANTONI SŁONIMSKI | |
 ANTONI SŁONIMSKI | |
| DATE PERSONALE | |
|---|---|
| NĂSCUT | [2][3][4][5] VARȘOVIA, IMPERIUL RUS[6] |
| DECEDAT | (80 DE ANI)[2][1][3][4][7][5] VARȘOVIA, POLONIA[8] |
| CAUZA DECESULUI | ACCIDENT RUTIER[*] |
| PĂRINȚI | Q8865081[*] |
| CETĂȚENIE | POLONIA |
| OCUPAȚIE | POET AUTOR JURNALIST SCRIITOR CRITIC LITERAR[*] SCRIITOR DE LITERATURĂ ȘTIINȚIFICO-FANTASTICĂ[*] |
| ACTIVITATE | |
| LIMBI | LIMBA POLONEZĂ[1] |
| STUDII | ACADEMIA DE ARTE FRUMOASE DIN VARȘOVIA |
* 1995: Eva Gabor (n. 11 februarie, 1919 – d. 4 iulie 1995) a fost o actrițăamericană de origine maghiară, cunoscută mai ales datorită rolului Lisei Douglas, soția lui Eddie Albert, din serialul Green Acres. Ea a fost sora mai mică a actrițelor Zsa Zsa Gabor și Magda Gabor.
Născută ca Éva Gábor în Budapesta, a fost a treia fiică a cuplului Vilmos Gabor (1884-1962), militar de carieră, și Jolie Gabor (1896-1997). Eva a fost prima din familie care a emigrat în Statele Unite ale Americii, împreună cu soțul ei Eric Drimmer, un suedez. Primul film în care a avut un rol a fost Forced Landing, film produs de Paramount Pictures.
Eva Gabor a fost căsătorită de cinci ori:
1. Eric Drimmer (1939 – 1942) (divorțați)[1]
2. Charles Isaacs (27 septembrie 1943 – 2 aprilie 1949) (divorțați)[2]
3. John Williams (8 aprilie 1956 – 20 martie 1957) (divorțați)[3]
5. Frank Gard Jameson (21 septembrie 1973 – 1983) (divorțați
Eva Gabor a murit de pneumonie și insuficiență respiratorie, pe 4 iulie 1995, în Los Angeles, California, SUA.[9]
Eva a decedat înaintea surorilor ei mai mari și a mamei sale. Sora sa Magda și mama Jolie Gabor au decedat ambele doi ani mai târziu, în 1997. Filmografie - selectiv:
|
|
| Eva Gabor | |||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||
· 1997: Miguel Najdorf, șahist, argentinian de origine poloneză (n. 1910)
* 2000: Victor Kovarski (n. , Harkov, URSS – d. , Chișinău, Moldova) a fost un fizician din Republica Moldova de origine evreiască, membru titular al Academiei de Științe din Republica Moldova.
· 2000 - A încetat din viaţă scriitorul polonez Gustaw Herling–Grudzinski (“Lume fără milă”). (n. 1919)
· 2003 - A încetat din viaţă legenda muzicii soul, cântăreţul de culoare Barry White. (“You're the First, the Last, My Everything”, “It's Ecstasy When You Lay Down Next To Me”) (n. 12 septembrie 1944). Barry Eugene White (n. 12 septembrie 1944 – d. 4 iulie 2003) a fost un cantautor american și producător muzical. Câștigător a cinci premii Grammy și cunoscut pentru romantismul și vocea sa gravă, White a cunoscut marele succes în anii 1970 ca artist solo dar și împreună cu Love Unlimited Orchestra lansând o serie de cântece soul, funk și disco printre care și două hituri uriașe, „You’re the First, the Last, My Everything” și „Can’t Get Enough of Your Love, Babe„. White a câștigat cu albumele sale mai multe discuri de aur și platină având, conform criticilor muzicali Ed Hogan și Wade Kergan, vânzări de peste 100 de milioane de unități în toată lumea.
| Barry White | |
.jpg) Barry White | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Barry Eugene Carter |
| Născut | [1][2][3][4] Galveston[*], SUA[5] |
| Decedat | (58 de ani)[1][2][3][4] Los Angeles, SUA[6] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (insuficiență renală) |
| Cetățenie |  SUA |
| Etnie | afro-american |
| Ocupație | cântăreț cantautor lider de trupă[*] compozitor dirijor producător muzical |
| Activitate | |
| Gen muzical | soul |
| Tipul de voce | bass-baritone[*] |
| Instrument(e) | pian voce[*] |
| Case de discuri | 20th Century Fox Records[*] A&M Records |
* 2006: Andrei Krasko (în rusă Андрей Иванович Краско; n. 10 august 1957 — d. 4iulie 2006) a fost un actor rus de teatru și film. A jucat în peste 50 de filme și seriale, într-o bună parte din ele în roluri de militar/polițist.
El a murit la 49 de ani de viață din cauza insuficienței cardiace [1] pe 4 iulie 2006, în timpul filmării filmului "Lichidarea" de către Serghei Ursulyak în orașul Ovidiopol (regiunea Odessa, Ucraina).
A fost îngropat la cimitirul din satul Komarovsky în apropiere de Sankt Petersburg pe 7 iulie 2006.
- Prima soție - actrița Natalya Akimova (divorț).[2][3]
- fiul - Jan (Ivan) Krasko (născut pe 31 martie 1980).[3]
- Căsătorie neînregistrată - Margarita Zvonareva (actrita).[2]
- Căsătorie neînregistrată - Elena Shevchenko (aproximativ 3 ani).[3]
- Căsătorie neînregistrată - Carolina Popova.[3]
- fiica - Alisa (născută pe 15 septembrie 2003).
- Căsătorie neînregistrată - Svetlana Kuznetsova.[2]
| Andrei Krasko | |
 |
* 2008: Liviu Olah (n. 30 mai 1934, Oradea - d. 4 iulie 2008, Los Angeles) a fost unul dintre cei mai cunoscuți pastori și evangheliști baptiști români ai secolului XX. De numele său se leagă mișcarea de redeșteptare spirituală care a avut loc în anii ’70 în câteva orașe din vestul României, Timișoara, Arad, Oradea[1]. Anii săi de slujire în Biserica Baptistă nr. 2 din Oradea (astăzi, Biserica Baptistă Emanuel) corespund cu anii de creștere explozivă a acestei biserici[2], ea fiind astăzi a doua biserică baptistă din Europa, ca mărime. S-a născut la Oradea, în familia lui Dumitru și a Veturiei Olah, ambii creștini baptiști. La doar 13 ani, Liviu Olah a trăit experiența convertirii creștine și a început o relație personală intensă cu Dumnezeu. Aici am putea găsi explicația pentru atenția deosebită pe care a acordat-o de-a lungul lucrării duhovnicești de pastor și evanghelist copiilor și tinerilor. Știa că o convertire spirituală timpurie putea canaliza orice tânăr spre o dedicare adâncă pentru slujirea lui Dumnezeu și a semenilor.
Între 1952 și 1957 a urmat și absolvit Facultatea de Drept din București, timp în care a frecventat una dintre bisericile baptiste ale Capitalei, Biserica Baptistă Golgota, atașându-se de pastorul pentru tineri al acesteia, Nechifor Marcu[3], un tânăr plin de înflăcărare și devotament pentru Dumnezeu. Prietenia cu acesta avea să-și pună amprenta pe viziunea lui Liviu Olah cu privire la mântuirea celor pierduți spiritual și, mai cu seamă, asupra nevoii de rugăciune a credincioșilor și a bisericilor. Alte mărturii relevă faptul că Jean Staneschi,[4] pastorul principal al acestei biserici, ar fi tradus în acea perioadă o carte a lui Oswald J. Smith, Jarul dragostei mântuitoare, iar lectura acestei cărți l-ar fi marcat profund pe tânărul student Olah.
Între 1957 și 1960 a urmat cursurile Seminarului Teologic Baptist din București, pe care însă nu l-a absolvit. Liviu Olah a fost discret și a păstrat pentru sine motivele reale pentru care n-a finalizat studiile la seminarul teologic. În lumina documentelor din dosarele fostei Securități scoase recent la iveală, faptul s-a datorat verticalității pe care Liviu Olah a arătat-o în relațiile cu autoritățile și structurile statului comunist.
În perioada de practică de vară a anului 1958, cerută de seminarul teologic, a cunoscut-o pe Eugenia Lupescu, cu care căsătorește în anul 1960. În februarie 1966, vine pe lume singurul copil al familiei, o fetiță, Teodora Diana. Petru Popovici, pastor în acea vreme al Bisericii Baptiste nr. 1 din Timișoara, l-a invitat în perioadele de practică din timpul studiilor teologice la biserica pe care o slujea și de care s-a atașat mult. Biserica l-a propus în 1965 ca pastor în locul lui Petru Popovici, care urma să plece în S.U.A., însă conducerea baptistă teritorială nu a fost multă vreme de acord cu propunerea bisericii.
Deși avea pregătire superioară juridică, Liviu Olah s-a angajat în diverse slujbe: muncitor, merceolog, funcționar, timp în care, ca membru al bisericii baptiste aflate pe strada Odobescu din Timișoara, lucra pentru Dumnezeu, mai ales cu tinerii care îl îndrăgeau foarte tare. Într-o scrisoare din 1965, adresată unui prieten din Galați, scrisoare interceptată de organele de Securitate, Liviu Olah își mărturisește bucuria pentru starea spirituală din biserica în care-L slujea pe Dumnezeu: „mă bucur de progresul Evangheliei din biserica noastră, de afluența de sinceri căutători după salvarea sufletească. Mă bucur și pentru că sunt frați și surori care fac din Hristos ideal de viață, iar din rugăciune o armă, prin care imploră asupra tuturor fraților și a vizitatorilor multă putere de sus.” Avusese profesii care solicitau munca brută – în construcții, ca zugrav etc – și care nu necesitau un program fix, tocmai pentru a putea participa la viața bisericii nestingherit. Evita astfel să intre sub incidența legii cu privire la parazitism.
Liviu Olah s-a dovedit a fi un om al rugăciunii. Era o prezență electrizantă, polarizând mulțimile de oameni în jurul lui, în special pe cei tineri, nu predici sau expuneri orale foarte elaborate sau senzaționale, ci mai ales pentru că făcea mereu apel la întoarcerea la practicile bisericii creștine din primul veac: rugăciunea, postul, viețuirea în puterea Duhului Sfânt printr-o continuă consacrare și purificare spirituală.
De-abia în 1968 Liviu Olah este ordinat ca pastor al Bisericii Baptiste nr.1 din Timișoara. Deși a slujit doar trei ani și jumătate ca păstor aici, biserica a crescut numeric, nouăzeci de noi membri adăugându-se celor existenți. Foarte curând avea să i se reproșeze faptul că numeroasele botezuri pe care le făcea ignorau obligația de a avea aprobarea autorităților pentru fiecare dintre cei botezați. Speriate de numărul mare de convertiri, autoritățile, cu sprijinul conducerii cultului, l-au transferat în mod abuziv în cercul pastoral Făget/Sintești, apoi la Jimbolia, Bobda, Beregsău. La scurt timp i-a fost retras carnetul de păstor, dar nimeni nu i-a putut stinge pasiunea pentru rugăciune și pentru salvarea celor păcătoși de sub osânda păcatului. Deși nu s-a mai bucurat prea curând de recunoșterea autorităților, bisericile pe care le-a slujit și-au asumat riscul de a solicita aprobarea alegerii sale ca păstor. În 1973 acceptă invitația de a sluji ca păstor al Bisericii Baptiste nr. 2 din Oradea. Înfricoșat de un atac de cord pe care-l suferise, Nicolae Covaci, păstor pe atunci al acestei biserici și președinte al Cultului Baptist, a insistat la autorități ca să-l accepte pe Liviu Olah ca al doilea păstor al bisericii. Deîndată ce și-a început activitatea aici, Liviu Olah a chemat credincioșii la pocăință și rededicare pentru Dumnezeu. Pocăința, abandonarea stilului „căldicel” de viață duhovnicească, rugăciunea stăruitoare, citirea intensivă a Bibliei, evanghelizarea personală au penetrar viața membrilor congregației și au generat o efervescență spirituală fără precedent. Cunoscut ca om al rugăciunii, Liviu Olah a cerut bisericii să-l sprijine în mod direct prin rugăciune, a învățat biserica să practice rugăciunea stăruitoare. Caracterul de om integru și smerit a molipsit comunitatea locală; credința aprinsă în pocăința zilnică, în invocarea consecventă a jertfei purificatoare a Mântuitorului și îndemnurile insistente adresate bisericii de a se pocăi au dat rezultate. Mulți enoriași au renunțat total la băutură – o mare problemă a bisericii la acea vreme – sau la alte practici păcătoase care Îl dezonorau pe Dumnezeu. Fiind un evanghelist pur-sânge, mistuit de dorința de a salva sufletele pierdute din mâna celui rău, a transmis prin puterea exemplului această pasiune bisericii pe care o păstorea. Rezultatele nu au întârziat să apară. Convertirile erau tot mai frecvente și, odată cu ele, și botezurile erau din ce în ce mai dese și cu tot mai multe persoane. Cel mai mare botez din istoria baptiștilor din România datează din perioada în care Liviu Olah a fost păstor la Oradea, cu acea ocazie 149 de persoane și-au mărturisit credința în Isus Hristos. În doi ani și jumătate cât a fost păstor la Oradea, Liviu Olah a fost urmărit permanent de organele Securității care și-au infiltrat sau au racolat oameni chiar în cercurile cele mai apropiate de cunoscuți și colaboratori. Au fost folosite toate metodele specifice „muncii informative”: interceptarea corespondenței, ascultarea convorbirilor telefonice, instalarea „tehnicii operative”, supravegherea continuă cu agenți, lansarea de zvonuri, acțiuni de „influențare pozitivă” etc. Dosarele întocmite de fosta Securitate acestui proeminent slujitor al bisericii baptiste arată cât se poate de limpede că se urmărea discreditarea și chiar eliminarea sa.
După episodul Oradea, încheiat prin refuzul autorităților comuniste de a aproba un botez public în râul Criș, i s-a retras din nou carnetul de păstor, și după câteva luni, la sfârșitul anului 1975, a fost chemat ca păstor de o biserică baptistă din cartierul arădean Bujac, nerecunoscută oficial. Aici Liviu Olah a slujit ca păstor fără legitimație oficială și a avut parte atât de bucuria sufletească a slujirii rodnice, cât și de șicanările și amenințările autorităților.
A sfidat permanent autoritățile comuniste, ținându-le la distanță și tratându‑le cu răceală, nerecunoscându-le dreptul de a se amesteca în viața personală sau a bisericilor pe care le păstorea. În confruntarea cu acestea a fost mai degrabă tăcut, apelând la ajutorul lui Dumnezeu și așteptând de la El rezolvarea dificultăților pe care le întâmpina. În acest climat ostil, în 1978, Liviu Olah decide, împreună cu soția și fiica sa, să plece definitiv în Statele Unite, alegând să-și pună familia la adăpost de amenințările Securității, care, de altfel, nu doar că a permis plecarea, dar chiar a salutat-o.
Astfel, se stabilește la Detroit, unde păstorește timp de doi ani biserica baptistă română. Următorii doi ani și-i petrece la Dallas, Texas, timp în care își definitivează studiile telogice, obținând licența în teologie la Criswell Biblical Studies Center.
În 1984, este invitat de Petru Popovici, același păstor cu care colaborase și în Timișoara, să i se alăture ca păstor al Bisericii Baptiste Române din Bellflower, California, biserică pe care a iubit-o și a slujit-o până la ieșirea la pensie și căreia s-a străduit să-i transmită pasiunea sa pentru rugăciune și sfințire. Le repeta tinerilor o frază în care se ascundea un principiu serios de viață creștină: cine nu misionează, demisionează!
Participă, în anii 1985 și 1988, la campanii evanghelistice în Australia, iar în 1989 participă la un tur evanghelistic prin Europa (Germania, Franța și Austria). Tot în 1989 își obține masterul în teologie la California Graduate School of Theology. După 1990 a vizitat de mai multe ori România, exprimându-și mulțumirea față de Dumnezeu care a răspuns rugăciunilor sale. A predicat în multe biserici și în spații publice din România și din Republica Moldova. După o lungă suferință, pe 4 iulie 2008, Dumnezeu l-a chemat la Sine, ca pe un bun slujitor la mult dorita odihnă de după ostenelile de aici, de pe pământ. Liviu Olah rămâne în amintirea tuturor nu doar ca un om al rugăciunii, nu doar ca un predicator și un evanghelist înflăcărat, ci și ca un spirit profetic. În vremea în care creștinii nu aveau voie să se întâlnească nici măcar în propriile biserici după cum doreau, el îi îndemna pe credincioși să se roage pentru ca Evanghelia să se poată predica și în România pe stadioane și arene, la posturile de radio și de televiziune. El se ruga și îi îndemna și pe cei din jurul său să se roage ca Dumnezeu să aducă vremea unei mari treziri spirituale, când Evanghelia să se predice în orice loc, iar flăcările credinței creștine să atingă orice casă, orice neînsemnat cătun, orice oraș, să cuprindă toată România și lumea întreagă.
| Liviu Olah | |
 Olah la 51 de ani | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 30 mai 1934 Oradea, România |
| Decedat | 4 iulie 2008, (74 de ani) Los Angeles, California, SUA |
| Căsătorit cu | Eugenia Olah, născută Lupescu |
| Copii | Teodora Diana |
| Naționalitate |  România |
| Religie | creștină baptistă |
| Ocupație | funcționar public[*] |
| Activitate | |
| Educație | Facultatea de Drept a Universității din București California Graduate School of Theology |
| Lucrări remarcabile | Marea importanță a rugăciunii (1994) Flacăra rugăciunii (2009) Predici (2015) |
| Cunoscut pentru | pastor și evanghelist baptist român |
* 2011: Șerban Cantacuzino (n. 4 februarie 1941, București – d. 4 iulie 2011, Paris) a fost un actor român, care a jucat în mai multe filme, seriale de televiziune și muzicaluri în timpul carierei sale.El a fost descendental lui Șerban Cantacuzino, domn al Țării Românești în perioada 1678-1688 care a luptat împreună cu otomanii în Bătălia de la Viena, a publicat Biblia de la București și a introdus porumbul pe teritoriul României de astăzi
Cantacuzino s-a născut la București, în 4 februarie 1941. Descendent din Șerban Cantacuzino, domn al Țării Românești(1678-1688) care a luptat împotriva Imperiului Otoman în Bătălia de la Viena (1683), Cantacuzino s-a născut într-o veche familie boierească românească.[1][2] Tatăl său, Ion Cantacuzino, a fost scriitor, medic, critic de film, regizor și producător de film.[1]
Cantacuzino și-a făcut debutul ca actor la vârsta de 11 ani, jucând pe scena Teatrului Național din București în piesa Prinț și cerșetor, alături de bunica sa, actrița Maria Filotti.[1] El a interpretat în 1963 rolul prințului Eduard în piesa Richard al III-leala Teatrul Armatei din Constanța.[1] Cantacuzino a jucat alături de George Vraca în Richard al III-lea.[1]
Cantacuzino s-a mutat la Paris, Franța, în 1990.[2] Actorul a decedat la Paris în 4 iulie 2011, la vârsta de 70 de ani.[1] A fost înmormântat în cimitirul Bellu din București
Filmografie:
- Străinul (1964) - elevul Lucian Varga
- Gaudeamus igitur (1965) - Emil
- Șapte băieți și o ștrengăriță (1967) - Silvio
- Felix și Otilia (1972) - dublură de voce Felix Sima
- Frații Jderi (1974)
- Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)
- Războiul independenței (1977)
- Pentru patrie (1978)
- Mușchetarii în vacanță (1984)
- Secretul armei secrete (1988)
- Cei care plătesc cu viața (1989)
Șerban Cantacuzino Date personale Născut
București, RomâniaDecedat (70 de ani)
Paris, FranțaÎnmormântat Cimitirul Bellu Părinți Ion Filotti Cantacuzino Frați și surori Gheorghe I. Cantacuzino[*] Cetățenie 
România Franța Ocupație actor
actor de televiziune[*
· 2011: Otto von Habsburg, pe numele întreg Franz Joseph Otto Robert Maria Anton Karl Max Heinrich Sixtus Xavier Felix Renatus Ludwig Gaetan Pius Ignatius von Habsburg (n. 20 noiembrie 1912, Reichenau an der Rax, Austria Inferioară - d. 4 iulie 2011, Pöcking, Germania) a fost un descendent al familiei de Habsburg și ultimul prinț moștenitor al Austro-Ungariei (până la 1918) și al Regatului Ungariei (până la 1946), publicist, europarlamentar din partea Germaniei, ales pe lista Uniunii Creștin-Sociale din Bavaria, în două rânduri decan de vârstă al Parlamentului European, șeful casei imperiale de Habsburg între 1 aprilie 1922 – 1 ianuarie 2007. După dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar în 1919 a obținut și cetățenia germană și croată în afară de cea austriacă și ungară. În anul 1961 a renunțat la drepturile de prinț moștenitor și la pretențiile la tronul imperial (austriac), pentru a i se permite accesul pe teritoriul Austriei
S-a născut ca primul fiu al împăratului Carol I al Austriei (regele Carol al IV-lea al Ungariei) și al împărătesei Zita, și a fost astfel prințul moștenitor al Imperiului Austro-Ungar.
Între 1919-1921 a trăit împreună cu părinții săi în exil în Elveția. În 1930a început studiul științelor politice la Universitatea Catolică din Leuven, pe care le-a absolvit în 1935. A primit drept de reîntoarcere în Austria abia în anul 1966.
În perioada interbelică s-a opus instrumentalizării sale de către naziști (național-socialiști), al căror oponent a fost. Odată cu alipirea Austriei (Anschluß) la Germania și cu instaurarea regimului național-socialist în Austria a fost dat în urmărire de autoritățile naziste, sub acuzația de înaltă trădare. Proprietățile familiei de Habsburg au fost confiscate din ordinul personal al lui Adolf Hitler.
Otto a fost căsătorit cu Prințesa Regina de Saxa-Meiningen din 1951 până la decesul ei în 2010. Au avut șapte copii, 23 de nepoți și un strănepot.
În 1958 Otto von Habsburg a renunțat oficial la drepturile sale imperiale și s-a angajat să respecte prevederile legilor relevante ale republicii Austria. În urma unor dispute politice privind reîntoarcerea sa în Austria, a semnat în 1961 o proclamație oficială (către cancelarul Austriei) privind renunțul la drepturile sale de moștenitor al tronului imperial și respectarea îndatoririlor de cetățean al republicii Austria[2]. Până în 1966, când i s-a permis intrarea pe teritoriul Austriei, au avut loc dispute politice judiciare și administrative privind statutul său, pașaportul și posibilitatea unei călătorii în Austria.
În anii postbelici, Otto von Habsburg ar fi fost propus de cercuri politice spaniole ca posibil monarh al Spaniei după decesul dictatorului Franco[3].
În 1978 a primit cetățenia Republicii Federale Germania. În 1988 a făcut prima vizită în Ungaria, de la instaurarea regimului comunist în această țară. Un an mai târziu a fost coinițiator și patron[necesită citare] al inițiativei „Picnicul paneuropean”, organizat la frontiera cu Ungaria de mișcarea „Paneuropa-Union” (Uniunea Paneuropeană), din care face parte (și care a fost înființată în 1923, ca organizație neguvernamentală proeuropeană, de Richard von Coudenhove-Kalergi. Potrivit mărturiilor lui I. C. Drăgan din anii 1990, într-un interviu publicat în două episoade de ziarul Renașterea bănățeană, Otto von Habsburg ar fi fost sprijinit logistic în activitățile paneuropeniste și de Iosif Constantin Drăgan.[necesită citare]
Între 1981-1999 a fost deputat în Parlamentul European ca reprezentant al Uniunii Creștin-Sociale din Germania, ce activează numai în Bavaria. În această calitate, a fost șeful grupului Partidului Popular European în comisia europarlamentară pentru probleme politice și a avut și alte funcții parlamentare europene.
| Otto von Habsburg | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 Otto von Habsburg portretizat de Oliver Mark, Pöcking 2006
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
Sărbători
- În calendarul ortodox: Sf Ier Andrei, arhiepiscopul Cretei; Sf Cuv Marta; Duminica a 2-a după Rusalii - a Sfinților Români - Chemarea primilor Apostoli
- În Statele Unite ale Americii – Ziua Independenţei (1776). Pe 4 iulie 1776, reprezentantii celor 13 colonii britanice din America de Nord, întrunite în Congres la Philadelphia, au votat în unanimitate Declaraţia de Independenţă faţă de Imperiul Britanic. A urmat un razboi sangeros între coloniile americane şi imperiul britanic. Deşi au trecut 2 secole şi jumătate de la acest eveniment, textul Declaraţiei de Independenţă este o mostră de pledoarie pentru ideea de libertate şi fericire. Iată câteva rânduri : „(…) toţi oamenii sunt creaţi egali; ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se află viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Guvernele sunt stabilite printre oameni pentru a garanta aceste drepturi, iar justa lor putere emană din consimţământul guvernaţilor. De fiecare dată când o formă de guvernământ devine distrugătoare pentru acest scop, poporul are dreptul să o schimbe sau să o abolească şi să instituie un nou guvern, bazându-1 pe principiile şi organizându-1 în forma care îi vor părea cele mai potrivite pentru a-i conferi siguranţa şi fericirea.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu