3. /4 IULIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Ier Andrei, arhiepiscopul Cretei;
Sf Cuv Marta;
Duminica a 2-a după Rusalii - a Sfinților Români - Chemarea primilor Apostoli
Sf Ier Andrei, arhiepiscopul Cretei
Dumnezeiescul părinte Andrei își avea patria în vestitul Damasc, care acum se numește de turci Siam. El s-a născut din părinți cinstitori de Dumnezeu și îmbunătățiți, care se numeau Gheorghe și Grigoria. Până la vârsta de șapte ani pruncul era fără de glas, neputând să grăiască nicidecum, încât și părinții lui se întristau foarte mult pentru aceasta, gândind că totdeauna va fi mut. Dar, după ce au trecut cei șapte ani, ducându-se împreună cu părinții săi să se cuminece cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul și Sângele Domnului, s-a făcut o minune, că, îndată ce s-a cuminecat, i s-a dezlegat limba și grăia fără de împiedicare.
După aceea, părinții lui l-au dat la școală să învețe Sfintele Scripturi. Iar bunul Andrei, fiind foarte ascuțit la minte, se îndeletnicea la teme cu multă osârdie și sârguință. Deci, nevoindu-se cu dor covârșitor la fiecare învățătură, a sporit cu mare pricepere la filosofie. Și, ca să spun pe scurt, el având dascăli iscusiți, deprinsese cele mai bune învățături. Intr-acest chip, el și-a curățit limba ca să vorbească cu meșteșug și prea dulce, și și-a făcut sufletul iscusit spre câștigarea faptei bune și a adevărului, iar mintea ca să sporească la privirile cele mai înalte. Apoi cugetând cu știință dumnezeieștile și sfințitele Scripturi și luminându-se dintr-însele cu socoteala minții, s-a făcut îndrăgitor fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni, și năzuia cu totul spre aceea.
Deci socotind că nu poate în alt chip a se uni cu dumnezeiasca înțelepciune decât numai dacă se va depărta de lucrurile cele pământești și materiale, a rugat pe părinții săi să-l afierosească lui Dumnezeu, fiindcă nu avea nici o plecare sau dragoste spre lucrurile lumii. Iar părinții lui, pornindu-se de Dumnezeu cu adevărat, l-au luat și s-au dus de l-au afierosit la Mormântul Domnului, cel făcător de viață, ca pe un prinos bine primit. Pe atunci era patriarh al Ierusalimului un om foarte sfânt și îmbunătățit, numit Teodor, care l-a primit cu multă bucurie pe tânăr și l-a făcut fiul său duhovnicesc, căci cei ce se aseamănă, totdeauna se iubesc. Apoi, îmbrăcându-l în chipul monahicesc, l-a hirotonit diacon, având grijă cu totul de sporirea lui. Astfel se sârguia patriarhul să-l crească cu fapte bune, să-l facă bărbat desăvârșit și să-l suie la măsura de vârstă a plinirii lui Hristos.
Drept aceea, nimerind și pământ bun pe sufletul tânărului, patriarhul avea nădejdi bune că, prin dumnezeiescul cuvânt al învățăturii sale și cu pilda cea bună a faptei bune, are să secere rod însutit. Dar mai înainte de a se îndulci desăvârșit de dânsul, patriarhul s-a dezlegat de trup. Și, murind cu bucurie pe mâinile duhovnicescului său fiu, s-a dus către Stăpânul Hristos, ca să ia cununile luminate pentru buna iconomie ce a făcut în Biserica Sa. El a lăsat ocarmuitor și epitrop al lucrurilor bisericești pe dumnezeiescul Andrei, împreună cu iconomul bisericii, căci tinerețea sfântului nu-l lăsa să-l facă moștenitor al scaunului sau. Insă deși sfântul era tânăr cu vârsta, dar cu fapta bună, cu purtarea de grijă cea de obște și cu folosul Bisericii nu era mai prejos decât nici un alt ocrotitor al Bisericii, căci el era în Biserica Ierusalimului și părinte, și dascăl, și iconom, și slujitor și pildă strălucită de toată știința binelui.
În vremea aceea, din porunca dreptcredinciosului împărat Constantin, nepotul lui Eraclie, s-a adunat în Constantinopol al VI-lea Sfânt Sinod a toată lumea, care a surpat luminat eresul monoteliților și a scris într-un sfințit tom dogmele dreptei credințe. Și se trimiteau la fiecare Biserică scrisori împărătești, care întăreau și pecetluiau tomul cel sobornicesc și îndemnau pe toți dreptcredincioșii să-i urmeze lui. Scrisorile acelea au ajuns și la Biserica Ierusalimului și au umplut-o de bucurie duhovnicească, căci vedea cum dreapta credință, care mai înainte era hulită de eretici, se întărise iarăși luminat. De aceea, toți cei mai întâi din Ierusalim socotind cu toții ca trebuie să trimită un om la Constantinopol, care să spună că și ei primesc dogmele Sfântului Sinod, au judecat, cu alegere de obște, să trimită cu această solie pe marele Andrei, împreună cu alți doi clerici, ca unul ce era iscusit în dogmele dreptei credințe și ca unul ce era mai învățat la unele ca acestea decât oricare altul, cu puterea cuvântului și a Sfântului Duh.
Deci luând Sfântul Andrei cu sine doi clerici cuvântăreți, pe care el i-a ales, s-a dus la Constantinopol; dar n-a găsit viu pe împărat, ci a aflat pe fiul său, Iustinian, moștenitorul împărăției și, dându-i lui în mâini mărturisirea Bisericii Ierusalimului, cele ce lipseau la mărturisire le-a împlinit Andrei cu limba lui cea bună. Deci, toți minunându-se de sfințenia și înțelepciunea lui, și povățuind el bine solia, pe cei doi clerici ai săi i-a trimis înapoi la Ierusalim, ca să spună celorlalți ce sfârșit a luat solia lor. Iar el a rămas în Constantinopol, ca să se libereze de pricinile bisericești și să petreacă viață liniștită și monahicească.
Drept aceea, strângându-se din toate părțile și lipsindu-se de toată grija cea cu cale și fără de cale, s-a dat cu totul la dumnezeiasca cugetare și privire, nevoindu-se cu postiri, cu privegheri și cu lacrimi. Deci în acest chip s-a curățit cu trupul, s-a lămurit cu sufletul și s-a luminat cu mintea, și făcându-se din toate părțile asemenea lui Dumnezeu, se unea tăinuit cu Dânsul și dobândea arvuna bunătăților ce aveau să fie. Și stând multă vreme la liniște, a ajuns la măsurile cele desăvârșite ale faptei bune și astfel pricinuia mult folos la cei ce se duceau la dânsul. Dar, fiindcă unul ca acesta - luminat la lucruri și la cuvinte - nu era cu putință să se ascundă de cei mulți și să se tăinuiască până la sfârșit sub obrocul liniștii, pentru aceasta s-a făcut arătat atât împăratului, cât și Bisericii și, despărțit fiind cu sila de viața cea liniștită, a fost rânduit, deși nu voia, la diaconia Bisericii celei mari.
Apoi i s-a încredințat și iconomia și povățuirea ospătăriei de sărmani, la care, arătându-se cu bunăvoință, s-a făcut părinte și hrănitor al sărmanilor și scăpătaților, și purta grijă cu mare cuviință de amândouă ospătăriile de scăpătați ale Constantinopolului. Și nu numai a crescut chivernisirea lor în bucate, dar și strâmtorarea de mai înainte, care o aveau casele lor, a prefăcut-o în lărgime, cu zidirile mari care le-a făcut. De aceea, ca un vrednic de toate, a luat și mai mare iconomie, căci s-a suit la scaunul mai înalt al arhieriei și a fost făcut mitropolit în vestita insulă a Cretei, sau, ca să zic mai adevărat, printr-o insulă s-a făcut păstor și dascăl la toată Biserica lui Hristos.
Deci, ducându-se în eparhia sa, a început a face lucrul său și a purta grijă fără de pregetare de povățuirea eparhiei sale, dându-se cu totul spre creșterea și mântuirea turmei celei cuvântătoare. Mai întâi a pus cu înțelepciune pe cei sfințiți în rânduiala foarte încuviințată, glăsuindu-le un cuvânt foarte dulce despre rânduiala Sfintei Liturghii, prin care arăta cum se cuvine a fi preotul care s-a învrednicit nu numai a se apropia el însuși de întâia și neapropiata lumină, adică de Dumnezeu, ci să lumineze și pe alții și să-i împrietenească cu Dumnezeu; că, adică se cade ca preotul să fie luminat și curat, precum este oglinda, ca să poată primi într-însul razele dumnezeieștii lumini, și printr-însul să dea lumină și celorlalți. Apoi a pus în bună rânduială pe fecioare, iar mănăstirilor de monahi și monahii le-a dat legi, cum să viețuiască.
Apoi a purtat grijă de mireni, învățându-i să aibă dragoste și râvnă către Dumnezeu, iar nu către trup și către lume; să defaime dezmierdările cele lumești, iar poruncile lui Dumnezeu să le păzească și să se nevoiască pentru mântuirea lor. Pe cei tineri îi învăța ca pe niște copii, iar pe cei bătrâni îi înțelepțea. Pe cei păcătoși îi întorcea la pocăință și dădea nădejde de mila lui Dumnezeu celor ce se pocăiau. îndemna la nevoințele faptelor bune pe cei ce se nevoiau. Pe cei ce erau luptați, îi ajuta; pe cei ce se primejduiau să cadă în păcate, îi sprijinea; pe cei căzuți îi ridica; celor neputincioși le dădea putere; celor întristați, mângâiere; celor leșinați, răsuflare; văduvelor le era părtinitor; sărmanilor, tată; scăpătaților, vistierie; flămânzilor, hrană; celor goi, îmbrăcăminte; și ce să spun mai mult? Tuturor s-a făcut toate, ca să mântuiască pe toți. Și precum Domnul se va face în veacul ce va să fie și lumină sfinților, și viață, și slavă, și hrană, și îmbrăcăminte, și bucurie și orice alt bine al fericirii, în acest fel era eparhioților săi acest mare Andrei, care le făcea tot binele, nu numai sufletesc, ci și trupesc, cu care poate cineva să treacă fără întristare viața aceasta de față.
Încă a deschis și vistieria cea bună a inimii sale și scotea dintr-însa cuvinte bune, și lărgind gura socotelii minții sale, a umplut-o de darul Sfântului Duh. De aceea, cu înțelepciune, cu pricepere și cu dumnezeiască insuflare, a alcătuit cărți prin care se arată ritor iscusit și sfințit cuvântător insuflat de Dumnezeu. Cu cuvintele lui, Sfântul Andrei a lăudat strălucit pe Preacurata Maică a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, la deosebitele ei sărbători. A lăudat și Sfânta și de viață făcătoarea Cruce a Mântuitorului, pe care Dumnezeu cel fără de patimă răbdând fericitele patimi și moartea cea de voie, ne-a făcut părtași ai împărăției și slavei Sale. A lăudat încă și alte stăpânești praznice și, pe lângă acestea, a lăudat și pe unii sfinți și, prin laudele lui a făcut ca și cum mărturiile lor ar fi ale sale. Dar mai cu osebire a lăudat pe marele Mergător Inainte Ioan.
El a alcătuit cu mult meșteșug în versuri și muzică multe canoane și tropare, cu care nu numai că luminează praznicele și îndeamnă pe creștini la dumnezeiasca veselie și bucurie, ci le pricinuiește și umilință și îi face pe cei ce le cântă și le citesc să verse șiroaie de lacrimi. Iar pe lângă celelalte, a alcătuit și Canonul cel Mare și vrednic de laudă din întâia și a cincea săptămână a marelui post al Sfintelor Paști, care nu numai că pricinuiește pocăință și umilință, dar și multă învățătură, căci învăță pe creștini cu ce așezare se cade a citi sfințitele istorii ale dumnezeieștii Scripturi, și cum se cade a le folosi pe dânsele ca materie și pricină de mai înalte priviri. Dar sfântul nu numai cu cuvintele sale a împodobit păstoria sa și a veselit orice Biserică a creștinilor, ci și cu lucruri și cu isprăvi de mare cuviință, pentru că el a înnoit bisericile cele dărăpănate ale lui Dumnezeu și le-a tocmit cu ajutor bogat și cinstit. Și a zidit din temelie o biserică foarte frumoasă, în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, numind-o pe dânsa Vlaherna.
Încă a zidit din temelie și casele primitoare de străini, spre odihna bătrânilor, spre vindecarea bolnavilor și spre acoperământul străinilor și scăpătaților, cărora le dădea tuturor cu îmbelșugare nu numai toate cele de nevoie și de hrană, cheltuind banii lui Dumnezeu înțelepțește și cu plăcere de Dumnezeu, ci și, după cum la celelalte urma pe Stăpânul și dascălul său, Hristos, așa și la aceasta Îl urma și slujea la primirea străinilor și bolnavilor cu însăși mâinile sale, încingându-și fota la mijloc și spălând mâinile lor și picioarele și capetele, și curățind rănile bolnavilor, aproape lingând și cu limba sa puroaiele cele urât mirositoare și sângerările lor, într-atât îl învăpăia dragostea către Dumnezeu și către aproapele.
Nu este deci afară de cuviință a spune una sau două minuni ale sfântului, ca să arătăm sfințenia și îndrăzneala pe care dumnezeiescul Andrei o avea către Dumnezeu.
O flotă de barbari s-a dus odată în Creta, ca să supună și să pustiască păstoria sfântului. Deci, înconjurând-o pe ea, au uneltit tot felul de meșteșuguri de război împotriva ei; dar sfântul, cu rugăciunile sale cele bineprimite, nu numai că și-a păzit păstoria sa mai presus de primejdie, ci și în inimile barbarilor atât de mare frică a băgat, încât i-a făcut să fugă singuri, fără a-i izgoni cineva. Iar din fuga lor cea fără rânduială și grabnică, mulți au pierit, atât de valurile mării, cât și de creștinii care îi luptau.
Altădată, pe la începutul verii, soarele ardea pământul și ploaie nu era deloc. Așa că semănăturile toate se veștejiseră și erau în primejdie să se usuce desăvârșit. Iar oamenii, de frică mare ce aveau ca să nu se facă foamete, pentru că nu ploua, erau slabi și deznădăjduiți de viață. Deci, într-o primejdie ca aceea aflându-se ei, ce a făcut sufletul acela împreună pătimitor și milostiv al sfântului? Nu cumva a trecut cu vederea păstoria sa, care era în primejdie să piară? Nu! Ci, înălțând mâinile și ochii la cer, a rugat pe Dumnezeu din sufletul său, ca să dea ploaie pământului. Și, o, minune! Indată s-a umplut cerul de nori și a plouat atâta ploaie, încât semănăturile s-au udat și au făcut rod mult, iar oamenii au luat răcorire și mângâiere.
Și altădată, întâmplându-se ciumă în eparhia lui și murind mulți, sfântul a oprit molima cu rugăciunile lui cele către Dumnezeu și cu lacrimile sale.
Sfântul Andrei a făcut și multe alte minuni, pe care de le voi povesti, nu-mi va ajunge toată viața; căci având pe Dumnezeu sălășluit în sufletul său, totdeauna pricinuia eparhioților săi cele bune de la Dumnezeu, izbăvindu-i de tot răul; iar lui Dumnezeu aducea sufletele cele mântuite ale eparhioților săi, ca pe un prinos bineprimit și vrednic pentru toată lumea.
Și întâmplându-se oarecare trebuință, sfântul a fost nevoit să se ducă la Constantinopol. Deci, ajungând acolo, a fost primit cu toată cinstea și cucernicia, atât de toată sfințita adunare a Bisericii, cât și de împăratul și de toți boierii. Și petrecând acolo puțină vreme, împărțea flămânzilor pâinea cea cerească, adică cuvântul învățăturii, și adăpa pe cei însetați din apa cea făcătoare de viață a Sfântului Duh. Și nu numai aceasta, ci și trupește sătura pe cei flămânzi, ajuta celor nedreptățiți, apăra pe văduve, ocrotea pe sărmani și mângâia pe cei necăjiți.
Apoi, mai pe urmă de toate, se pregătea să se întoarcă la eparhia sa, și deși a cunoscut dinainte că nu va mai vedea păstoria sa, însă s-a dat pe sine Sfântului Duh, care-l mișca pe dânsul și, intrând într-o corabie, a plecat spre Creta. Dar corabia, venind până la Mitilina, a stat acolo. Iar sfântul, întrebând cum se numește locul acela și înștiințându-se că se numește Erecos, a răspuns: „Aici trebuie să dau chipul lui Dumnezeu, Celui ce mi l-a dat”. Adică „aici am să mor!”. Așa s-a și întâmplat. Deci s-a dezlegat din legătura trupului și s-a dus cu bucurie către doritul său Dumnezeu, unde, fiind strălucit de neapropiata lumină a dumnezeirii Lui, se îndulcește de bunătățile împărăției Sale celei negrăite. Iar sfințitele lui moaște s-au așezat în biserica Sfintei, bunei și biruitoarei Mucenițe Anastasia, ca o vistierie nejefuită și izvor pururea curgător de minuni, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.
Sf Cuv Marta
Sfânta și dreapta Marta s-a născut în Antiohia, din părinți binecredincioși, de care fiind silită spre nuntă și neînvoindu-se, ci dorind să viețuiască în feciorie, i-a poruncit ei o dumnezeiască vedenie în biserica Mergătorului Inainte, ca să se supună părinților săi și să se însoțească cu bărbat. Și a zămislit fiu pe Sfântul Simeon (Pomenirea lui la 24 mai), după dumnezeiasca dăruire, care i s-a vestit ei prin arătarea Sfântului Ioan Mergătorul înainte precum se scrie pe larg despre aceasta, în viața Sfântului Simeon. Însă, nepetrecând mulți ani cu bărbatul său, a rămas văduvă și își creștea pruncul cu toată luarea aminte, păzindu-l după porunca Sfântului Mergătorului înainte, de vreme ce acela avea să fie vas al Sfântului Duh. Și se ruga totdeauna lui Dumnezeu pentru fiul său, ca să-l primească de la dânsa spre slujba sa, ca altădată pe Samuil de la proorocita Ana.
Iar odată întrebându-se fericita Marta despre prunc ce ar putea să fie când va veni în vârstă, a văzut în vis o vedenie ca aceasta: I se părea că se vede pe sine înaripată, zburând spre înălțime, și ținând pruncul pe mâini, îl înălța ca dar Domnului, zicând: „O, fiule, astfel de înălțare a ta am dorit să văd. Deci să mă slobozească pe mine Ziditorul meu cu pace, pentru că am aflat dar la El, că m-am învrednicit a-I da Lui rodul pântecelui meu”. Această vedenie precum și descoperirile cele ce i s-au făcut ei mai înainte, fericita Marta le ascundea în inima sa și mulțumea lui Dumnezeu.
Ea mergea totdeauna la biserica lui Dumnezeu, nelăsând niciodată pravila bisericească; de aceea își câștigase și petrecerea sa aproape de biserică, unde se afla mai înainte de toți la cântare și ieșea în urma tuturor. Și avea osârdie a merge la praznice pe la sfintele biserici unde se făceau și stătea cu mare luare aminte la rugăciunile cele de noapte și la dumnezeieștile slujbe și cu sfărâmarea inimii vărsa lacrimi din ochi, împărtășindu-se adeseori cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Iar cu câtă vrednicie se împărtășea, aceasta era mărturia: după primirea dumnezeieștii împărtășiri, fața ei era strălucită cu o lumină minunată, ca altădată fața lui Moise.
Și în toate nopțile, în casa sa, se scula la rugăciune înainte de miezul nopții și o săvârșea în căldura duhului, udându-și fața cu lacrimi. Și toată mintea ei era adâncită întru Dumnezeu, pe care Îl iubea cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată virtutea. Ea era și nespus de milostivă spre cei săraci, hrănind pe cei flămânzi și îmbrăcând pe cei goi. Încă intrând adeseori în bolniță, slujea cu mâinile sale bolnavilor, iar celor morți le pregătea din ostenelile sale cele de îngropare. Asemenea și celor ce se botezau, le dădea haine albe, lucrate cu mâinile sale. Era atât de blândă la obicei, smerită și fără de răutate, încât nimeni nu a văzut-o mâniindu-se cândva sau grăind împotrivă sau mâhnindu-se.
Fericita Marta își păzea gura de multă grăire și nu vorbea decât numai cele de nevoie, căci iubea tăcerea foarte mult, de vreme ce aceea învață mintea și gândirea de Dumnezeu. Nu se auzea din gura ei cuvânt deșert sau mincinos, ori altceva neplăcut lui Dumnezeu, ci din comoara inimii sale scotea cele bune. Era și făcătoare de pace între prietenii care se mâniau, sfătuitoare celor ce nu trăiau bine, arătându-se pildă de viață curată și cucernică tuturor, nu numai femeilor, ci și bărbaților. Și era plăcută lui Dumnezeu, fiind plină de toate bunătățile, pe care este cu neputință a le spune cu de-amănuntul. Insă ajunge ca mărturie pentru viața ei sfântă, sfințenia cea mare a Cuviosului Simeon, care s-a născut dintr-însa, căci un fiu ca acesta se cădea să aibă o astfel de maică.
Când Cuviosul Simeon stătea deja pe stâlpul cel de la Muntele Minunat, i s-a făcut ei după rugăciunea cea din miezul nopții, într-o ușoară adormire, o vedenie ca aceasta: Sfântul Ioan Botezătorul, către care ea, după Dumnezeu și după Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, avea mare osârdie cu credință, și în toate zilele se ruga către dânsul, acela i s-a arătat ei cu Sfântul Apostol Timotei și a zis către dânsa: „Eu în toată vremea mijlocesc către Dumnezeu pentru tine și niciodată nu te voi lăsa!”. Iar ea, umplându-se de spaimă și de bucurie dintr-acea vedenie, s-a deșteptat și a proslăvit cu frică pe Dumnezeu, și a spus aceasta fiului său, Cuviosului Simeon, la care se ducea uneori spre cercetare.
Și mergând la fiul său și văzând mulțime din cei cuprinși de tot felul de boli, care se adunau lângă stâlpul cuviosului pentru tămăduiri, căci multe minuni se făceau cu rugăciunile lui; ea nu se înălța cu mintea, ci privea spre acelea cu frică, ca nu cumva vrăjmașul să întindă cursă picioarelor fiului său. Și se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-l izbăvească pe Cuviosul Simeon de meșteșugirile potrivnicului, iar către el zicea: „Fiul meu, ți se cade pentru toate acestea să proslăvești pe Dumnezeu, Cel ce lucrează întru tine, iar tu să-ți aduci aminte de neputința ta și să-ți păzești inima cu toată luarea aminte”. Iar cuviosul primea cu bucurie sfaturile maicii sale și se bucura cu duhul de viața ei cea plăcută lui Dumnezeu, înălțând mulțumire lui Dumnezeu.
Și petrecând fericita Marta mulți ani în fapte bune și plăcând lui Dumnezeu, înainte de sfârșitul său cu un an, pe la miezul nopții, în timpul când își făcea fierbințile ei rugăciuni către Dumnezeu, s-a făcut în uimire și a văzut o mulțime de îngeri cerești cu lumânări, dănțuind și zicând către dânsa: „După ce va trece acest an, fiind dezlegată din trup, te vom lua la odihna făgăduită ție de Domnul”. Tot asemenea i s-a descoperit și Cuviosului Simeon. Incă și unuia dintre frați i s-a arătat o vedenie de acest fel: A văzut pe Maica Domnului, pe Preacurata Fecioară Maria, șezând pe un scaun în slavă, iar fericita Marta stătea înaintea ei, ridicându-și spre dânsa mâinile sale în chipul crucii și prefăcându-se într-o cruce de aur, strălucind cu lumină asemenea razelor soarelui; și se vedea că toată crucea aceea era luminoasă, încât nu se cunoștea decât fața ei mai sus decât crucea.
Auzind despre această vedenie, Cuviosul Simeon a zis că acesta era semnul că s-a apropiat fericitul sfârșit al maicii lui. Și sfârșindu-se anul cel de pe urmă al vieții ei celei plăcute lui Dumnezeu, Sfânta Marta a mers spre cercetare la Cuviosul Simeon, fiul său, iar el a zis către dânsa: „Binecuvinteză-mă, maica mea, precum Avraam a binecuvântat pe Isaac”. Iar sfânta a zis: „De aceea am și venit aici, ca să mă învrednicesc binecuvântării și rugăciunilor tale, pentru că de acum au mai rămas numai trei luni din viața mea. Și mă voi duce la Domnul Dumnezeul meu, care te-a zidit pe tine din pântecele meu. Acela să-ți dăruiască ție darul și binecuvântarea Sa, ca să-ți săvârșești cu bine a-lergarea ta cea bine începută și să te învrednicească împărăției Sale”.
Acestea grăindu-le, vărsa lacrimi din ochi, iar frații care erau acolo plângeau, deoarece cu greu li se părea lor a auzi că după trei luni nu vor mai vedea fața ei. Deci ziceau: „Maică, viu va fi sufletul tău și va lăuda pe Domnul”. Iar ea întărea cuvântul, grăind: „De nu va fi așa precum v-am spus, apoi pe mine, roaba voastră, să mă socotiți ca pe o mincinoasă”. Atunci Cuviosul Simeon a zis către dânsa: „Binecuvântarea ta o cerem noi acum, iar cuvintele tale sunt dureroase pentru inima noastră”. Sfânta a zis: „Binecuvântați sunteți voi Domnului și binecuvântați sunt cei ce vă binecuvintează pe voi”.
După aceasta, toți i s-au închinat fericitei Marta, asemenea și ea, închinându-se lor, s-a întors în Antiohia la casa sa. Iar după plecarea ei, Cuviosul Simeon, chemând a doua zi pe cei mai iscusiți dintre frați, a zis către dânșii: „Cu adevărat se apropie vremea ducerii maicii mele din cele pământești, pentru că în noaptea trecută am văzut în vedenie un scaun pus înaintea mea și maica mea șezând pe el, iar noi toți stăteam împrejurul ei. Atunci ea, ca o învățătoare, a zis către noi cuvântul cel dintâi al psalmului: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor... și celelalte ale psalmului acela. Și încă alte cuvinte sfătuitoare ne-a zis nouă, ca o maică. Apoi s-a sculat și mergea înaintea noastră la biserică, ținând în mâini o cruce luminoasă, iar noi urmam după dânsa, cântând psalmi de umilință”.
După aceasta, cu câteva zile înaintea sfârșitului său, fericita Marta s-a dus iarăși la Cuviosul Simeon pentru sărutarea cea mai de pe urmă și i-a spus lui toate dumnezeieștile descoperiri ce i s-au făcut în viața sa. Asemenea și lucrurile cele bune, ostenelile și nevoințele pe care le făcuse în taină, i le-a spus lui pentru slava numelui lui Dumnezeu; și a rămas acolo în acea noapte. Iar în vedenia visului, se vedea că era răpită spre înălțimea cerului, unde a văzut niște palate preaminunate și luminoase, a căror frumusețe nici un cuvânt nu o poate spune. Și umblând ea prin acele palate și minunându-se de zidirea cea nefăcută de mână, a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu doi îngeri prealuminoși, grăind către dânsa: „Ce te minunezi?”. Iar ea cu frică și cu bucurie, închinându-se Preasfintei Născătoare, a zis: „Mă minunez, Stăpână, că în tot timpul vieții mele pe pământ, n-am văzut niște palate mai minunate ca acestea”. Iar Preacurata a zis: „Și pentru cine socotești tu că sunt pregătite ele?”. Dânsa a zis: „Nu știu, Stăpână!”.
Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a grăit către dânsa: „Oare nu știi că pentru tine s-a pregătit această odihnă, zidită de fiul tău și în care de acum vei petrece în veci?”. Acestea zicând, a poruncit îngerilor să pună în mijloc un scaun minunat, apoi a zis către dânsa: „Această slavă ți se dăruiește ție, deoarece ai viețuit cu dumnezeiască plăcere în frica Domnului”. Apoi iarăși i-a zis: „Dar voiești să vezi pe cele mai slăvite?”. Și i-a poruncit ei să vină după dânsa. Deci, suindu-se la cele mai înalte locuri cerești, i-a arătat ei alte palate cu neasemănare mai minunate și mai luminate decât cele dintâi, și care erau pline de slavă cerească, și a căror frumuseți nici mintea omenească nu o poate ajunge, nici gura nu o poate spune. Atunci Preacurata a zis: „Și pe aceste palate le-a zidit fiul tău și a început și temelia la cel de-al treilea rând de palate”.
Aceasta spunând a dus-o pe dânsa iarăși spre răsăritul soarelui și i-a arătat ei din înălțime locuințele Raiului și într-însele mulțime de cete de parte bărbătească și femeiască, veselindu-se. Și i-a zis Stăpâna: „Aceste locuri le-a dăruit Fiul meu celor ce au trăit în curăție și cu dreptate, întru păzirea poruncilor Domnului, au făcut milostenii multe cu osârdie, și de aceea ei înșiși s-au învrednicit de milă de la Domnul, pentru ca fericiți sunt cei milostivi, că aceia se vor milui”. Astfel a fost vedenia Sfintei Marta, care a spus-o fiului său.
Și fiind într-o zi de Duminică, s-a împărtășit cu Preacuratele și dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Și strălucea cu fața din darul lui Dumnezeu și din negrăita bucurie duhovnicească, prin care se veselea, deoarece era încredințată de sfârșitul și de mântuirea sa. Apoi a petrecut toată ziua aceea și noaptea următoare, o parte întru multe și iubite vorbiri insuflate de Dumnezeu cu fiul cel cuvios, iar alta, întru rugăciunile cele fierbinți și cu lacrimi către Dumnezeu.
Iar luni, dând pace și binecuvântare, precum și sărutarea cea mai de pe urmă fiului său și tuturor ucenicilor lui, s-a despărțit de dânșii, toți plângând mult. Și s-a dus la un sat care se numea Tivirint, care era la depărtare de trei stadii de la Muntele cel Minunat, unde era biserica Sfântului Ioan Botezătorul. în acea biserică a vărsat multe lacrimi și a început a slăbi cu trupul. Iar locuitorii acelui sat cinstind-o foarte, au rugat-o să se odihnească la dânșii de oboseală. Deci s-a odihnit în ziua aceea, iar noaptea următoare și mai mult a slăbit cu trupul. Apoi marți au dus-o cu căruța în Antiohia, la casa ei, care era în cetățuia ce se numea Dafne. Iar miercuri rugându-se lui Dumnezeu cu căldură, vărsând multe lacrimi și având nădejde neîndoită de mântuirea sa, și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, în cinci zile ale lunii lui iulie. Și murind, a rânduit ca să-i îngroape trupul la locul unde se îngroapă cei străini și săraci. Dar Cuviosul Simeon, fiul ei, având descoperire de la Dumnezeu despre mutarea maicii sale, a trimis pe unii dintre ucenicii săi și au adus trupul ei în Muntele Minunat, ca să-l îngroape lângă stâlpul său.
Despre dânsa se scrie și aceasta: Pe când sufletul ei cel sfânt se ducea către Domnul, cei care ședeau aproape de cinstitul ei trup au văzut fața ei zâmbind cu bucurie și au auzit din gura ei aceste cuvinte: „Am luat mare dar de la Dumnezeu și sunt în lumină și bucurie negrăită”. Iar aceia, spăimântându-se, gândeau că a câștigat milă de la Domnul pentru fiul său. Iar ea a grăit aceasta: „Nu m-am preamărit atât pentru fiu, cât pentru viața cea îmbunătățită, de vreme ce pentru Domnul am arătat multă răbdare și înfrânare în nevoințele pustnicești. Și am umblat bine pe calea poruncilor Lui, și pe aceea care L-a născut pe El am iubit-o din toată inima”.
Deci, într-o zi de vineri, cinstitul trup al Sfintei Marta a fost dus cu mare cinste de la cetățuia Antiohiei, care se numea Dafne, la Muntele Minunat. Și mult popor al Antiohiei, și cei din rânduiala cea sfințită au petrecut-o, ca pe o mare plăcută a lui Dumnezeu, cu lumânări, cu cădiri și cu cântări de psalmi. Iar cei ce duceau racla cu cinstitul ei trup, spuneau că nu simțeau greutate la ducere, pentru că nu era ca trupurile celorlalți morți, care au greutate obișnuită, ci era ușor mai presus de fire, ca și cum mergea singur prin văzduh.
Atunci un om tânăr din popor, anume Serghie, fiul unui cetățean cinstit cu numele Antonie, văzând acea slăvită petrecere și poporul îmbulzindu-se spre raclă, unii plecându-și umerii sub raclă, ca s-o ducă cu osârdie, iar alții voind să se atingă de cinstitul ei trup, a râs și a socotit în sine: „Ce trebuință este să te atingi de un trup mort?”. Deci s-a întors înapoi și îndată a căzut într-o boală grea, încât a și amuțit dintr-însa și s-a prelungit boala aceea până la treizeci de zile, când s-a tămăduit la mormântul sfintei, de care lucru se va spune mai pe urmă. Și aducându-se cinstitul trup în locașul Cuviosului Simeon, au săvârșit lângă trup cântare de toată noaptea, într-acea noapte s-a arătat vie la doi din frați, ucenici ai lui Simeon, întru îmbrăcăminte luminoasă, având și fața luminată. Iar ei s-au spăimântat de aceasta, știind-o că a murit; dar ea a zis către dânșii: „Nu vă temeți, că Domnul nu m-a rânduit între cei morți, ci între cei vii. Eu am venit la voi să vă ajut asupra diavolului, ca, biruindu-l pe acela, să câștigați viața veșnică”. Zicând aceasta, s-a făcut nevăzută.
Iar când a sosit ziua sâmbetei, s-a adunat la îngroparea Sfintei Marta mult popor de prin cetăți și de prin satele dimprejur, cu preoți și cu clerici. Și toți au văzut sfânta ei față în mormânt, neschimbată de moarte, înflorindu-i frumusețea ca la o tânără și strălucind cu darul. Și nu ieșea din trupul ei nici mirosul cel obișnuit la cei morți, deși era a patra zi după moarte, ci se vedea dormind ca o femeie vie. Apoi, cântând cele cuviincioase, au îngropat-o cu cinste înaintea stâlpului Sfântului Simeon. Aceasta au făcut-o din porunca lui, pentru ca să poată el vedea totdeauna mormântul maicii sale.
Și după ziua sâmbetei, făcându-se cântarea învierii, unul din popor, anume Ioan, cu rânduiala de citeț bisericesc, dormitând, a văzut pe Sfânta Marta strălucind ca o lumină și suindu-se pe trepte la stâlpul Cuviosului Simeon. Iar deasupra mormântului ei a văzut o căruță de heruvimi trasă de niște îngeri cu câte șase aripi. Această vedenie a spus-o el după aceea cuviosului cu jurământ. Iar cuviosul i-a zis: „Fiule, dă slavă lui Dumnezeu că te-a învrednicit a vedea căruța de heruvimi; iar maicii mele și mie, fiind zămisliți și născuți în păcate, ne trebuie mila lui Dumnezeu”.
După aceasta au venit la Cuviosul Simeon tatăl și maica lui Serghie, cel pomenit mai înainte, care hulise petrecerea trupului Sfintei Marta și căzuse în boală grea din această pricină. Ei plângeau și se rugau, ca, precum vindecă de boli pe mulți cu rugăciunile sale, să tămăduiască și pe fiul lor. Iar sfântul le-a zis: „Duceți-vă și-l întrebați să vă spună singur pricina bolii sale, că acum poate să grăiască, fiindu-i mai bine”. Deci părinții lui, întorcându-se acasă, au început a-l întreba, iar el le-a răspuns: „Această boală a venit asupra mea, fiindcă am hulit cinstita petrecere a trupului Sfintei Marta și mi-am întors fața de la dânsa, nevoind să duc racla pe umeri”. Iar ei l-au pus într-o căruță și l-au dus la cuviosul din Muntele cel Minunat. Iar cuviosul le-a spus să-și caute tămăduire de la mormântul maicii sale. Și când s-au rugat cu lacrimi la cinstitul ei mormânt, îndată bolnavul s-a făcut sănătos desăvârșit, ca și cum nu bolise niciodată.
După îngroparea cuvioasei, frații se obișnuiseră a aprinde o candelă la mormântul ei, ca să ardă ziua și noaptea, pentru cinstea sfintei. Iar după mai multă vreme, au uitat a mai aprinde candela. Văzând acest lucru, Cuviosul Simeon tăcea, nezicând nimic de candelă, ca să nu creadă ucenicii lui că cinstește fără de măsură pe maica sa după moarte.
Într-acele zile, iconomul locașului aceluia s-a îmbolnăvit greu și se părea că este aproape de moarte. Deci i s-a arătat lui Sfânta Marta în miezul nopții, zicându-i: „Pentru ce nu mai aprindeți candela mea? Să știți că deși nu am trebuință de lumina de la candela voastră, fiind învrednicită de lumina cea cerească și veșnică de la Dumnezeu, însă atunci când aprindeți candela la mormântul meu, pentru mântuirea voastră o faceți, deoarece mă îndemnați pe mine să mijlocesc pentru voi înaintea Domnului”. Acestea grăindu-le sfânta, ținea în dreapta sa, ca un mărgăritar prealuminos, o parte din făcătorul de viață Trup al lui Hristos, cu care, atingându-se de cel bolnav, a zis: „Într-aceasta să fii viu și sănătos”. Aceasta spunând, s-a făcut nevăzută. Iar bolnavul s-a sculat îndată sănătos și a alergat la gropnița sfintei unde, căzând înaintea mormântului ei, a udat pământul cu lacrimi, pe de o parte cerând iertare de neîngrijirea sa, iar pe de alta mulțumind pentru tămăduire. După aceasta, a rânduit ca să ardă candela ei nestinsă.
Și se săvârșeau și alte multe minuni la mormânt: orbii se luminau, diavolii din oameni se izgoneau și se dădeau tămăduiri grabnice de toate neputințele, cu rugăciunile Sfintei Cuvioasei Marta și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Duminica a 2-a după Rusalii - a Sfinților Români - Chemarea primilor Apostoli
Ev Matei 5, 14 - 16; 10, 32 - 33; 17 - 18; 22
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Voi sunteți lumina lumii. Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă, nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tătăl vostru Cel din ceruri. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Feriți-vă de oameni, că vă vor da pe mâna soboarelor de judecată și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul; la dregători și la împărați veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor; și veți fi urâți de toți pentru numele Meu, dar cel care va răbda până la sfârșit acela se va mântui.
Ap Romani 2, 10 - 16
Fraților, mărire, cinste și pace oricui face binele: iudeului mai întâi, și elinului. Căci nu este părtinire la Dumnezeu! Câți, deci, fără lege au păcătuit, fără lege vor și pieri; iar câți au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecați. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați. Pentru că, atunci când păgânii, care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt lor înșiși lege; ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc, sau îi și apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.
Predică la Duminica a II-a după Rusalii - a Sfinţilor Români - Pr. Ilie Cleopa
Dumnezeiescul apostol Pavel a spus că Dumnezeu a ales pe cele simple ca să ruşineze pe cele înţelepte, pe cele neputincioase şi de neam slab şi nebăgate în seamă, ca să ruşineze pe cele tari şi de neam slăvit, ca astfel să vădească mai mult puterea Lui şi pentru ca să nu se laude nici un trup înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 27-29).
Iubiţi credincioşi,
Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de astăzi are o mulţime de învăţături mântuitoare. Dar două luminează mai mult dintr-însa. Acestea sunt: cea despre chemarea lui Dumnezeu şi cea despre ascultarea faţă de El.
Dumnezeu Atotţiitorul, Care a făcut cerul şi pământul, de la începutul lumii, ca un Ziditor şi Dumnezeu a toate, are putere să cheme toate zidirile Sale şi toate ascultă de El. El – cum a zis proorocul – cheamă cerul de sus şi pământul de jos. El cheamă apa mării şi o varsă pe faţa a tot pământul. El cheamă norii, le porunceşte să se adune şi să formeze ploile. El cheamă grindina şi furtuna. El cheamă vânturile şi le scoate din vistieriile Sale. El cheamă căldura focului şi razele soarelui să lumineze pe pământ. El a pus o rânduială lunii şi stelelor.
Pe toate le cheamă şi toate ascultă de Dânsul. El cheamă păsările cerului şi vin la noi primăvara din locuri depărtate şi iarăşi toamna le cheamă înapoi şi se duc de unde au venit.
Şi care zidire nu ascultă de Ziditorul său, dacă El este pretutindenea şi e Atotstăpânitor şi Atotştiutor?
El nu cheamă numai stihiile neînsufleţite sau pe cele necuvântătoare. De la zidirea lumii, El a chemat pe aleşii Săi. El a chemat pe Noe cu 125 de ani înainte de potop şi i-a poruncit de-a făcut corabie spre izbăvirea de potop. El a chemat pe Avraam, părintele a toate neamurile, dintr-un popor păgân, din ţinutul Ur, din neamul Chaldeilor şi l-a făcut tată al multor neamuri. El a chemat pe Moise legiuitorul, care a fost prototipul şi închipuirea lui Hristos în Legea Veche. L-a chemat la El în muntele Horeb şi l-a trimis să scoată din robia lui Faraon 638.000 de suflete. El a chemat pe David proorocul de la oi şi l-a făcut împărat peste Israel şi mare prooroc. El a chemat pe toţi proorocii şi pe toţi aleşii Săi.
Şi toţi cei chemaţi de Dânsul, care primesc Duhul lui Dumnezeu şi au credinţă şi cunosc pe Ziditorul lor şi au frica lui Dumnezeu în inima lor, Îl ascultă. Acestea au fost zise despre chemarea lui Dumnezeu până la venirea Legii darurilor.
Iar când a venit Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu şi S-a îmbrăcat în trup, cum zice dumnezeiescul Evanghelist Ioan „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi” (Ioan 1, 14), când a venit Însăşi Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu, a chemat dintre oameni mai întâi pe Apostoli.
Aţi auzit din dumnezeiasca Evanghelie de astăzi cum a chemat El ca pe cei dintâi pe apostolii Săi. Aţi auzit citindu-se din Sfânta Evanghelie că „umblând Iisus pe lângă lacul Ghenizaretului – care se mai numeşte şi Marea Tiberiadei – a văzut pe doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, că erau pescari”.
Oare de ce a rânduit pronia lui Dumnezeu ca tocmai atunci Iisus să fie pe malul Mării Tiberiadei, când cei doi viitori apostoli, doi fraţi, aruncau mreaja în mare? Iată pentru ce. Pentru că Hristos avea să-i facă pe dânşii pescari de oameni şi a voit să arate de mai înainte că datoria apostolului şi a predicatorului este să arunce mreaja – adică cuvântul lui Dumnezeu – în marea lumii acesteia, tulburată de necazuri, de ispite şi de păcate.
Evanghelia spune anume că erau pescari ce aruncau mreaja în mare. Oare de ce ţine să spună anume că erau pescari? Ar fi putut spune simplu că erau la pescuit, dar Evanghelia spune anume că erau pescari.
Ştiţi de ce o spune aceasta? Atotputernicul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin acest cuvânt, că erau pescari, vrea să arate întregii lumi, tuturor filosofilor ei, tuturor împăraţilor, tuturor puternicilor, tuturor cărturarilor, tuturor celor care vor cerceta Evanghelia lui Hristos, că cei dintâi ucenici ai lui Hristos au fost nişte oameni săraci şi neînvăţaţi.
Ce poate fi mai sărac ca un pescar necăjit şi simplu? Şi de ce a arătat-o aceasta Dumnezeu? Pentru ca să arate că El, când vine în lume, n-are nevoie de înţelepciunea noastră, nici de priceperea noastră.
Dumnezeu poate să lucreze prin cele mai neputincioase fiinţe, cum a vorbit odată prin gura măgăriţei lui Valaam (Numerii 22, 26-32).
Dumnezeiescul apostol Pavel a spus că Dumnezeu a ales pe cele simple ca să ruşineze pe cele înţelepte, pe cele neputincioase şi de neam slab şi nebăgate în seamă, ca să ruşineze pe cele tari şi de neam slăvit, ca astfel să vădească mai mult puterea Lui şi pentru ca să nu se laude nici un trup înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 27-29).
De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, când vine în lume, Îşi alege ucenici dintre oameni săraci şi simpli, nişte pescari. Dar de ce a chemat deodată doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, fratele său? Ca să arate că toţi cei ce vor crede întru Hristos, prin mreaja cuvântului acelora, se cade să trăiască în iubire ca fraţii şi că sunt fraţi prin dumnezeiescul Botez şi prin sfânta credinţă cea în Domnul Iisus Hristos.
De aceea a ales mai întâi ca apostoli doi fraţi. Şi după ce i-a ales, aceştia lăsând acolo mreaja, au urmat după Iisus Hristos.
Când i-a chemat Iisus Hristos, ei n-au mai zis: „Doamne, avem treabă, iată, am pregătit mreaja de prins peşte”. Nu! În clipa când i-a chemat Iisus Hristos, nu au mai aflat nici o pricină, că mai au treabă de făcut, ci în aceeaşi clipă, lăsând mreaja, au mers după Iisus.
Nici proorocul Elisei, când a fost chemat să fie în locul lui Ilie Tesviteanul, nu a arătat atâta sârguinţă şi atâta ascultare precum cei doi apostoli fraţi. Căci ce spune Scriptura? Când s-a coborât Ilie şi a trecut Iordanul, pe calea pustiei Damascului şi a venit la Elisei proorocul, care lucra cu 12 perechi de boi şi a aruncat cojocul pe el şi a zis: „Dumnezeu te-a ales pe tine, Elisei, fiul lui Safet, prooroc în locul meu”, acesta, auzind că Dumnezeu îl cheamă la proorocie, a zis către Ilie Tesviteanul: „Dă-mi voie să mă duc să sărut pe tatăl meu şi pe mama mea şi pe fraţii mei, şi apoi voi veni”. După ce s-a dus şi şi-a luat ziua bună de la familie, s-a dus apoi şi a tăiat boii şi a făcut praznic, dând plugul şi celelalte unelte de pomană. După aceea a mers după Ilie, ca să fie proorocul lui Dumnezeu cu dar îndoit, după cum spune în Scriptură (III Regi 19, 16-21).
Dar la aceşti dumnezeieşti apostoli nu se vede una ca asta. Îndată ce i-a chemat, au lăsat mreaja în mare; au lăsat-o acolo unde s-a întâmplat să fie în clipa aceea, mergând după Iisus Hristos.
Dar oare aceşti ucenici, cei dintâi chemaţi, cunoşteau ei pe Iisus Hristos? Ştiau de El? Da, Îl cunoşteau. Căci şi Andrei şi Petru au fost întâi ucenicii lui Ioan Botezătorul, care le-a arătat cu degetul pe Mântuitorul la Iordan şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii!”. De atunci au înţeles că Iisus Hristos e mai mare ca Ioan Botezătorul.
Iar altă dată, Ioan Botezătorul le-a spus: „Vine după mine Cel mai mare decât mine, Căruia nu sunt vrednic a-I dezlega cureaua încălţămintelor Lui” (Matei 3, 11; Marcu 1, 8). Şi: „Aceluia I Se cade a creşte, iar mie a mă micşora. Cel ce are mireasă, mire este, iar ea se cade să se bucure”.
Hristos este Mirele şi mireasa Lui este Biserica. Dumnezeiescul Înaintemergător ştia acest lucru şi a zis aceste cuvinte în următorul înţeles: când va veni Mirele Bisericii, eu sunt sluga Bisericii; eu trebuie să mă bucur că sunt împreună cu El.
Deci aceşti doi ucenici chemaţi astăzi cunoşteau pe Iisus. Chiar din gura povăţuitorului lor, de la Ioan Botezătorul, ştiau că El e Mielul lui Dumnezeu şi că vine de sus şi că-i mai mare decât Ioan Botezătorul. De aceea, îndată ce i-a chemat, au şi mers după Iisus.
Iar după aceasta, ce mai spune dumnezeiasca Evanghelie? Mergând Iisus mai înainte, a mai dat de doi pescari. De cine? De Iacov al lui Zevedeu şi de Ioan, fratele lui. Băgaţi de seamă că în numărul celor 12 apostoli sunt doi Iacov. Unul se cheamă Iacov al lui Alfeu, sau Iacov cel Mic, iar altul este Iacov al lui Zevedeu şi al Salomeii şi văr de trup cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Dumnezeiasca Evanghelie zice că pe aceşti doi apostoli, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, i-a văzut pe mare cu tatăl lor şi i-a chemat. „Veniţi după Mine – le-a zis – şi vă voi face pe voi pescari de oameni!”. Şi lăsând ei pe Zevedeu, tatăl lor, în corabie, au mers după Iisus.
Dar de ce n-a mers şi Zevedeu? Cum de au mers copiii şi tatăl n-a mers? Iată de ce. Zevedeu n-a crezut că Iisus Hristos este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea inima lui era legată mai mult de corabia lui şi de peştele pe care-l pescuia, decât de Iisus Hristos.
Iar cei doi fii ai lui, cunoscându-L cu duhul şi auzind de minunile Lui, pe care le făcea în Galileea şi în părţile acelea, n-au mai stat la îndoială. „Acesta-i Mesia, Acesta-i Dumnezeu!” – şi-au zis ei. Şi au lăsat pe tatăl lor în marea tulbure a lumii acesteia şi cu corabia (care simbolizează nestatornicia veacului de acum, căci pururea se clatină şi pururea-i mişcată de valuri) şi au venit la Iisus Hristos. Era al doilea rând de apostoli, alţi doi fraţi.
Deci în aceeaşi zi Mântuitorul i-a chemat pe patru din cei mai de frunte apostoli, pe Andrei şi pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan. Căpeteniile sau vârfurile apostolilor, stâlpii cei mari care au întemeiat mai târziu Biserica, au fost chemaţi într-o singură zi.
Au fost chemaţi de două ori câte doi fraţi, ca iarăşi să arate că toţi cei ce vor crede în Hristos trebuie să trăiască ca fraţii şi că sunt fraţi în credinţa în Acelaşi Dumnezeu.
După ce i-a chemat Mântuitorul şi pe aceştia, se zice în Evanghelie: a umblat Iisus prin toată Galileea şi prin tot ţinutul de pe lângă mare, propovăduind şi învăţând în sinagogile evreieşti cuvântul lui Dumnezeu, făcând semne şi minuni mari şi tămăduind bolnavii de neputinţele lor. Aceasta e Evanghelia de azi, pe scurt.
Fraţi creştini, astăzi am vrut să vă vorbesc de chemarea lui Dumnezeu şi de ascultarea omului de Dumnezeu şi de ascultarea tuturor zidirilor Sale. Dar am voit mai ales să vorbesc despre chemarea neamului cel cuvântător al oamenilor, să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.
Dumnezeu cheamă popoarele pământului cu foamete, cu secetă, cu neplouare, de parcă le-ar spune: „Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia Proorocul că voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi ploua şi iarăşi, voi da ploaie peste două cetăţi şi peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor şi Tatăl ploilor, cum a zis Iov” (cf. Iov 12, 16; 26, 8; 38, 25-28).
Auziţi pe Dumnezeu spunând: „Voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi da şi iarăşi peste două voi da şi peste zece n-am să dau” (Ieremia 5, 24).
La televizor, când se dă buletinul meteorologic, se arată harta ţării, spunându-se: aici plouă şi se arată vreo 10-15 puncte unde plouă în ţară; văzând odată aceasta, foarte m-am folosit. S-a arătat că în vreo 10-15 puncte ploua, iar în cea mai mare parte a ţării nu ploua. Şi mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia. Mi-am zis: iată, acum se împlinesc sub ochii noştri, că plouă în câteva sate şi în 20-30 nu plouă.
Deci în mâna lui Dumnezeu sunt ploile şi norii şi furtunile şi vânturile. Căci spune Hristos: „Anii şi vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire” (Matei 24, 27-36; Fapte 1, 7). Nimeni nu-I poate cere socoteală Lui de ce a dat secetă sau furtună, nimeni nu poate opri vânturile şi ploile, nimeni nu le poate aduce, decât mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu.
Deci, iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu secetă, alteori cu grindină, alteori cu fulgere, când trăsneşte pe mulţi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boale. Alteori dă Dumnezeu boală şi molimă şi nu este casă unde să nu fie un bolnav. Şi aceasta o poate face când voieşte.
Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor când zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Şi altă dată zice: „Cel ce vrea să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 10, 38).
Deci, iată că ne cheamă Dumnezeu şi prin stihii, prin cutremure, prin secetă şi prin neplouare, ne cheamă prin boale şi prin necazuri, prin scârbe, prin toate cheamă popoarele la El, să cunoască că este un Tată în cer şi că poate face cu popoarele Sale câte voieşte.
Ce spune Isaia? „Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica şi toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picătură dintr-o cadă” (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură dintr-o cadă? Sau ce este de vei lua o lingură de apă din noianul cel fără de margini al mărilor?
Aşa suntem noi de puţini şi de slabi înaintea lui Dumnezeu! Cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă, sau cu ploaie prea multă, sau cu cutremur, sau cu arşiţă. Dar cheamă şi în alt fel. Cum? Prin glasul conştiinţei. Nu vezi, cum păcătuim sau greşim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: „Omule, de ce ai făcut aceasta?”. De ce-ai furat de la vecinul, de ce ai luat femeia altuia, de ce ai omorât pruncul nevinovat în pântece, de ce ai râs de cele sfinte, de ce fumezi, de ce nu mergi la biserică duminică şi sărbătoarea? De ce nu creşti copiii în frica lui Dumnezeu, de ce nu posteşti cele patru posturi de peste an şi vinerea şi miercurea, şi te faci asemenea cu iudeii? De ce urăşti pe fratele tău, de ce huleşti pe Dumnezeu când eşti în scârbă?
Prin toate ne mustră conştiinţa când greşim. Ea e glasul lui Dumnezeu, Care ne cheamă la El: „Omule, ai greşit! Eu te iert. Dar să nu mai faci! Vino la Mine, căci la Mine e izvorul iertării, al iubirii şi al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuieşti!”.
Deci, conştiinţa e glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege s-a pus înainte de toate legile omeneşti.
Zic o seamă de oameni puţin credincioşi: „Dar, noi, creştinii, o să fim judecaţi după Evanghelie şi o să ne pedepsească Dumnezeu. Însă pe popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum e China, cum e Japonia, care se închină la zei şi la vrăjitori şi la filosofi, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia şi n-au ştiut că e păcat, iar de aceea nu se pot îndrepta”.
Auzi ce spune dumnezeiescul apostol Pavel în epistola sa cea către romani: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii, prin făpturi înţelegându-se se văd, veşnica Lui putere şi Dumnezeire” (Romani 1, 20).
Deci, toate popoarele lumii, în ziua Judecăţii, se vor judeca după legi. Aşa dogmatisesc Sfinţii Părinţi. Cei ce n-au avut legea scrisă, se vor judeca după două legi: după legea conştiinţei, pe care a pus-o Dumnezeu în om la zidirea lui şi după legea zidirilor.
Cum, după legea zidirilor? Iată cum: toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Ca o trâmbiţă din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi şi strigă că este Un Ziditor” (Viaţa lui Moise).
Şi ce spune proorocul David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmi). Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeşte tăria cu noi şi vesteşte puterea lui Dumnezeu? Iată cum. Când te uiţi seara la cerul înstelat şi-l vezi plin de stele şi împodobit ca un candelabru plin de lumină şi vezi luna plină strălucind pe cer şi rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele şi galaxiile şi constelaţiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ajung să îndrepte calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: „Doamne, ce este omul, ca să-l pomeneşti pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Psalmi). Şi atunci îţi dai seama că aceste stele, aceste mişcări ale lor sunt făcute şi purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El e cârmuitorul lor.
Îţi dai seama că lumea aceasta are o minte care le îndrumează, că este un Dumnezeu Care le-a făcut şi o mână nevăzută care le poartă de grijă, ca şi nouă. Aşa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoaştem prin ele pe Ziditorul cerului.
Când ne uităm la soare şi-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute şi orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Şi ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele Dreptăţii, străluceşte de miliarde de ori mai mult ca el.
Şi aşa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: „Lăudaţi-L pe El, soarele şi luna, lăudaţi-L pe El, toate stelele şi lumina!”. Cum laudă Soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea? Prin existenţa şi prin mişcarea lor. Căci „altele sunt contemplaţiile zidirilor şi altele sunt legile lor” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia).
Contemplaţia are loc când ne gândim la Cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se mişcă în univers. Şi amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenţa lor şi legile după care se mişcă ele.
Aşa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele şi cerurile, florile şi păsările, animalele şi fiarele, văile şi apele, noianurile şi aerul, vânturile şi toate stihiile. Toate vorbesc cu noi şi ne spun că este Un Ziditor, Un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le ţine şi le mişcă.
Deci, după legea conştiinţei şi după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat Tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea cea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia se vor judeca după Legea Darului, Legea dragostei şi a desăvârşirii.
De la începutul lumii, astăzi şi veşnic, zidirea vorbeşte despre Ziditorul ei.
Un necredincios oarecare străbătea Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, pe un transatlantic. Şi un sărman misionar predica pe vapor, noaptea, despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ şi în aer. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocură pe misionar, a luat binoclul şi se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El şi-L predică pe Dumnezeul cel adevărat, pe Stăpânul zidirii. La urmă, vine cel necredincios şi zice către preot: „Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat cu binoclul la stele şi nu L-am văzut, nu ştiu unde e”. Iar misionarul lui Hristos i-a spus: „Bine zici, frate, că nu-L vezi şi în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului. Dar ştii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu, trebuie să cureţi inima de necredinţă, de păgânătate. Căci aşa ne învaţă pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a şasea: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 7). Deci, drept ai zis că nu L-ai văzut şi nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ţi vei curăţi inima ta de necredinţă, de răutate şi de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu, prin lumina credinţei”.
Aşa şi azi. Sunt mulţi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Şi dacă nu o auzim, are să puie biciul pe noi, are să ne cheme mai aspru. Dacă ne vom întoarce, El are să dea ploaie timpurie şi belşug şi sănătate şi fericire, că în mâna Lui este viaţa şi moartea. Iar dacă nu, ştie El cum să tragă frâul calului!
Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu e meşter să puie frâu acestui cal neastâmpărat. Şi care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? E seceta, sunt bolile, robiile, războaiele, moartea, suferinţele şi toate necazurile.
Când e război, ce cerem? „Dă, Doamne, pace”. Când suntem bolnavi, cerem: „Dă-ne, Doamne, sănătate”. Când nu plouă: „Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete”. Când suntem robi: „Scapă-ne, Doamne, de robie”. Deci, bine ne face Dumnezeu. Ştie El să ţină în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare.
Auzi ce spune proorocul: „Însă cu zăbală şi cu frâu, Doamne, fălcile lor vei strânge, a celora ce nu se apropie de Tine” (Psalmi 31, 10). Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală şi frâu şi ne întoarce înapoi, pentru că are putere. Căci este Dumnezeu care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare, să facă viu.
Deci, fraţii mei, când vom înţelege că Dumnezeu ne cheamă prin boli, prin suferinţe, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriţi, ci să ne întoarcem acasă la Tata şi să zicem: „Iartă-ne, nouă, Doamne, păcatele şi ne miluieşte pe noi, Doamne”. Şi atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu ne ceartă din ură.
Adevăratul părinte nu bate pe copiii săi din ură, Doamne fereşte! Care tată sau mamă ar vrea să-şi bată copiii degeaba, să-şi bată joc de dânşii? Nu! Ci, dacă vede că azi n-ascultă şi mâine n-ascultă şi poimâine n-ascultă şi-i încăpăţânat şi-i răspunde împotrivă şi face după voia lui cea rea, atunci pune mâna fără să vrea pe vargă, sau pe curea, sau pe băţ. Pentru ce? Căci vede că acest copil a pornit pe căi rele şi merge din rău în mai rău, se duce în prăpastie şi dacă îl va bate mai pe urmă, va fi prea târziu.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Noi suntem toţi fiii lui Dumnezeu după dar. Auzi ce zice Scriptura: „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt toţi». Iar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din boieri cădeţi” (Psalmi 81, 6-7), adică asemenea unuia dintre diavoli.
Dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi avem darul de fii prin Sfântul Botez, avem Biserica Mamă şi pe Dumnezeu Tată, după cum zicem pururea: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri...”; dacă-i aşa, să stăm pururea cu ochii minţii la Tatăl nostru şi să ştim că dacă nu vom voi de bună voie să-L iubim şi să-L cunoaştem că există, El va pune mâna pe vargă.
Dar mai bine să ascultăm din dragoste şi să-L iubim pe Dumnezeu şi să facem poruncile Lui din cuminţenie, ca El pururea să aibă milă de noi şi să ne poarte de grijă.
Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă, pământul ascultă, vânturile ascultă, marea ascultă, ploaia ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, soarele ascultă, noianurile şi toată natura ascultă, numai omul, fiinţa cea raţională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc.
Dar băgaţi de seamă că mâna lui Dumnezeu are şi vargă cu care ne poate bate! Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitaţi, de astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi este o chemare a lui Dumnezeu. Căci zice: „Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeşte”.
Şi să nu cârtim dacă suntem chemaţi într-un fel sau altul, căci spune apostolul Pavel: „Fiecare întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână”. Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te îmbogăţeşti; te-a chemat să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun şi cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof sau mecanic, sau în alt serviciu, aşa să rămâi!
Dar să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul şi fiecare dintre noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! AMIN!
Chemarea primilor Apostoli
Duminica a 2-a după Rusalii (Matei 4, 18-23) – Comentarii patristice
Binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr, şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul.
Matei 4,18
(Mt. 4, 18) Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
Unii poate s-au întrebat: La chemarea Domnului, ce sau cât de mult au lăsat în urmă aceşti doi pescari care abia dacă aveau ceva? La aceasta, iubitul meu, trebuie să luăm în calcul mai degrabă intenţia cuiva, decât observarea averii sale. Acea persoană care a lăsat în urmă foarte mult, este cea care nu păstrează nimic pentru el, cea care, cu toate că are puţin, renunţă la tot. Noi tindem să ne ataşăm de acele lucruri personale şi de acele lucruri pe care abia le deţinem, purtând o mare atenţie asupra lor. Aşadar, Petru şi Andrei au lăsat foarte mult în urmă când au renunțat la lăcomia şi la dorinţa de a le deţine. Lasă mult în urmă acea persoană care renunţă la lucrurile obţinute râvnite foarte mult. Aşadar acei săraci care l-au urmat pe Iisus au lăsat în urmă atât cât alţi săraci nu l-au urmat, dar erau capabili să o dorească. Deci atunci când remarci că cineva a lăsat mult în urmă, nu trebuie să-ţi spui însuţi: vreau să fac acelaşi lucru şi să imit pe cei care dispreţuiesc această lume, dar îmi pare foarte rău că nu am nimic ce să las în urmă. Veți lăsa mult în urmă, fraţii mei, dacă renunțați la dorinţele pământeşti. Aspectele pământeşti, oricât de mici pot fi, sunt suficiente pentru Domnul, din moment ce El se uită la inimă şi nu la lucrurile materiale. Nici nu judecă după cât de mult este sacrificat, ci după cât de mult am dorit să facem aceasta. Pentru că, dacă judecăm după bunurile exterioare, sfinţii pescari au negociat în mrejele şi în corăbiile lor pentru viaţa veşnică a îngerilor.
(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
Matei 4,19
(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
Şi au lăsat mrejele şi l-au urmat(Matei 4, 20). În plus, Ioan (Evanghelistul) spune că au fost chemaţi în mod diferit (Evanghelia după Ioan relatează chemarea primului apostol într-un fel diferit (Ioan 1, 35-40). Sfântul Ioan Gură de Aur îmbină cele două chemări, acceptând, din două chemări distincte, pe prima, care este descrisă în Ioan). Prin aceasta, se evidenţiază faptul că este o a doua chemare. Se poate conchide aceasta din nenumărate dovezi. Pentru că s-a spus că au venit la El când Ioan nu a fost aruncat încă în temniţă (Ioan 3, 24); dar aici se spune după ce a fost închis în temniţă. Şi acolo Andrei îl cheamă pe Petru, dar aici Iisus îi cheamă pe amândoi. Pe de o parte, Ioan (Evanghelistul) spune: Iisus l-a văzut pe Simon venind şi i-a spus: Tu eşti Simon, Fiul lui Iona şi te vei numi Chefa, care se numeşte Petru (Ioan 1, 42). Pe de altă parte, Matei spune că el deja avea acel nume, pentru că spune: „văzându-l pe Simon, care se numea Petru… În alt loc, Andrei este văzut venind în casa Lui şi aude multe lucruri. Dar aici, auzind doar o scurtă chemare, ambii L-au urmat imediat. Când mai devreme au văzut că Ioan era în temniţă şi că Iisus se retrăsese (în pustie), nu era nefiresc să se întoarcă la corăbiile lor să pescuiască, după ce L-au urmat la început şi mai târziu L-au lăsat singur să pescuiască. Prin urmare, observi că Iisus îi găseşte pescuind. Dar nici El nu a opus rezistenţă la început când ei au dorit să se retragă de la El, nici după ce se retrag nu îi lasă să plece cu totul. El s-a dat la o parte când ei s-au retras de la El şi a venit din nou ca să-I câştige înapoi. Aceasta, la urma urmelor, este exact ceea ce înseamnă pescuitul.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
Aici au demonstrat că erau cu adevărat fii ai lui Avraam pentru că, printr-un exemplu similar, L-au urmărit pe Mântuitorul la auzul glasului lui Dumnezeu. Căci ei au renunţat imediat la nădejdea în lucrurile materiale ca să poată căuta cununa veşnică. Ei au lăsat în urmă pe tatăl lor pământesc pentru a putea avea un Tată ceresc şi, aşadar, nu au fost aleşi pe nedrept. Deci, Domnul a ales pescari care, printr-un bun exerciţiu al comerţului cu peşti, au fost preschimbaţi din pământeşti în pescari duhovniceşti, pentru a putea prinde umanitatea spre mântuire, precum peştii din adâncurile mărilor pierdute, aşa cum se adevereşte ceea ce le-a spus Mântuitorul: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Este acelaşi lucru pe care l-a promis prin Ieremia profetul: „Iată, voi trimite mulţime de pescari şi îi vor pescui; şi apoi voi trimite mulţime de vânători şi îi vor vâna” (Ieremia 16, 16). Deci, vedem că apostolii nu sunt chemaţi doar ca pescari, ci şi ca vânători: pescari, pentru că în mrejele predicării evangheliei îi prind pe toţi credincioşii care sunt ca peştii în lume; vânători, pentru că ei îi prind pentru mântuire prin vânătoare duhovnicească pe acei care rătăcesc în lume precum în pădurile rătăcirii şi trăiesc ca animalele sălbatice.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
„Şi le-a spus: Veniţi, urmaţi-Mă, şi vă voi face pescari de oameni”. Aceasta înseamnă că vă voi face învăţători. Adică, cu ajutorul mrejei Cuvântului lui Dumnezeu, să prindeţi oameni din această lume amăgitoare (simbolismul mare-lume este de o utilizare generală şi frecventă în exegeza scripturistică antică), o lume oscilantă şi frenetică, instabilă, înşelătoare şi mereu periculoasă, niciodată sigură pentru nimeni, unde oamenii nu merg, ci sunt purtaţi înainte, parcă împotriva dorinţei lor.
Mânia diavolului s-a folosit în mod viclean de instabilitatea dorinţei puternice a lumii. I-a minţit că dorinţa lor va fi îndeplinită. S-a bucurat să-I îndemne la fapte păcătoase, astfel ca ei să se mănânce unii pe alţii, aşa cum peştii mari îi mănâncă pe cei mai neputincioşi, ca nu cumva să fie luaţi din apă și să trăiască pe pământul fertil și rodnic al trupului lui Hristos. Altfel, făcându-se membre ale trupului lui Hristos, ei ar fi trăit pe pământ rodnic, pe cel mai dulce şi liniştit pământ, unde nu este nici furtună care să provoace distrugeri, exceptând poate încercarea credinţei şi înmulţirea răbdării lor. În acel Trup, oamenii trăiesc în siguranţă, nefiind constrânşi. Ei nu se mănâncă unul pe altul, ci se susţin, se sprijină fiecare în parte.
Iată, nu vă dau o nouă evanghelie. Nu este ca altă mreajă, țesută cu numeroase povestiri agitate încoace şi încolo precum valuri ale unor opinii variate şi parabole indispensabile, virtuţi admirabile şi învăţături diverse şi legată prin ameninţări şi promisiuni de fericire. Nu este făcută din legături rigide sau evidenţiate de preziceri sau cunoașterea unei gândiri oculte sau din mărturisiri ale demonilor şi învieri ale morţilor pentru a-i ţine pe oamenii raţionali captivi şi pentru a-i preveni să iasă afară, prin orice mijloace.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
Matei 4,20
(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Cineva se poate întreba: „Deci nu pot iubi bogăţia şi în acelaşi timp să-I fiu bineplăcut lui Hristos?” Apostolii ne-au dat o lecţie prin lăsarea imediată în urmă a mrejelor, pentru că nimeni nu poate deţine lucruri pământeşti şi în acelaşi timp să fie complet ataşat de lucrurile cereşti. Remarcaţi că între pământ şi cer este o prăpastie care separă ambele părţi. Aceasta arată că între trupul ceresc şi cel pământesc nu poate fi amestecare. Trupurile cereşti sunt luminoase şi spiritualizate şi fireşte, mereu tind spre cele de sus. Trupurile pământeşti sunt greoaie şi mereu sunt aplecate spre cele de jos. Deci, dacă tinzi către lucrurile cereşti, ele te vor ridica, dacă tinzi către cele pământeşti, te vor afunda. De aceea, ei au lăsat în urmă mrejele, de teamă ca aceste lucruri să nu devină mai degrabă un obstacol pentru ei, decât un folos.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Înainte să spună sau să facă ceva, El cheamă apostolii, pentru ca nimic să nu fie ascuns pentru de ei în ceea ce priveşte cuvintele lui Hristos sau lucrările Sale, ca mai apoi să spună cu convingere: Pentru că nu putem decât să vorbim de ceea ce am văzut şi am auzit (Faptele Apostolilor 4, 20). El îi vede spiritualizaţi şi nu pământeşti, uitându-se nu la faţa lor, ci la inima lor. Şi îi alege pe aceştia nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum un artist care vede pietre prețioase şi nu pietre necioplite, le alege – nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum artistul sensibil care nu dispreţuieşte bunul lipsit de formă, la fel şi Mântuitorul, văzându-i în profunzime, nu alege munca lor, ci inimile lor.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
Matei 4,21
(Mt. 4, 21) Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.
O, binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr, şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul – nu pentru că ar fi putut capta lumea prin înţelepciunea cuvântului, ci pentru a elibera natura umană din moarte, prin simpla predicare a credinţei, aşa cum spun apostolii: Pentru ca credința voastră să nu fie în înţelepciunea omenească, ci în puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 5). Şi în alt loc: Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt (1 Corinteni 1, 27-28). De aceea, nu a ales pe cei nobili şi bogaţi ai lumii, ca să nu fie învăţătura lor îndoielnică, nici pe cei înţelepţi ai lumii, ca să nu creadă lumea că au convins-o cu înţelepciunea lor, ci i-a ales pe cei necunoscători, nepricepuţi şi pe cei mai neînvăţaţi pescari, ca Harul Mântuitorului să se descopere.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
Matei 4,22
(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Remarcaţi credinţa şi ascultarea lor. Pentru că, deşi erau în mijlocul lucrului meseriei lor (şi ştiţi cât de mult timp ia pescuitul), când au auzit glasul Lui, nu au amânat îndeplinirea ei sau şi nici nu au întârziat. Ei nu au spus: Lasă-ne să ne întoarcem acasă, să vorbim despre aceasta cu familia. În schimb, au lăsat totul în urmă şi L-au urmat, aşa cum Elisei a făcut când l-a urmat pe Ilie (I Regi 19, 20-21). Căci Hristos caută acest fel de ascultare din partea noastră ca noi să nu întârziem nici un moment, chiar şi dacă ne presează în mod insistent un lucru absolut necesar.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Împărăţia cerurilor nu are nici un preţ. Valorează atât cât ai. Pentru Zaheu a valorat jumătate din cea avea, pentru că cealaltă jumătate pe care o avea, adunată pe nedrept, a promis că o va înapoia împătrit (Luca 19, 8). Pentru Petru şi Andrei a constat în mrejele şi corăbiile pe care le-au lăsat în urmă, pentru femeia văduvă a valorat doi bani (Matei 12, 42); pentru altul a valorat un pahar cu apă rece (Matei 10, 42). Deci, aşa cum am spus, împărăţia cerurilor valorează atât cât avem.
(Sfântul Grigorie cel Mare,Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Remarcaţi că Petru şi Andrei sunt cunoscuţi că au lăsat mrejele, pe când Iacob şi Ioan pe tatăl lor şi o corabie. În general, sunt trei lucruri pe care fiecare persoană care vrea să Îl urmeze pe Hristos trebuie să le lase: legea trupului, bunurile materiale şi părinţii trupeşti. Prin lăsarea mrejelor se înţelege lăsarea trebuinţelor trupului, prin corăbii, bunurile materiale, iar prin lăsarea tatălui înţelegem lăsarea părinţilor. Şi remarcaţi că prima dată au lăsat mrejele, apoi corăbiile şi în al treilea rând, pe tatăl lor. Este mai la îndemână să laşi în urmă prima dată legea firii, pentru că este dăunătoare în special urcuşului duhovnicesc. În al doilea rând, bunurile pământeşti, pentru că nu este atât de dăunător să ai ceva în lume, ca decât să păcătuieşti, cu toate acestea şi a avea ceva este ispititor. În final, părinţii, pentru că şi aceştia pot încetini urcuşul duhovnicesc, însă mai puţin periculoşi decât bogăţia şi păcatele trupului. Deci, au lăsat în urmă corăbiile pentru a deveni cârmaci ai vaselor Bisericii, au lăsat mrejele pentru a nu mai prinde peşti pe pământul acesta, ci oameni pentru lumea de dincolo; şi au lăsat un tată în urmă, pentru a deveni părinţi ale tuturor fapturilor înduhovnicite.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
Matei 4,23
(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
Isaia a proorocit că acestea se vor întâmpla când a zis: „El a luat bolile noastre şi neputințele noastre le-a purtat”. La acestea, Învăţătorul şi Doctorul sufletelor, Hristos Domnul, a venit ca prin cuvintele Sale să poată învăţa lumea spre viaţă şi cu leacurile Sale cereşti să vindece bolile trupului şi ale sufletului, să poată elibera trupurile asediate de diavol şi să readucă persoanele afectate de numeroase infirmităţi, la sănătate adevărată și deplină. Prin cuvântul puterii dumnezeieşti, El a vindecat neputințele trupului, dar prin leacul învăţăturii duhovniceşti a vindecat rănile sufletului. David a remarcat în mod clar că rănile sufletului sunt tămăduite de Domnul, când spune: Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui, la care a adăugat: pe Cel ce iartă toate nedreptăţile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale (Psalmul 102, 2-3). Prin urmare, El este Adevăratul şi Doctorul desăvârşit care tămăduieşte trupul şi restaurează sufletul spre vindecare: Domnul şi Mântuitorul nostru.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
El călătorea prin Galileea, ca un Doctor iubitor. El îngrijea pe cei bolnavi dându-le leacuri potrivite fiecărei boli, pentru că toţi acei oameni neputincioşi şi suferinzi nu reuşeau să vină la doctor.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
Împărăţia lui Dumnezeu valorează mai mult decât orice lucru
Pentru Petru şi Andrei a constat în mrejele şi corăbiile pe care le-au lăsat în urmă, pentru femeia văduvă a valorat doi bani (Matei 12, 42).
Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. (Mt. 4, 22)
Împărăţia cerurilor nu are nici un preţ. Valorează atât cât ai. Pentru Zaheu a valorat jumătate din cea avea, pentru că cealaltă jumătate pe care o avea, adunată pe nedrept, a promis că o va înapoia împătrit (Luca 19, 8). Pentru Petru şi Andrei a constat în mrejele şi corăbiile pe care le-au lăsat în urmă, pentru femeia văduvă a valorat doi bani (Matei 12, 42); pentru altul a valorat un pahar cu apă rece (Matei 10, 42). Deci, aşa cum am spus, împărăţia cerurilor valorează atât cât avem.
(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu