2. /16 IULIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·         1216: Papa Inocențiu al III-lea (n. 1161)

·         1342: A murit Regele Ungariei, Carol Robert D’Anjou; (n.1288). In timpul domniei sale, Tara Romaneasca sub conducerea voievodului Basarab I si-a obtinut independenta fata de Ungaria, dupa ce armatele conduse de el , au fost surprinse si infrante într-o ambuscadă la Posada, in ziua de 9 noiembrie 1330.

·         1557: Anne de Cleves (n. 22 septembrie 1515, Düsseldorf, Germania – d. 16 iulie 1557, Londra, Regatul Angliei) s-a născut la 22 septembrie 1515 într-un stătuleț din nordul Germaniei, numit Cleves, condus de fratele ei, Wilhelm III Herzog von Jülich-Cleves-Berg, care a considerat că o căsătorie a surorii sale cu regele Henric al VIII-lea al Angliei i-ar întări statutul.

După aranjarea căsătoriei, Anne de Cleves a plecat în Anglia, unde Henric a constatat că este urâtă "ca o iapă belgiană" și că nu se pot înțelege, pentru că el nu vorbea germana iar ea nu vorbea engleza. Prima lui reacție a fost să nu se căsătorească, dar i-a fost imposibil să încalce tratatul de căsătorie semnat anterior. În ciuda protestelor lui Henric, căsătoria a avut loc pe 6 ianuarie 1540, astfel Anne de Cleves devenind a patra sa soție, urmându-i lui Jane Seymour.

Văzând că nu este dorită, a fost de acord cu propunerea de divorț, care s-a pronunțat în iulie 1540. În felul acesta, Henric a fost liber să se căsătorească cu a cincea sa soție, Catherine Howard.  

Anne de Cleves
Anne de Cleves
Date personale
Născută	22 septembrie 1515  Düsseldorf, Germania
Decedată	16 iulie 1557 (41 de ani)  Londra, Regatul Angliei
Înmormântată	Catedrala Westminster
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	John III, Duke of Cleves[*][1] Maria of Jülich-Berg[*][1]
Frați și surori	Sibylle of Cleves[*][1] William, Duke of Jülich-Cleves-Berg[*] Amalia of Cleves[*]
Căsătorită cu	Henric al VIII-lea al Angliei (16 ianuarie 1540–19 iulie 1540)[1]
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	House of La Marck[*]
Regină consoartă[

·         1576: Isabella de' Medici, ducesă de Bracciano (n. 1542)
* 1633: Johann Casimir (germană Johann Kasimir; 12 iunie 1564 – 16 iulie1633) a fost Duce de Saxa-Coburg. El a fost descendent al ramurei ernestine a Casei de Wettin.

Johann Casimir s-a născut la Castelul Grimmenstein din Gotha la 12 iunie 1564. A fost al doilea fiu din cei trei ai Ducelui Johann Friedrich al II-lea de Saxonia și a soției acestuia, Elisabeta de Simmern-Sponheim. Din cauza sancțiunii Sfântului Imperiu Roman împotriva Gothei (Reichsexekution), tatăl său a pierdut la 15 aprilie 1567 dominioanele sale și libertatea. Johann Casimir a locuit cu frații săi Frederic Henric (care a murit în 1572 la vârsta de 11 ani) și Johann Ernest și cu mama lor, prima dată la Eisenach, apoi la curtea unchiului său Johann Wilhelm la Weimar și în cele din urmă la Eisenberg, Thuringia.

În 1570 Dieta de la Speyer a restaurat fraților drepturile și privilegiile de la tatăl lor. Doi ani mai târziu, în vara anului 1572, mama lor s-a mutat în Austria pentru a se alătura soțului ei în captivitate. Câteva luni mai târziu, la 6 noiembrie 1572, cei doi fii ai ei au primit principatul de Saxa-Coburg-Eisenach. Principatul consta în zona de sud și de vest a Thuringiei, inclusiv orașele Eisenach, Gotha și Hildburghausen. Johann Casimir și fratele său s-au mutat la Coburg la 5 decembrie 1572.

Între 1578 și 1581 Johann Casimir a studiat la Universitatea din Leipzig. La 6 mai 1584 el s-a logodit, fără consimțământul tatălui ei, cu Anna de Saxonia, fiica lui Augustus de Saxonia, cu care s-a căsătorit la 16 ianuarie 1586 la Dresda. Numai după moartea Electorului Augustus de Saxonia la 11 februarie 1586, Ducele Johann Casimir la vârsta de 22 de ani a putut prelua, împreună cu fratele său, guvernarea principatului.

Clădirea guvernului, astăzi Stadthaus(primăria).

În 1596 frații au divizat principatul în două. Johann Ernest a primit principatul de Saxa-Eisenach și Casimir a continuat să domnească singur în Coburg. Dominioanele sale erau compuse din districtele Coburg cu subdiviziunile Lauter, Rodach și Gestungshausen bei Sonnefeld, Heldburg cu subdiviziunea Hildburghausen, Römhild, Eisfeld, Schalkau, Sonneberg, Neustadt, Neuhaus, Mönchröden și Sonnefeld.

Sub Johann Casimir, orașul reședinței sale, Coburg, a cunoscut o viață culturală intensă și au început o serie de construcții moderne. Schloss Ehrenburg a fost reconstruit în stil renascentist. Fostul Schloss Callenberg a fost extins într-o magnifică cabană de vânătoare; capela sa a fost sfințită în 1618 ca primul sanctuar protestant din Coburg. Veste Coburg a fost transformat în Cetatea Ducală și arsenalul precum și clădirile guvernamentale au fost reconstruite. Corul Bisericii Sf. Moriz fost înzestrat de către Johann Casimir în 1598, în onoarea părinții săi, cu una dintre cele mai frumoase epitafurile renascentiste din Germania - un monument alabastru înalt de 12 metri bogat sculptat. În plus, el a fondat Gimnaziul Casimirianum, a extins castelul familiei pentru a include moștenirea lui de colecții de cărți și l-a angajat în 1603 pe compozitor Melchior Franck ca Hofkapellmeister.

În timpul domniei sale, procesele de vrăjitoare și arderile au atins apogeul. El a permis continuarea a 178 procese de vrăjitoare. În 1593 Ducele Johann Casimir a divorțat de prima sa soție pentru adulter și a ținut-o captivă la Veste până la moartea ei. În 1599 s-a căsătorit cu Margaret, fiica Ducelui Wilhelm de Brunswick-Lüneburg.^[1] Johann a murit la Coburg la 15 iulie 1633, la vârsta de 69 de ani. Pentru că nu a avut copii, moștenirea sa a revenit fratelui său, Johann Ernst de Saxa-Eisenach.

Johann Casimir

Date personale Născut 12 iunie 1564 Gotha Decedat 16 iulie 1633 (69 de ani) Coburg Înmormântat Morizkirche (Coburg)[*]  Părinți John Frederick II[*][1] Countess Palatine Elisabeth of Simmern-Sponheim[*][1]  Frați și surori John Ernest, Duke of Saxe-Eisenach[*]  Căsătorit cu Anna de Saxonia Margaret de Brunswick-Lüneburg Religie Luteranism Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duke of Saxe-Coburg[*] () Familie nobiliară Casa de Wettin Duce de Saxa-Coburg-Eisenach Domnie 1572–1596 Succesor Împărțit în Saxa-Coburg și Saxa-Eisenach Duce de Saxa-Coburg Domnie 1596–1633 Succesor Johann Ernest de Saxa-Eisenach

·         1647: Tommazzo Aniello (Masaniello), conducator al rascoalei populare din Neapole a fost ucis; a luptat împotriva dominatiei spaniole, fiind proclamat capitan-general al poporului din Neapole.

·         1662: Alfonso al IV-lea d'Este (14 octombrie 1634 – 16 iulie 1662) a fost Duce de Modena și Reggio din 1658 până la moartea sa. A fost tatăl lui Mary de Modena, a doua soție a regelui Iacob al II-lea al Angliei.

Alfonso s-a născut în Modena, ca fiul cel mare al lui Francesco I d'Este, Duce de Modena și a primei lui soții, Maria Caterina Farnese, fiica lui lui Ranuccio I Farnese, Duce de Parma. A devenit Duce de Modena și Reggio la vârsta de 24 de ani, după decesul tatălui său în 1658. A avut o sănătate precară și a suferit de gută și tuberculoză. A murit de tânăr și a domnit mai puțin de patru ani.

În 1655 s-a căsătorit cu Laura Martinozzi, nepoata Cardinalului Mazarin, consolidând astfel alianța cu Franța. Când Laura a împlinit 16 ani, la 27 mai 1655, ea a fost căsătorită cu ducele de Modena prin procură la Palatul Compiègne.

În 1659 Războiul franco-spaniol era pe sfârșite și Modena a fost răsplătită cu orașul Correggio pentru că a susținut Franța.

A fost succedat de fiul său, în vârstă de doi ani, sub regența Laurei Martinozzi.

Alfonso al IV-lea d'Este

Duce de Modena și Reggio

Alfonso IV d'Este, de Justus Sustermans. Date personale Născut 14 octombrie 1634 Palatul Ducal din Modena Decedat 16 iulie 1662 (27 de ani) Palatul Ducal din Modena Înmormântat San Vincenzo, Modena[*]  Părinți Francesco I d'Este, Duce de Modena Maria Caterina Farnese[*]  Frați și surori Isabella d'Este, Duchess of Parma[*] Maria d'Este[*] Eleonora d'Este[*] Almerico d'Este[*] Rinaldo d'Este, Duce de Modena  Căsătorit cu Laura Martinozzi Copii Maria, regină a Angliei, Scoției și Irlandei Francesco, Duce de Modena Ocupație aristocrat[*] colecționar de artă[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Este Duce de Modena Predecesor Francesco I Succesor Francesco II

* 1740: Contesa Palatină Maria Anna de Neuburg (spaniolă Mariana de Neoburgo; germană Maria Anna von Neuburg) (28 octombrie 1667 – 16 iulie 1740) a fost regină consort a Spaniei din 1689 până în 1700 ca a doua soție a regelui Carol al II-lea al Spaniei. În țara ei adoptivă a fost cunoscută ca Mariana. A fost mătușa Elisabetei Farnese.

Mariana de Neuburg
Maria Anna de Neuburg
Date personale
Născută	28 octombrie 1667 Palatul Benrath, Düsseldorf, Germania
Decedată	16 iulie 1740 (72 de ani) Palatul Infantado, Guadalajara, Spania
Înmormântată	El Escorial, Spania
Părinți	Philip Wilhelm, Elector Palatin Elisabeta Amalia de Hesse-Darmstadt
Frați și surori	Eleonore-Magdalena de Neuburg Contesa Palatină Dorothea Sofia de Neuburg Maria Sofia de Neuburg Countess Palatine Hedwig Elisabeth of Neuburg[*] Leopoldine Eleonore von der Pfalz[*] Ludwig Anton von Pfalz-Neuburg[*] Philip William August, Count Palatine of Neuburg[*] Alexander Sigismund von der Pfalz-Neuburg[*] Wolfgang George Frederick von Pfalz-Neuburg[*] Frederick Wilhelm von Pfalz-Neuburg[*] Count Palatine Francis Louis of Neuburg[*] Charles III Philip[*] Johann Wilhelm, Elector Palatine[*]
Căsătorită cu	Carol al II-lea al Spaniei
Cetățenie	Germania  Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	duce de Burgundia[*]
Familie nobiliară	Casa de Habsburg
Regină a Spaniei
Domnie	1689–1700

* 1764: Ivan al VI-lea Antonovici (în rusă Иван VI Антонович; n. 23 august1740 – d. 16 iulie 1764) a fost un împărat-copil al Rusiei, proclamat în octombrie 1740, pe când avea doar două luni; de facto însă Ivan nu a domnit, conducerea statului fiind efectuată sub regența lui Ernst Johann von Biron. În timp de cca. un an, el a fost răsturnat de împărăteasa Elisabeta, fiica lui Petru I. Ivan și-a petrecut restul vieții sale ca prizonier și a fost ucis de gărzile sale în timpul unei tentative de eliberare

Ivan al VI-lea

Date personale Născut 23 august 1740 Sankt Petersburg, Imperiul Rus Decedat 16 iulie 1764 (23 ani, 328 zile) Oreșek, Imperiul Rus Înmormântat Shlisselburg Cauza decesului omor  Părinți Anton Ulrich de Brunswick Marea Ducesă Anna Leopoldovna a Rusiei  Frați și surori Isabel Antónovna de Brunswick Catherine Antonovna of Brunswick[*] Alexei Antonovich of Brunswick[*] Peter Antonovich of Brunswick[*]  Căsătorit cu nu Număr de copii 0  Copii nu Cetățenie  Imperiul Rus  Religie Creștin-ortodox Ocupație politician  Apartenență nobiliară Titluri împărat și autocrat al întregii Rusii[*] Familie nobiliară Casa Romanov Împărat și Autocrat al tuturor Rusiilor Domnie 28 octombrie 1740 – 6 decembrie 1741 (1 an, 39 zile) Încoronare nu a fost încoronat Predecesor Ana Succesor Elisabeta

·         1782: Louisa Ulrika a Prusiei (suedeză Lovisa Ulrika; germană Luise Ulrike) (24 iulie 1720 - 16 iulie 1782) a fost regină a Suediei în perioada 1751-1771 ca soție a regelui Adolf Frederick al Suediei și regină-mamă a regilor Gustav al III-lea al Suediei și Carol al XIII-lea al Suediei.

Louisa Ulrika a fost fiica lui Frederick William I al Prusiei și a soției lui Sophia Dorothea de Hanovra și sora mai mică a lui Frederick cel Mare. A primit numele suedez Ulrika datorită nașei sale, regina Ulrika Eleonora a Suediei.

La 18 august/29 august 1744, la Palatul Drottningholm, Ulrika s-a căsătorit cu Adolf Friedrich von Holstein-Gottorp, care fusese numit Prinț Moștenitor al Suediei în 1743 și după accesiunea sa la tron a domnit ca regele Adolf Frederick al Suediei. Ea a fost recomandată ca mireasă de către Împărăteasa Elisabeta a Rusiei. Totuși, la început, sora Ulrikăi, Prințesa Anna Amalia a Prusiei a fost luată în considerare, deoarece fratele ei avertizase că Louisa Ulrika era prea ambițioasă pentru a fi o regină bună într-o monarhie fără putere, așa cum era Suedia în timpul Frihetstiden. Fratele ei, regele Frederik a spus că Louisa Ulrika era "arogantă, temperamentală și intrigantă" în timp ce Amalia era "mai potrivită"; s-a sugerat că hotărârea lui Frederik a fost pronunțată deoarece el credea că Amalia era mai ușor de controlat ca agent prusac decât mult mai dominanta Louisa Ulrika. Însă reprezentanții suedezi au preferat-o pe Ulrika.

Atunci când a ajuns în Suedia, în 1744, Louisa Ulrika a fost primită cu mare entuziasm cu speranța că va rezolva problemele succesiunii și și-a câștigat popularitate cu frumusețea ei și cu nașterea copiilor; nici un copil nu se născuse în Casa regală suedeză în ultimii 50 de ani.

La sosire, a primi în dar Palatul Drottningholm, unde a locuit împreună cu curtea ei. Era descrisă ca fiind frumoasă, cultivată și interesată de știință și cultură însă și extrem de mândră și arogantă, ceea ce a făcut-o din ce în ce mai plăcută în timp.

Curtea cuplului de prinți moștenitori, numită "Tânăra Curte", se amuza cu picnicuri și teatru. Tânăra Curte era influețată puternic de contele Tessin. Contele Carl Tessin a escortat-o pe Ulrika în Suedia iar el și soția lui au avut o mare influență asupra ei în primii ani. Prințului Adolf Frederick nu i-a păsat niciodată prea mult de Tessin însă în 1745, contele Tessin a fost numit mareșal al curții regale iar mai târziu guvernator al fiului lor; Contesa Ulla Tessin a fost numită Prima Doamnă de Onoare. Tessin era în spatele multor surprize și aranjamente de amuzament pentru Tânăra Curte.

În timp ce era prințesă moștenitoare, au existat zvonuri că ar fi avut o aventură cu contele Tessin. Acest lucru nu a fost adevărat: mai târziu, fiul ei Gustav al III-lea a replicat acestor zvonuri că deși contele a fost îndrăgostit de ea, sentimentele au fost unilaterale.

Deja ca prințesă moștenitoare era activă din punct de vedere politic. Idealul ei politic era monarhia absolută și i-a displăcut constituția Suediei din momentul în care i-a fost explicată. De asemenea, i-a displăcut sistemul juridic. Era înconjurată de nobili loiali de la Partidul Hats și inițial s-a aliat cu ei în ambiția sa de a restaura puterea tronului regal dar de-a lungul anilor a început să adune adepți din toate partidele. După nașterea primului fiu în 1746 ea și prințul moștenitor au adunat adepți și de la Partidul Caps. A învățat suedeza și a vizitat câțiva membri marcanți din Partidul Caps. Parlamentul a votat pentru alianța dintre Suedia, Prusia și Franța in același an.

Louisa Ulrika a Prusiei de Lorens Pasch cel Tânăr.

În 1751 Louisa Ulrika a devenit regină. A revitalizat curtea regală care a fost neglijată în timpul domniei regelui Frederick I și a înființat teatru la Palatul Drottningholm. Interesul ei pentru teatru era în întregime sub influență franceză șia a întrerupt dezvoltatrea teatrului național suedez de la Bollhuset înlocuindu-l cu teatru francez, cu trupa Du Londel.

În principal Ulrika este amintită în Suedia pentru fondarea în 1753 a Academiei Regale Suedeze de Litere, Istorie și Antichitate (Witterhetsakademin). A fost patroana științelor și artelor, un protector al muncii oamenilor de știință cum ar fi Carl von Linné sau artiști ca pictorița Ulrika Pasch și poeta Hedvig Charlotta Nordenflycht. "Adoptarea" lui Gustav Badin în 1757 a fost privită ca un experiment științifică.

Anul 1754 a fost anul înstrăinării de contele Tessin. În 1751 părea că el căzuse din grații iar Tesiin i-a scris că ea n-a mai discutat politică cu el de mult timp. Cu un an înainte Tessin o convinsese să aprobe logodna dintre fiul lui cel mare și o prințesă daneză când ea însăși prefera o altă mireasă. Prințul moștrnitor Gustav a scris în 1769 că Tessin i-a făcut reginei "sugestii care sunt departe de respectul datorat unui suveran". Regele l-a srprins pe Tessin în genunchi înaintea reginei iar contele și contesa Tessin și-au pierdut poziția.

Imediat ce a devenit regină în 1751 Ulrika a început pregătirile pentru răsturnarea parlamentului. Jurământul de respectare a constituției pe care l-a făcut soțul ei la urcarea pe tron a fost o mare durere pentru ea. Încercarea ei pentru o revoluție regală a fost împiedicată în 1756. În acelasi an, Suedia a intrat în război împotriva fratelui ei, lucru la care ea s-a opus. Cu toate acestea ea a rămas o figură dominantă, cu numeroase certuri cu guvernul de-a lungul anilor. În 1763 guvernul a rugat-o să-i scrie fratelui ei, regele Prusiei, în scopul de a preveni ca provincia suedeză Pommerania să fie anexată Prusiei după războiul de șapte ani, lucru pe care ea l-a făcut cu o mare putere de convingere. Ca semn de gatitudine pentru acest act, guvernul i-a plătit datoriile, ceea ce a făcut posibil ca ea să-și folosească banii pentru a influența votul din parlament prin mită; acesta era planul ei—dorea să schimbe constituția prin acestă metodă.

După 1766, tentativele ei au eșuat iar activitatea ei politică s-a sfârșit; în 1766-1771 opoziția anti-parlamentară privea la fiul ei Prințul Moștenitor Gustav în locul ei. Relația cu fiul ei a devenit tensionată. Dorea ca Prințul Moștenitor să se căsătorească cu nepoata ei, Philippine de Brandenburg-Schwedt, fiica surorii sale favorite însă a trebuit să aprobe logodna cu Sophia Magdalena a Danemarcei împotriva dorinței ei. A fost și mai nemulțumită atunci când căsătoria a avut loc, în 1766. În timpul afacerii din 1768, când regele a fost nevoit să abdice, regaliștii, pentru prima dată, s-au întors spre fiul ei.

Aroganța ei, opiniile sale politice și conflictele cu parlamentul au făcut-o din ce în ce mai puțin iubită în timpul domniei soțului ei.

Lovisa Ulrika, de Alexander Roslin, 1775

În 1771, când regele a murit ea a devenit regina mamă. În momentul morții regelui, Louisa Ulrika era foarte nepopulară în Suedia. În 1772, fiul ei, noul rege a avut succes acolo unde ea a eșuat în 1756, răsturnarea democrației și reinstalarea monarhiei absolute, ceea ce a însemnat o mare satisfacție pentru ea. În momentul loviturii de stat era la Berlin împreună cu fiica ei. Când fratele ei i-a scris că țările vecine vor să atace Suedia, ea i-a răspuns că va apăra provincia Pomerania împotriva lui cu propriul sânge.

Nu s-a împăcat niciodată cu poziția de regină-mamă iar ultimii ani și i-a petrecut în amărăciune. Se aștepta să fie adevăratul conducător din spatele tronului iar atunci când fiul ei a precizat că va conduce independent de ea, relația lor s-a înrăutățit. În 1772 el a împiedicat planurile ei de a-și căsători cel de-al doilea fiu, Carol cu Philippine de Brandenburg-Schwedt; în 1774 Carol s-a căsătorit cu Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp și Gustav i-a plătit datoriile mamei sale cu condiția ca aceasta să-și stabilească curtea separat la Fredrikshof. În 1777 a fost forțată să vândă Palatul Drottningholm fiului ei Gustav. N-a fost apropiată de nici una dintre nurorile sale, numind-o pe Sophia Magdalena "rece și timidă" iar pe Hedwig Elizabeth Charlotte "cochetă".

În 1777-78, conflictul cu fiul ei a izbucnit iar Ulrika a fost figura centrală într-un mare scandal de succesiune privind legimitatea prințului moștenitor. În 1777, fiii ei mai mici au vizitat-o. Ei au susținiut că toate femeile de la curte aveau un iubit cu excepția mamei lor deși ei nu credau că ar fi cineva care ar spune "nu". Fiii ei au întrebat-o dacă a auzit zvonurile legate de aventura Sophiei Magdalena cu Fredrik Munck. Ulrika s-a supărat și i-a ordonat prințului Carol să investigheze care este adevărul. Carol a vorbit cu Munck, Munck a vorbit cu Gustav, Gustav a vorbit cu Carol care a susținut că totul a fost din vina reginei mamă. Regina mamă și fiul ei s-au certat puternic. Când fiul regelui s-a născut în 1778, toată lumea a crezut că este fiul lui Munck. Un mare scandal a izbucnit iar regele chiar și-a amenințat mama cu exilul în Pomerania. În urma conflictului, coiii ei mai mici, Frederick și Sofia Albertina au fost de partea ei.

Ulrika a fost obligată să facă o declarație oficială în care și-a retras acuzațiile; a fost o repetare a umilințelor ei din 1756. declarația a fost semnată de toți membrii adulți ai casei regale cu excepția cuplului regal. Relația cu Gustav n-a fost reparată niciodată.

Louisa Ulrika a Prusiei

Regină a Suediei

Louisa Ulrika, regină a Suediei, pictură de Antoine Pesne, c. 1744 Date personale Nume la naștere Luise Ulrike von Preußen  Născută 24 iulie 1720 Berlin, Regatul Prusiei  Decedată 16 iulie 1782 (61 de ani) Svartsjö Palace[*], Suedia  Înmormântată Riddarholm Church[*][1]  Părinți Frederic Wilhelm I al Prusiei Sofia Dorothea de Hanovra  Frați și surori Wilhelmine of Prussia, Margravine of Brandenburg-Bayreuth[*] Anna Amalia a Prusiei Sophia Dorothea a Prusiei Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei Prințesa Friederike Luise a Prusiei Frederic al II-lea al Prusiei Prințul Augustus Ferdinand al Prusiei Prințul Henric al Prusiei Prințul Augustus Wilhelm al Prusiei Frederick Louis, Crown Prince of Prussia[*]  Căsătorită cu Adolf Frederick Copii Gustav III Carol XIII Frederick Frederick Adolf Sofia Albertina a Suediei Cetățenie  Germania  Religie luteranism  Ocupație salonnière[*]  Apartenență nobiliară Titluri regină consoartă[*] prințesă Familie nobiliară Casa de Holstein-Gottorp Casa de Hohenzollern Domnie Domnie 1751 - 1771

·         1857 - A murit Pierre Jean de Béranger, poet şi şansonetist francez ale cărui cântece s-au bucurat de o mare popularitate în epocă (n.19.08.1780).
* 1879: Maria Teresa de Savoia (Maria Teresa Fernanda Felicitas Gaetana Pia; 19 septembrie 1803 – 16 iulie 1879) a fost soția lui Carol al II-lea, Duce de Parma

Maria Teresa s-a născut la Palazzo Colonna din Roma, ca fiică a regelui Victor Emmanuel I al Sardiniei și a soției acestuia, Arhiducesa Maria Teresa de Austria-Este. Ea a avut o soră geamănă, Maria Anna. Cele două prințese au fost botezate de Papa Pius al VII-lea. Nașii lor au fost bunicii materni, Arhiducele Ferdinand de Austria-Este și Maria Beatrice d'Este. La Palazzo Braschi se poate vedea o pictură de la botez.^[1]

Maria Teresa și-a petrecutt mare parte a copilăriei la Cagliari pe insula Sardinia, unde familia s-a refugiat de armata lui Napoleon I al Franței. În 1814 tatăl ei a fost restaurat pentru a domni asupra Piemontului și familia s-a întors la Torino. Maria Teresa spera să se căsătorească cu vărul ei Carol Albert de Savoia care în 1817 s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Theresa a Austriei, fiica Ducelui de Toscana.

La 5 septembrie 1820, la Lucca, Maria Teresa s-a căsătorit cu Carol Louis, Prinț de Lucca. Cuplul a avut doi copii:

• Luisa Francesca (29 octombrie 1821 – 8 septembrie 1823)
• Carol al III-lea, Duce de Parma (1823–1854)  

  Maria Teresa de Savoia
  Ducesă de Parma Ducesă de Lucca
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Teresa Fernanda Felicitas Gaetana Pia di Savoia
  Născută	19 septembrie 1803 Palatul Colonna, Roma
  Decedată	16 iulie 1879 (75 de ani) San Martino
  Înmormântată	Campo Verano[*]
  Cauza decesului	atherosclerosis[*]
  Părinți	Victor Emmanuel I al Sardiniei Maria Theresa de Austria-Este
  Frați și surori	Maria Anna de Sardinia Maria Beatrice de Savoia Maria Christina de Savoia
  Căsătorită cu	Carol al II-lea, Duce de Parma
  Copii	Prințesa Luisa de Parma Carol al III-lea, Duce de Parma
  Cetățenie	Regatul Sardiniei  Duchy of Lucca[*]  Ducatul Parmei[*]
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Savoia Casa de Bourbon-Parma

* 1882: Mary Todd Lincoln (n. 13 decembrie 1818, Lexington, Kentucky - d. 16 iulie 1882, Springfield, Illinois) a fost soția lui Abraham Lincoln (al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii) și a fost Primă doamnă a SUA din 1861 până în 1865.
A fost cel de-al patrulea copil din cei 7 pe care cuplul Roberth Smith și Elizabeth Parker Todd i-au avut. Mama lui Mary a decedat după ce a dat naștere celui de-al șaptelea copil, iar tatăl său s-a recăsătorit cu Elizabeth Humphreys cu care a mai avut 9 copii.

Mary Todd Lincoln

Date personale Născută 13 decembrie 1818[1][2][3][4][5][6]  Lexington, Kentucky, Kentucky, SUA  Decedată 16 iulie 1882 (63 de ani)[1][3][4][5][6]  Springfield, Illinois, SUA  Înmormântată Lincoln Tomb[*]  Părinți Robert Smith Todd[*][7] Ann Eliza Parker[*][7]  Căsătorită cu Abraham Lincoln (4 noiembrie 1842–15 aprilie 1865)  Copii Tad Lincoln[*] Edward Baker Lincoln[*] William Wallace Lincoln[*] Robert Todd Lincoln[*]  Cetățenie  SUA  Religie prezbiterianism  Ocupație politiciană Prima Doamna[*]  Prima Doamnă a Statelor Unite  În funcție 4 martie 1861 – 15 aprilie 1865 Precedat de Harriet Lane Succedat de Eliza McCardle Johnson Partid politic Rep

·         1887: Laurent-Guillaume de Koninck, paleontolog și chimist belgian (n. 1809)

·         1890: A murit Leon Negruzzi, scriitor roman

* 1890: Eugene Schuyler (n. 26 februarie 1840, Ithaca, New York – d. 16 iulie 1890, Veneția) a fost un savant, scriitor, explorator și diplomat american, primul ambasador al Statelor Unite ale Americii în România, după recunoașterea independenței acesteia.^[1] A studiat limba română și a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Schuyler a fost printre primii trei americani care a obținut titlul de doctor în filozofie la o universitate americană și primul traducător american al operelor lui Ivan Turgheniev și Lev Tolstoi. Eugene Schuyler a fost primul diplomat american care a vizitat Asia Centrală țaristă, și, în calitate de consul-general american la Constantinopol, a jucat un rol-cheie în mediatizarea atrocităților turcești comise în Bulgaria în timpul răscoalei din 1876. A fost, de asemenea, primul ambasador american în Serbia și Grecia.  

Eugene Schuyler
Date personale
Născut	26 februarie 1840 Ithaca,  New York,  Statele Unite ale Americii
Decedat	16 iulie 1890 (50 de ani) Veneția, Regatul Italiei
Cauza decesului	malarie
Părinți	George Washington Schuyler[*] Matilda Scribner Schuyler[*]
Frați și surori	Walter Scribner Schuyler[*]
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Ocupație	Diplomat, scriitor, translator
Activitate
Studii	Yale College[*] Columbia Law School[

* 1895: Traian Doda (n. 14 iulie 1822, satul Prilipeț, județul Caraș-Severin; d. 16 iulie 1895, Caransebeș) a fost o personalitate de seamă a Banatuluisecolului al XIX-lea, militar de carieră român în armata habsburgică, care a avansat până la gradul de general de brigadă al Armatei Comune și politician, membru al Dietei Ungariei.

Traian a fost un fiu ieșit din popor, dintr-o familie de grăniceri și țărani. Tatăl lui, tot cu prenume Traian, a fost sergent în administrarea regimentului de graniță valaho-ilir din Imperiul Austriac și crescător de omide de mătase.^[2] A fost rudă apropiată cu generalul Nicolae Cena. (1844-1922).^[3] A învățat la Prilipeț, Mehadia și Caransebeș, iar studiile militare le-a desăvârșit la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt.

La anul 1842 Traian Doda a fost numit locotenent în regimentul de graniță bănățean nr. 13 și a condus pentru trei ani institutul de învățământ matematic în Caransebeș.

Arad în secolul XIX.

În 1848 a participat la asediul de la Veneția, unde, împărțit ca avanpost în Cava Zuccherina, a executat cu succes o lovitură, prinzând în ziua de 6 noiembrie la Cavallino 50 de inamici și capturând o navă. Imediat după acest eveniment a fost ridicat la gradul de căpitan. După acea a fost transferat în Banat, pentru a ajuta la terminarea revoluției maghiare. El a fost rănit grav în bătălia de la Reșița. În ianuarie 1849 a fost ordonat ca ofițer de stat major în cadrul corpului generalului de divizie Franz von Gläser. În lupta de la Arad, la data de 8 februarie a acestui an, a izbutit, condus de nevoie și indiferent de interdicția existentă, să transporteze patru tunuri de rachete peste Mureșul înghețat. Atacând adversarii i-a refulat, și a reușit așa, să elibereze două departamente al batalionului Leiningen nr. 2 din încercuire. Mai târziu, Traian Doda a condus între altele de trei ori cu prudență și abilitate coloane de provizii la Arad. Pentru comportarea sa hotărâtă și eficientă a fost decorat de împăratul Franz Joseph al Austriei cu expresia de cea mai mare satisfacție și cu Crucea de Merit Militar cu decorație de război. După acea a dezvoltat, ca ofițer de stat major sub comanda generalului de divizie Eduard conte de Clam-Gallas, strategii de succes pentru ocuparea Transilvaniei, și a participat la luptele de la Illyefalva (23 iulie 1849) și Bükszád (1 august 1849).^[4]

La 1 decembrie 1857 a devenit maior în regimentul de graniță Sf. Gheorghe nr. 65 la Varaždin; a fost transferat în acest rang la secțiunea Statului Major General pentru gestionarea trupelor și magazinelor în aprilie 1858.^[5] La 18 august 1860, a fost numit locotenent colonel și șef al acestei secțiuni,^[6] apoi numit colonel în regimentul de graniță nr. 2 și comandant de spațiu pentru Veneția în anul 1864.^[7]

La 20 noiembrie 1866 a fost desemnat șef al Statului Major al Comandaturii Generale din Zagreb.^[8] În sfârșit a fost brigadier-colonel, mai întâi al diviziei de trupe nr. 13, apoi din octombrie 1869, al diviziei nr. 22.^[9]

A fost numit general de brigadă la 30 aprilie 1870 (rangul de la 11 mai 1870) și comandant al brigăzii k.u.k. nr. 12 din Cracovia. A intrat la pensie pe ziua de 1 noiembrie 1872.

Liceul "Traian Doda", Caransebeș

Monumentul lui Traian Doda la Caransebeș

După pensionare ca general s-a stabilit la Caransebeș și s-a dedicat activității politice de emancipare a românilor bănățeni. A susținut înființarea Comunității de Avere, după desființarea Graniței Militare Bănățene, și ales, la 19 decembrie 1879, ca prim președinte al acesteia.^[11]

A și luptat mult pentru înființarea unei școli de meserii la Bozovici și a unui liceu cu predare în limba română în Caransebeș, dar din cauza opoziției de către autoritățile maghiare n-a izbutit. De abia in anul 1919 această școala a fost inaugurata și poartă astăzi, în onoarea sa, numele lui.^[12]

Generalul, care vorbea fluent șase limbi, a fost ales în Dieta de la Budapestaprima dată la 10 ianuarie 1874, apoi, până în 1887, încă de cinci ori, situându-se împreună cu Vincențiu Babeș în fruntea luptei pentru drepturile românilor din Transilvania și Banat. A fost de multe ori insultat de naționaliștii maghiari. Un incident mai grav a avut loc în octombrie 1875, în timpul unui discurs electoral la Caransebeș. Naționaliștii maghiari au cerut patetic, printre altele, ca procurorul să-l aresteze pe Doda, pentru opiniile sale politice.^[13]

În discursul său electoral din 14 octombrie 1887 a cerut din nou cu vehemență libertatea și autodeterminarea populației românești, în primul rând din cauza închiderii școlilor românești de către administrația maghiară. A fost pus sub acuzare la 17 septembrie 1888 la Arad și condamnat în absență (Doda a stat, ca măsură de precauție, în Viena) la doi ani de închisoare și o amendă de 2.000 de coroane, pedeapsă grațiată de împăratul Franz Joseph. La scurt timp deputatul Doda a suferit un accident vascular cerebral și s-a retras din viața politică.^[14]

La înmormântarea generalului Doda au participat multe mii de români din toate părțile. Slujba a fost oficiată de episcopul Nicolae Popea al Caransebeșului, însoțit de o asistență numeroasă.^[15]

Pe mormântul său, alfat în cimitirul din Caransebeș, este trecut următorul epitaf: „Dreptatea ți-a fost deviza, luptând pentru ea te-ai stins“.

Traian Doda

Generalul Traian Doda Date personale Născut 14 iulie 1822[1]  Prilipeț, Bozovici, Caraș-Severin, România  Decedat 16 iulie 1895 (73 de ani)[1]  Caransebeș, Austro-Ungaria  Cetățenie  Austro-Ungaria  Ocupație scriitor politician  Activitate Alma mater Academia Militară Tereziană

·         1896: A murit Edmond de Goncourt, scriitor francez , initiator al romanului documentar alaturi de fratele sau – Jules-Alfred de Goncourt. Edmond Louis Antoine Huot de Goncourt (n. 26 mai 1822 – d. 16 iulie 1896) a fost un scriitor, critic literar, critic de artă și publicist francez, precum și fondatorul Academiei Goncourt. Fratele său, Jules de Goncourt, a fost la rându-i un valoros scriitor. Dupa moartea fratelui sau, Edmond de Goncourt a intemeiat “Academia Goncourt”, care distribuie un premiu anual, pentru cel mai bun roman aparut in Franta; (n. 26.05.1822).
* 1915: Ellen Gould White (născută Harmon; n. 26 noiembrie 1827,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Gorham[*], Maine, SUA – d. 16 iulie 1915,^{[1][2][3][4][6][7]} Napa County[*], SUA) a fost o pioneră creștină americană și a fost implicată în fondarea Mișcării Adventiste de Ziua a Șaptea, mișcare ce a format Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.

Suporterii lui Ellen G. White o văd ca un profet contemporan, chiar dacă ea nu și-a asumat niciodată acest titlu. Suporterii cred că ea a avut darul spiritual al profeției cum este enunțat în Apocalipsa 19:10. Scrierile sale aduc în vizor Mâna lui Dumnezeu în istoria creștinismului. Acest conflict cosmic, cunoscut ca ”Marea Luptă” este subiectul principal al scrierilor sale, multe din ele copiate creativ din cărțile altor autori, ceea ce a dat naștere unui scandal de plagiat din care a reieșit însă că legile americane din momentul publicării nu pedepseau faptele ei, deci copierea scrierilor altora fusese legală.^[8]

Doamna White a fost o figură controversată toată viața sa. Ea afirmă că a avut viziuni la scurt timp după Marea Dezamăgire a milleriților. În contextul multor alți vizionari, ea a fost cunoscută pentru convingerea și credința sa. Randall Balmer a descris-o ca „una din cele mai importante și variate figuri din istoria religiilor din America”.^[9] Walter Martin a descris-o ca „una din cele mai fascinante și controversate personaje care a apărut pe orizontul istoriei religioase”.^[10] White a fost de asemenea cel mai tradus autor American de non-ficțiune de toate vârstele.^[11] Scrierile sale acoperă subiecte de teologie, evanghelizare, stil de viață creștin, educație și sănătate (în special vegetarianism). Ea a promovat construirea unor școli și centre medicale. În cursul vieții sale a scris mai mult de 5000 de articole periodice și 40 de cărți; dar astăzi, incluzând compilațiile celor 50.000 de pagini de manuscrise, mai mult de 100 de titluri sunt disponibile în engleză. Unele din cele mai populare cărți sunt Calea către Hristos, Hristos, Lumina Lumii și Tragedia Veacurilor.  În 1845 Ellen l-a întâlnit pe viitorul ei soț, James Springer White, un Millerit care a devenit convins că viziunile sale erau reale. Un an mai târziu, James a făcut propunerea și ei au fost căsătoriți în Portland, Maine, în 30 august 1846. James a scris după aceasta:

Noi ne-am căsătorit pe 30 august 1846 și din acea oră până în prezent ea a fost coroana veseliei mele....A fost providența lui Dumnezeu ca amândoi să trăim o experiență întunecată în Mișcarea Adventă....Această experiență a fost necesară ca să ne alăturăm forțele și, uniți, să muncim extensiv din Oceanul Atlantic până la Pacific.^[16]

James și Ellen au avut patru copii: Henry Nichols, James Edson(cunoscut ca Edson), William Clarence(cunoscut ca Willie sau W.C.) și John Herbert.

Doar Edson și William au devenit adulți. John Herbert a murit la vârsta de trei ani, iar Henry la vârsta de 16 ani(de pneumonie), în 1863.  Ellen White a petrecut ultimii ani din viață în Elmshaven, casa ei în Saint Helena, California după moartea soțului ei James White în 1881. În cursul ultimilor ani din viață ea a călătorit mai puțin deorece își petrecea marea parte a timpului scriind ultimele lucrări pentru biserică. Ellen G. White a murit pe 16 iulie 1915, în casa ei (Elmshaven), care acum este cunoscută ca un Sit Istoric Adventist.  

Ellen Gould White
James și Ellen White
Date personale
Născută	26 noiembrie 1827 Gorham, Maine, SUA
Decedată	16 iulie 1915 (87 de ani) Elmshaven (Saint Helena), California, SUA
Căsătorită cu	James White
Copii	Henry Nichols James Edson White William C. White John Herbert
Cetățenie	SUA
Religie	adventistă de ziua a șaptea
Ocupație	Autoare și co-fondatoare a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea

* 1918 - Execuția familiei Romanov

Familia Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, în 1904 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, un pluton de execuție bolșevic condus de Iacov Iurovski, ii ucide prin împușcare la ordinul direct al lui Lenin, pe ultimul țar al Rusiei Nicolae II-lea Romanov (n. 6 mai 1868, stil vechi / 18 mai, stil nou – d. 17 iulie 1918, țar al Rusiei 1824-1917), alături de familia sa, inclusiv pe țareviciul Alexei grav bolnav, precum și cîțiva servitori care îi însoțiseră.

·         1931 - A murit geologul şi paleontologul Sabba Ştefănescu (n.12.01.1857).

* 1932: Iustinian Teculescu (n. 1 noiembrie 1865, Covasna – d. 16 iulie 1932, Brașov)^[1] a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de episcop al Armatei, cu sediul la Alba Iulia (1922–1924) și apoi pe cel de episcop al Cetății Albe și Ismailului (1924–1932). În 1891, Iustinian Teculescu s-a cǎsǎtorit cu Eliza Comǎscu, fiica preotului Iosif Comănescu din Codlea. În 1909, Iustinian Teculescu a rămas văduv cu șapte copii, după decesul soției sale.^[2]

Date noi și contribuții privind activitatea lui Ioan Teculescu pe treptele ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române. De la paroh al Râșnov-ului la Episcop al Eparhiei de Cetatea Albăși Ismail

Prof. drd. Dragoș L., Curelea prof. Daniela Curelea

Evidențiem faptul relevant din perspectiva studiului nostru că Asociațiunea a vizat încă de la începutul activității sale afirmarea națiunii române din Transilvania. Afirmarea sa, atât socială, culturală, economică și în fond națională, cât și formarea și cultivarea unei conștiințe specifice la românii din Transilvania au fost obiectivele prin care Comitetul central al Asociațiunii din Sibiu începând din 1861, dar și Partidul Național Român din Austro-Ungaria, începând din 1881 au știut să pună în aplicare, în condițiile vitrege ale Pactului Dualist după 1867, eforturile din care a irumpt mai târziu Unirea de la 1918, rezultat firesc al activității elitelor românești (confesionale, cultural-laice, economice). În contextul specific respectivei perioade în care Dualismul se implementa în Transilvania, Astra albaiuliană a fost constituită la 8 ani după înființarea Asociațiunii, pe meleagurile simbolice ale istoriei noastre, în perioada 1869-1870 fiind parte dintre printre primele opt structuri teritoriale ale Asociațiunii în Transilvania pornind de la prevederile Regulamentului pentru înființarea de reuniuni ținutale și agenturi comunale” adoptat de adunarea generală întrunită la Șomcuta Mare în august 1869 . În anul 1902 la cerința Comitetului central al Asociațiunii conducerea despărțământului albaiulian a trecut la canonicul Blajului, Vasile Hossu. Acesta a acceptat să conducă onorific Despărțământul Alba Iulia al Astrei la solicitarea expresă care i-a fost adresată de Comitet, deoarece se impunea adoptarea unor măsuri care să permită relansarea activităților specifice Asociațiunii, atât în plan functional și administrativ, cât și pe linia manifestărilor culturale specifice în favoarea românilor albaiulieni, crizele interne din comitetul local de conducere desfășurate de regulă după 1890 practic au paralizat orice formă de manifestare culturală sau administrative-funcțională. Astfel, în accepțiunea Comitetului central de la Sibiu inițierea unor demersuri menite să reactiveze despărțământul albaiulian erau soluția binevenit în vederea relansării despărțământului său din Alba Iulia. La organizarea acestei reformări s-a angajat la solicitarea expresă a conducerii Asociațiunii, canonicul Blajului, Vasile Hossu. În aceste noi condiții, începând din luna octombrie 1901, s-a trecut la reorganizarea sistematică și procedurală a Despărțământului Alba Iulia al Astrei iar în temeiul mandatatului primit din partea Comitetului central al Asociațiunii, V. Hossu a convocat adunarea generală a membrilor despățământului la Alba Iulia în 2 august 1902. În treacăt facem mențiunea, relevantă din perspectiva cercetării noastre, că încă din ianuarie 1902, Ioan Teculescu era protopop al Alba Iuliei, ca urmare a investiri sale în această funcție și demnitate confesională de către mitropolitul Ioan Mețianu . În cadrul aceastei adunări conform procesului verbal semnat de Ioan Teculescu, au fost stabilite direcțiile ulterioare de organizare și manifestare în activitatea functional-administrativă și în cea culturală din despărțământ. S-a urmărit cu deosebire oprirea tensiunilor interne și adoptarea totodată a unui cod de conduit, astfel încât formele specifice de activitate, atât organizatorică, cât și culturală să se poată desfășura. Începea pentru Astra albaiuliană o nouă perioadă în evoluția sa istorică care s-a manifestat prin mandatul lui Ioan Teculescu, protopop ortodox de Alba Iulia. Acesta a condus interesele Astrei locale în calitate de director vreme de mai bine de două decenii, între 1902-1923 . Apoi s-a aflat în fruntea eparhiei militare cu sediul în Alba Iulia iar din decembrie 1924 s-a aflat ca urmare a alegerii sale de Marele Colegiu Electoral (Sinodal) și a confirmării și întronării sale ca Episcop de Cetatea Albă-Ismail . Protopopul I. Teculescu, s-a preocupat cu organizarea sistematică a activităților culturale și a celor administrative-funcționale, prin organizarea prelegerilor pentru popor, a conferințelor pentru intelectuali, a bibliotecilor pentru popor în comunele aflate în arondarea sa . De remarcat faptul că I. Teculescu, a activat în anul 1918 în cadrul Consiliului Național Român local din Alba Iulia pregătind organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Pentru meritele sale, religioase, culturale, școlare, de management a Astrei locale, a fost fiind investit Episcop militar al Episcopiei Militare de Alba Iulia, în ziua de 1 aprilie 1923 sub numele de PS Justinian Teculescu . În anul 1901, Mitropolia de la Sibiu prin persoana ierarhului Ioan Mețianu ca urmare a unei vizite pastorale făcute în Râșnov decidea numirea tânărului preot Ioan Teculescu din Râșnov ca protopop al Alba Iuliei . ,,Cu începerea anului 1902, intră în activitatea sa, noul Protopresbiter Ioan Teculescu (fost paroch în Râșnov prpresb Branului), ales la 23 octobre 1901 v. denumit de cătră P. V en. Consist. la 3 decembre v . 1901 și hirotesit la 10 Decembre 1901; er instalat la 23 Decembre 1901”. Aceste cuvinte sunt însoțite de menționarea locului și a datei, Alba Iulia, 31 decembrie 1901 iar semnătura este a protopresbiterului (protopop n.n.) greco-ortodox Ioan Teculescu . O perioadă de mai bine de două decenii I. Teculescu s-a aflat în fruntea românilor din cetatea simbol a României, fiind în același timp și director al Despărțământului Alba Iulia al Astrei. În activitatea sa, atât cea de pastorație religioasă, cât și cea de management cultural în slujba intereselor Asociațiunii în Alba Iulia, Ioan Teculescu a fost apreciat, atât de superiorii săi bisericești, cât și de conducerea Asociațiunii din Sibiu fiind ,,cel mai distins și mai activ dintre toți protopopii Mitropoliei Ardealului” . S-a făcut remarcat prin rodnicia activității sale pe mai multe direcții, astfel, I. Teculescu s-a manifestat în plan religios, cultural, școlar și național fiind o emblemă vie a românismului în comitatul Albei. Din persectiva activității sale misionare în acest protopopiat evidențiem: vizitele canonice în toate cele 46 de sate și școli confesionale din acestea, diferitele festivități, serbările școlare, sființirea locașurilor de cult, vizitele de primăvară, prezidarea examenelor de sfârșit de an în școlile confesionale – acestea fiind în accepțiunea noastră tot atâte ocazii în care I. Teculescu a dat dovadă de ,,dragoste față de valorile religioase și naționale ale românilor” . Din punct de vedere al activității depuse în sluba școlii confesionale românești, putem preciza faptul că în pofida legilor Appony care aveau drept scop maghiarizarea elevilor prin intermediul școlii, protopopul I. Teculescu nu a pierdut niciuna din cele 46 școli confesionale deținute de ortodocși în comitatul Alba inferioară. Dovadă a spiritului său organizatoric într-un spațiu marcat prin lipsuri economice, I. Teculescu a reușit să restaureze în perioada mandatului său 18 școli confesionale și 28 biserici (pe unele ridicându-le de la temelie, pe altele modernizându-le și consolidându-le cu piatră, cărămidă și țiglă) . Din perspectiva demersurilor sale de management cultural, Ioan Teculescu, s-a manifestat în cadrul activitățilot functional-administrative ale Astrei locale, în special prin organizarea adunărilor generale ale membrilor acestui despărțământ, a înscrierii de noi membri, a transmiterii mesajului Asociațiunii în popor. În acest sens a organizat adunări genersale ale membrilor Astrei albaiuliene în următoarele așezări: Alba Iulia în 2 august 1902, Micești în 15 ianuarie 1903, Alba Iulia în 14 august 1904, Benic în 12 iulie 1905 (în cadrul acestei adunări generale a membrilor Astrei albaiuliene, I. Teculescu, a fost ales director, anterior veme a fost vicepreședintele comitetului de conducere din Alba Iulia, prezidat de Simion Micu, protopopul greco-catolic de Alba Iulia, n.n.), Teiuș în 12 august 1906, Alba Iulia în 24 iulie 1907, Totoi în 2 august 1908, Zlatna în 15 mai 1909, Dumitra în 7 iulie 1911, Alba Iulia în cursul anilor 1910, 1911, 1912, 1913. Începând cu anul 1914, datorită izbucnirii Primului Război Mondial, întrunirile generale ale membrilor Despărțământului Alba Iulia al Astrei nu s-au mai putut realiza. Totuși, la nivel local, în Alba Iulia s-au desfășurat lunar întruniri ale comitetului local de conducere, deși acesta descompletat ca urmare a mobilizării lui Camil Velican pe Frontul din Italia și a arestării lui Zaharia Munteanu sub acuzația de spionaj în favoarea României. În noul context cauzat de intrarea României în Primul Război Mondial, protopopul Ioan Teculescu a devenit o țintă a autorităților polițienești maghiare. Menționăm aici că în perioada 1915-1918, protopopul Teculescu a fost nevoit zilnic să facă drumuri la Poliția din Alba Iulia, atât dimineața, cât și seara, fiind pus sub o atentă supraveghere . Autoritățile locale maghiare din Comitatul Alba Inferioară au făcut publică informația potrivit căreia dacă populația românească din zona Apusenilor s-ar fi răsculat, protopopul ortodox ar fi fost spânzurat de un felinar din piața publică a Alba Iuliei: ,,i-au desemnat [chiar] și stâlpul de felinar din piața orașului, de care urma [protopopul I. Teculescu] să fie spânzurat, îndată ce populația de la munte s-ar fi mișcat și răsculat în contra stapânirei maghiare” . Dacă meritul privind înființarea primei biblioteci pentru popor în Despărțământul Alba Iulia al Astrei îi revine de drept avocatului Rubin Patiția, care în anul 1887 din surse proprii înființa această bibliotecă în clădirea școlii confesionale ortodoxe din Alba Iulia . Bibliotecile populare din cadrul Despărțământului Alba Iulia al Astrei înființate cu precădere după anul 1902 ca urmare a noului program al Asociațiunii privind reactivarea despărțământului albaiulian de către Vasile Hossu canonicul de Blaj se vor generaliza în mod treptat și modest, în vremea conducerii exercitate de directorul I. Teculescu în perioada 1905-1923. Evidența acestor biblioteci, fiind mai ușor de urmărit în baza comunicării între despărțământ și Comitetul central al Asociațiunii, după anul 1908, așa cum putem remarca în revista ,,Transilvania” – oficiosul Astrei. Trebuie subliniată ideea potrivit căreia în vederea înființării acestor biblioteci pentru popor, se făceau eforturi financiare, atât prin diligențele Comitetului central al Asociațiunii din Sibiu, cât și prin susținerea efectivă de către membrii mai importanți din cadrul biroului central al Despărțământului Alba Iulia. Dacă în anul 1908, Despărțământul Alba Iulia era inclus de către Comitetul central al Asociațiunii între acelea care au desfășurat o activitate culturală puțin mulțumitoare , un an mai târziu în 1909 prin mobilizarea membrilor comitetului de conducere din Alba Iulia, activitatea este receptată la centru ca fiind una mulțumitoare. Tot în anul 1909, Comitetul central pentru a facilita susținerea de prelegeri pentru popor, îndosebi în mediul rural, a susținut aceste demersuri prin distribuirea unor sume de ajutorare a celor care comunicau în cuantum de 100 coroane. Printre despărțămintele cărora s-au acordat aceste ajutoare pentru stimulare în bani, se numără și cel din Alba Iulia. Într-o serie de așezări din spațiul despărțământului, protopopul I. Teculescu a organizat prelegeri pentru popor care se îmbinau, adeseori se confundau cu conferințele preoțești ambulante. La 15 aprilie 1908 din rândurile raportului înaintat Comitetului central al Asociațiunii, sub semnăturile lui Ioan Teculescu protopop ortodox al Alba Iuliei și dr. Camil Velican avocat în Alba Iulia în calitate de secretar aflăm la punctul al III-lea, faptul că în arondarea despărțământului existau șase biblioteci pentru popor, active în comunele: Bucerdea - Vinoasă, Ighiu, Micești, Șard (2), Țelna. De asemenea, era semnalată în aceeași raportare înaintată la centru o bibliotecă pentru popor reactivată în Alba Iulia, în cursul anului 1903 . Reactivarea s-a realizat în perioada imediat următoare alegerii lui I. Teculescu ca protopop al Alba Iuliei în 1902 director al despărțământului . Același director Ioan Teculescu, solicita forurilor centrale din Sibiu, 200 de cărți, pentru a le distribui bibliotecilor pentru popor dar și ca fond de premiere pentru elevii merituoși din școlile confesionale. Comitetul central și-a dat avizul sub semnăturile lui Iosif Sterca - Șuluțiu și Octavian C. Tăslăuanu în 22 iulie 1908 astfel încât conducerea despărțământului albaiulian să intre în posesia a 200 de volume și a tuturor numerelor răzlețe din colecția publicației ,,Țara Noastră” . De asemenea, au fost trimise 25 de reviste din numărul curent al publicației Transilvania. În cadrul adunării generale anuale a membrilor Despărțământului Alba Iulia al Astrei desfășurate în 2 august 1908 în comună Totoi, urmare a întocmirii procesului verbal, aflăm faptul că au fost rezolvate problemele de natură curentă, adică înscrierea de noi membri și colectarea taxelor, dar și faptul că preotul ortodox, Enea P. Bota de altfel, membru în comitetul Despărțământului Alba Iulia al Astrei, a susținut o prelegere cu tema ,,Despre maeștrii”, bine receptată de adunare, aceasta fiind în fapt era un real îndemn pentru locuitorii comunei de a învăța și de a practica o meserie, situație care permitea în timp obținerea unei oarecare autonomii financiare. În 2 august 1908 ca urmare a adunării anuale a celor treizeci de membri ai Astrei albaiuliene a fost reconfirmat comitetul de conducere al acestui despărțământal pentru o perioadă de trei ani. De subliniat, atât donarea un număr de cărți în grija adunării comunale din Totoi, cât și s-a înființat unei biblioteci pentru popor în comună. De asemenea, considerăm, din perspectiva studiului de față să facem observația potrivit căreia în comuna Totoi a fost amenajată și o expoziție de industrie casnică de către femeile din localitate. Expoziția organizată de acestea a fost premiată de conducerea biroului cu suma de 20 coroane . În anul 1909, același director Ioan Teculescu, conform procesului verbal al adunării generale a membrilor despărțământului albaiulian din data de 18 iulie 1909, semnat de către toți aceștia, raporta forurilor centrale de la Sibiu despre înființarea unei biblioteci pentru popor în comuna Dumitra . Conform raportului înaintat Comitetului central al Asociațiunii în Sibiu, la data de 15 mai 1909 semnat de Ioan Teculescu, aflăm, pentru prima dată, faptul că pe lângă cele 7 biblioteci poporale din despărțământ, acum erau evidențiate o bibliotecă școlară în comuna Șard, care avea înregistrate 200 volume, deci o bibliotecă însemnată și două biblioteci parohiale, una, în cartierul albaiulian Lipoveni și una pe lângă parohia ortodoxă din Șard . Trebuie făcută precizarea, potrivit căreia, o bibliotecă poporală putea conține la înființarea sa, 25, până la 30 voume, pentru a se opri apoi, ani de-a rândul la număr de 50, maxim 100 volume, cifră de altfel importantă pentru că releva, numărul real de cititori din comunitatea sătească respectivă. În 1911 existau în Transilvania conform evidenței Comitetului central al Asociațiunii, un număr de 429 biblioteci, însă, și ni se pare relevantă această cifră, doar 68 dintre acestea depășeau 100 de volume și iarăși relevant ne pare faptul că, numai 16 dintre acestea, aveau înregistrate mai mult de 200 de volume . Alte date statistice sunt semnificative din parspectiva cercetării pe care o întreprindem și anume: în anul 1911, cele 429 de biblioteci deținute de Asociațiune reprezentau 26.335 volume, care au fost citite în anul 1911, de 9812 cititori, însă relevă universitarul albaiulian, Valer Moga cifra este una inexactă, deoarece nu toate despărțămintele au completat statistica specifică, privind situația reală a numărului de cititori, conform solicitării Comitetului Central al Asociațiunii . Un alt aspect pe care l-am considerat ca fiind semnificativ privind proprietarul real al acestor biblioteci pentru popor. A existat în epocă și s-a manifestat o relă confuzie, nu numai la Alba Iulia ci și în alte despărțăminte atât în perioada anterioară Primului Război Mondial, cât și imediat după Unirea din 1918, o stare de confuzie, deoarece bibliotecile poporale suprapunându-se sau aflându-și locul în cadrul bibliotecilor parohiale sau școlar - confesionale. Universitarul albaiulian, Valer Moga, afirmă faptul că situația aceasta, deși frecvent întâlnită, este puțin relevantă, deoarece, în foarte multe cazuri, preotul sau învățătorul din respectiva comunitate, îndeplinea fecvent funcția de director al agenturii culturale din comună, iar după 1925, în urma reformei Asociațiunii, declanșată de Vasile Goldiș ca urmare a reformării administrativ - teritoriale a României, de președintele cercului cultural din arondarea unui despărțământ central județean . Situația bibliotecilor pentru popor în anul 1912, se prezenta după cum urmează: la începutul anului, în luna februarie în evidențele Comitetului central al Asociațiunii, erau amintite 501 biblioteci, pentru ca la sfârșitul anului respectiv erau amintite 594 biblioteci . Din suma acestor biblioteci, așa cum era prezentată situația statistică, conform dării de seamă a Comitetului central, aflăm că forul sibian, înregistrase, procesul verbal semnat de protopopul ortodox al Alba Iuliei, Ioan Teculescu, directorul despărțământului albaiulian. Astfel din raport desprindem informația potrivit căreia existau 9 biblioteci, mai mult cu o bibliotecă în comparație cu situația raportată în anul 1911 . Acestea fiind amplasate în comunele: Bucerdea – Vinoasă, Dumitra, Hăpria, Ighiu, Micești, Oarda de Jos, Totoi, Țelna. O bibliotecă centrală a despărțământului era semnalată în Alba Iulia, având în medie 30 volume . Pentru același an 1911, I. Teculescu mai amintea existența, unei biblioteci la sediul protopopiatului ortodox, în Alba Iulia, două biblioteci parohiale, una în Alba Iulia și cealaltă în comuna Șard. Nu în ultimul rând, evidenția existența unui număr de două biblioteci școlare, în comunele Micești și Șard. Astfel, putem remarca faptul că în 1911, existau în despărțământul albaiulian 8 biblioteci pentru popor, 1 bibliotecă la sediul protopopiatului, 2 biblioteci parohiale, una în Șard, una în Alba Iulia și 2 biblioteci școlare în comunele Micești și Șard . Bibliotecile populare din cadrul Despărțământului Alba Iulia al Astrei, deși înființate cu precădere după anul 1900, se vor generaliza abia după anul 1908. Trebuie subliniată ideea potrivit căreia, pentru înființarea acestor biblioteci pentru popor, se făceau eforturi financiare, atât prin diligențele Comitetului central al Asociațiunii din Sibiu, cât și prin susținerea efectivă de către membri mai importanți din cadrul biroului central al Despărțământului Alba Iulia. Dacă în anul 1908, Despărțământul Alba Iulia era inclus între acelea care au desfășurat o activitate culturală puțin mulțumitoare, un an mai târziu, prin mobilizarea membrilor biroului central din Alba Iulia, activitatea este receptată ca fiind mulțumitoare. Tot în anul 1909, Comitetul central al Asociațiunii, pentru a facilita susținerea de prelegeri pentru popor, îndosebi în mediul rural, a susținut aceste demersuri prin distribuirea unor sume de ajutorare a celor care comunicau, în cuantum de 100 coroane. Printre despărțămintele cărora s-au acordat aceste ajutoare pentru stimulare în bani, se numără și cel din Alba Iulia . Din punct de vedere al manifestărilor culturale, în raport cu activitatea similară a unor despărțăminte ca Sibiu, putem constata faptul că în cursul anul 1909, acestea erau la Alba Iulia tot într-un stadiu incipient. În acest sens, despărțământul albaiulian avea la 1 august 1909, un număr de 7 biblioteci pentru popor, în comunele Bucerdea Vinoasă, Micești, Dumitra, Ighiu, Totoi, Țelna și una centrală în Alba Iulia. Mai funcționa în plus o bibliotecă școlară în comuna Șard cu peste 200 volume și două biblioteci parohiale în Alba Iulia. Totodată din procesul verbal trimis de conducerea biroului Alba Iulia, Comitetului central al Asociațiunii în Sibiu, exista o observație, din parcurgerea căreia se desprinde ideea următoare. Acest despărțământ nu a fost dotat cu un schiopticon (acesta era un aparat de proiecție, n.n.), așa cum au fost dotate altele, precum Brașov și Sibiu deși a solicitat în mai multe rânduri unul, fiindu-i aprobată cererea. Directorul I. Teculescu, aducea în discuție pentru prima dată necesitatea desfășurării unor cursuri pentru cei lipsiți de carte. Motivația acestuia consta în faptul că numărul celor care nu știau carte în rândurile românilor din această zonă, era pentru Asociațiune îngrijorător de ridicat. Cursurile, deși proiectate a se ține în Alba Iulia nu au mai avut loc datorită lipsei de cadre calificate pentru aceste activități pedagogice. Taxele adunate se ridicau se ridicau la suma modică de 225 coroane și 58 creițari. Sumă apreciată ca fiind suficientă pentru buna desfășurare a afacerilor interne ale acestui despărțământ, însă total insuficientă pentru desfășurarea unor demersuri culturale cu impact în viața comunităților românești . În paginile din luna martie 1909, revista ,,Transilvania” face observația faptului că Despărțământul Alba Iulia a primit din partea forurilor centrale ale Asociațiuni 185 de exemplare din broșurile bibliotecii pentru popor, iar cu ocazia adunării generale membrilor acestui despărțământ, desfășurată în Zlatna, protopopul ortodox Ioan Teculescu a susținut o cuvântare pentru cei prezenți, în care a subliniat răspicat scopurile Asociațiunii, atât în ansamblu, cât și în mod concret în cadrul despărțământului albaiulian. Din raportul biroului central al despărțământului, semnat de Ioan Teculescu, cât și din procesul verbal întocmit, în urma adunării din Zlatna, se desprind următoarele date anume că, în decurs de șase luni, au fost susținute un număr de opt prelegeri pentru popor în opt comune, iar în Zlatna, despărțământul, prin biroul său central din Alba Iulia a înființat o bibliotecă pentru popor cu trei săli de lectură, respectiv, a fost realizată de către fruntașii comunității din Zlatna o expoziție având caracter gospodăreasc și etnografic . De asemenea, considerăm că trebuie subliniată ideea potrivit căreia, pentru înființarea bibliotecilor pentru popor, se făceau eforturi financiare, atât prin diligențele Comitetului central al Asociațiunii din Sibiu, cât și prin susținerea efectivă de către membrii mai importanți din cadrul comitetului local de conducere al Astrei Alba Iulia. În anul 1909, Comitetul central al Asociațiunii, pentru a facilita susținerea de prelegeri pentru popor îndosebi în mediul rural, a susținut aceste demersuri prin distribuirea unor sume de ajutorare a celor care comunicau în cuantum de 100 coroane . Nr. crt. Comună în care se află bibliotecă pentru popor/ Despărțământul Alba Iulia al Astrei Numărul volumelor Numărul exact al cititorilor Alte biblioteci Felul/ clasificarea bibliotecii existente 1. Albă Iulia Nu existau date Nu existau date În comună Șard două Biblioteci - Una parohială - Una școlară 2. Bucerdea - Vinoasă În Alba Iulia - Una parohială 3. Micești În Ighiu - Una școlară 4. Dumitra 5. Ighiu 6. Totoi 7. Țelna 8. Zlatna Tabel nr. 1 Numărul și tipul bibliotecilor care existau în cadul Despărțământului Alba Iulia al Astrei

Rolul bibliotecilor pentru popor, rezulta din însăși rândurile unui proces verbal înaintat la Sibiu de către directorul Ioan Teculescu, în anul 1912. În care, protopopul ortodox amintea gândurile sale adresate lui Mihail Crișan, bibliotecar în Șard, ,,cărțile portivite priceperii dumneavoastră și să le citiți în serile lungi de iarnă, a sărbătorilor și duminicilor pentru binele și înaintarea dumneavoastră și a noastră a tuturor” . Situația numărului bibliotecilor , care existau în Despărțământul Alba Iulia al Astrei, conform procesului verbal, întocmit de directorul Ioan Teculescu în anul premergător izbucnirii Primului Război Mondial, se prezenta astfel: 9 biblioteci pentru popor în despățământ, care se aflau în Alba Iulia, Bucerdea - Vinoasă, Dumitra, Hăpria, Ighiu, Micești, Oarda de Jos, Totoi, Țelna . Trebuie să facem precizarea, că pe lângă aceste 9 biblioteci pentru popor, mai exista în despățământul albaiulian, alte 4 biblioteci, care se aflau în Alba Iulia și în comunele Șard și Ighiu. Aceste patru biblioteci erau împărțite astfel, una la protopopiatul ortodox din Alba Iulia, care conținea volume și cărți cu caracter bisericesc, o altă bibliotecă parohială se găsea în comuna Șard. Tot în aceeași comună mai exista o bibliotecă școlară. Deasemenea, mai exista o bibliotecă cu caracter școlar în comuna Ighiu . Alt aspect care ni s-a părut relevant, legat fiind de activitatea bibliotecii din comuna Dumitra, este reprezentat de organizarea în cadrul acesteia a unei reprezentații teatrale, cu prilejul desfășurării adunării generale a membrilor despărțământului albaiulian din ziua de 7 iulie 1911 sub conducerea protopopului Ioan Teculescu . Un element pe care îl considerăm ca fiind important pentru cercetarea noastră, îl reprezintă, donația făcută Bibliotecii Asociațiunii de către avocatul Rubin Patiția în anul 1916, a unui colecții de 27 documente care făceau referire la evenimentele recoluționare de la 1848 - 1849, desfășurate în Transilvania . Merită, considerăm noi, să punem în lumină și donațiile de cărți 40 de exemplare din Coleția Bibliotecii Asociațiunii, către soldații aflați în convalescență, în spitalul din Alba Iulia . Ca urmare a cererii, din partea despărțământului albaiulian, în același an, depozitul de carte al Astrei, a trimis la Alba Iulia, 165 volume prin intermediul Oficiului pentru Cărți al Ministerului de Război al Austro - Ungariei . Și în anul 1917, membrii comitetului Despărțământului Alba Iulia al Astrei, s-au preocupat cu distribuirea de cărți și broșuri în rândurile soldaților convalescenți care se refăceau ca urmare a rănilor primite pe fronturile Primului Război Mondial, în spitalele din Alba Iulia . După Marele Război, ca urmare a Regulamentului Caselor Naționale Sătești, publicat în revista ,,Transilvania”, rezulta din scop, faptul că înființarea Caselor Naționale Sătești, privea ,,adăpostirea bibliotecii poporale a agenturii comunale” tocmai pentru a concentra într-un singur loc, toate instrumentele și resursele care permiteau Asociațiunii, să activeze în sensul emancipării culturale, sociale, economice a românilor. Se prevedea, în ,,Regulament”, ridicarea câte unei case naționale în fiecare comună . Pe sigiliul acestor instituții erau trecute următoarele mențiuni de identificare: ,,Casa națională a Asociațiunii”, Comuna în care acesta era înființată și despărțământul respectiv în care arondare exista casa națională. În anul 1920, acțiunea de constituire a bibliotecilor pentru popor, a fost reluată. Însă, trebuie să înțelegem faptul că, după Unirea din 1918, obiectivele Asociațiunii erau, de această dată mult mai ambițioase. Deoarece exista un nou cadru de evoluție a Asociațiunii în relația cu autoritățile statului român întregit, instituția culturală înființată la Sibiu, în 1861, aspira, în statul român, să pună bazele în fiecare localitate urbană din Transilvania, a unui despărțământ, și în fiecare comună, să constituie un cerc cultural, care să aibă în componența sa și o bibliotecă pentru popor . În programul Asociațiunii erau prevăzute în 1920, cheltuielile care urmau să se facă cu înființarea și întreținerea bibliotecilor pentru popor. Amintim faptul relevant potrivit căruia, în cursul anului 1919, Asociațiunea a declanșat un program cultural în colaborare cu Armata, care va conduce la înființarea în cadrul Spitalului Militar din Garnizoanei Alba, a unei biblioteci pentru popor . Biblioteci pentru popor, au fost înființate în Spitalele militare din Arad, Brașov, Sibiu, Târgu-Mureș, Timișoara. Până la urmă, aceasta a reprezentat o caracteristică definitorie a programelor Asociațiunii după anul 1919. Astra, răspunzând tuturor apelurilor care veneau din partea unor instituții, privind înființarea de biblioteci. Astfel, s-au constituit bibliotei în spitale și unități militare. O colaborarea fructuoasă așa cum am relifeat mai sus, Asociațiunea a avut-o cu Armata, situație care se întâlnește și în cadrul Despărțământului Alba Iulia al Astrei , fiind cunoscută colaborarea instituțională dintre generalul Vasile Glodeanu, comandantul Garnizoanei Alba și directorul Astrei albaiuliene, protopopul ortodox Ioan Teculescu . Relansarea activității Asociațiunii după anul 1920, a fost osibilă și ca urmare a sprijinului oficial venit din partea Consiliului Dirigent. Instituția prezidată de Iuliu Maniu, a cărei activitate a început în Alba Iulia, iar din 5 decembrie 1918, va continua în Sibiu, a acordat către sfârșitul anului 1919, suma de 150.000 de coroane, alocată cu destinație precisă, și anume bibliotecile pentru popor și susținerea activității acestora . De semnalat faptul că după anul 1920, Asociațiunea, s-a implicat în efortul de constituire a bibliotecilor parohiale și a celor școlare, astfel încât, în felul acesta mesajul său, să pătrundă în toate mediile sociale din Transilvania. Începând cu anul 1920, distribuirea bibliotecilor pentru popor s-a făcut într-un ritm susținut și mai ales sistematic, însă după o anumită perioadă de timp, acest ritm impus de Comitetul central al Asociațiunii a cunoscut o diminuare a efortului. Astfel, dacă în anul de activitate al Asociațiunii 1920 - 1921, Asociațiunea a distribuit în despărțămintele și cercurile sale culturale un nuăr de 700 biblioteci, în anul următor, 613, cu trecerea timpului efortul a scăzut. În acest sens, merită să evidențiem de exemplu că pentru popor în anul 1925 au fost distribuite, 188 biblioteci iar în anul 1926, 190 biblioteci, pentru ca în 1930, să fie distribuite în despărțămintele și cercurile culturale, numai 37 asemenea biblioteci pentru popor . Pentru anul 1921, directorul Ioan Teculescu, înainta raportul său la centru în numele despățământului pe care îl conducea. Din rândurile acestui document, rezulta faptul că în 1921, în cadrul despărțământului activau 9 biblioteci pentru popor în următoarele comune: Alba Iulia, Bucerdea-Vinoasă, Dumitra, Hăpria, Ighiu, Micești, Oarda de Jos, Țelna și Totoi. Nu amintea, numărul volumelor, nici numele bibliotecarului . În cadrul primei adunări generale a membrilor Despărțământului Alba Iulia al Astrei, care a avut loc la Alba Iulia, în ziua de 11 iulie 1920, se trecea la reactivarea acestui organism teritorial al Astrei, ținându-se cont de noile Statute ale Asociațiunii, adoptate la Sibiu în ianuarie 1920 sub conducerea protopopului ortodox Ioan Teculescu . Evident, trebuie să remarcăm faptul că Alba Iulai s-a încadrat în seria primelor 53 despărțăminte ale Asociațiunii, reactivate în perioada 1919-1920. Alături de acesta, în teritoriul administrativ al județeului Alba, s-a trecut în aceeași perioadă la o reorganizare a Despărțămintelor Aiud-Teiuș, Blaj și Sebeș ale Astrei, acestea fiind amintite în rapoartele Comitetului central, între cele 96 despărțăminte active în anul 1921-1922 . După anul 1920, Comitetul central al Asociațiunii identifica ca problemă necesitatea unei noi arondări a despățămintelor sale, deoarece se îngreuna activitatea culturală a despțămintelor printr-o supradimensionare a acestora, recomandând, entru eficientizarea situației administrative dar și a celei culturale, înființarea unui despățământ în fiecare plasă administrativ - teritorială din județe . Un exemplu oferit, era chiar despărțământul albaiulian, în care, erau înregistrate în 1899, 86 așezări arondate, pentru ca, la reactivarea din iulie 1920, existau 40 comune . În condițiile în care, numărul optim care era estimat, pentru buna funcționare a activităților unui despărțământ, nu trebuia să depășească, 20 comune. Evident, și în acest caz, depărțământul albaiulian, era supradimensionat, existând în arondarea sa, dublul comunelor necesare . Evident, după Unirea din 1918 dar mai ales după anul 1921, a început să se discute mai mult despre colecții de volume, cărți, broșuri, în aceste biblioteci ceea ce corespundea mai mult adevărului. Și în ceea ce privește situația numerică a acestor biblioteci pentru popor existau mai multe ambiguități, de exemplu, în cursul anului 1924, în condițiile în care erau evidențiate în statisticile Comitetului central al Asociațiunii, 2610 cercuri culturale, fiind amintite câte o bibliotecă pentru popor în fiecare dintre aceste cercuri culturale. Evident, situația nu era chiar aceasta. Dacă existau 20-30 volume, înregistrate și păstrate atent într-un dulap din sediul cercului cultural comunal, care erau citite arareori, situația nu era una dintre cele mai fericite. În atare context, bibliotecile acestea poprale erau ca și inexistente, numărul cititorilor lor, fiind unul ocazional, sau neexistând. Interesant este următorul aspect, și anume, este de observat că dacăîn 1925, Comitetul central al Asociațiunii, amintea cifra de 2610 biblioteci pentru popor, în cursul anului 1930, aceeași instituțe centrală a Asociațiunii, cu sediul în Sibiu, amintea de 908 biblioteci pentru popor, ca fiind active. Așadar, putem constata o diferență foarte mare între numărul bibliotecilor pentru popor, ca atare și cifra reală, în accepțiunea forului central al Astrei, a bibliotecilor care efectiv erau frecventate și parcurse, studiate de cititorii acelor comunități . În ziua de 6 martie 1925, Tribunalul Sibiu, a validat noile Statute ale Asociațiunii, care fuseseră adoptate în adunarea generală a Asociațiunii, desfășurată la Sibiu, în zilele de 8 – 9 noiembrie 1924, fiind vizată prin aceste Statute din 1925, o reformare structurală și funcțională a tuturor instituților Asociațiunii, astfel încât, activitatea specifică să fie mai curinzătoare și mai ușor de aplicat în teritoriu . Remarcăm ca aspect esențial din perspectiva cercetării pe care o întreprindem, activitatea de înființare a bibliotecilor pentru popor la care au participat membri ai Despărțământului Alba Iulia al Astrei. Astfel, evidențiem activitatea voluntară a membrilor cercului studenților din Putna care au întreprins o serie de acțiuni de constituire a bibliotecilor pentru popor în comunele din sudul Moldovei, Golești, Adjud, Odobești, Sascu și Puf. Aceștia au adresat o invitație conducerii Comitetului central al Asociațiunii în Sibiu, dar și biroului de conducere al Despărțământului Alba Iulia, în vederea participări la activitatea de inaugurare a bibliotecii publice din Focșani, dar și a unui număr de 20 biblioteci din județul Vrancea. Drept răspuns, Asociațiunea și-a anunțat participarea la aceste demersuri de inaugurare culturală, prin intermediul domnilor, Ioan Georgescu, secretarul Asociațiunii și prof. Ioan Sandu, directorul Liceului ,,Mihai Viteazul” din Alba Iulia, membru al comitetului de conducere al Astrei albaiuliene . Cursurile pentru adulții neștiutorii de carte au fost desfășurate pe două direcții evidente. Astfel, s-a urmărit creșterea gradului de cultură a locuitorilor din comunitățile rurale românești. Aceste forme de culturalizare au venit în sprijinul locuitorilor din mediul rural, cât și a celor care activau în centrele meșteșugărești, respectiv în mediul muncitoresc. Tainele cititului, socotitului, scrisului au fost deprinse cu ajutorul învățătorilor și preoților din mediile de locuire aflate în spațiul arondat Despărțământului Alba Iulia al Astrei. În raportul său, înaintat, Comitetului central al Asociațiunii, directorul despărțământului albaiulia, protopopul ortodox, Ioan Teculescu, semnala printre primele cursuri pentru neștiutorii de carte, cele două, care au avut loc în Alba Iulia, care au fost frecventate de 7 persoane în anul 1910. Finalitatea cursului, aprecia, Ioan Teculescu, nu a existat, pentru că la examinare, cei care au frecventat cursul, nu au demonstrat că și-ar fi însușit scrisul, cititul, sau socotitul . Tot printre printre cursuri organizate sistematic pentru țăranii necunoscători de carte, le evidenție pe cele care s-au desfășurat între anii 1913-1914. Astfel, au fost susținute cursuri pentru analfabeți, în comunele, Dumitra, Drîmbariu și Straja . De data aceasta în mod organizat, prin intermediul unor grupuri mixte de lucru, formate din un preot și un învățător.În comuna Dumitra, cursul a fost susținut de preotul ortodox, Aurel Marcu, în fața unui număr de 26 țărani . În comuna Drâmbar, cursurile au fost susținute în comun, de preotul Simion Bran împreună cu învățătorul Nicolae Giurcă, având 22 de participanți. În Straja, cursul a fost susținut în comun, de preotul ortodox, Vasile Stanciu, împreună cu învățătorul Ion Gligorescu, având 20 de participanți . Deopotrivă, cursurile pentru analfabeți, cât și cele ale școlilor țărănești au fost două direcții importante de activitate culturală în vederea creșterii gradului de educație . Aceste forme de implicare culturală au vizat ridicarea nivelului cultural și material al comunităților românești din zona Alba Iuliei, desfășurându-se după programe specifice elaborate de Asociațiune mai ales după amiaza târziu, după ora 18. Acestea două ample direcții de implicare culturală erau cuprinse, de altfel, și în programul Asociațiunii . O preocupare deschisă cu răspicat impact cultural, a tuturor conducerilor Despărțământului Alba Iulia al Astrei în perioada 1900-1920, a fost aceea de reducere a numărului de analfabeți prin organizarea unor cursuri intense de școlarizare și culturalizare în care s-au implicat preoții. De exemplu, în iarna anului 1908-1909, au fost organizate în Alba Iulia două cursuri de alfabetizare care s-au finalizat prin dobândirea unor cunoștințe de scris, socotit și citit a unui număr de 7 persoane . De asemenea, trebuie subliniat aspectul că instructorii care au susținut aceste cursuri nu au fost remunerați, ci au activat benevol. În raportul biroului central al acestui despărțământ pentru anul 1909, înaintat Comitetului central al Asociațiunii în Sibiu, sub semnăturile lui Ioan Teculescu, în calitate de director și a lui Rubin Patiția în calitate de notar, rezultă că instrucția analfabeților prin cursuri susținute de către învățătorul Ioan Domșa în Ighiu a avut rezultate slabe. În treacăt, remarcăm aici și bursele primite de albaiulienii Octavian Costea, elev în clasa a VI-a în Gimnaziul din Alba Iulia, în valoare de 100 coroane, pentru anul școlar 1901 - 1902 , din fundația ,,Avram Iancu”. În cursul anului școlar următor, 1902 – 1903, Camil Piso, din același Gimnaziu albaiulian, primea suma de 100 coroane. Bursă care provenea din aceeași fundație . În anul școlar 1903-1904, aceeași elevi din Alba Iulia, s-au bucurat fiecare, de o bursă în valoare de 100 coroane . O preocupare deschisă cu răspicat impact cultural, a tuturor conducerilor Despărțământului Alba Iulia al Astrei în perioada 1900-1920, a fost aceea de reducere a numărului de analfabeți prin organizarea unor cursuri intense de școlarizare și culturalizare în care s-au implicat preoții. De exemplu, în iarna anului 1908-1909, au fost organizate în Alba Iulia două cursuri de alfabetizare care s-au finalizat prin dobândirea unor cunoștințe de scris, socotit și citit a unui număr de 7 persoane . Rezultatele acestor cursuri au fost declarate ca fiind nesatisfăcătoare, în schimb, prin cursurile organizate în comuna Șard de către preotul Enea P. Bota și învățătorul Aurel Pop au putut fi alfabetizați un număr de 7 persoane. O altă observație importantă, credem noi, ca urmare a organizării și susținerii prelegerilor pentru popor, biroul acestui despărțământ constata că în teritoriul arondat se manifesta un interes sporit privind apicultura, dar și creșterea pomilor fructiferi. În ceea ce privește programul de reducere a numărului de analfabeți din rândul românilor transilvăneni, acesta a fost o prioritate declarată, atât de Comitetul central al Asociațiunii din Sibiu, cât și a birourilor de conducere a tuturor despărțămintelor sale inclusiv a celui din Alba Iulia . Unul dintre cei mai dăruiți oameni, atât cu suflet cu înțelegere și tact pedagogic a fost preotul ortodox Aurel Marcu din comuna Dumitra. Acesta, cu începere din data de 10 februarie 1913 a susținut un curs de instrucție școlară și alfabetizare cu trei grupe de persoane cu vârste între 16 și 48 ani. Pe aceștia i-a instruit în deprinderea scrisului, a socotitului și cititului în 60 de ore. La data susținerii examenului final, dintre cei înscriși la acest curs au participat, în 18 aprilie 1913 în Alba Iulia, un număr de 17 persoane. Acestea au dat probele cerute de programa absolvirii cursului. Rezultatele au fost mulțumitoare, atât la proba de scris, cât și la cea de citit, respectiv la cea de socotire primară . Se poate aprecia faptul că toate aceste cursuri pentru neștiutorii de carte, cât și școlile țărănești au fost demersuri culturale care veneau în sprijinul locuitorilor din mediul rural, a celor care activau în centre meșteșugărești și muncitorești. Cursurile au fost organizate din inițiativa birourilor succesive de conducere ale Despărțământului Alba Iulia al Astrei, vreme de mai bine de patru decenii, i-au ajutat pe aceștia să pătrundă tainele scrisului și cititului cu ajutorul învățătorilor, al preoților și al profesorilor din mediul rural și din cel urban. Trebuie să menționăm aici faptul că în spațiul arondat acestui despărțământ activau două reuniuni și anume: Reuniunea de citire și cântări a economilor și meseriașilor din Alba Iulia (această a fost înființată în anul 1899), Reuniunea de înmormântare din Alba Iulia, filială a celei din Deva înființată în anul 1905 și Reuniunea femeilor române din Zlatna, - raporta la centru directorul Ioan Teculescu în anul 1913 . Aceste reuniuni se ocupau de problemele lor specifice privind învățarea literelor și a cifrelor de către meseriași, a unor cântece, respectiv cu oferirea unui sprijin financiar famililor încercate de decesul unuia dintre membrii săi. Din ,,Procesul verbal” luat în ședința a doua a adunării generale a Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român , ținută în Orăștie, în ziua de 15 septembrie 1913”, sub președinția lui Andrei Bârseanu și a secretarului Astrei, Octavian C. Tăslăunanu, aflăm de solicitarea expresă a avocatului Rubin Patiția, ca Asociațiunea să adopte măsurile necesare, atât interne, dar și în relația cu autoritățile, pentru ca să se înființeze școlile pentru agricultură și meserii din Munții Apuseni, necesare, în accepțiunea avocatului Patiția, unei bune dezvoltori economice și naționale a românilor din zona respectivă . Din ,,Lista bursierilor Asociațiunii pe anul 1918-1919” aflăm că elevul Liciniu Roșca, aflat în clasa a VII-a a Gimnaziului din Alba Iulia, primea din partea Asociațiunii, o susținere de 100 coroane, sumă care provenea din Fundația anonimă din comitatul Dobâca”, banii fiind necesari elevului pentru finalizarea în condiții normale a studilor școlare . Același elev, din Alba Iulia, era bursier al Asociațiunii în cursul anului școlar 1919-1920, de data aceasta, fiind în clasa a VIII-a de gimnaziu. Suma de 100 de coroane era acordată din aceeași fundație anonimă a Comitatului Dobâca . Mult mai târziu cu privire la susținerea cu burse a elevilor în anul școlar 1938-1939, făcută de Asociațiune din diferite fonduri, remarcăm acordarea unor sume în valoare de 500 lei, din fundațiea Regele Ferdinand I, pentru următorii elevi: Filimon Victor, elev în clasa a II-a de gimnaziu în Zlatna, Graba Ioan, elev în clasa a III-a de gimnaziu în Zlatna și Porcar Ioan, elev în clasa I de gimnaziu în Zlatna . În același cuantum Asociațiunea a acordat trei burse din fundațiunea Iulia Pop, pentru elevele: Tomuș Cornelia, aflată în clasa a IV-a primară din Abrud, Tomuș Elisabeta, aflată în clasa a VII-a primară tot în Abrud și Vasiu Ana, elevă aflată în clasa a II-a primară din Zlatna . De evidențiat faptul că în 1924, în despărțământul Asociațiunii constituit în plasa administrativă Vințu de Jos, aflată în județul Alba, au avut loc cursuri pentru analfabeți, în comuna Tărtăria și Cioara de Jos . Trebuie făcută precizarea, potrivit căreia, preocuparea înființării unor școli ambulante țărănești se regăsește în atenția Comitetului central al Asociațiunii încă din 1907, când forul central al Astrei, înainta o adresă, datată 23 mai 1907,adresată consistoriilor bisericilor ortodoxe și greco-catolice, la Sibiu și Blaj, în care se făcea solicitarea înființării de școli ,,ambulante pentru țărani în crângurile mai îndepărtate de comune”, necesare, mai ales, era făcută sublinierea, în satele din Munții Apuseni . Se vor răspândi după această dată prelegerile pentru popor, în care activiștii culturali ai Asociațiunii se vor adresa direct populației rurale într-un limbaj accesibil acesteia. Situație generală în Transilvania, întâlnită și la nivelul Despărțământului Alba Iulia al Astrei după anul 1905 în vremea mandatului directorului Ioan Teculescu. În felul acesta s-a realizat răspândirea sistematică și eficientă a mesajului Asociațiunii dinspre intelectuali și centru, înspre popor și mediul rural românesc, vizând în principal formării conștiinței, atitudinilor și comportamentelor naționale . În anul 1905 adunarea anuală a membrilor Despărțământului Alba Iulia al Astrei a avut loc în comuna Benic. Astfel, preotul Enea Bota vicepreședintele comitetului despărțământului albaiulian, a susținut o prelegere bine primită și a distribuit gratuit o serie de cărți celor prezenți.  În decursul anului 1907 au fost consemnate în procesul verbal înaintat la Sibiu de Ioan Teculescu, două prelegeri susținute de către învățătorul. Ion Bota ,,Despre datoriile principale ale omului”, aceasta fiind mai mult un îndreptar moral, adresat comunităților rurale, iar în cea de-a doua intitulată: ,,Despre chemarea cărturarilor noștri în sânul Asociațiunii”, în care autorul evidențiază rolul pe care trebuie să-l aibă inteligența locală în formarea unei conștiințe naționale și a unei identități specifice poporului român . Statistic, putem observa, că au fost susținute în 1907, două prelegeri, una având o tematică morală, făcea referire la îndatoririle omului față de comunitatea în care trăia și față de mediul din jur. Cealaltă prelegere a avut o tematică motivațional- justificatoare, făcea referire la rolul cărturarilor Asociațiunii privind ridicarea prin cultură a poporului român. În cadrul adunării generale anuale a Despărțământului Alba Iulia al Astrei desfășurate în 2 august 1908 în comună Totoi, ca urmare a întocmirii procesului verbal, aflăm faptul că au fost rezolvate problemele de natură curentă, adică înscrierea de noi membri și colectarea taxelor, dar și faptul că, preotul. Enea P. Bota, a prezentat prelegerea ,,Despre măestrii”, receptată bine de adunare. Această prelegere, era un îndemn adresat locuitoriilor comunei Totoi de a învăța și practica o meserie, văzută ca fundament al emancipării sociale. În adunarea aceasta a fost reconfirmat comitetul de conducere despărțământului pe o perioadă de trei ani. De subliniat faptul că au fost donate 35 cărți și s-a înființat o bibliotecă pentru popor în această comună. De asemenea, de evidențiat și amenajarea unei expoziții de industrie casnică de către femeile din comună. Această expoziție care a fost premiată de avocatul Rubin Patiția cu suma de 20 coroane . De remarcat faptul că dintre cele 51 despărțăminte, câte avea Asociațiunea la sfârșitul anului 1908, numai 21 dintre aceastea, desfășurau o activitate mulțumitoare conform aprecierilor făcute public de Comitetul central al Asociațiunii din Sibiu, în paginile oficiosului său. De semnalat în acest sens, faptul că, , Despărțământul Alba Iulia al Astrei era inclus alături de alte despărțăminte care au desfășurat o oarecare activitate, însă prea puțin mulțumitoare . În Despărțământul Alba Iulia al Astrei a avut loc în cursul anului 1909, prezentarea următoarele cinci prelegeri pentru popor, susținute după cum urmează, în Cricău, preotul. Lucian Dumitrescu, ,,Despre emigrări, cauzele și urmările lor”: În comuna Dumitra, studentul teolog, Simion Coman, a prezentat două prelegeri intitulate: ,,Ai carte, ai parte” și ,,Icoane din pomologie”. În comuna Micești, preotul. Enea Bota, a prezentat ,,Un izvor de bunăstare” și ,,Folosul și însemnătatea măestriilor și a negoțului” De observat faptul că temele acestor prelegeri au fost: însușirea unor meserii, morala, cunoașterea societății și a economiei, înțelegerea rostului școlii, cât și teme strict religioase. De asemenea, remacăm că toate aceste prelegeri în anul 1909, au fost susținute de preoți sau studenți în Teologie. În susținerea prelegerilor pentru popor în cadrul Despărțământului Alba Iulia al Astrei între anii 1911-1913 de remarcat sunt următoarele aspecte, observate sintetic mai jos, așa cum sunt acestea prezentate, în paginile revistei Transilvania pentru perioada anilor 1911-1913. Astfel, putem evidenția: În Alba Iulia, preotul. Enea Bota, a prezentat prelegerea,,Folosul și însemnătatea măestriilor și a negoațelor”, în Ciugud, preotul Aurel Marcu, a prezentat ,,Asociațiunea” iar Zenovie Pâclișan, absolvent de studii teologice, a susținut prelegerea ,,Ai carte, ai parte”.În Drâmbar, preotul. Aurel Marcu, a comunicat ,,Despre procese” iar Zenovie Pâclișan, ,,Scris – citit”. În comuna Dumitra,Zenovie Pâclișan, a prezentat,,Ai carte, ai parte” iar în Hăpria, preotul Aurel Marcu, a expus rostul și semnificația ,,Asociațiunea” iar Zenovie Pâclișan, a prezentat prelegerea ,,Ai carte, ai parte”. În Limba, Sever Bran, alt preot a comunicat ,,Despre meserii”. Aurel Marcu, a vorbit despre ,,Port, limbă, jocuri și cântece” iar Zenovie Pâclișan, a vorbit despre ,,Asociațiunea”. În Oarda de Jos, Preotul Aurel Marcu, a prezentat prelegeerea ,,Despre bibliotecă poporală a Asociațiunii” iar Zenovie Pâclișan, despre ,,Scris-citit”, în Oarda de Sus, Aurel Marcu, ,,Asociațiunea” iar Zenovie Pâclișan, a prezentat prelegeerea ,,Începutul națiunii române”. În comuna Totoi, prelegeri au prezentat preotul Aurel Marcu, despre ,,Gunoiul artificial” iar Zenovie Pâclișan, ,,Despre Asociațiune” . O creștere după 1910, a numărului de prelegeri a fost însoțită de o diversificare a statutului socio-profesional al celor care susțineau în comunele aflate în arondarea despărțământului albaiulian aceste forme de educare a poporului, după cum rezultă din paginile revistei ,,Transilvania”. Din situația transmisă la centru de protopopul Ioan Teculescu, directorul despărțământului albaiulian, reiese faptul că au fost susținute prelegeri pentru popor în 11 comune, triplu, față de situația raportata de același director pentru anul 1909. Cei care au prezentat prelegerile au fost preoți și un absolvent de teologie, Zenovie Pâclișanu. Din perspectivă tematică, putem evidenția prelegeri despre însemnătatea meseriilor și a comerțului, prelegeri privind desfășurarea proceselor judecătorești, prelegeri despre rostul și obiectivele culturale și naționale ale Asociațiunii, prelegeri despre scris, citit, socotit, despre litere și cifre în general, prelegeri dspre semnificația școlii pentru un vitor mai bun, o prelegere cu caracter istoric, o prelegere privind rostul folosirii gunoiului natural în agricultură, prelegeri despre biblioteca pentru popor. În anul 1913, situația prelegerilor , în Despățământul Alba Iulia al Astrei, așa cum rezultă prelucrarea acesteia, pornind de la datele furnizate de oficiosul Asociațiunii, revista ,,Transilvania”, se prezintă schematic astfel: în comuna Dumitra, preotul Aurel Marcu, a prezentat ,,Despre însoțirile în sistem Raiffeisen”. În Hăpria, același preot a cuvântat despre ,,Gunoiul măiestrit” iar Zenovie Pâclișan, a vorbit celor de față ,,Despre cântecele și jocurile poporale”. În Oarda de Jos, Preotul Aurel Marcu, a vorbit ,,Despre însoțiri” iar Zenovie Pâclișanu, despre ,,Bibliotecile poporale”. În Oarda de Sus, aceași Aurel Marcu, și Zenovie Pâclișanu au prezentat,, Despre însoțiri”, respectiv ,, Despre datinile poporului care formează sufletul lui etnic”. În Rădești, Nicolae Marcu, a vorbit despre ,,Originile neamului românesc” . Remarcăm faptul că prelegerile susținute au fost structurate pe următoarele tematici: originea și istoria poporului român, teme de folclor, semnificația girantului în sistemul bancar, bibliotecile populare, felul în care se pot face împrumuturi și de ce era nevoie de girant, datinile poporului român, folosirea îngrășământului natural în agricultură. La aceste prelegeri, forme specifice de activitate ale Asociațiunii, participau un număr mare de oameni din comunitățile respective, ajungându-se uneori, la anumite prelegeri, să fie de față chiar câte trei sute de persoane . Trebuie spus că oficiosul Asociațiunii prezenta faptul că auditorii acestora, de regulă oscilau între 100 de participanți, spre pildă, la prelegerea susținută de Zenovie Pâclișanu în Seușa și 300 de participanți la prelegerea susținută de același, în comuna Dumitra. În cadrul adunării generale susținută de Asociațiune în Orăștie în 14 - 15 septembrie 1913, avocatul Rubin Patiția, nume de mare importanță în cadrul despărțământului albaiulian la data amintită de cel puțin trei decenii, a stăruit pentru ca adunarea generală să adopte o serie de dispoziții în ceea ce privește înființarea de școli pentru agricultură și meserii extrem de importante în accepțiunea lui Patiția, pentru rezistența national-economică și culturală a românilor din zona munților Apuseni. Avocatul albaiulian Patiția a prezentat în acest sens, în Orăștie, două prelegeri despre ,,Înființarea de școli pentru agricultură” și ,,Înființarea de școli pentru meserii” . Putem constata în mod constant interesul crescut al membrilor comunităților locale românești din Despărțământul Alba Iulia al Astrei, vis-a-vis de seria acesor prelegeri. Prin ideile transmise, cei care le-au susținut, preoți de regulă, dar nu numai, au urmărit să formeze și să cultive în popor sentimente naționale, dar și să ofere informații despre înființarea, evoluția și rosturile Asociațiunii în viața românilor din Transilvania. Forme specifice de acțiune ale Asociațiunii, prelegerile, aveau propriile tematici, așa cum am evidențiat mai sus. Nu în ultimul rând, remarcăm ideea susținerii școlii și a necesității învățării deoarece numărul necunoscătorilor de carte, era îngrijorător de mare în rândurile românilor. Potrivit unui raport intern, realizat de Ioan Neagoe, conferențiarul Asociațiunii pe probleme de agronomie, și înaintat Comitetului central al Asociațiunii, înregistrat sub nr. 1405/1914, care făcea referință la seria prelegerilor susținute pe anul 1913, reies următoarele informații și anume: În Alba Iulia, Ioan Neagoe, conferențiarul agronomic, a vorbit despre ,,Prăsirea vitelor” și ,,Cultura legumelor”. În Hăpria, același conferențiar al Asociațiunii, originar din satul Cetea aflat în acest despărțământ, a vorbit despre ,,Prăsirea vitelor”, ,,Plantarea și îngrijirea pomilor” și ,,Foloasele pomăritului”. În Ighiu, I. Neagoe, a susținut prelegerile ,,Asigurarea vitelor” și ,,Cultivarea viilor”. În Oarda de Jos, I. Neagoe, a expus prelegerile ,,Prăsirea vitelor” și ,,Cultura legumelor” iar în Zlatna, același conferențiar al Asociațiunii, a vorbit despre ,,Foloasele pomăritului” și ,,Sădirea și îngrijirea pomilor”. Distingem în aceste prelegeri pentru popor tematici cu caracter tehnic și agricol, susținute în anul 1913 de Ioan Neagoe, în Alba Iulia și într-o serie de așezări apropiate. În prima parte a anului 1914, același conferențiat a susținut două prelegeri agronomice în Cetea și Șeușa, ambele referindu-se la ,,Însoțirile de credit” . De observat faptul că, pornind de la aceste prelegeri, cu ajutorul membrilor comunității, Ioan Neagoe, a fondat, atât în Cetea, cât și în Șeușa, două bănci rurale, care viza, ajutorul reciproc între membrii comunităților respective . În perioada anilor 1914-1915 au fost susținute în fața unui număr mare de auditori, opt prelegeri pentru popor, în patru comune, după cum urmează: În Micești, învățătorul Ioan Dușa, a comunicat ,,Despre școală”, în care prezenta rostul cursurilor pentru analfabeți și semnificația școlii, atât pentru o viață mai bună, cât și pentru educarea și sensiblizarea omului pentru viață, preotul Sever Bran, a vorbit ,,Despre pomărit”, subliniind semnificația cultivării pomilor fructiferi și a importanței fructelor în dieta personală a omului și în starea sa de sănătate. De altfel, localul bisericii a fost un spațiu frecventat de un numeros auditoriu, astfel încât, se puteau răspândi în mod eficient educația și învățămintele printre enoriașii participanți la slujba religioasă . În Bărăbanț, medicul Ioan Baltariu, ,,Cum să-și țină poporul demnitatea”, valoarea morală a demnității, a corectitudinii, a bunului simț . În Sântimbru, preoții. Aurel Marcu și Sever Bran, au susținut prelegerile, ,,Despre procese”, respectiv, ,,Despre cultura pomilor fructiferi”; și ,,Despre felul în care trebuie cultivată și îngrijită o livadă”. În Coșlar, învățătorul. Ioan Dușa, a susținut prelegerea ,,Despre școală și semnificația educației pentru viitorul persoanei”, iar studentul Liviu Dumitreanu: ,,Despre datinile rele, superstiții și de deochi” . Pentru această perioadă trebuie semnalată prezența, ca membru în cadrul secțiunii literar-artistice a lui Ștefan Cacoveanu, fost judecător aflat la acea dată în pensie, din orașul Alba Iulia iar membru al acestui despărțământ Aurel Stoica inginer comasator fiind, activa în calitate de membru al secțiunii tehnico-științifice . Formele specifice de activitate și manifestare ale Asociațiunii, încetau pentru moment. Trebuie să reținem faptul că pentru o perioadă de 4-5 ani de zile, formele specifice de manifestare ale Asociațiunii, s-au redus ca număr, datorită în principal mobilizărilor făcute de armata imperilă austro-ungară. Situație întâlnită evident și la Alba Iulia. Protopopul Ioan Teculescu, director al Despărțământului Alba Iulia al Astrei, trecând sub atenta supraveghere a organelor de poliție austro-ungare . Altă informație relevantă din perspectiva acestei lucrări rezultă din rândurile aceluiași raport făcut de Comitetul central, care semnala, președintelui Andrei Bârseanu, faptul că au fost trimise pentru soldații aflați în convalescență la Alba Iulia, 40 de abecedare, pentru a-i deprinde pe aceștia cu scrisul și cititul . De asemenea, Comitetul central raporta lui Andrei Bârseanu că a trimis pe adresa despărțământului său din Alba Iulia 163 de cărți gratuite pentru a fi înmânate elevilor sârguincioși din școlile pentru popor, ca fond de premiere . Anul 1917 a însemnat pentru Despărțământul Alba Iulia al Astrei, o perioadă de așteptare marcată printre alte activități, de distribuirea gratuită de cărți pentru soldații aflați în convalescență prin diferitele spitale, dar și pentru copiii și tinerii premianți din cadrul diferitelor institute de învățământ . Alt fapt, pe care îl considerăm semnificativ și relevant, pentru a ilustra colaborarea culturală dintre comitetul Despățământului Alba Iulia al Astrei și forurile de la centru ale Asociațiunii, l-a reprezentat noua donație făcută Muzeului Asociațiunii de către Rubin Patiția. 32 scrisori vechi cu caracter documentar, privind evenimentele revoluționare din Transilvania anilor 1848 -1849 . Un alt aspect cultural important la reprezentat adunarea și consultarea corpului didactic din cadrul școlilor secundare, desfășurată la Alba Iulia, în 2 decembrie 1918. Cu aceeași zi, își începea activitatea Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în casa avocatului Camil Velican, membru în comitetul de conducere al Despărțământului Alba Iulia al Astrei. Cu această ocazie, corpul didactic întrunit în Alba Iulia hotăra în majoritate, înlăturarea din planul de învățământ a materiilor didactice impuse de autoritățile austro-ungare . Se distingeau, în anul 1918, în calitate de membri corespondenți ai diferitelor secțiuni ai Asociațiunii, următorii: Ștefan Cacoveanu, membru corespondent al Secțiunii literar – artistice; Zaharia Munteanu, avocat și secretar al Despățământului Alba Iulia al Astrei din 1910, membru corespondent al Secțiunii de științe sociale și Aurel Stoica, membru corespondent al Secțiunii tehnice și industriale. Aceleași nume le regăsim ca membrii corespondenți în aceleași secțiuni ale Asociațiunii și în decursul anilor precedenți . După anul 1918, în aceste demersuri social- culturale se vor implica și membrii corpului didactic din județul Alba, cum a fost cazul profesorilor Emanoil Comănescu, Horia Teculescu, (fiul protopopului Ioan Teculescu, n.n.), Leonte Opriș mai târziu profesorii universitari clujeni din Extensiunea universitară în perioada comitetelor de conducere prezidate de profesorii Ioan Sandu (1926-1930) și Eugen Hulea (1936-1947), lărgindu-se în acest fel, atât aria tematică a subiectelor abordate, precum și diversificarea statutului social și profesional al celor care se puneau voluntar, pornind de la propriile interese, în slujba Asociațiunii. Titlurile și rândurile acestor prelegeri demonstrează creșterea interesului pentru probleme legate de agricultură, zootehnie, plantarea, îngrijirea și creșterea pomilor fructiferi, igienă, drept, radiofonie și cinematografie. După război, în 30 aprilie 1919 președintele Asociațiunii, Andrei Bârseanu, publica o circulară, ,,Către directorii despărțămintelor Asociațiunii” pe care, de altfel, o înainta conducerilor tuturor despărțămintelor din Transilvania. Din rândurile acesteia se desprinde apelul pe care Andrei Bârseanu îl făcea în vederea reluării activităților specifice ale Asociațiunii în noul cadru oferit de România Mare. Cu atât mai mult cu cât prin legea din 22 iunie 1921, Astra a dobândit personalitatea morală, încadrându-se juridic în activitatea statului român . În ceea ce privește reluarea activități Asociațiunii prin Despărțământul Alba Iulia al său, este de remarcat demersurile întreprinse de însuși Andrei Bârseanu, care în mai multe rânduri a vizitat Alba Iulia, în perioada 1919-1920, în calitate oficială, ca director pentru învățământul secundar în cadrul Resortului pentru Instrucțiune Publică și Culte în Consiliul Dirigent . Reluarea oficială a activității în Despărțământul Alba Iulia al Astrei a avut loc la 11 august 1920, în baza noilor Statute ale Asociațiunii . Pentru perioada 1920-1923, din raportul înaintat Comitetului central al Asociațiunii, de către directorul despărțământului albaiulian I. Teculescu aflăm faptul că din rațiuni ce țin de reorganizarea despărțământului, nu s-au ținut prelegeri și nici conferințe ci s-a acționat mai mult în plan administrativ și organizatoric . Situația provizoratului prelungindu-se până în anul 1924, datorită nemulțumirilor manifestate de preotul greco-catolic Vasile Urzică și a polului format în jurul acestuia care a contestat conducerea despărțământului după anul 1923 nefiind de acord cu Zaharia Munteanu . De subliniat faptul că în 2 noiembrie 1918 s-a constituit la Alba Iulia, Comitetul Național Român (local) din care făceau parte, protopopul ortodox Ioan Teculescu, viitorul Episcop militar Justinian al Alba Iuliei, protopopul unit Vasile Urzică, avocatul dr. Ioan Pop, viitorul prim prefect român al Județului Alba, Florian Medrea delegat al Gărzii Naționale, Ioan Stoica, inginer la Căile ferate, Virgil Vlad, prim farmacist al Județului Alba, dr. A. Fodor, avocat, dr. Camil Velican, avocat, primul primar român al Alba Iuliei, în casa căruia s-a constituit și a activat în primele sale zile, între 2 - 5 decembrie 1918, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Aureș Șerban, avocat, Rubin patiția Jr. avocat, viitor prim judecător al Tribunalului Alba . În fruntea acestui organism, Ioan Teculescu a organizat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În următoarele zile, protopopul I. Teculescu, a fost ales în demnitatea de senator din partea Cercului electoral Alba Iulia n primul Parlament al României Mari . Considerăm aici că se impune a fi evidențiat faptul că semnăturile lui Ioan Teculescu, le putem regăsi pe toate documentele decizionale ale Marii Uniri. Prezentăm aici conținutul actului prin care dr. Camil Velican, avocat în Alba Iulia și membru în toate comitetele de conducere ale Despărțământului Alba Iulia al Astrei între anii 1910 – 1937, membru în 1918 al Consiliului Național Român era mandata prin credențional să participe ca delegat oficial la Marea Adunare Națională care a avut loc în Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Credențional, ,,Dl. dr. Camil Velican, avocat, locuitoriu în Alba Iulia / Com. Alba inferioară / prin aceasta se îndreptățește a reprezenta ca delegat ales cercul electoral din Alba Iulia, la Adunarea națională a națiunei române din Ungaria și Transilvania” . Alba Iulia, la 20 novembre 1918. Semnează, Ioan Teculescu, președinte. De observat în studiul nostru faptul că unul dintre membrii comitetului de conducere al Astrei albaiuliene dr. Camil Velican, avocat și colaborator apropiat al protopopului I. Teculescu, a devenit începând din 4 decembrie 1918 cel dintâi primar român ales în Alba Iulia . În contextul evenimentelor care au condus la disoluția autorității maghiare în Transilvania, odată cu descompunerea acelerată a autorității Imperiului Austro-Ungar, punem în evdiență activitatea slujitorilor altarului din zona Alba Iuliei în desfășurarea succesiunii de fapte care au condus la realizarea Marii Adunări Naționale de la Alba, urmată de formarea Mareului Sfat Național și a Consiliului Dirigent al Transilvaniei. În fruntea acestora se afla din 1902 Ioan Teculescu, viitorul Episcop militar de Alba Iulia, Justinian Teculescu . De asemenea, punem în evidență apariția periodicului ocazional ,,Alba Iulia”, intitulat ,,organ al unității naționale” în noaptea de 30 noiembrie spre 1 decembrie 1918, care cuprindea amplul cuvânt de ,,Bun venit” adresat participanților de președintele Consilului Național Român (local), protopopul ortodox Ioan Teculescu . În cadrul aceluiași organism român din Alba Iulia, deopotrivă în cadrul Astrei albaiuliene, a activat Horea Teculescu, unul dintre fii protopopului, profesor de Limba română și Limba germană în cadrul primei instituții de învățământ liceal româneasc din Transilvania în ființat în Alba Iulia – Liceul ,,Mihai Viteazul” din Alba Iulia . De altfel, în baza surselor de arhivă privind înființarea acestei unități de învățământ din Alba Iulia, aflăm faptul esențial considerăm noi din perspectiva acestui studiu, că meritul revine filului protopopului I. Teculescu, profesorul Horea Teculescu . Alte credenționale cu accentul focalizat pe acelea ale asociațiilor învățătorilor care activau în Cercul electoral al Reuniunii învățătorilor ortodocși din Abrud, datate în 22 noiembrie 1918 la Alba Iulia au fost semnate protopoul albaiulian I. Teculescu, director al Astrei albaiuliene . Din perspectiva implicării a doi reprezentanți de seamă ai Despărțământului Alba Iulia al Astrei, atât Nicolae Ivan, cât și Ioan Teculescu, ambii directori și ai Astrei locale și protopopi ortodocși în cetatea Unirii, cel dintâi între anii 1893-1897, cel de-al doilea între 1902-1923 au activat în calitate de raportori pentru Tranilvania ai proiectului de Lege asupra Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu vechiul Regat al României . În perioada 1918-1923, protopopul ortodox de Alba Iulia, a activat, atât în plan politic, cât și cultural, ca director al Despărțământului Alba Iulia al Astrei, fiind împlicat în noul context, în organizarea prelegerilor pentru popor, a întrunirilor preoțești dar și a conferințelor pentru intelectuali la Alba Iulia. Din rândurile convocatoarelor, a protocoalelor semnate, a notelor de convocare, a proceselor verbale, poate fi reconstituită în mod sintetic activitatea lui Ioan Teculescu, atât ca Senator de Alba Iulia, cât și ca protopop ortodox de Alba și director al Astrei locale, în care calități deținute l-a primit în cetatea dublei uniri pe generalul francez Henri Mathias Berthelot . De observat adresa transmisă sub nr. 577 de comanda Regimentului 5 Vânători ( la acea dată dislocat cu majoritatea companiilor sale în Blaj) pe adresa Consiliului Național Român din Alba Iulia, în atenția președintelui acstui organism politic Ioan teculescu, protopop al Alba Iuliei evident din dorința unei primiri cât mai reușite a generalului H. Berthelot în Alba Iulia. Din rațiuni istoriografice, reproducem mai jos, în rândurile care urmează acest text: ,,Cu onoare vă rugăm a aduce la cunoștința populației din localitate că domnul general francez Berthelot cu începere de la 26 a XII 918 (st. n.) va întreprinde o călătorie prin Transilvania. În ziua de Marți 31 dec. (st.n.) d-l. general va trece la ora 22 în orașul Cluj unde va sta șase ore; la 1 Ianuarie ora 19 la Sibiu, deci în acest interval trece prin Aiud – Alba Iulia. În consecință când vă vom înștiința cu ora trecerei prin Alba Iulia vă rugăm să binevoiți a pune în vederea populației și notabilităților orașului, spre a-i se face o cât mai frumoasă primire” . La 1 ianuarie 1919, la exact o lună de la înfăptuirea Unirii, președintele Consiliului Național Român, protopopul Ioan Teculescu, prin cuvântul de bun venit adresat înaltului ofițer oaspete, H. Berhelot, oferea strălucire acestei primiri, spunând printre altele: ,,Azi când nobila noastră soră Franța, își trimite pe marele și ilustrul său reprezentant ca să ne viziteze în persoană, ne simțim oarecum sfiioși și uluiți de marea onoare ce ni se face” . Evident, mișcat de primirea și căldura albaiulienilor dar și de alocuțiunea protopopului I. Teculescu, generalul francez Berhelot și-a exprimat bucuria de ,,a călca și vorbi în acest oraș istoric” respectiv de a privi ,,același soare pe care l-a văzut strălucind Mihai Viteazul” . În perioada care a urmat Unirii din 1918, au fost organizate și au apărut în teritoriu noi despărțăminte ale Asociațiunii. Altele și-au continuat activitatea procedând la relansarea demersurilor specificee Astrei conform statutelor sale. Situație specifică care s-a întâlnit și la Alba Iulia. La sfârșitul Primului Război Mondial, Despărțământul Alba Iulia al Astrei pornea la drum cu douăsprezece agenturi comunale și nouă biblioteci populare așa cum rezulta din raportul realizat de Ioan Teculescu, directorul despărțământului albaiulian înaintat de acesta pe adresa Comitetului central al Asociațiunii . Din perspectiva reactivării Despărțământului Alba Iulia al Astrei pe care I. Teculescu l-a condus cu mare responsabilitate între 1905-1923, facem mențiunea că relansarea oficială a acestei structure teritoriale a Astrei în Alba Iulia s-a produs în 11 iulie 1920, ca urmare a convocării primei adunări generale a membrilor Astrei albaiuliene după război pornind de la prevederile Statutelor Asociațiunii din 1920, care trebuie afirmat faptul că nu aducea mari modificări, decât câteva elemente stilistice și lingvistice în raport cu statutele anterioare ale Asociațiunii . Pornind de la raportul directorului I. Teculescu înaintat pe adresa Comitetului central al Asociațiunii, putem pune în luminăurmătoarele aspecte: condițiile precare de desfășurare, lipsa posibilității de achitare la timp a cotizațiilor, lipsa datelor necesare astfel încât conducerea astrei albaiuliene nu a putut prezenta un raport coherent pentru perioada 1914-1918, deoarece multe dintre datele contabile erau deținute de avocatul Ioan Baltariu, care îndeplinise în comitetul ales în 1913, funcția de casier, dar care mobilizat fiind a participat la Marele Război, în anul 1920, acesta fiind încă în captivitate în Siberia . Ca o notă aparte față de adunările tradiționale ale acestui despărțământ, trebuie să observăm prezența într-un număr impresionant al ofițerilor din garnizoana Alba Iulia la acestă relansare oficială a activităților (toți ofițerii Regimentelor 91 și 107 Infanterie, Dumitru Glodeanu generalul commandant al Diviziei 21 Infanterie și colonelul Ioan Țuhaș, comandantul Brigăzii 54 Infanterie) functional-administrative și cultural-specifice ale Despărțământului Alba Iulia al Astrei. Tot ca un element distinctiv putem observa ca fiind de față la această relansare a activităților Astrei albaiuliene o serie de profesori din cadrul nou înființatului Liceu ,,Mihai Viteazul” din Alba Iulia, aceștia făcând parte în perspectivă din toate comitetele de conducere ale Astrei locale. Între acești profesori putem să remarcăm pe Horia Teculescu, Enea Zefleanu, Leonte Opriș, Emanoil Comănescu, Virgil Cucuiu și mai ales Eugen Hulea , cel care avea să devină președinte ale Despărțământului central județean Alba al Astrei, colaborând eficient în perioada celui De-al Doilea Război Mondial cu protopopul Alexandru Baba – Vicarul ortodox de Alba Iulia . De asemenea, din perspectiva cercetării pe care o întreprindem trebuie evidențiată implicarea Vicarului de Alba Iulia, Alexandru Baba între anii 1940-1945, în rezolvarea problemelor care țineau, atât de găzduirea refugiaților din provincile cedate de România în cursul anului 1940, cât și de susținerea militarilor români din Alba Iulia care erau dislocați începând din 1941 pe Frontul de Răsărit. În rezolvarea acestor probleme Vicarul A. Baba fost protopop ortodox de Alba Iulia a colaborat eficient cu profesorul Eugen Hulea, președintele Astrei albaiuliene, de altfel, protopopul-vicar Alexandru Baba a făcut parte din toate comitetele Astrei locale la Alba Iulia începând cu anul 1925. Alt pas făcut de protopopul Ioan Teculescu l-a reprezentat în perioada imediat următoare adoptării ,,Legii privitoare la organizarea clerului militar”, la propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adresată Ministerului de Război, acesta din urmă aducea la cunoștința Sfântului Sinod prin adresa 37.507 din 30 decembrie 1920, alegerea protopopului de Alba Iulia pentru a ocupa funcția de Episcop militar de Alba Iulia, făcând totodată propunerea hirotonirii lui I. Teculescu în cinul monahal . Cu data de 5 martie 1923, protopopul Teulescu, ca urmare a tunderii sale la Mănăstirea Hodroș - Bodrog din zona limitrofă Aradaului în cinul monahal sub numele de Justinian devenea oficial Episcop de Alba Iulia și Inspector al clerului militar . Printr-o adresă cu nr. 29 din 1923, Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române a solicitat în scris Casei Regale a României, recunoașterea lui Justinian Teculescu prin Înalt Decret Regal, ceea ce s-a și întâmplat. Prin intermediul Înaltului Decret Regal nr. 1286 din 27 martie 1923, Regele Ferdinand I-ul confirma și investea pentru meritele sale în slujba românilor albaiulieni, a țării și Tronului pe Justinian Teculescu ca episcop în Eparhia militară de Alba Iulia . Relevant din perspectiva cercetării pe care o întreprindem ni s-a părut un articol care a apărut într-un număr al oficiosului ortodox de la Sibiu, ,,Telegraful Român”, care cu această ocazie sublinia: ,,Ochiul unui neam, întregit prin vitejia și jertfa de sânge a soldatului român, privesc azi cu deplină încredere spre activitatea și idealul urmărit de preoția militară în frunte cu arhipăstorul său Justinian instalat în cetatea plină de amintiri glorioasă și chezașă puternică a trăiniciei și fericirii bândului nostru popor” . Investit în 31 martie 1923 în eparhia militară a Alba Iuliei, Episcopul Justinian Teculescu, a rostit plin de emoție și recunoștință următoarele cuvinte: ,,Primesc în acest mare și sublim moment cârja pe care Majestatea Voastră mi-o predă, ca simbol al puterii și datoriei de păstorire sufletească, mie, celui dintâi episcop al scumpei și vitezei noastre armate” . Răspunsul Suveranului României, Regele Ferdinand I-ul a fost prompt și me măsură: ,,Dacă comandanților militari le este încredințată misiunea să învețe pe fiii Țării cum să lupte și prin ce mijloace să biruiască, Vouă vă revine datoria să-i pregătiți și să le înarmați sufletele ca să poată îndura toate greutățile și rezista la toate ispitele întărindu-i în credința și în frica de Dumnezeu. Ogorul este bine pregătit și așteaptă acum în Prea Sfinția Ta pe bunul grădinar” . Trebuie pus în evidență faptul că toată această succesiune de fapte care l-au avut în prim plan pe Ioan Teculescu protopop al Alba Iuliei, președinte al Consiliului Național Român din aceeași localitate, apoi pe Episcopul Justinian de Alba Iulia, între anii 1918 - 1925, s-au desfășurat într-un izbitor paralelism cu seria schimbările care aveau loc în fruntea Asociațiunii ca urmare a trecerii la cele veșnice a lui Andrei Bârseanu în anul 1922. Vasile Goldiș, noul președinte al Asociațiunii, ales în adunarea generală de la Timișoara în 29 august 1923 se adresa directorilor din despărțămintele Astrei, preintre care și lui Justinian Teculescu ,,Vă rog să binevoiți a-mi acorda prețiosul D-voastre sprijin la împlinirea grelei misiuni ce-am luat asupra-mi întru luminarea și îndreptarea pe calea bunelor moravuri a poporului românesc spre mărirea neamului, a țării și a Tronului” . Datorită absorbirii în problemele eparhiei militare, a vizitelor pastorale prin Transilvania, a vizitării în mai multe rânduri a garnizoanelor mai importante din Ardeal, Justinian Teculescu a fost nevoit să renunțe la funcția de director al Astrei albaiuliene, deoarece nu a mai reușit să împace vechile sale atribuții de management cultural în slujba Asociațiunii cu noile sale răspunderi eparhiale . Subliniem aspectul pe care îl considerăm interesant din perspectiva realizării studiului și anume că doar un an și opt luni, Justinian Teculescu a exercitat la Alba Iulia funcția de Episcop militar de Alba Iulia. Totuși această etapă din viața sa a fost una încărcată întrucât în acest răstimp Episcopul Justinan a avut câteva realizări de seamă, după cum urmează: realizarea ,,Regulamentului pentru punerea în aplicare a Legii privitoare la organizarea clerului militar” (1924) . La 1 noiembrie același an, Episcopul Justinian s-a preocupat cu organizarea celui dintâi concurs de selecție a patru preoți în cadrele armatei. A urmat apoi un al doilea concurs de recrutare a personalului religios care era chemat să slujească în diferite garnizoane militare la începutul anului 1925, cu care prilej au fost selectați nouă preoți. Un al treilea concurs a fost organizat la 1 aprile 1925 în Alba Iulia. Ca urmare a acestuia sunt selectați în rândurile clerului militar treisprezece preoți. Dacă la începutul arhipăstoririi sale, Justinian Teculescu avea doar trei preoți militari în decurs de un an jumătate a selectat și a format 26 de preoți care vor face parte din structurile unora dintre garnizoanele românești din Transilvania . Aducerea osemintelor Eroului Necunoscut de la Mărășești la București și reînhumarea cu onoruri militare ale acestora în Parcul Carol, este un alt demers notabil în care a fost implicat Episcopul Armatei Justinian. Această faptă a sa a produs în epocă, atât în sufletul militarilor, urmașilor celor care au căzut entru țară, cât și în conștiința publică românească, a produs o vie emoție . O altă notabilă faptă demnă de aducere aminte a Episcopului Justinian de Alba Iulia, realizată împreună cu Pimen Georgescu, Miropolitul Moldovei și Arhipepiscop al Sucevei la 6 august 1923 a reprezentat-o punerea pietrei de temelie a Mausoleului de la Mărășești și organizarea instituției Eroului Necunoscut . Începând din ziua de 24 decembrie 1924, ca urmare a vacantării scaunului de Episcop al Eparhiei Cetății Albe – Ismail, odată cu alegerea Epsicopului, P.S. Nectarie Cotlarciuc ca Mitropolit al Bucovinei, Guvernul României care convocase Marele Colegiu Electoral încă din 17 decembrie 1924 cu scopul alegerii unui nou Episcop al Cetății Albe-Ismail. Ca urmare a alegerilor desfășurate, Episcopul militar de Alba Iulia, Justinian Teculescu a obținut cele mai multe voturi (majoritate absolută). Ca urmare a proclamării rezultatelor votului, Justinian Teculescu a afirmat faptul că desemnarea sa a Episcop de Cetatea Albă-Ismail, îl onorează iar mandatul dat îl obligă, fiindu-i totodată poruncă, astfel că: ,,se duce să-și îndeplinească chemarea între plinii de credință moldoveni ai Basarabiei” . Totuși facem și o notă critică asupra acestei alegeri a Episcopului Justinian în scaunul de eparh al Cetății Albe. Evident, putem specula asupra ideii înlăturării sale din fruntea Episcopiei de Alba Iulia, sub pretextul unei avansări, care era făcută într-o margine, nu tocmai prielnică de Românie, chiar dacă scaunul episcopal din această parte a țării era scocotit de forurile politice diriguitoare ale acelor momente de la București ca fiind unul important, atât din perspectiva intereselor Bisericii, cât mai ales din motivele superioare ale guvernării de stat iar de aici, în mod cert aserțiunea Ministrului Justiției, Gheorghe Gh. Mârzescu, potrivit căreia omul cel mai potrivit pentru ocuparea scaunului episcopal de Cetatea Albă-Ismail ar fi Justinian Teculescu, poate ascundea ceva. Oricum, într-o zi de 20 decembrie 1924, în Palatal Regal de la București, Justinian Teculescu era investit în scaunul episcopal de Cetatea Albă Ismail, a doua zi, Episcopul Justinian era întronizat în Catedrala din Ismail, unde își va exercita arhipăstorirea comunității până la sfârșitul vieții sale. Aici pe meleagurile sudice ale Basarbiei, Episcopul Justinian a lăsat ,,vrednice urme și cele mai frumoase amintiri” . De făcut precizarea potrivit căreia prin plecarea Episcopului Nectarie Cotlarciuc în arhipăstorirea Bucovinei ca mitropolit, opera de organizare a eparhiei Cetății Albe-Ismail a rămas oarecum într-un stadiu nefinalizat, această sarcină căzând în grija noului Episcop, Justinian Teculescu. În pace, cu mult tact, într-o zonă complex de graniță, atât din punct de vedere cultural, cât și etnic, cu grijă pastoral, făr convulsii interne, fără fricțiuni locale, făr atitudini provocatoare, într-o comunitate interculturală am spune, acolo la marginea țării, cu multe etnii, confesiuni și mentalități diverse, episcopul Justinan s-a afirmat ca un ,,monument solid și puternic” iar din perspectiva intereselor naționale, Biserica pe care a păstorit-o Episcopul Teculescu era una consolidată în menirea sa creștină și social-comnitară . Închei studiul de față prin precizarea că Ioan Teculescu, viitorul Eposcop militar de Alba Iulia, Justinian iar mai apoi păstorul religios al românilor din Eparhia Cetății Alba – Ismail din sudul Basarabiei s-a bucurat de aprecierea unor personalități de certă valoare ale culturii nostre, dar și ale armatei și diplomației, precum Elie Miron Cristea, Nicolae Iorga, Gala Galaction, Valeriu Braniște, Andrei Bârseanu, Vasile Goldiș generalul Alexandru Averescu-artizanul victoriei militare românești de la Mărăști, generalul Henri Mathias Berhelot, inspector general al Armatei Române și șef al Misiunii militare franceze din România . De asemenea a fost apreciat și prețuit de mediul intelectual românesc din Alba Iulia între apropiații săi colaboratori în cadrul Astrei albaiuliene putând să-i enumerăm succint pe av. dr. Camil Velican, cel dintâi primar român al Alba Iuliei, prefect național-liberal al județului Alba, av. dr. Zaharia Muntean, secretar general al Resortului Finanțelor în Consiliul Dirigent al Transilvaniei și av. dr. Ioan Pop, primul prefect român al județului Alba. Alți intelectuali albaiulieni care l-au prețuit pe I. Teculescu au fost Virgil Vlad, primul farmacist al județului Alba și ing. Ioan Stoica de la Căile Ferate Române . De asemenea trebuiesc amintiți și ofițerii superiori care i-au fost apropiați în conducerea Despărțământului Alba Iulia al Astrei, precum Dumitru Glodeanu, general comandant al Diviziei 22 Infanterie și Ioan Țuhaș, colonel, comandantul Brigăzii 54 Infanterie care s-au aflat în Garnizoana Alba între anii 1919-1923. Bibliografie IZVOARE 1. Fonduri de arhivă - Fond ,,Astra”, în Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale ale Statului. - Fond ,,Astra” Alba Iulia, în Direcția Județeană Alba a Arhivelor Naționale ale Statului. - Fond Prototopopiatul Ortodox Alba, în Direcția Județeană Alba a Arhivelor Naționale ale Statului. - Fond, Consiliul Național Român, Alba Iulia, 1918-1919 în Direcția Județeană Alba a Arhivelor Naționale ale Statului. - Fond Documente în Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. - Fond Arhierei, în Arhiva Sfântului Sinod, în Arhiva Sfântului Sinod, Patriarhia Română. - Monitorul Oficial, nr. 92, din 29 iulie 1921, p. 3576. 2. Documente edite - Analele Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român, nr. III, 1907. - Analele Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român, nr. II, 1908. - Cornea, Luminița, Catrina, Constantin, Lăcătușu, Ioan, Teculeștii din neam în neam, Sfântu Gheorghe, Editura Angustia, 2008. - Documentele Unirii – 1918 la români. Unirea Transilvaniei cu România, vol. X, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989. - Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, România 85 (1918-2003). Documente ale Marii Uniri, Alba Iulia, Editura Altip, 2003. - Pinca, Petru, Istoricul Episcopiei Armatei (cu Sediul la Alba Iulia), între anii 1921-1948, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2013. - Plămădeală, Antonie (Mitropolit al Ardealului, Crișanei și Maramureșului), Contribuții istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea, Documente și corespondență, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1987. - Spitalul Militar Alba Iulia, 25 ani de activitate, Alba Iulia, 1945. - Statutele Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român, Sibiu, 1920. - Statutele Asociațiunii pentru literatura și cultura poporului român ,,Astra”, Sibiu, 1925. - Teculescu, Justinian, Pentru neam și pentru lege. Cuvântări și predici, Sighișoara, 1931. Volum reeditat cu binecuvântarea P.S. Ioan, Episcop al Covasnei și Harghitei, Ediție îngrijită de Luminița Cornea, Sfântu Gheorghe, Editura Angustia, 2006. - Teculescu, Horia, Sfârșitul unei lupte de veacuri - Ultima adunare a românilor din Ardeal ținută sub vechiul regim, la Alba-Iulia, în Calendarul pe anul 1938 al Ligii antirevizioniste române, București, Tipografia ziarului „Universul”, 1938. 3. Periodice - Alba Iulia, (Alba Iulia), 1919 – 1920. - Anuarul Liceului ,,Mihai Viteazul” din Alba Iulia, anul școlar 1919-1920. - Anuarul ofițerilor activi ai Armatei Române pe anii 1926 - 1927, București, 1926. - Biserica Ortodoxă Română, 1923, 1927. - Transilvania (Sibiu), 1900-1932. - Telegraful Român (Sibiu), 1918-1932. - Renașterea (Cluj-Napoca), 1924-1945. I. SINTEZE - Alba Iulia-2000, Alba Iulia, 1974. - Cartea Încoronării. Album comemorativ, București, Imprimeria Națională, 1923. II. LUCRĂRI GENERALE. LUCRĂRI SPECIALE - Breviar, Alba Iulia, Alba Iulia, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Alba, 1993. - Giura, Geraldina Maura, Lucian Giura, Despărțământul Mediaș al Astrei (1890-1948), Sibiu, Editura Universității ,,Lucian Blaga”, 2008. - Josan, Nicolae, Românii din Munții Apuseni de la Horea și Avram Iancu la Marea Unire din 1918, Alba Iulia, Editura Altip, 2001. - Matei, Pamfil, ,,Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român” (Astra) și rolul ei în cultura națională (1861-1950), Cluj Napoca, Editura Dacia, 1986. - Moga, Valer, Astra și Societatea (1918-1930), Cluj- Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003. - Nicolescu, Gheorghe, Dobrescu, Gheorghe, Nicolescu, Andrei, Preoți în tranșee 1941-1945, București, Editura EuropaNova, 1998. - Păcurariu, Mircea, Cărturari sibieni de altă dată, Sibiu, Editura Andreiană, 2015. - Pentelescu, Aurel, Preda, Gavril, Mitropolitul Pimen Georgescu. Viața și înfăptuirile sale (1853-1934), Ploiești, Editura Printeuro, 2003. - Popa, Ioan, Dimensiuni etno-identitare și national-politice în spațiul școlar sud-transilvănean, Cluj Napoca, Argonaut, 2013. - Popescu, N., Grigore, Preoțimea română și Întregirea neamului temnițe și lagăre, vol. II, 1940. - Sisseanu, Popa, Traian, Soldatul Necunoscut. Istorie și cult, București,1935. - Stancu, Vasile, Un Vlădică ardelean în Basarabia. Justinian Teculescu, Episcop de Cetatea Albă-Ismail, în Românii din afara granițelor țării, Iași - Chișinău: legături istorice, Iași, 2008. - Stanca, Sebastain, Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru Întregirea neamului (1916-1918), Cluj-Napoca, 1925. - Șandru, Ilie, Borda, Valentin Borda, Un om pentru istorie, Patriarhul Miron Cristea, Casa de editură ,,Petru Maior”, Târgu-Mureș,1998. III. STUDII ȘI ARTICOLE - Alegerea Episcopului Cetății-Albe, în B.O.R. 42, nr. 12, 1924. - Bâscă, Ioan, Izvoare de mare valoare și autenticitate ,,Unirea” din Blaj 1918 și ,,Alba Iulia” organ al proclaimării unității naționale, în Presa noastră, 32, nr. 11-12, 1988. - Bibliotecile aflătoare pe teritoriul despărțămintelor ,,Asociațiunii” cu sfârșitul anului 1911, în Transilvania, XLIII, nr. 5, 1912. - Curelea, L., Dragoș, Contribuții punctuale privind activitatea culturală și organizatorică în Desprțământul Alba Iulia al Astrei între anii 1900-1924, în Lohanul. Magazin Cultural-științific, VIII, nr. 3 (31), 2014. - Conferință preoțească în tractul Alba Iulia în Telegraful Român, nr. 89, 1908. - Cosmuță, Cosmin, Momente privitoare la organizarea Vicariatului Ortodox Român de Alba Iulia, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Theologia Orthodoxa, LIII, nr. 1, 2008. - Hulea, Eugen, Avocat dr. Zaharia Muntean din Alba Iulia, în Apulum vol. XI, 1973. - Episcopul armatei P. S. Sa Părintele Justinian Teculescu, în Telegraful Român, LXXI, nr. 35, 1923. - Jurebiță, George, Viața și activitatea P.S. Sale. Scurtă schiță biografică, în Buletinul Episcopiei Cetății Albe - Ismail, nr. 8, an IX, august 1932. - Josan, Nicolae Înființarea și activitatea Despărțământului Alba Iulia al ,,Astrei”, în Apulum, XVII-XXX, 1993. - Idem, Contribuții la cunoașterea vieții și activității memorandistului Rubin Patiția (1841-1918), în Apulum, X, 1972. - Idem, Cărturarii județului Alba în slujba Unirii Transilvaniei cu România în Apulum, XXXVII/II, 2000. - Lăcătușu, Ioan, Episcopul Iustinian Teculescu-militant pentru unitatea națională a românilor, în Apulum, XXXI, 1994. - Moga, Valer, Despărțământul Alba Iulia al Astrei (1918-1948), în Apulum, XXXI, 1994. - Pinca, Petru, Episcopul Justinian Teculescu (1865-1932). Pagini din viața și activitatea sa, în Angvstia, nr. 10, 2000. - Păcurariu, Mircea, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., XCIII, nr. 3-4, 1975. - Pentelescu, Aurel, Preda, Gavril, Justinian Teculescu-primul episcop al Armatei Române. Documente inedite, în Angvstia, nr. 10, 2006. - Idem, Pentelescu, Aurel, Înființarea Episcopiei Armatei. Episcopii militari în Revista de Istorie Militară. Armata și Biserica, nr. 4/1996. - Popa, Traian, Amintiri din revoluția din 1918, în Alba Iulia, 11, nr. 24, 1929. - Reprezentațile artistice literare ținute în cursul anului 1911, în Transilvania, XLIII, nr. 5, 1912. - Stan, I., Constantin, Șerban, Ioan Călătoria generalului Henri M., Berthelot în Transilvania și Banat (decembrie 1918 - ianuarie 1919), în Apulum, XXXVIII/2, 2002. - Tablou sumar despre starea și activitatea despărțămintelor în cursul anului 1913, în Transilvania, XLV,nr. 7 - 9, 1914. WEBOGRAFIE - http://www.dacoromania-alba.ro/nr57/zaharia_muntean_mare_luptator.htm, accesat în 29.03.2017. - http://www.dacoromania-alba.ro/nr25/avocatul_dr_camil_velican.htm, accesat în 29.03.2017.  

Iustinian Teculescu
Date personale
Născut	1 noiembrie 1865
Decedat	1932 (66 de ani)
Cetățenie	România

* 1940: Alexander Koenig (n. 1858, Sankt Petersburg - 16 iulie 1940, Gut Blücherhof, Klocksin, Mecklenburg - Pomerania Inferioară) a fost un naturalist și zoolog german.

Alexander Koenig a fost fiul omului de afaceri în domeniul producției de zahăr Leopold Koenig care s-a mutat din cauza afacerilor în St. Petersburg, Rusia. La vârsta de 9 ani König vine în Bonn unde tatăl său cumpărase o vilă pe malul Rinului, azi Villa Hammerschmidt. Aici va urma, împreună cu fratele său Carl Koenig, până în anul 1874, liceul regal din Bonn. În primăvara anului 1874 se va muta la Gimnaziul Arnoldinum din Steinfurt. În acest timp începe să adune ouă de păsări și să facă conservarea unor cadavre de animle. În cartea sa Erinnerungen eines alten Burgsteinfurter Schülers (Bonn 1933) (în traducere „Amintirea unui școlar bătrân din Burgsteinfurt”) naturalistul descrie anii petrecuți în gimnaziu, ani care i-au decis viitorul. În anul 1882 nu reușește la bacalaureat, examen pe care-l va lua doi mai ani

Villa Hammerschmidt (2008)

mai târziu la Gimnaul Uman din Demmin.

În continuare va urma studiile de zoologie la Universitatea Ernst-Moritz-Arndt-Universität Greifswald și Philipps-Universität Marburg din Marburgunde va face și lucrarea de doctorat, despre problemele de taxonomie a mallophagilor (păduchilor de pasăre), și va obține titlul de „Dr. rer. nat.” După călătorii numeroase întreprinse în scopuri de cercetare, a așezat piatra de temelie în Bonn pentru clădirea unui muzeu de științe naturale care va purta mai târziu numele lui fiind numit Muzeul de științe naturale Koenig. Clădirea era deja gata netencuită în anul 1914, dar terminarea ei a fost prelungită din cauza izbucnirii primului război mondial și folosirii ei ca și cazarmă de trupele aliate. În afară de aceasta Koenig va avea din cauza inflației greutăți financiare. În anul 1929 Koenig dăruiește clădirea regimului imperial german, iar în 1934 va fi deschisă ca muzeu. Koenig a trăit ultimii ani în Bonn și pe proprietatea sa din Mecklenburg.

În anul 1948 clădirea a devenit sediul parlamentului RFG care ulterior se va muta la Villa Hammerschmidt. Azi se pot vedea în Muzeul Koenig colecțiile despre păsări și mamifere tropicale sau polare ale naturalistului german.

Alexander Koenig

Date personale Născut 1858 Sankt Petersburg Decedat 16 iulie 1940 Gut Blücherhof, Klocksin Înmormântat Südfriedhof[*]  Cetățenie  Imperiul German[*]  Ocupație naturalist și zoolog Activitate Domiciliu Germania

·         1943: Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie1943, București) a fost un critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu^[3].

Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Émile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, respectiv a fost profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București.

Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.

Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iași(1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu la Ploiești (1904-1906) și la București.

Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de debut Pași pe nisip..., apărute în 1906. În această perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de la Sămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorgași Garabet Ibrăileanu.

Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentară: Les voyageurs français en Grece au XIX-e sičcle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.

Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 și publică primele două volume de Critice (I, 1909; II, 1910).

În această perioadă publică monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), „Gh. Asachi„ (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde în 1913 criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade cu un curs despre romantism).

Patronează - până la sfârșitul vieții - cenaclul Sburătorul și este director al revistei literare Sburătorul(1919-1922; 1926-1927).

Puțini au avut de la început și într-o măsură atît de hotărâtoare, ca Eugen Lovinescu, conștiința vocației critice. Adolescent aproape, citise foiletoanele lui Emile Faguet din Revue des deux mondes și crescuse, cum singur mărturisește undeva, cu Criticele lui Maiorescu pe masă. Critica a fost, așadar, pentru el o fatalitate. La vârsta când alți tineri sînt atrași de poezie (de cele mai multe ori din necesități pur sentimentale) sau devorează proza cu subiecte polițienești, singuraticul elev de la Liceul Internat din Iași urmărea cu prematură seriozitate dezbaterile literare și întocmea el însuși note și cugetării critice, dovedind pasiune pentru o disciplină în contradicție, de pe acum, cu temperamentul lui elegiac, contemplativ, Lovinescu ne invită să căutăm originea criticii sale în straturile ... muzicale ale sufletului, în stările de conștiință nediferențiate, misterioase, chip de a spune că în alcătuirea unei personalități critice intră, în afară de informația bogată, inflexibilitatea morală, și un element afectiv, muzical, fără de care voința de a scrie e paralizată și orice activitate literară fără sens.

Criticul nu este, cum crede toată lumea, produsul unei culturi, ci, înainte de orice, expresia unei sensibilități originale, un creator care se caută pe sine comentând pe alții. E. Lovinescu vorbind de vocația sa critică, în sensul de mai înainte, indica izvorul misterios, stările chinestezice din care pornesc toate construcțiile sale critice și ideologice. Exagerînd în sensul impresioniștilor, Lovinescu tinde de fapt să destrame concluzia după care, atunci ca și acum, criticul nu e, în cel mai fericit caz, decît fructul unui sistem ideologic, un individ cu ochelarii bine înfipți pe nas. În judecata celor mai mulți, el e sticletele care, venit tîrziu în fața creatorului biblic, după ce culorile primordiale se sfîrșiseră, a fost uns cu ceea ce rămăsese de la celelalte păsări mai norocoase.

Avînd despre sine și, în genere, despre critică altă înțelegere și prețuire, Lovinescu a respins de la început prejudecățile unei activități facile care parazitează pe marginea textelor. Convingerea lui sigură e că un critic se naște, și nu se face. Cultura desăvîrșește ceea ce natura însămînțase de mult, și între poet și critic nu e o diferență esențială din moment ce în orice rînd scris intră cu necesitate un accent muzical. În ceea ce privește expresia, critica are, iarăși, posibilitățile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur, măsura originalității cu observația că, spre deosebire de poet, criticul operează cu simboluri intelectuale, aduse la înțelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri, comparații edificatoare ușor de prins.

Cu aceste convingeri, critica lui E. Lovinescu va porni nu numai dintr-o conștiință ideologică și estetică, ci din necesitatea de a elibera, sub forma expresiei critice, un fond de neliniști spirituale și afective, dintr-o necesitate — altfel spus — de confesiune. Sensul tragic al acestei experiențe iese din contradicțiile ce apar, în chip fatal, între rigorile genului critic și disponibilitățile sufletești elegiace ale intelectualului moldovean care poartă în celula intimă a ființei sale morale spiritul de resemnare și plăcerea purei contemplații. Dar cum și altădată au ieșit din suflete elegiace mari polemiști, fu dat și lui E. Lovinescu să învingă, prin exercițiu critic, piedicile pe care temperamentul le-a pus în calea unei profesiuni aspre. Din moldoveanul resemnat, copleșit de ideea morții, cu o reală inapetență de viață, a ieșit un polemist în linie maioresciană, rar egalat în epocă. Scepticismul moral și relativismul estetic sînt, cu adevărat, expresii ale spiritului său hrănit de operele antichității, dar, printr-o paradoxală convertire de valori, în comentariu critic ele s-au transformat din forțe defensive în pîrghiile unei acțiuni critice agresive, negatoare, la început, în opoziție mai totdeauna cu opiniile curente. Peste această dramă temperamentală pe care o lungă carieră critică n-o va destrăma cu totul, se va ridica alta ce ține de condiția generală a criticului. E. Lovinescu reprezintă, într-un anumit sens, expresia ei cea mai tragică.

Una peste alta, Lovinescu era, în momentul plecării sale în Franța, autor a cîteva volume de specialitate, a două volume de critică și a unui manual școlar, primul dintr-o lungă serie. Boala și conștiința morții apropiate nu-l vor împiedica, așadar, să scrie într-un ritm care în epoca maturității va duce la producția de trei-patru volume pe an. Ritm normal de lucru pentru alte literaturi, neobișnuit la noi unde criticul își epuizează dialectica lui cea mai fină în discuțiile de cafenea. Și din acest punct de vedere E. Lovinescu va impune în critica românească o etică a muncii, va face din critică o profesiune intelectuală, cu îndatorirea de a se pronunța despre toate scrierile literare dintr-o epocă.

În anii pregătirii doctoratului, la Paris, colaborează la Convorbirile critice ale lui Mihail Dragomirescu cu foiletoane de un grațios scepticism intintelectual. Acestea vor intra, apoi, în primele volume de Critice. Lucrarea de doctorat (Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire) e prefațată de Émile Faguet, punctul de atracție, la acea dată, în viața intelectuală a Parisului. Ca lucrare complementară, Lovinescu prezintă volumul Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle (1800-1900), prefațat și acesta de o autoritate universitară, Gustave Fogères. Din comisia de doctorat face parte și celebrul critic literar Gustave Lanson. Titlul i se acordă, și, în 1910, Lovinescu se întoarce definitiv în țară. În vara anului 1909 scrisese, în vacanța petrecută la Fălticeni, un studiu mal întins despre Grigore Alexandrescu, în intenția, bănuim de a-și netezi calea spre universitate. Lovinescu intuiește utilitatea sintezelor critice și înaintea lui G. Călinescu, introduce în studiul autorilor clasici examenul estetic. După Grigore Alexandrescu, alți doi autori sunt citiți și comentați cu un ochi critic mai atent: Costache Negruzzi (monografia apare în 1913) și Gheorghe Asachi (1921).

În 1910, ține la Universitatea din București o lecție de deschidere privitoare la Critica și istoria literară, unde definește metoda impresionistă (arta de a surprinde, în operă caracteristicul - semnificativul și de a-l reliefa printr-o expresie adecvată) și rigorile istoriei literare, o știință, aceasta, complexă, la îndemîna spiritelor cultivate. Sunt, aici, idei pe care Lovinescu le va abandona mai târziu. În fața spiritelor academice (decanul facultății era Ion Bianu) criticul se arată mai concesiv, dar simpatia pe care o arată metodelor tradiționale ale istoriografiei și prețuirea pentru scriitori mai vechi nu înduioșează împietritul suflet universitar. Lovinescu, intrând de la început în conflict cu puternicul N. Iorga și cu alte autorități universitare (perseverent împotriva lui Lovinescu va fi Ovid Densușianu) nu e acceptat, nici acum, nici mai târziu, deși avea mai mult poate decât oricare altul din generația sa însușirile necesare. E pentru puțină vreme profesor la Iași (în circumstanțe pe care criticul le va povesti, cu lux de amănunte, în Memorii), dar în 1912 e înlocuit, în urma unor aranjamente politice locale, cu Garabet Ibrăileanu.

De la această dată relațiile cu animatorul Vieții românești se înrăutățesc și, până la sfârșit, ele vor cunoaște toate formele polemicii autohtone. E. Lovinescu a rămas însă un simplu profesor de latină la liceul Matei Basarab din București toată viața sa. Nu știm, azi, dacă trebuie să regretăm sau nu ținerea lui Lovinescu departe de Universitate și de Academie. E, desigur, la mijloc o mare nedreptate, nu singura, firește, ce s-a făcut în cultura română, căci în timp ce nume azi cu desăvârșire uitate au ocupat fotolii academice sau au ținut în fața amfiteatrelor goale lecții plicticoase, mediocre compilații, multe spirite înalte au fost sistematic respinse de la orice recunoaștere.

Când Tudor Arghezi este respins (în 1927, anul apariției Cuvintelor potrivite), de la premiul național de poezie în favoarea obscurului Alfred Moșoiu, faptul ne poate umple de înțelepciune. I s-a făcut, deci, lui Lovinescu o mare injustiție, prima dintr-o lungă serie. Dar poate că această nedreptate să fi hotărât mai repede spiritul său să îmbrățișeze cariera de critic literar.

Dezlegat de obligații protocolare, Lovinescu s-a dedicat unei discipline care nu se poate înțelege fără autonomie morală. A fost deci critic, nimic mai mult, dar nici mai puțin, va spune chiar el, odată, într-o clipă de confesiune amară. A dus adică o existență socială obscură (simplu profesor secundar de limba latină), n-a făcut politică și-nu s-a bucurat de nici o favoare oficială. A scris articole în fiecare săptămână și după război, cînd omul a ajuns la un echilibru moral mai durabil și situația materială i s-a consolidat, ritmul său de lucru e de trei-patru volume pe an. A creat astfel o operă întinsă, neegalată, ca volum, în critica românească și rar egalată și în ce privește calitatea speculației și a expresiei critice. In ce privește obiectul foiletonului, Lovinescu nu are prejudecăți: scrie despre tot și comentează, la început, orice îi cade sub ochi: Matilde Serao, Panait Cerna, Benvenuto Cellini și I. A. Bassarabescu, Antonio Fogazzaro și Vasile Pop, Contesa Anna de Noailles și Mihail Sadoveanu, într-un stil disociativ, fluent, agreabil la lectură. Colaborează, la Convorbiri literare, la Noua revistă română, Flacăra, Rampa. Volumele Critice III și IV (1915, 1916), în care adună comentariile publicate în acești ani se concentrează în jurul a câtorva idei estetice mai generale. Concepțiile de mai târziu ale criticului, privitoare la obiectivarea epică și intelectualizarea poeziei, le aflăm aici.

Lovinescu se află, acum, în pragul morții și toate ideile sale, de o limpezime și o gravitate nefirească, răzbat într-un tărîm metafizic. Deși împăcat de timpuriu cu ideea dispariției, omului care citise atîtea opere pline de ideea zădărniciei vieții îi e totuși teamă să privească negurile de dincolo de porțile negre. Bolnav, el se gîndește la izbăvire, și gestul de tandrețe al unui confrate îl mișcă pînă la lacrimi. „Uluit — răspunde el lui Tudor Arghezi, în Informația zilei (31 mai 1943), cu cîteva săptămâni înaintea morții — mă țin acum de zidurile prăbușite, ca după un cutremur, căci în timpul ei mi s-a arătat atîta interes, dragoste, devotament din partea atîtor persoane mai de aproape sau mai de departe, cărora nu le acordasem decît... răbdare și cifre de evaluări, încît întregul meu univers moral s-a zguduit din temelii... Mă simt sărac și umil, rușinat de mine însumi și mai nevrednic decît toți cei ce mă înconjoară [...]. înfiorați, ne strângem uneltele sărace de lut și ascultăm torsul stelelor."   

OPERE SELECTIVE

Criticul literar

• Istoria civilizației române moderne, (1924-1925);

• Istoria literaturii române contemporane, (I-VI, 1926-1929);

• Critice, ediție definitivă (1925-1929);

• T.Maiorescu, (I-II, 1940),

• T. Maiorescu și contemporanii lui, (I-II, 1943-1944);

• T. Maiorescu și posteritatea lui critică, (1943);

În anul 2003 revenirile sale critice asupra unor scriitori sunt publicate la Editura Paralela 45 în volumul Revizuiri, într-o ediție îngrijită de Ion Simuț.

Memorialistul

• Memorii, (I-III, 1932);

• Agende literare, (postume);

Romancierul și nuvelistul

• Nuvele florentine, 1906, cunoscute și sub titlul ediției a doua, Crinul, 1912,
• Aripa morții, roman, 1913
• Viața dublă, roman, 1932
• Ciclul de romane în care erou este Mihai Eminescu: Mite(1934) și Bălăuca(1935), despre iubirile poetului pentru Mite Kremnitz si Veronica Micle.
• Ciclul Bizu (alcătuit din romanele Bizu, 1932; Patru, 1932; Diana, 1956 <<postum>>; Acord final, publicat inițial în Revista Fundațiilor Regale)

Dramaturgul

• De peste prag, 1906
• Lulu, 1924, în colaborare cu Hortensia Papadat-Bengescu

Traducătorul

• Publius Vergilius Maro (1964), Eneida, Colecția Biblioteca pentru toți, traducere de Eugen Lovinescu, text revăzut, prefață, tabel cronologic, note și indice de Eugen Cizek, București: Editura pentru Literatură  

  Eugen Lovinescu
  Date personale
  Născut	31 octombrie 1881 Fălticeni, România
  Decedat	16 iulie 1943, (62 de ani) București, România
  Părinți	Vasile, profesor, și Profira[2]
  Căsătorit cu	Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu
  Copii	Monica Lovinescu
  Naționalitate	Român
  Cetățenie	România
  Ocupație	critic, istoric literar, teoretician al literaturii, sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier, nuvelist
  Limbi	limba română[1]
  Studii	Universitatea din București
  Activitatea literară
  Activ ca scriitor	1906-1943
  Mișcare/curent literar	Modernism
  Operă de debut	„Pași pe nisip” în 6 martie 1906
  Opere semnificative	Istoria civilizației române moderne Istoria literaturii române contemporane Critice Memorii T. Maiorescu T. Maiorescu și contemporanii lui T. Maiorescu și posteritatea lui critică
  Influențe[ascunde] Emile Faguet, Titu Maiorescu
  Note
  Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice
  Membru post-mortem al Academiei Române

·         1946: Prințesa Charlotte de Schaumburg-Lippe (10 octombrie 1864–16 iulie 1946) a fost fiica Prințului Wilhelm de Schaumburg-Lippe și a soției lui, Prințesa Bathildis de Anhalt-Dessau. A fost a doua soție a regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg și a devenit regina Charlotte de Württemberg. Nu a fost numai ultima regină a Württembergului ci și ultima regină în viață a oricărui stat german.
Charlotte s-a născut la Schloss Ratiborschitz, Boemia (astăzi Ratibořice, Česká Skalice, Cehia) și a crescut pe domeniul princiar de la Náchod. Pe lângă interesele de cultură generală cum ar fi muzica și arta ea a fost pasionată de sport cu ar fi înot, tenis, ciclism și - neobișnuit pentru o femeie a acelor timpuri - schi. De asemenea era pasionată de vânătoare.

Soțul Charlottei Prințul Moștenitor Wilhelm.

La 8 aprilie 1886 s-a căsătorit cu moștenitorul tronului regatului Württemberg, Prințul Moștenitor Wilhelm, care în 1891 a devenit regele Wilhelm al II-lea de Württemberg (Wilhelm II. von Württemberg).^[1] Ea a fost cea de-a doua soție și, ca și predecesoarea sa, Prințesa Marie de Waldeck și Pyrmont, nu a fost interesată de politică. În cazul în care căsătoria a avut loc din motive de stat - Wilhelm nu a avut moștenitor de sex masculin - a fost o eroare de calcul; Charlotte nu a avut copii.

Regele Wilhelm al II-lea s-a bucurat de o mare popularitate printre contemporanii săi, dar relația reginei Charlotte cu oamenii din Württemberg a fost foarte rezervată, după cum reiese din publicațiile timpului, în care entuziasmul față de rege este compensat de o răceală față de regină. Fără îndoială lipsa copiilor a contribuit la acest lucru, dar în sine nu este o explicație suficientă.

Regina Charlotte a murit la Bebenhausen la 16 iulie 1946 la vârsta de 82 de ani. Ea a fost nu numai ultima regină a Württembergului ci și ultima regină în viață a oricărui stat german; regina Bavariei a murit în 1919 iar regina Prusiei în 1921. A fost înmormânată la 23 iulie 1946 lângă soțul ei.

Charlotte de Schaumburg-Lippe

Charlotte von Schaumburg-Lippe, regină de Württemberg Date personale Nume la naștere Charlotte Marie Ida Luise Hermine Mathilde zu Schaumburg-Lippe  Născută 10 septembrie 1864 Schloss Ratiborschitz, Boemia Decedată 16 iulie 1946 (81 de ani) Bebenhausen Înmormântată Alter Friedhof (Ludwigsburg)[*]  Părinți Wilhelm de Schaumburg-Lippe Bathildis de Anhalt-Dessau  Frați și surori Prințesa Adelaide de Schaumburg-Lippe Princess Bathildis of Schaumburg-Lippe[*] Prince Albert of Schaumburg-Lippe[*] Prince Frederick of Schaumburg-Lippe[*] Prince Maximilian of Schaumburg-Lippe[*]  Căsătorită cu Wilhelm al II-lea de Württemberg Cetățenie  Germania  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Lippe Casa de Württemberg Regină de Württemberg Domnie 6 octombrie 1891 – 30 noiembrie 1918

·         1949: Viaceslav Ivanov, poet rus (n. 1866)
* 1953: Sebastian Bornemisa (n. 12 iunie 1890, Burjuc - d. 16 iulie 1953, închisoarea Sighet) a fost un filolog, publicist și om politic român (membru în Partidul Național Român, apoi în Partidul Poporului). A fost deputat, ministru secretar de stat (în guvernul Octavian Goga, 1937-1938) și primar al municipiului Cluj între 1 februarie-11 iunie 1932, respectiv între anii 1938-1940. La Sighet, mormântul său nu a fost identificat.  Studii liceale în Orăștie și Brașov. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din Budapesta, unde a obținut și titlul de doctor. Opera sa cuprind următoarele volume: Cele mai frumoase cântece poporale din Ardeal și Banat, Cluj 1926 Dor și jale, 1926 Nouăzeci și opt de cântece de dragoste, 1926 O sută patru chiuituri de joc, 1926 Duhul cel rău (roman), 1927 Durerile Ardealului, 1927 Sufletu-mi de odinioară (versuri), 1929 Cum s-ar putea înfăptui o Românie nouă și fericită, 1932 De ce nu poate fi plugarul român comunist (Sibiu), 1933 Cântece de dor și jale, Cluj (fără an).

Sebastian Bornemisa

Date personale Născut 12 iunie 1890 Burjuc, România Decedat 16 iulie 1953 (63 de ani) Primar al municipiului Cluj În funcție 1 februarie – 11 iunie 1932 1938 – 1940 Profesie publicist

* 1954: Petre Leșcenco (în rusă Пётр Константинович Лещенко; n. 2 iunie1898, Isaevo, Gubernia Herson, Imperiul Rus - d. 16 iulie 1954, Târgu Ocna) a fost un cântăreț de muzică ușoară din perioada interbelică. De origine rusă, a cântat aproape exclusiv în limba rusă. A devenit cetățean român după alipirea Basarabiei de România în 1918. A devenit cunoscut prin tangourile sale fiind supranumit „Regele tangoului rusesc”, dar a cântat și numeroase cântece populare rusești. A efectuat numeroase turnee în străinătate la Paris, Londra, Viena, Belgrad și Riga. La București a fost proprietarul barului Leșcenco de pe Calea Victoriei. Arestat în 1951 a fost deținut la canalul Dunăre-Marea Neagrăși a murit în spitalul penitenciarului din Târgu Ocna.

Petre Leșcenco s-a născut la 2 iunie 1898 în satul Isaevo, în apropiere de Odesa din Gubernia Herson, Imperiul Rus (azi în Ucraina) într-o familie extrem de săracă. Mama lui Petre fiind necăsătorită s-au făcut diferite ipoteze cu privire la tatăl său. Cea mai verosimilă este că tatăl lui Piotr era moșierul din localitate.^[1] În 1909, mama lui s-a măritat cu Alexandru Alfimov și Petre a plecat cu mama și tatăl său vitreg la Chișinău. Petre a fost trimis la o școală parohială unde profesorii au constatat că are o voce bună și l-au înscris în corul eparhial, unde a învățat să cânte. Tatăl său vitreg cânta la muzicuță și la ghitară și, dându-și seama de talentul artistic al fiului său vitreg, i-a dăruit ghitara sa. În perioada în care era elev, Petre a reușit să învețe singur să cânte la ghitară.

În 1915, în vârstă de 17 ani, Petre se înscrie la școala de ofițeri din Chișinău. În anul următor este trimis pe front cu gradul de subofiţer. Revoluția din 1917 îl prinde într-un spital, unde fusese internat după ce fusese rănit pe front.^[2] După relatările unor ofițeri din armata albă, în 1919, Leșcenco ar fi participat la Războiul Civil Rus de partea forțelor contrarevoluționare, în calitate de ofițer într-un regiment al Cazacilor din Kuban. După înfrângerea armatei albe ar fi fost evacuat din Crimeea și s-ar fi refugiat în insula Rhodos unde s-ar fi familiarizat cu muzica țigănească.^[3] Nu există dovezi care să confirme aceste relatări.

Familia lui Petre Leșcenco rămâne la Chișinău. În 1917 se naște sora lui Valentina, iar în 1920 a doua soră, Ecaterina.

Având cetățenia română în calitate de locuitor al Basarabiei Leșcenco revine în România. Duce o viață grea având diferite activități ocazionale: tâmplar, dirijor de cor la catedrala din Chișinău, ospătar și altele. A mai cântat la ghitară în pauzele dintre spectalolele cinematografelor "Orpheum" și "Suzana". Apoi intră în contact cu un grup de tineri de la teatrul din Chișinău și este activ în promovarea noilor dansuri la modă, printre care și Lezghinka care este dansat în pauzele de la cinematograful "Orpheum".^[4] Ulterior Petre Leșcenco face diferite turnee în orașele din Basarabia.

În 1925 Petre Leșcenco pleacă la Paris, unde apare într-un spectacol muzical, cântând la balalaică. Apoi, îmbrăcat într-o haină de cerchez dansa o lezghinka cu un pumnal în dinți, pe care, în cele din urmă îl înfigea în podea. Numărul a avut un succes remarcabil.^[2] Dorind să-și îmbunătățească tehnica de dans, se încrie la școala de balet a balerinei Vera Trefilova, fostă solistă a Teatrului Mariinski. Aici o întâlnește pe Zinaida Zakit, o dansatoare letonă din Riga.^[4][5]

Petre Leşcenco dansând cu Zinaida Zakit în 1929

Petre Leșcenco formează cu Zinaida Zakit un cuplu de dans care apare cu succes în diferite restaurante din Paris, alternând numerele de dans cu diferite cântece. Leșcenco nu avea o voce puternică și, într-o perioadă în care nu existau microfoanele, nu putea acoperi publicul dintr-o sală de spectacole, dar interpretările sale erau perfecte pentru săli de restaurant mai mici.^[4]

În mai 1926, un grup de artiști polonezi care lucraseră într-un restaurant din Cernăuți au obținut un contract la teatrul din Adana, Turcia și i-au invirtat pe Petre Leșcenco și Zinaida Zakit să-i însoțească. Din mai 1926 până în august 1928 cuplul a făcut un turneu prin Europa de Est și Orientul Mijlociu, trecând prin Constantinopol, Adana, Smirna, Beirut, Damasc, Alep, Atena și Salonic. În 1927, la Smirna, Petre Leșcenco s-a însurat cu Zinaida Zakit.^[5]

După terminarea turneului, Petre și Zinaida se instalează la Chișinău și dau spectacole în fiecare seară la restaurantul “London” unde cânta orchestra de jazz dirijată de Michael Weinstein.

Sfârșitul anului 1930 reprezintă sfârșitul primei etape din cariera lui Petre Leșcenco. Soția sa Zinaida a rămas însărcinată și în ianuarie 1931 s-a născut fiul său Igor Leșcenco.^[4][5] Deoarece nu mai putea dansa, Petre Leșcenco a decis să încerce să-și dezvolte cariera în calitate de cântăreț, renunțând la dans. În partea veche a orașului Riga exista o mică cafenea numită "AT". În cafenea cânta uneori o mică orchestră, organizată de violonistul Herbert Schmidt și adeseori mai participau cântăreți precum și actorul rus Vsevolod Orlov cu diferite scheciuri. Cafeneaua era locul de întâlnire a intelectualilor din oraș, printre care și compozitorul Оskar Strok.^[4] La acest local a fost invitat să cânte și Petre Leșcenco, Oskar Strok aranjând repertoriul. Tot Strok l-a învățat tehnica necesară pentru reprezentațiile sale în calitate de solist. Atâta vreme cât fusese dansator, scurtele sale cântece erau bazate pe o respirație scurtă, adecvată oboselii de după efortul depus în timpul dansului. Oskar Strok l-a învățat modul de respirație adecvate unui cântăreț precum și modul în care putea să-și pună în valoare vocea, care avea un timbru plăcut dar nu avea un volum foarte mare.^[4] Performanța a fost foarte apreciată și a reprezentat începutul succesului internațional al lui Leșcenco. Spectacolele din Riga au arătat însă că genul lui Leșcenco era mult mai potrivit pentru săli mici, de cafenea sau restaurante, decât pentru scenă. Reprezentațiile sale din sălile cinematografelor au generat mult mai puțin entuziasm.

În vara anului 1931, agentul său, Duganov, a organizat pentru Leșcenco o serie de concerte la Liepāja, pe malul Mării Baltice, programul acestora fiind din nou aranjat de O. Strok. Leșcenco își petrece aici sezonul de vară cu familia, cântând la restaurantul "Jurmala".^[5] Problema mărimii sălii în care cânta s-a ridicat și de această dată, concertele date în marea sală a Clubului Nautic din Liepāja fiind în general prost apreciate.^[4] După întoarcerea la Riga, își reia activitatea în atmosfera care îi convenea mai bine de la cafeneaua "AT".^[5]

Repertoriul lui Petre Leșcenco cuprinde lucrări ale compozitorilor din Letonia, printre care "Ochi negri", "Rapsodie albastră", "Ultimul meu tango" și "Spune-mi dece" de Оskar Strok și "Tatiana", "Miranda", "Nastia-ca o mură" și "Un pahar de vodca" de Mark Marianovski dar și lucrări ale unor compozitori români ca tangoul "Când felinarele se-aprind" de Petre Andreescu, "Mișa" de G. Vilnov sau "Sașka" de Max Halm și chiar compoziții proprii cum sunt melodiile "Basarabeanca: Din Basarabia la Riga", "Bucură-te, sufletul meu" și "Băiețelul".^[5]

În 1931 Leșcenco ajunsese sufficient de cunoscut pentru a putea să se gândească la înregistrarea unor discuri cu cântecele pe care le interpreta. Începutul l-a făcut la Berlin cu firma Parlophon a lui Carl Lindström unde a înregistrat zece melodii pe discuri de 78 rot-min, printre care trei compuse și cu texte proprii.^[3] În același an, Helmars Rudzitis înființează la Riga firma en:Bellaccord Electro și face apel la artiștii din localitate pentru primele discuri pe care le produce. La această companie Leșcenko face înregistrări cu cântecele sale de succes din capitala letonă: "Tango ultima mea", "Spune-mi de ce" și altele.^[2][4] Ulterior, Leșcenco a semnat un contract cu filiala din România a societății de discuri Columbia Records cu care a înregistrat aproape 80 de melodii. În continuare a înregistrat discuri, tot în România, cu societatea Electrecord.^[5] Deși vorbea fluent rusa, româna, ucraineana, franceza, germana și engleza, aproape toate înregistrările sale sunt cântate în limba rusă, deși în reprezentațiile sale din România includea, de cele mai multe ori, și unele melodii cântate în limba română.^[2]

Datorită discurilor sale, Leșcenco devine, în scurt timp celebru.^[3] El își îmbogățește în permanență repertoriul cu lucrări ale compozitorilor celor mai cunoscuți din perioada respectivă, cu prioritate din Europa centrală și de est, inclusiv cei din Uniunea Sovietică: Оskar Strok, Mark Marianovski, Claude Romano (Gheorghe Sbârcea), Еfim Sclearov, G. Vilnov, Vladislav Okolo-Kulak (Sașa Vladi), Artur Gold, J. Peterburgski, Ernst Höningsberg, I. O. Dunaevski, Dmitri Pokrass, Iuli Hait, deși adeseori în aranjamente muzicale proprii. Este acompaniat de unele din cele mai bune orchestre europene: frații Höningsberg, Herbert Schmidt, Nicolae Cereșni și alții.^[4]

În 1932, soții Leșcenco se reîntorc pentru ultima oară la Chișinău unde Petre Leșcenco dă două reprezentații. Apoi se mută împreună cu părinții și surorile sale la București, unde se simțea mai bine decât la Riga unde, având în vedere că nu vorbea letona, exceptând contactele sale cu comunitatea exilaților ruși, avea nevoie de un translator.

În 1933, înființează compania „Gheruțchi, Cavur și Leșcenco” care a deschis pe Strada Brezoianu Nr. 7 din București o mică cafenea-restaurant numită "Căsuța noastră". Capitalul necesar a fost furnizat de Gheruțchi, care primea oaspeții la intrare. Cavur era un bucătar cu experiență care se ocupa de bucătărie. Petre Leșcenco era răspunzător de programul artistic. Alexandru Alfimov, tatăl vitreg al lui Leșcenco, se ocupa de garderobă.^[4]

Cu toate acestea, Petre Leșcenco nu renunță la turneele sale. În 1933 Petre Leșcenco este angajat de Mark I. Garapic, proprietarul cabaretului "Русская семья" (Familia rusă) din Belgrad să cânte la acest local. Contractul era încheiat în condiții deosebit de avantajoase pentru Leșcenco, cu un onorariu de 15 dolari pe seară. Acest turneu nu a fost un succes, deoarece numărul lui Leșcenco nu se potrivea cu cel al sopranei estoniene Voskresenskaya cu care era cuplat iar contractul a fost reziliat după douăsprezece zile.^[4] Totuși în timpul șederii sale la Belgrad, Leșcenco a fost invitat să cânte la o festivitate de familie a regelui Alexandru I al Iugoslaviei Karađorđević.^[3] Apoi se duce la Viena unde mai dă o serie de spectacole. La sfârșitul anului 1933 el concertează la Riga, în Letonia, precum și în țările vecine Lituania și Estonia.^[4]

Petre Leșcenco în timpul unui spectacol în 1935

În 1934 Petre Leșcenco pleacă la Londra. El cântă în mai multe emisiuni de la BBC, în cele mai scumpe restaurante și saloane aristocratice din Londra. La "Pensiunea Rusă" după cină, el cântă la ghitară, acompaniat la pian de principele Felix Yusupov. În plus, nu refuză nici participarea la spectacole de caritate, chiar în zilele în care avea un concert. În patru luni el dă 90 de concerte.^[2][3] La București, regele Carol al II-lea l-a invitat de mai multe ori să cânte la palat.^[3]

În 1935, cu capitalul strâns din exploatarea restaurantului său, Petre Leșcenco deschide un nou restaurant de lux, "Barul Lescenco", pe Calea Victoriei. Restaurantul este frecventat atât de persoanele de vază din emigrația rusă cât și de elita societății din Bucuresti. În restaurant cânta o orchestră mare și dansau cele două surori ale sale, Valentina și Ecaterina, pe care le instruise Zinaida Zakit. Totuși partea importantă a spectacolului de la "Barul Leșcenco" o constituia programul lui Petre Leșcenco.^[3][4] Dintre sărbătoririle care au avut loc la acest bar, merită o mențiune specială dineul dat la 7 februarie 1937 în cinstea lui Feodor Șaliapin, cu prilejul vizitei acestuia la București.^[4]

După deschiderea barului său, numărul turneelor sale în străinătate s-a redus, în parte și din cauza tensiunilor din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial.

În 1938 Petre Leșcenco și Zinaida ajung pentru ultima oară la Riga unde Leșcenco dă ultimul său concert din Letonia, acompaniat de orchestra dirijată de Herbert Schmidt. În 1940 el dă ultimele sale concerte la Paris, reușind cu multă greutate să se întoarcă în țară, continuând să cânte la restaurantul său

În 1940 România este angrenată în evenimentele internaționale legate de cel de-al Doilea Război Mondial. Cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Transilvaniei de Nord, urmată de intrarea în război a României în 1941 au schimbat total viața lui Petre Leșcenco.

În octombrie 1941, Petre Leșcenco a primit ordin de concentrare urmând să se prezinte la Regimentul 16 Infanterie din Fălticeni, unde fusese repartizat. Considerându-se de naționalitate rusă, nu voia să lupte împotriva conaționalilor săi și se sustrage din diferite pretexte, continuând să concerteze la restaurantul său. Se prezintă la Fălticeni abia după trei convocări, fiind judecat de un tribunal militar pentru dezertare. Fiind artist, i s-a aprobat mobilizarea pe loc, cu avertizarea că, în cazul unui nou ordin de concentrare, neprezentarea avea să aibe urmări mult mai severe.^[2][6]

În decembrie 1941, după cucerirea Odesei de către trupele române, Viktor Alekseievici Seliavin, directorul operei din Odesa, îl invită pe Victor Leșcenco să dea o serie de concerte.^[6] Deși toate biletele fuseseră vândute, Leșcenco și-a amânat vizita, fiindu-i teamă că va fi din nou concentrat. În martie 1942, el a primit însă permisiunea de la Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, să-și efectueze turneul, sosind la Odesa în luna aprilie a aceluiași an. La cererea autorităților române, concertele sale trebuiau să cuprindă și melodii interpretate în limba română.

În timpul repetițiilor a făcut cunoștință cu Vera Belousova. Vera era fiica lui Gheorghi Belousov, un salariat al NKVD, care se înrolase ca voluntar în Armata Roșie la începutul războiului. Vera avea 19 ani, fiind cu 25 de ani mai tânără decât Petre Leșcenco. Era studentă la conservatorul din Odesa și pentru a se întreține cânta într-un cinematograf acompaniindu-se la acordeon. Era foarte frumoasă și avea o voce extrem de plăcută, Petre Leșcenco îndrăgostindu-se imediat.^[6][7]

Datorită legăturii cu Vera Belousova, Petre Leșcenco revenea periodic la Odesa și îi cere să se mărite cu el. Relațiile sale cu soția sa, Zinaida Zaklt, se răcesc și degenerează în scandaluri. Primind un nou ordin de concentrare, în aprilie 1943, el reușește să se eschiveze cu ajutorul unui prieten chirurg, internându-se în spital pe o durată de 10 zile pentru o operație de apendicită de care nu avea nevoie. El obține apoi un concediu de convalescență de 25 de zile. Între timp plecarea regimentulul său la Kerci, în Crimeea a fost amânată și Petre Leșcenco reușește să obțină repartizarea la un grup artistic al armatei române. În sfârșit, în octombrie 1943 nemai având altă ieșire, a fost totuși nevoit să plece la Kerci, unde, având în vedere experiența sa din domeniul restaurantelor, i s-a încredințat sarcina de șef al popotei ofițerilor. El stă la Kerci până în martie 1944, când regimentul său este retras din Crimeea. Reușește să plece în permisie dar în loc de a reveni la București se duce la Odesa. Aici află zvonul că, din cauza apartenenței la NKVD a lui Gheorghi Belousov, întreaga sa familie urma să fie deportată in Germania. Petre Leșcenco reușește să-și ia atât logodnica, cât și pe mama și pe frații acesteia și să plece cu ei la București. În aprilie 1944 au început bombardamentele Bucureștilor și restaurantul Leșcenco a fost distrus. În mai 1944, Petre ajunge să transcrie divorțul său de Zinaida Zakit și se însoară cu Vera Belousova, care obține astfel cetățenia română.

După intrarea trupelor sovietice în București, la 31 august 1944, Petre Leșcenco începe să dea concerte pentru trupele sovietice. Totuși, primele sale concerte au fost primite cu multă răceală de spectatorii sovietici, fapt care l-a mâhnit profund pe Leșcenco. Deoarece era considerat un artist decadent, se pare că activiștii politici dăduseră instrucțiuni clare că Leșcenco nu trebuie să fie aplaudat. Atmosfera s-a schimbat după ce la concertele lui Leșcenco au participat mareșalii Gheorghi Jukov și Ivan Konev, care au fost foarte impresionați de reprezentații. Pe de altă parte, discurile cu cântecele lui erau cumpărate în număr foarte mare de ofițerii Armatei Roșii care se aflau în România. Leșcenco a ajuns să fie protejatul generalului Vladimir Ivanovici Burenin, comandatul garnizoanei din București a armatei sovietice. Într-o perioadă de trei ani, el a dat peste o sută de concerte pentru armata sovietică, în săli de concert, în cazărmi sau în spitale.^[6] Repertoriul său s-a modificat, a renunțat la tangourile și foxtroturile care îi asiguraseră faima și a început să cânte mai mult romanțe și cântece populare rusești, în marea lor majoritate cântece triste.

Familia soției sale s-a întors la Odesa. După război, Gheorghi Belousov s-a întors acasă foarte bolnav. Foarte nemulțumit de căsătoria fiicei sale, el a refuzat să intre în contact cu ea și a interzis și celorlalți membri ai familiei să întrețină corespondență cu ea.

Din 1948 Petre Leșcenco a cântat în diferite restaurante și cinematografe din București, uneori împreună cu soția sa. Mai dădea reprezentații în diferite teatre de revistă din București și din provincie. Totuși, în perioada ocupației sovietice, publicul românesc aprecia mai puțin spectacolele cu muzică rusească. Cu toate că mulți dintre prietenii lor reușiseră să plece din România, Petre Leșcenco a refuzat categoric să urmeze sfaturile prietenilor săi și să fugă în occident. Existau însă indicii că situația familiei Leșcenco devenea periculoasă: soției sale i se retrăsese cetățenia română și era considerată rezidentă străină în România. Deoarece trăise în URSS, Vera își dădea mai bine seama de pericolul situației în care se afla, dar ea nu concepea posibilitatea de a pleca singură, fără Petre. Deși, după primele întâlniri cu reprezentanții sovietici, Leșcenco declarase categoric că nu avea intenția de a se stabili în Uniunea Sovietică, el și-a schimbat ulterior părerea.^[7] Evenimentele s-au precipitat după ce, în mod neașteptat, Petre Leșcenco, considerându-se de naționalitate rusă, i-a scris lui Iosif Visarionovici Stalin solicitând să i se aprobe cetățenia sovietică și dreptul de a se întoace în URSS. Motivația acestui demers este greu de determinat, având în vedere că i se spusese direct că, în Uniunea Sovietică, soția sa Vera era considerată o trădătoare.

În martie 1951 primește un răspuns favorabil cererii sale de repatriere. După câteva zile, la terminarea unui concert la Brașov, în ziua de 26 martie 1951, este arestat de organele de securitate, pare-se la cererea autorităților sovietice. Vera Leșcenco primse doar cu câteva zile înainte înștiințarea că permisul ei de ședere în România expira la 31 decembrie 1951.^[3][5][6][7]

Vera Leșcenco s-a decis să facă apel la generalul Burenin, care nu era doar un admirator al lui Petre Leșcenco și care fusese oaspetele lor de multe ori. Vera s-a dus la Burenin împreună cu Valentina, sora lui Petre Leșcenco. Generalul le-a primit cu multă amabilitate, a părut surprins de vestea arestării și le-a asigurat că se va interesa și va luat toate măsurile pentru eliberarea lui Petre, promițând că le va informa telefonic de rezultatele demersurilor sale. Abia după ce a constatat că nu a primit niciodată telefonul promis și-a dat seama că arestarea lui Petre Leșcenco fusese posibilă doar cu cooperarea totală a autorităților sovietice.^[7]

Sperând că Petre Leșcenco va fi în curând eliberat, ea a încheiat un contract să cânte la restaurantul „Mon Jardin” de pe Calea Dorobanți din București, unde concerta o orchestră de muzicieni basarabeni, ignorând sfaturile de a pleca din capitală.^[7]

Imediat după arestare, Petre Leșcenco a fost ținut într-o închisoare la București, apoi a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră. După nouă luni, Vera Leșcenco a reușit să obțină permisiunea de a-l vedea la vorbitor. A fost ultima dată când cei doi soți s-au mai văzut.^[6]

La scurt timp după aceea, a fost arestată și Vera Leșcenco. A fost dusă în Uniunea Sovietică și, la 5 august 1952, tribunalul din Dnepropetrovsk a condamnat-o la moarte pentru trădare și pentru căsătoria cu un cetățean străin fără permisiunea autorităților sovietice. Pedeapsa a fost apoi comutată la douăzeci și cinci ani de închisoare. A fost deținută în lagărul Ivdellag din apropiere de orașul Ivdel, regiunea Sverdlovsk, la 525 km nord de Ekaterinburg. Vera Leșcenco a fost eliberată la 12 iulie 1954.^[5][6] [7]

Petre Leșcenco a murit la 16 iulie 1954 în spitalul penitenciar din Târgu Ocna. Există mai multe versiuni referitoare la moartea sa: conform uneia dintre ele, moartea sa a fost provocată de otrăvirea din cauza unor produse alimentare alterate, după alta de un ulcer stomacal perforat. În sfârșit, după unele relatări, ar fi fost bătut până la moarte de gardienii din închisoare pentru că a refuzat să cânte pentru ei. Locul de înhumare nu este cunoscut.^[3][6]

Vera Leșcenco a încercat zadarnic timp de mulți ani să afle ceva despre soarta soțului ei. A reușit doar să afle că a murit, fără alte detalii. Nici după răsturnarea regimului comunist din România în 1989 autoritățile române nu i-au furnizat informațiile cerute. Toată viața ei a trăit cu amintirea celor 8 ani cât fusese măritată cu Petre Leșcenco, înainte de a fi arestat. În 2009 a reușit să publice un volum despre Petre Leșcenco. Vera Leșcenco a murit scurt timp după apariția acestui volum, la 18 decembrie 2009, la Moscova.

Petre Leșcenco

Date personale Născut 28 iunie 1898 Isaevo, Gubernia Herson, Imperiul Rus Isaieve, Ucraina  Decedat 16 iulie 1954 (56 de ani) Târgu Ocna Târgu Ocna, România  Cauza decesului ulcer[*]  Cetățenie  România  Imperiul Rus  Regatul României  RSR  Ocupație dirijor cântăreț dansator[*] compozitor muzician patron de restaurant[*] personal militar[*]  Activitate Gen muzical Tango, foxtrot, muzică populară rusă Tipul de voce Tenor Case de discuri Columbia, Parlophon, Bellaccord, Electrecord

* 1960: Albert Kesselring (n. 30 noiembrie 1885 – d. 16 iulie 1960) a fost un mareșal german al Luftwaffe în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În cariera sa militară care a cuprins ambele războaie mondiale, Kesselring a devenit unul din cei mai pricepuți comandanți al Germaniei Naziste, fiind unul dintre cei 27 militari cărora li s-a decernat Crucea de Cavaler a Crucii de Fier cu frunze de stejar, săbii și diamante. Poreclit de către Aliați „Albert zâmbărețul” și „Unchiul Albert” de propriile trupe, el a fost unul dintre cei mai populari generali în cel de-al Doilea Război Mondial.

Albert Kesselring s-a născut ca fiul lui Carl Adolf Kesselring, director de școală și consilier municipal și Rosina.^[5] Albert și-a petrecut primii săi ani de viață în Marktsteft, unde rudele lui aveau o fabrică de bere încă din 1688.^[6]

Admis din Liceul Creștin din Bayreuth în 1904, Kesselring s-a înrolat în Al Doilea Regiment de Artilerie Bavarez din Armata germană cu gradul de cadet. Între anii 1905-1906 a urmat cursurile Academiei Militare, apoi între anii 1909-1910 cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din München.^[7]

În anul 1910 Kesselring s-a căsătorit cu Luise Anna Pauline (Liny) Keyssler, fata unui farmacist din Bayreuth. Din mariajul lor nu s-a născut niciun copil, dar în 1913 l-au adoptat pe Rainer, fiul unui văr de-al doilea al lui Albert

În timpul Primului Război Mondial, Kesselring a servit cu regimentul său în Lorena până la sfârșitul lui 1914, înainte de a fi transferat la Regimentul 1 Artilerie din Bavaria^[9]. În 19 mai 1916, a fost promovat la gradul de Hauptmann (căpitan)^[10] și în același an a fost transferat la al 3-lea Regiment de Artilerie din Bavaria din nou. El s-a remarcat în Bătălia de la Arras, în 1917, în respingerea unui atac britanic^[11]. Pentru serviciile sale de pe frontul de vest, el a fost decorat cu Crucea de Fier clasa 1 și 2^[10].

În 1917 el a fost detașat la statul major, chiar dacă el nu a absolvit Academia Militară din Bavaria. El a servit pe Frontul de Est în Statul Major al Diviziei 1 din Bavaria înainte de a reveni pe Frontul de vest în 1918 ca ofițer de stat major la Corpul Bavarez II și III

La încheierea războiului, Kesselring a fost demobilizat (așa cum era prevăzut de Tratatul de la Versailles).^[12]

O dispută cu liderul local al Freikorps a dus la emiterea unui mandat de arestări mandat pentru presupusa sa implicare într-un puci împotriva conducerii Corpului III bavarez și Kesselring a fost aruncat în închisoare. El a fost curând eliberat, dar superiorul său, maiorul Hans Seyler, l-a criticat pentru că "nu a reușit să afișeze discreția necesară".^[13]

Din 1919-1922, Kesselring a servit ca comandant de baterie, Regimentul Artilerie 24. El s-a alăturat Reichswehr-ului la 01 octombrie 1922 și a fost trimis la Departamentul pentru Pregătirea militară la Ministerul Reichswehr în Berlin. El a rămas în acest post până în 1929, când s-a întors în Bavaria în calitate de comandant la Wehrkreis VII din Munchen.^[5]

În acest timp petrecut la Ministerul Reichswehr, Kesselring a fost implicat în organizarea armatei, reducerea cheltuielile generale de personal pentru a produce cea mai bună armată cu resursele limitate disponibile. El a ajutat la reorganizarea Departamentului de Tehnică de Luptă, punând bazele cercetării și dezvoltării, în privința producerii de arme noi.^[14] El s-a implicat în manevre militare secrete care au avut loc în Uniunea Sovietică în 1924 și în așa-numitul Plan mare pentru divizia armată 102, care a fost pregătit în 1923 și 1924.^[15] După un alt stagiu de scurtă durată la Ministerul Reichswehr, Kesselring a fost promovat la gradul de Oberstleutnant (locotenent-colonel), în 1930 și a petrecut doi ani în Dresda cu Regimentului 4 Artilerie.^[14]

Împotriva voinței sale, Kesselring a fost destituit din cadrul armatei la 1 octombrie 1933 și numit șef al Departamentului de Administrație de la Comisariatul Reichului pentru Aviație (Reichkommissariat für die Luftfahrt), precursor al Ministerului Aviației (Reichsluftfahrtministerium), cu rangul de Oberst (colonel). Tratatul de la Versailles interzicea Germaniei să mențină forță aeriană, dar aceasta era nominal doar o agenție civilă.

Luftwaffe a fost în mod oficial înființat în 1935. [17] Ca șef, el a trebuit să-și selecteze noul său personal de la zero. El a recreat industria aviatică și a construit fabrici secrete, cu industriași și ingineri de aviație. El a fost promovat la gradul de Generalmajor (general-maior) în 1934 și Generalleutnant (general-locotenent) în 1936. Ca și alți generali ai Germaniei naziste, el a primit personal bani de la Adolf Hitler. În cazul lui Kesselring, 6000 mărci, o sumă considerabilă la momentul respectiv

Albert Kesselring

Date personale Născut 30 noiembrie 1885[1][2][3]  Marktsteft, Germania  Decedat 16 iulie 1960 (74 de ani)[4][5][1][2][3]  Bad Nauheim, Germania  Cetățenie  Germania  Ocupație personal militar[*] aviator autobiograf[*]  Activitate Ramura Luftwaffe Armata Germană Reichswehr   Gradul Feldmareșal[*]   Bătălii / Războaie Primul Război Mondial Al Doilea Război Mondial   Decorații și distincții Decorații Knight's Cross of the Iron Cross with Oak Leaves, Swords and Diamonds[*] Ordinul Regal Albert de Saxonia[*] Knight grand cross of the order of the crown of Italy[

* 1963: Gerard Patrick Aloysius O’Hara (n. 4 mai 1895, Scranton, Pennsylvania, SUA - d. 16 iulie 1963, Londra) a fost un arhiepiscop romano-catolic, diplomat al Sfântului Scaun. Gerard Patrick Aloysius O’Hara s-a născut la 4 mai 1895, la Green Ridge, Pennsylvania, Statele Unite ale Americii.

Din 1935 a fost episcop de Savannah, Georgia.

În 1947 a fost trimis la București pentru a conduce nunțiatura apostolică ca însărcinat de afaceri, după ce nunțiul în funcție, Andrea Cassulo, a fost declarat persona non grata de către autoritățile comuniste. În primii ani ai regimului comunist a asigurat supraviețuirea Bisericii Catolice în România, prin consacrările episcopale pe care le-a efectuat în mod clandestin înainte de expulzarea sa de la București în anul 1950.

Ulterior a fost nunțiu apostolic în Irlanda (1951-1954), apoi delegat apostolic în Marea Britanie (1954-1963).  

Gerald Patrick O'Hara
Date personale
Născut	4 mai 1895[1]  Scranton[*], SUA
Decedat	16 iulie 1963 (68 de ani)[1]  Merton, Regatul Unit
Cetățenie	SUA
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	diplomat preot catolic[*]
Funcția episcopală

* 1982: Patrick Dewaere pe numele adevărat Patrick Bourdeaux ( n. 26 ianuarie 1947, Saint-Brieuc - d. 16 iulie 1982, Paris, Franța) a fost un actor de film, actor de teatru și cantautor francez. A jucat în 37 filme printre cele mai cunoscute fiind Les Valseuses (1974), Adio detectivule (1975), F… comme Fairbanks (1976), Judecătorul Fayard zis „Șeriful” (1977).  Fiul actriței Mado Maurin și al unui tată necunoscut (soțul lui Mado, baritonul Pierre-Marie Bourdeaux, este de acord să-i poarte numele, chiar dacă copilul nu este al său), tânărul Patrick face parte devreme dintr-o familie de artiști, trupa lor fiind numită „micii Maurini” (petits Maurins), incluzând frații săi Jean-Pierre Maurin (1941–1996), Yves-Marie Maurin (1944–2009) și Dominique Collignon-Maurin (1949), la care s-au adăogat Jean-François Vlérick (1957) și sora sa Marie-Véronique Maurin (1960), care a folosit din 1982 pseudonimul Marie Wiart^[2] Această trupă familială colaborează în numeroase filme, filme de televiziune, telenovele, precum și în spectacole de teatru și la radio.

Inițial actor pentru copii în formația „micii Maurini”, Patrick Dewaere a fost cooptat în trupa cafenelei de la Gare, apoi a fost prezentat publicului larg cu Gérard Depardieu în filmul Les Valseuses în 1974, devenind o valoare în creștere a cinematografiei franceze, aducând un punct de cotitură pentru diferiți regizori precum Claude Miller, Yves Boisset, Jean-Jacques Annaud, André Téchiné, Alain Corneau, Henri Verneuil sau pentru prietenul său Bertrand Blier.

Considerat unul dintre cei mai strălucitori actori ai generației sale, jocul său se caracterizează printr-o naturalețe, o acuratețe și un adevăr în expresii, în gesturi și în atitudinile apropiate de Actors Studio, inventiv și generos în același timp, iar la sfârșitul anilor '70, criticii au apreciat „cotitura” și jocul alter-ego-ului său profesional, fiind concurent și prieten cu Gérard Depardieu.

S-a sinucis la vârsta de treizeci și cinci de ani, după ce a jucat în treizeci și șapte de lungmetraje, în jur de șaizeci de personaje diferite în teatru, cinema și televiziune timp de treizeci și unu de ani, după ce a compus mai multe piese pentru Françoise Hardy, precum și alte titluri pe care le interpretează el însuși și compune muzica pentru filmul F… comme Fairbanks.

Este tatăl scenaristei Angèle Herry (pe care a avut-o cu Miou-Miou) și al actriței Lola Dewaere.  

Patrick Dewaere
Actorul Patrick Dewaere
Date personale
Nume la naștere	Patrick Jean Marie Henri Bourdeaux
Născut	26 ianuarie 1947 Saint-Brieuc, Franța
Decedat	16 iulie 1982 (35 ani) Paris, Franța
Înmormântat	Maine-et-Loire
Cauza decesului	sinucidere (plagă împușcată[*])
Părinți	Mado Maurin[*]
Frați și surori	Marie-Véronique Maurin[*] Yves-Marie Maurin[*] Dominique Collignon-Maurin[*] Jean-François Vlérick[*] Jean-Pierre Maurin[*]
Căsătorit cu	Sotha[*] (1968–1979)[1]
Copii	Angèle Herry[*] Lola Dewaere[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	actor de film cantautor
Activitate
Alma mater	Cours Hattemer[*]
Ani de activitate	1951 – 1982

·         1985: Heinrich Böll, scriitor german, laureat Nobel (n. 1917). A fost primul scriitor german, de după al doilea război mondial, căruia i–a fost decernat in 1972  Premiul Nobel pentru Literatură. A scris romanele “Tablou de grup cu doamnă”, “Părerile unui clovn”; (n.21.12.1917).

·         1989: A murit marele dirijor austriac de origine aromana Herbert von Karajan ; (n. 1908).

·         1989: Nicolas Guillén, poet spaniol (n. 1902)
* 1990: Miguel Muñoz Mozún (19 ianuarie 1922 – 16 iulie 1990) a fost un jucător și antrenor de fotbal spaniol.

Mijlocaș de poziție, el a petrecut majoritatea carierei sale la Real Madrid înainte de a deveni antrenor la club, unde el este considerat unul din cei mai de succes antrenori din istoria sa,^[1] conducând echipa de două ori la triumfare în Cupa Campionilor Europeni și cucerind 9 titluri în La Liga.

Mai târziu Muñoz avea să fie timp de șase ani antrenor principal al naționalei Spaniei, conducând-o până în finala Euro 1984.

* 1991: Bruno Cetto (n. 21 aprilie 1921, Trento – d. 16 iulie 1991, Rimini) a fost un inginer, profesor de inginerie mecanică, micolog și scriitor științificitalian.^[2] Abrevierea numelui său în cărți științifice este Cetto.  Fiul licențiatului în literatură și filozofie la Academia Științific-Literară Milano, de asemenea profesor de liceu, Adolfo Cetto (n. 20 februarie 1873, Selva di Levico - d. 31 decembre 1963, Trento),^[3] s-a interesat deja ca băiat pentru natură, în special pentru micologie. Dar după absolvirea liceului din Trento^[4] a început și terminat studiul cu diploma în inginerie mecanică industrială la Universitatea din Padova. După acea a început ca profesor de tehnologie mecanică și de laborator tehnologic la Institutul de Tehnică Industrialã (ITI) M. Buonarroti" din Trento (1946-1956). După un scurt intermezzo de un an la "Institutul Național de lemn" din Florența, el s-a reîntors la institutul Buonarotti, fiind numit din 1986 decan al acestei instituții  Dar Cetto s-a aplicat cu mai multă pasiune micologiei metodice, devenind unul dintre cei mai mari și profunzi cunoscători acestui sector în Europa și în alte pârți ale lumii. În acest context, a întreținut relații cu oameni de știință distinși, în special din Germania. Cu activitatea sa a contribuit la diseminarea cunoștințelor despre ciuperci (cărțile sale, unele dintre ele traduse în diferite limbi, au devenit patrimoniu popular italian) Deja în anul 1966, Ministerul Sănătății al Italiei (în cooperare cu Departamentul de Sănătate al Provinciei Autonome Trento) a recunoscut științele sale cuprinzătoare și l-a numit director al cursurilor naționale pentru formarea profesională a personalului medical însărcinat cu controlul de ciuperci comestibile. Mai departe a fost desemnat pentru elaborarea unei legislații privind protecția buretilor prin organele provinciale.^[2][5][6] Cetto este considerat cel mai important reprezentant al educației micologiei la nivelul publicului larg. Tot din 1966, el a fost pentru o lungă perioadă de timp director al „Școlii de Micologie” cu sediul în Trento, primind în acest interval cele mai multe premii prestigioase italiene și internaționale. Școala poartă, din 1992, numele lui.^[7] Din anii 70 el a și fost redactor șef al magazinului Bolletino del gruppo micologico G. Bresadola di Trento. În 1978 a fost numit membru al Academia Roveretana degli agiati di Scienze, Lettere et Arti.^[2][4] Micologul a fost și președinte al comitetului științific G. Bresadola (din 1976) precum al Grupului micologic G. Bresadola (1987-1991).^[5]

În memoria sa, la Trento i-a fost dedicată o stradă denumită Via Bruno Cetto^[8] și, în anul 2002, a fost dezvelit un bust în onoarea lui la Levico Terme (vezi jos).

Bruno Cetto

Date personale Născut 21 aprilie 1921[1]  Levico Terme, Italia  Decedat 16 iulie 1991 (70 de ani)[1]  Rimini, Italia  Părinți Adolfo Cetto[*]  Cetățenie  Italia  Regatul Italiei  Ocupație inginer scriitor micolog[*]  Activitate Porecle Cetto

·         1993: Traian Coșovei, prozator și poet român (n. 1921)

·         1994: Julian S. Schwinger, fizician american, laureat Nobel (n. 1918)

·         1999: Dan Sava, comedian român, membru al grupului de umor Vacanta Mare (n. 1966)

·         1999: John F. Kennedy, Jr., fiul fostului preşedinte american J.F. Kenedy, care pilota un avion Piper Saratoga, moare când avionul său s-a prăbușit în Oceanul Atlantic. Soția lui, Carolyn Bessette Kennedy, și cumnata lui, Lauren Bessette, de asemenea, au murit;(n. 1961).
* 1999: Hiromi Yanagihara Yanagihara Hiromi (柳原 尋美^?); n. 19 octombrie 1979, Chiba, Japonia – d. 16 iulie 1999, Nakasatsunai[*], Japonia) a fost o cântăreață japoneză, membră fondatoare a trupei Country Musume. S-a alăturat trupei în 1999, împreună cu Rinne Toda și Azusa Kobayashi. La 16 iulie 1999, Yanagihara a murit într-un accident rutier, cu o săptămână înainte de prima lansare, Futari no Hokkaidou.  

FILMOGRAFIE

Filme[modificare | modificare sursă]

• 1998 – Morning Keiji ~Daite Hold on Me!~ (モーニング刑事。～抱いてHold on Me!～ Morning Detective ~Hold on Me Hold on Me!~^?)

Emisiuni TV[modificare | modificare sursă]

• 13 iulie 1999 – Idol o Sagase

Drame[modificare | modificare sursă]

• 6 aprilie 1998 – Taiyō Musume to Umi (太陽娘と海 Sun Daughter and the Sea^?)
• 9 iulie 1998 – Kaze no Musumetachi (風の娘たち Daughters of Wind^?)
• 11 octombrie 1998 – Wine Musume Koi Monogatari (ワイン娘恋物語 Wine Daughter Love Story^?)   

  Hiromi Yanagihara
  Date personale
  Născută	19 octombrie 1979  Chiba, Japonia
  Decedată	16 iulie 1999 (19 ani)  Nakasatsunai[*], Japonia
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență cardiacă)
  Cetățenie	Japonia
  Ocupație	cântăreață actriță seiyū[

·         2000 - A încetat din viaţă, la Toronto, baritonul canadian Louis Quilico.
* 2002: John Cocke (n. 30 mai 1925, Charlotte, Carolina de Nord, SUA — d. 16 iulie 2002, Valhalla, New York) a fost un informatician american care a adus mari contribuții în domeniile arhitecturii calculatoarelor și proiectării compilatoarelor cu optimizare. Este creditat drept părinte al arhitecturii RISC, pentru care a primit Premiul Turing din partea ACM în 1987.  

John Cocke
Date personale
Născut	30 mai 1925 Charlotte, Carolina de Nord, SUA
Decedat	16 iulie 2002 (77 de ani) Valhalla, New York
Naționalitate	american
Cetățenie	SUA
Ocupație	matematician informatician inginer profesor universitar[*]
Activitate
Rezidență	Statele Unite ale Americii
Domeniu	informatician
Instituție	IBM
Alma Mater	Duke University
Organizații	Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*] Academia Americană de Arte și Științe[*]
Cunoscut pentru	RISC
Premii	Premiul Turing, 1987

·         2003: Carol Shields, scriitoare canadiană (n. 1935)

·         2005: Harald Alexandrescu, astronom român (n. 1945)

·         2007 - Marina Pissareva, responsabil rus al grupului media german Bartlesmann în Rusia, a fost găsită asasinată la reşedinţa sa din apropierea Moscovei.
* 2010: Alice Colonieu (n. 5 noiembrie 1924, Marsilia — d. 16 iulie 2010, Roaix) a fost o ceramistă, pictoriță și sculptoriță franceză.

Alice Colonieu s-a născut în Marsilia, fiind fiica lui Albert Colonieu, controlor la SNCF și a lui Céphyse Jouve^[1]. Talentul de desenator al tinerei Alice Colonieu a fost remarcat încă de pe băncile școlii. După al Doilea Război Mondial, în 1945, ea a urmat cursuri la École de Formation Artistique de Fontcarrade, din Montpellier.

Alice Colonieu a murit la 16 iulie 2010.  

Alice Colonieu

Date personale Născută 5 noiembrie 1924  Marsilia, Franța  Decedată 16 iulie 2010 (85 de ani)  Roaix, Franța  Cetățenie  Franța  Ocupație sculptoriță pictoriță  Activitate Studii École des beaux-arts de Marseille[*

·         2012: A  murit Jon Lord,  cantaret, compozitor, pianist englez, membru al formatiilor muzicale Deep Purple, Paice Ashton Lord si Flower Pot Men  (n. 1941)

·         2012: Theodor Negrescu, inginer de sunet român (n. 1931).

* 2012: Veronica Garștea (n. 9 martie 1927, Hulboaca, Județul Orhei – d. 16 iulie 2012, Chișinău) a fost o dirijoare și pedagogă din Republica Moldova, Artistă a Poporului a URSS (1987), laureată a Premiului de Stat al RSSM, Cavaler al Ordinului Republicii.

Ea a fost prima femeie dirijor din Republica Moldova.  Veronica Garștea s-a născut pe 9 martie 1927, în satul Hulboaca, Județul Orhei, Basarabia, Regatul României.

În 1948 a intrat la studii la școala muzicală din Chișinău (astăzi Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”). L-a absolvit cu eminență și a fost admisă fără examene la Conservatorul din Chișinău (azi Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice). După absolvirea conservatorului, a făcut stagiul timp de un an la Moscova, sub conducerea lui Aleksandr Vasilievici Sveșnikov.

În 1957 s-a întors în Moldova împreună cu Vladimir Minin, care a devenit conducătorul Capelei Corale „Doina” a Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici”.^[4] Din anul 1957 ea activează în calitate de conducător de cor, iar din 1963 (după plecarea lui V.N. Minin) este condcător artistic și dirijor principal al capelei, unde a activat timp de peste 50 de ani.

Împreună cu capela a mers în turnee prin orașele Uniunii Sovitice și peste hotare: în Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Israel ș.a.

Ulterior a activat și ca profesor la Academia de Muzică „Gavriil Musicescu” din Chișinău (azi Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice). Printre studenții săi se numără și artistul emerit al Republicii Moldova, Anatolie Jar, actualul dirijor al Capelei Corale „Doina”.^[5][6]

Veronica Garștea a murit pe 16 iulie 2012, în Chișinău, la vârsta de 84 de ani, în urma unui atac de cord. A fost înmormântată la Cimitirul Central din Chișinău (Cimitirul Armenesc). 

Veronica Garștea

Date personale Nume la naștere Veronica Garștea Născută 9 martie 1927 Hulboaca, Județul Orhei, Regatul României Hulboaca, Orhei, raionul Orhei, URSS  Decedată 16 iulie 2012 (85 de ani) Chișinău, Republica Moldova Chișinău, Moldova  Înmormântată Cimitirul Central din Chișinău  Cetățenie  URSS  Moldova  Ocupație Dirijor, pedagog Activitate Premii Artist al Poporului URSS[*] Ordinul Republicii

* 2017: George Andrew Romero (n. 4 februarie 1940, New York, New York, SUA^[1] – d. 16 iulie 2017, Toronto, Canada) a fost un regizor de film, scriitor și actor american. A devenit cunoscut datorită seriei de filme Noaptea morților vii, care înfățișa o apocalipsă cauzată de zombi și formula o serie de critici la adresa societății contemporane.

FILMOGRAFIE (REGIZOR)

1. Survival of the Dead (2009)
2. Diary of the Dead (2007)
3. Land of the Dead (2005)
4. Bruiser (2000)
5. The Dark Half (1993)
6. Monkey Shines (1988)
7. Day of the dead (1985)
8. Creepshow (1982)
9. Knightriders (1981)
10. Dawn of the Dead (1978)
11. Martin (1977)
12. O. J. Simpson: Juice on the Loose (1974) (TV)
13. The Winners (1 episod, 1974)
14. The Crazies (1973)
15. Hungry Wives (1972)
16. There's Always Vanilla (1971)
17. Night of the Living Dead (1968)  

    George A. Romero
    George A. Romero la Veneția în 2011
    Date personale
    Născut	4 februarie 1940[1][2][3][4][5][6][7][8]  New York, New York, SUA[1]
    Decedat	16 iulie 2017 (77 de ani)[1][3][4][9][6][7][8]  Toronto, Canada
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pulmonar)
    Număr de copii	3
    Naționalitate	american
    Cetățenie	SUA  Canada
    Ocupație	regizor, scriitor și actor
    Activitate
    Alma mater	Universitatea Carnegie-Mellon[*]
    Cunoscut pentru	Morții Vii

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Sfințit Mc Atinoghen cu cei 10 ucenici ai săi; Sf Mc Iulia
• Franța -- Ziua memoriei naționale (stabilită de președintele Franței, François Mitterrand în 1993, pentru comemorarea evreilor închiși pe velodromul de iarnă (Velodrom d'Hiver) și trimiși la Auschwitz)