2. /11 IULIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 472 - După ce a fost asediat în Roma de către generalii sai, împăratul Imperiului roman de Apus, Anthemius, este facut prizonier în Bazilica veche Sf. Petru şi ucis.
Tremissis of Emperor Anthemius. His title is Our Lord, Anthemius, Pious, Fortunate, Augustus
Procopius Anthemius (n. cca 420, Constantinopol, Imperiul Roman – d. 11 iulie 472, Roma) a fost un împărat al Imperiului Roman de Apus din 467 până la moartea sa.
· 969 - A murit printesa Olga a Kievului.
Olga din Kiev (890 – † 969) – foto: ro.orthodoxwiki.org
Olga din Kiev (890 – † 969) a fost bunica prințului Vladimir din Kiev. Ea a fost prima între conducătorii poporului rus care s-a convertit la creștinismul ortodox, la Constantinopol în anul 957; sub influența ei nepotul Vladimir s-a convertit și el la creștinism și a adus Ortodoxia în Rusia. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 11 iulie. Este considerată, împreună cu nepotul ei, Sfântul Vladimir de Kiev, crestinatoare a rusilor.
În 954, Prinţesa Olga a Kievului s-a botezat, iar aceasta a deschis calea pentru ceea ce a fost numit “cel mai mare eveniment din viaţa bisericii ucrainene şi ruse”, botezul cneazului Vladimir şi Botezul ruşilor din anul 988. Atunci a luat naştere Biserica Ortodoxă Rusă. Nepotul cneaghinei Olga, Vladimir (980-1015), s-a convertit la creştinism şi s-a căsătorit cu principesa Ana, sora împăratului bizantin. Ortodoxia a devenit religia oficială a statului rus până în anul 1917. (Influenţa Bisericii se făcea însă simţită atunci mai mult în oraşe; până în secolele XIV-XV, majoritatea zonelor rurale au rămas păgâne).
· 1183 - A murit Otto I de Wittelsbach, Duce de Bavaria (n. 1117)
Otto (numit cel cu Capul Roșu) (n. 1117, Kelheim – d. 11 iulie 1183), membru al familiei de Wittelsbach, a fost duce de Bavaria de la 1180 până la moarte, devenind primul membru al casei de Wittelsbach care s-a aflat la conducerea Bavariei.
· 1302: Robert al II-lea de Artois (n. 1250)
· 1593: Giuseppe Arcimboldo (n. 1527, Milano - d. 11 iulie 1593, Milano) a fost un pictor italian exponent al manierismului, cunoscut mai ales datorită figurilor alegorice executate prin combinația diverselor obiecte și viețuitoare (fructe, legume, pești, păsări, cărți etc.), legate metaforic de subiectul reprezentat.
Giuseppe Arcimboldo s-a născut la Milano în anul 1527. Tatăl său, Biagio Arcimboldo, descendent dintr-o ramură secundară a unei familii aristrocratemilaneze, era pictor, angajat pentru decorarea Domului din Milano. Contactul precoce al lui Giuseppe cu arta și literatura a fost favorizată de relațiile de prietenie ale tatălui său cu Bernardino Luini, elev al lui Leonardo da Vinci. În atelierul patern, Giuseppe își începe activitatea artistică către anul 1549, lucrând în special la schițele pentru realizarea vitraliilor din Dom.
Lui i se atribuie ciclul cu 48 de compoziții pe tema vieții Sfintei Caterina din Alexandria, vitralii realizate în 1556 de un maestru german. Arcimboldo avea deja în acel timp faima unui pictor valoros. Ultima apariție a numelui său în arhivele Domului din Milano datează din anul 1559, cu referință la realizarea desenului pentru o tapițerie destinată Domului din Como; motivele altor șapte tapițerii aparțin probabil tot lui, ținând seama de tematică și stilul caracteristic al bordurilor bogate.
Orașul Milano, ca și întreaga Italia de nord, se găsea din anul 1525 sub suveranitatea casei de Habsburg. În 1562, Arcimboldo este chemat de către împăratul Ferdinand I la curtea imperială din Viena. Fiul acestuia, împăratul Maximilian II îl numește în 1564 "pictor al curții" (Hofmaler). Arcimboldo se bucură de un bun renume, nu numai pentru pictură, dar și pentru lucrări decorative la diferite festivități, scenografie, lucrări de arhitectură, hidraulică etc. În primii doi ani de activitate la Viena realizează numeroase portrete ale membrilor familiei imperiale și primele versiuni ale ciclurilor "Cele patru anotimpuri" și "Cele patru elemente", în maniera devenită tipică, constând în compozițiile alegorice din obiecte, fructe și legume. Aceste tablouri fură prezentate împăratului în ziua de Anul Nou 1569.
Arcimboldo își păstrează funcțiile și sub împăratul Rudolf II, fiu și urmaș al lui Maximilian, care mută capitala imperiului la Praga. Rudolf, din punct de politic un suveran fără însemnătate, în schimb un iubitor și protector al artei și științelor, adună la curte artiști, astronomi, astrologi și alchimiști. Arcimboldo creează nucleul unui muzeu artistic, din care se va dezvolta o faimoasă galerie de artă (Kunst- und Wunderkammer).
La festivitățile organizate la curte, ca nunta (1571) și încoronarea (1572) lui Rudolf II, Arcimboldo reprezintă o sursă inepuizabilă de surprize: costume originale, personagii extravagante, petreceri diverse, măști grotești.
În anul 1587, Arcimboldo părăsește Praga și se întoarce la Milano. Continuă să lucreze pentru curtea imperială, printre altele cele două tablouri celebre: Ninfa Flora și Rodolfo II in veste di Vertunno (portretul lui Rudolf II în chipul zeului Vertumnus). Impresionat de aceste tablouri, Rudolf II îl înobilează, dându-i titlul de conte (1592). La 11 iulie 1593, Giuseppe Arcimboldo moare, bolnav fiind de calcului renali cu retenție urinară.
Câteva decenii după moartea sa, renumele lui Arcimboldo începe să se piardă. Redescoperirea creației sale artsitice are loc abia în cursul secolului al XX-lea, sub impulsul picturii suprarealiste, fiind admirat în special de Salvador Dalí. Arcimboldo a fost interepretul culturii "magico-cabalistice", caracteristică secolului al XVI-lea, și al acelui "manierism" ce avea să urmeze picturii renascentiste
Autoportret, 1575 - Národni Galerie, Praga
· 1766: Elisabeth Farnese (italiană Elisabetta Farnese, spaniolă Isabel de Farnesio; 25 octombrie 1692 – 11 iulie 1766), fiica prințului Odoardo Farnese și a Dorothea Sophie de Neuburg, a fost soția regelui Filip al V-lea al Spaniei și a exercitată o mare influență asupra politicii externe a Spaniei.
Elisabeth s-a născut la Palatul della Pilotta din Parma, capitala ducatului care era condus de familia ei de mai mult de două secole. Mai târziu, Elisabeth a devenit moștenitoarea dominioanelor tatălui său după unchiul ei Francesco Farnese Duce de Parma și fratele ei mai mic, ambii rămași fără moștenitori. Victor Amadeus, Prinț de Piedmontși Francesco d'Este, Prinț de Modena au cerut-o în căsătorie însă negocierile au eșuat.
Ducatul de Parma va fi moștenit de primul ei fiu, Infantele Carlos, și după ascensiunea sa pe tronul Spaniei, titlul a trecut celui de-al doilea fiu, Infantele Felipe. El este fondatorul Casei de Bourbon-Parma.
Mama ei a educat-o în izolare strictă dar chiar și această măsură nu a reușit să îmblânzească temperamentul ei imperios și ambițios. La vârsta de douăzeci și unu de ani (24 decembrie 1714) s-a căsătorit prin procură la Parma cu regele Filip al V-lea al Spaniei. Căsătoria a fost aranjată de către Cardinalul Alberoni, ambasadorul ducatului la Madrid cu sprijinul Prințesei des Ursins, Camarera Mayor a regelui Spaniei.
Ca un semn de simpatie față de Spania, Papa i-a conferit "Trandafirul de aur" Elisabetei. Regina a fost însoțită de Alberoni în Spania. În timpul călătoriei, probabil inspirată de cardinal, ea decide s-o elimine pe Prințesa des Ursins pentru a fi singura care să aibă influență asupra regelui. Elizabeth obține repede influență completă asupra lui Filip al V-lea, care a fost considerat un rege slab. În primii ani de domnie a fost sfătuită de Alberoni și de unchiul ei, Ducele de Parma. Datorită sfaturilor lor a reușit să domine caracterul indecis al soțului ei care n-a contestat niciodată aceste decizii, care i-a acordat un rol puternic în politica din secolul al XVIII-lea în Spania. În acestă perioadă Alberoni a fost numit cardinal în 1716 și prim-ministru.
În 1724 Filip al V-lea a renunțat la tron în favoarea moștenitorul său, întâiul născut din prima căsătorie și s-a retras la palatul de La Granja.
Șapte luni mai târziu, totuși, decesul tânărului rege l-a rechemat pe Filip pe tron. În timpul ultimilor lui ani, când era aproape senil, ea a condus întreaga politică a Spaniei, astfel încât să asigure tronuri în Italia pentru fiii ei. În anul 1731 ea a avut satisfacția de a-și vedea planul realizat cu recunoașterea de către marile puteri prin Tratatul de la Viena din 1731 a fiul ei Don Carlos (ulterior Carol al III-lea al Spaniei) ca duce de Parma și, după Tratatul de la Viena din 1738 ascensiunea lui la tronul celor Două Sicilii. Al doilea fiu al ei, Filip, a devenit Duce de Parma în 1748.
În timpul lui Elisabeth, Spania a fost principala putere a lumii. După moartea lui Filip al V-în anul 1746, Elisabeth s-a retras la San Ildefonso dar fără a înceta intrigile în favoarea fiul său. Ea a trebuit să aștepte moartea, în 1759, a regelui Ferdinand al VI-lea al Spaniei, al patrulea fiu al lui Filip și al primei soții, Marie-Louise de Savoia, înainte de a-și vedea fiul cel mare pe tronul Spaniei, sub numele de Carol al III-lea.
La sfârșitul războiului austriac de succesiune (1740-1748) și-a văzut celălalt fiu primind coroana ducatului Parma. Filip s-a căsătorit cu Prințesa Louise-Élisabeth a Franței, Madame Première, prima fiică a regelui Ludovic al XV-lea al Franței. În 1759, la moartea fiului ei vitreg Ferdinand, Elisabeth și-a asumat regența până la întoarcerea fiului ei Carol.
Elisabeth și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Aranjuez unde și-a dedicat timpul acțiunilor de caritate și a devenit protectoare a iezuiților. Cu un an înaintea morții a avut satisfacția să vadă căsătoria dintre nepotul ei, Carlos, Prinț de Asturia (viitorul Carol al IV-lea) și nepoata ei Maria Luisa de Parma. A murit la 11 iulie 1766 la vârsta de 73 de ani, aproape oarbă.
| Elisabeth Farnese | |||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1797: A murit poetul român Ienăchiță Văcărescu; (n. 1740). Ienăchiță Văcărescu (n. 1740 – d. 12 iulie 1797) a fost un poet, filolog și istoric român din Țara Românească, aparținător al unei vechi familii boierești, familia Văcărescu, precursor al folosirii limbii române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile sale filologice și istorice, cât și în poeziile pe care le-a scris. A fost erudit și poliglot, știa: slava veche, greaca veche și modernă, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana. A fost mare dregător domnesc și a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare. Ca om politic și istoric a manifestat tendințe filoturce. Lucrarea sa, Istorie a prea puternicilor împărați otomani, este tipărită abia în 1863 de Alexandru Papiu Ilarian. Este al doilea român după Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiului Otoman. Este autorul celei dintâi gramatici românești tipărite (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde și un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca dimensiuni și predominant erotică, e scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, dar folosește și evidente sugestii folclorice.
* 1807: George Atwood (n. 1745,Londra, Regatul Marii Britanii – d. , Westminster[*], Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un fizician și matematician englez, cunoscut mai ales pentru faptul că a realizat un dispozitiv (denumit ulterior mașina Atwood) care să ilustreze primul principiu al lui Newton.
| George Atwood | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1745[2][3][4][5][6]  Londra, Regatul Marii Britanii[7] |
| Decedat | (62 de ani)[8][9][6][10] City of Westminster, Regatul Unit |
| Cetățenie |  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei |
| Ocupație | matematician șahist fizician inventator astronom |
| Activitate | |
| Instituție | Universitatea Cambridge |
| Alma Mater | Trinity College Westminster School[*] |
| Organizații | Societatea Regală din Londra |
| Premii | Membru al Societății Regale[*] Medalia Copley ()[ |
· 1844: Evghenii Baratînski, poet rus (n. 1800)
* 1880: Léon Gaston Genevier (n. 18 iunie 1830, Saint-Clément-de-la-Place – d. 11 iulie 1880, Nantes) a fost un botanist, micolog și farmacist francez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Genev.. Tânărul Gaston a început învățătura lui la farmacistul M. Moride în Nantes, fiind un ucenic bun și deja pasionat de botanică. După sfârșitul educației a luat un post la Angers ca asistent farmacist, în primul rând, pentru ași continua studiile botanice. A devenit un elev stăruitor și preferat al renumitului savant Alexander Boreau (1803-1875), remarcat pentru intelectul său precum descoperirile sale floristice, pe care l-a însoțit la mai multe excursii, rămânând însă în contact strâns cu el și după acea. În această perioadă Genevier a revizuit faimoasa carte a lui Boreau Flore du Centre de la France (despre flora Franței centrale). Apoi a studiat și terminat studiile farmaceutice la Facultatea de Farmacie din Paris, fiind în acest timp elev apreciat al profesor de botanică Gaspard Adolphe Chatin (1813-1901) al acestei instituții.[2]
În anul 1855, Genevier s-a instalat ca farmacist în Mortagne-sur-Sèvre în departamentul Vendée, într-o regiune a cărei sol bazează pe rocă de granit, flora ei fiind de acea relativ monotonă. Pricinuit faptului, că munca lui ca șef de farmacie l-a împiedicat la explorarea altor zone, savantul a extins cercetările sale, analizând și taxând formele foarte des găsite în această regiune: ciuperci (de exemplu Agaricus xanthodermus[3]), mușchi și hepatice.[2]
Din 1860, activitatea lui s-a orientat aproape exclusiv revizii genului Rubus din bazinul râului Loara de exemplu Rubus bipartitus (Boulay & Bouvet ex Genev.)[4]. Botanistul a descris peste o sută de specii acestui gen. În jurul anului 1870, omul de stiință s-a stabilit permanent în Nantes ca farmacist și a publicat prima ediție a eseului său monografic Rubus despre bazinul Loarei. Ierbarul lui referitor acestor plante, conținând un mare număr de soiuri, a fost integrat ulterior în ierbarul al Universității din Cambridge. Botanistul a distribuit încă pe timpul vieții părți ale ierbarelor sale la diferiți botaniști și se află în prezent în multe instituții, cum sunt Muséum des sciences naturelles d'Angers (Muzeul de Științe Naturale din Angers) în Maine-et-Loire, Muséum national d'histoire naturelle (Muzeul Național de Istorie Naturală )din Paris, Muzeul Manchester și British Museum
| Léon Gaston Genevier | |
 Léon Gaston Genevier | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 18 iunie 1830 Saint-Clément-de-la-Place |
| Decedat | 11 iulie 1880 (50 de ani) Nantes |
| Naționalitate | .svg){kind=small} franceză |
| Cetățenie | Franța |
| Ocupație | farmacist botanist micolog |
| Activitate | |
| Rezidență | Franța |
| Domeniu | botanică farmacologie |
* 1888: Theodor Davila a fost un fotbalist român, prim-motor al fotbalului românesc în perioada antebelică. De altfel Theodor Davila este fiul dramaturgului Alexandru Davila și totodată nepotul lui Carol Davila. A fost căsătorit cu Maria Cantacuzino-Corneni.
Theodor Davila s-a născut în 1888, fiind fiul lui Alexandru Davila și al Hortense Keminger (1865-1935).
Theodor Davila a avut un rol important în dezvoltarea fotbalului românesc fiind printre primii pionerii ai sportului rege în România. A evoluat ca fotbalist la ASC Olympia București, iar mai târziu a fost arbitru.
De altfel Theodor Davila a fost Colonel în Armata Română și a participat în cel de Al Doilea Război Mondial. A murit pe Frontul de Est la Odessa în vara anului 1941.
| Theodor Davila | |||
|---|---|---|---|
 | |||
| Informații generale | |||
| Nume complet | Theodor Davila | ||
| Data nașterii | 1 ianuarie 1888 | ||
| Data decesului | (53 de ani) | ||
| Post | Atacant | ||
| Cluburi de seniori* | |||
| Ani | Club | ||
| 1904-1915 | ASC Olympia București | ||
· 1896: Moare Ernst Curtius, arheolog, profesor de istoria veche si istoric german.
* 1917: Charles Horton Peck (n. 30 martie 1833, Sand Lake, Comitatul Rensselaer, New York – d. 11 iulie 1917, Albany a fost unul din cei mai cunoscuți micologi americani, New York State Botanist, care a descris peste 2700 de specii de ciuperci din America de Nord, dar si desenator precum ilustrator. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Peck. Un strămoș, Henry Peck, a emigrat din Anglia la New Haven, Connecticut. În 1794, străbunicul savantului Eleazer Peck s-a mutat de la Farmington, Connecticut la Sand Lake, NY, atras de posibilitatea prelucrării cherestelei de stejar și a comercializării ei la Albany. Pentru acest scop a întreținut o moară de apă. Părinții lui au fost Joel C. și Pamela Horton Peck.[1]
În ziua de 10 aprilie 1861, Peck s-a căsătorit cu Mary C. Sliter (d. 26 februarie 1912). Soții au avut doi fii. Harry (n. 1863) și Charles (n. 1870). 
Peck a frecventat mai întâi școala locală într-o colibă de bârne. De abia la vârsta de 18 ani s-a înscris la Albany State Normal School („Școala normală de stat din Albany”), foarte interesat de lecțiile în botanică. Deja un an mai târziu, în 1852, a absolvit școala, lucrând în urmă la ferma tatălui său. Dar după numai câteva luni a continuat studiile, înscriindu-se la Sand Lake Collegiate Institute (o școală superioară), în acest timp predând și ore la Schrem’s Collegiate Institute, iar apoi, în 1855, la universitatea privată Union College cu specializarea în limbile clasice. După ce a gradat în Bachelor of Arts (1859), a fost angajat de fosta sa școală Sand Lake Collegiate Institute, unde a predat limba latină și greacă, botanica precum matematica. Dar și-a continuat de asemenea studiile la universitate, unde a obținut în sfârșit diploma de Master of Arts.[1] Din 1862, profesorul a schimbat serviciul, fiind angajat de Classical Institute of Albany, unde a predat matematica și limbile clasice.[2]
În 1867, a fost ales membru în New York State Cabinet of Natural History („Cabinetul pentru Istorie Natură al Statukui New York”).
Peck a avut un susținător proeminent, anume pe George W. Clinton (1807-1885), între altele naturalist, procuror al Statelor Unite pentru Districtul de Nord din New York precum rector și vice-cancelar al consiliului al ' University of the State of New York. Cu mare probabilitate el a asigurat numirea profesorului ca State Botanist (Botanist al Statului) în 1883.[3]
Peck a dezvoltat un interes deosebit pentru micologie. Astfel a descris 2500-3000 de specii noi de ciuperci, publicând articolele respective fie în Buletinul Muzeului de Stat, fie în raportul său anual. A determinat prima s-a specie nouă, Septonia viridetinges, în 1873. În plus, față de numeroasele sale descrieri individuale, el a elaborat monografii despre familiile Agaricaceae, Boletaceae și Hydnaceae pentru toată America de Nord. Dar, la sfârșitul anilor 1870 și începutul anilor 1880, speciile descrise de el au fost luate sub foc de micologii britanici, deoarece, pe de o parte nu aveau cum sa obțină buletinele de stat din New York (în care savantul și-a publicat descrierile), pe de altă parte, pentru că Peck a refuzat împrumutul de specii din ierbarul statul. Într-o serie de scrisori în cunoscutul jurnal Grevillea, au exprimat, în frunte cu renumitul Mordecai Cubitt Cooke, preocupările de această natură cu Peck ca un prim exemplu, articulând mai multe dintre problemele referitoare la cerințele pe atunci actuale de publicare valabilă și efectivă a taxonilor de care Peck nu s-a ținut. Peck nu pare să fi acordat nici o atenție acestor plângeri. Cu Cooke însă s-a înfrățit după câțiva ani, iar după acea a început o corespondență îndelungată între cei doi oameni de știință, privind obiecte micologice.[4]
Peck a lucrat mult la loc în aer liber pentru a descrie și a schița exemplare noi și interesante în timp ce erau încă în stare proaspătă. Mai mult de 1.000 din aceste desene se află în colecția Muzeului de Stat din New York. A făcut chiar și microscopie pe teren purtând un microscop portabil cu el. Deseori a uscat mostrele mai mari la soare. Buretii au fost mai preparați și anexați unui herbar. Majoritatea colecțiilor inițiale ale lui Peck au fost tratate cu un amestec de sublimat coroziv (clorură de mercur), eter dietilic, terebentină și alcool pentru a anihila insectele și mucegaiul nedorit. Pentru cele multe excursii necesare a luat mereu tenul până la destinația aleasă. O zonă pe care a vizitat-o de mai bine de 25 de ori este comuna North Elba în Comitatul Essex, în inima Munțiilor Adirondack, unde, în 1893, a urca, ca prima persoană cunoscută, pe Muntele Wright.[1]
În 1908 a fost onorat cu titlul Doctor honoris causa prin fosta sa universitate Union College.
După un accident vascular cerebral ușor în 1912, a suferit un an mai târziu unul foarte grav, ce la silit să-și demisioneze poziția (acceptată de abia în 1915) și în urmă, ca efect întârziat, a fost cauza morții lui doi ani mai târziu.[5][6]
Peck, care a fost autodidact în identificarea ciupercilor, a lucrat patruzeci și opt de ani și a lăsat nu numai un patrimoniu de 2700 de specii noi identificate de ciuperci, ci, de asemenea peste 4000 de pagini de publicații (mereu în jurnale științifice, carte nu a scris), conținând descrierile de aproximativ 36000 exemplare. Interesul său major a fost dedicat familiei Agaricaceae, dar a descris și multe specii din alte familii. Din 1869 până în 1908, a raportat un indice de 2485 specii noi descrise și, între 1909 și 1915, a descris 249 de specii noi. Savantul a fost un botanist general uimitor, a cărui activitate și publicații nu acoperiseră doar domeniul ciupercilor, ci, de asemenea, cel al mușchilor (deja în 1864), ferigilor și spermatofitelor.[7]
Nu a fost nici primul micolog american, nici nu a scris o carte definitivă pe această temă, totuși a fost o figură centrală în micologia americană pentru cea mai mare parte a vieții sale profesionale, iar lucrarea lui tot mai manifestă o influență nu de ignorat asupra micologiei.
| Charles Horton Peck | |
_(18424149402).jpg) Charles Horton Peck | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 30 martie 1833 Sand Lake, Comitatul Rensselaer, New York |
| Decedat | 11 iulie 1917 (84 de ani) Albany |
| Părinți | Joel C. și Pamela Horton Peck |
| Căsătorit cu | Mary C. Sliter |
| Copii | 2 fii (Harry, Charles) |
| Naționalitate | .svg){kind=small} americană |
| Cetățenie | SUA |
| Ocupație | profesor briolog, micolog desenator, ilustrator |
| Activitate | |
| Domeniu | micologie Briologie |
| Alma Mater | Union College |
| Organizații | Asociația Americană pentru Progresul Științei[*] Botanical Society of America[*] |
| Societăți | American Association for the Advancement of Science Botanical Society of America National Geographic Society |
| Premii | Doctor honoris causa de la Union College |
· 1920: Eugénie de Montijo (n. 5 mai 1826 – d. 11 iulie 1920) născută Doña Maria Eugenia Ignatia Augustina Palafox de Guzman Portocarrero-Kirkpatrick, Contesă de Teba, a fost ultima împărăteasă a Franței din 1853 până în 1871, ca soție a împăratului Napoleon al III-lea. 
Ultima împărăteasă a Franței s-a născut la Granada, Spania, fiica lui Don Cipriano de Palafox y Portocarrero, al 9-lea Connte Montijo, al 14-lea Marchiz Ardales, al 17-lea Marchiz Moya, al 13-lea Marchiz Algaba, al 15-lea Conte Teba, al 8-lea Conte Fuentidueña [1], și a soției lui pe jumătate scoțiană, pe sfert belgiană și pe sfert spaniolă María Manuela Enriqueta Kirkpatrick de Closbourn y de Grevigné, fiica scoțianului William Kirkpatrick de Closbourn (1764-1837), care a devenit Consului Statelor Unite la Malaga.
Sora mai mare a Eugeniei, María Francisca de Sales de Palafox Portocarrero y Kirkpatrick, cunoscută ca Paca (1825-1860), care a moștenit cele mai multe onoruri de familie și a fost al 12-a Ducesă de Peñaranda Grandee a Spaniei și a 9-a Contesă de Montijo (titlu pe care mai târziu l-a cedat surorii sale), s-a căsătorit cu Ducele de Alba în 1849.
Până la căsătoria ei în 1853, Eugénie a utilizat diferite titluri de Contesă de Teba sau Contesa de Montijo, dar unele titluri de familie au fost moștenite în mod legal de către sora ei mai mare, care au trecut Casei de Alba. După decesul tatălui ei, Eugénie a devenit a 9-a Contesă de Teba[2].
Eugénie de Montijo, așa cum a devenit cunoscută în Franța, a fost educată la Paris, la mănăstirea Sacré Cœur, unde a primit o educație catolică.
După ce Prințul Louis Napoleon a devenit președinte al celei de-A Doua Republici Franceze, Eugénie a apărut împreună cu mama sa la un bal oferit de "prințul-președinte" la Palatul Elysée la 12 aprilie 1849.[3] Frumusețea ei l-a atras pe Louis Napoleon, care a încercat s-o seducă, însă Eugénie i-a spus că așteaptă căsătoria.[4] "Cum să ajung până la tine?" a vrut Napoleon să știe. "Prin capelă" a sunat răspunsul.[5]
Într-un discurs ținut la 22 ianuarie 1853, Napoleon al III-lea a anunțat oficial logodna, spunând "Prefer o femeie pe care o iubesc și o respect unei necunoscute, alianță ale cărei avantaje ar fi pălit în fața sacrificiilor".[6] S-au căsătorit la 29 ianuarie 1853 printr-o ceremonie civilă la Palatul Tuileries și la 30 ianuarie printr-o fastuoasă ceremonie religioasă la Notre-Dame.[7]
Educația ei fusese întrucâtva neglijată, astfel că Napoleon s-a străduit să i-o completeze. I-a cerut lui Duruy să-i dea lecții de istorie pe care Eugénie le-a ascultat cu multă bunăvoință. Însă în cazul celorlalte științe lucrurile erau mai complicate deoarece în lipsa unor noțiuni elementare, cu greu se puteau asimila cunoștințe noi.
Pierdera unei sarcini la trei luni, în 1853, a speriat-o și a amărât-o.[8] La 16 martie 1856, după un travaliu care a durat două zile și care a pus în pericol viața mamei și a copilului, și după care Eugénie s-a recuperat încet, împărăteasa a dat naștere singurului ei copil, Prințul Napoléon Eugène Louis Jean Joseph Bonaparte.[9][10]
Dacă iubirea lui Napoleon pentru ea a durat doar câțiva ani, afecțiunea Eugeniei s-a dovedit durabilă. Soțului ei nu i-a luat mult timp să se abată de la aventuri, Eugénie găsind sexul cu el "dezgustător".[11]
Eugénie și-a îndeplinit obligațiile care au decurs din funcția de împărăteasă, întreținându-și oaspeții și însoțindu-l pe împărat la baluri, operă și teatru. Ea a călătorit în Egipt pentru a deschide Canalul Suez și ori de câte ori a călătorit în străinătate l-a reprezentat pe împărat în mod oficial. A pledat cu fermitate în favoarea egalității pentru femei; ea a făcut presiuni asupra ministerul Educației Naționale să acorde diplome de bacalaureat pentru femei și a încercat fără succes ca Academia Franceză să o aleagă pe scriitoarea George Sand ca prim membru de sex feminin al Academiei.
Soțul ei a consultat-o adesea în chestiuni importante iar ea a acționat ca regentă în timpul absențeor sale din 1859, 1865 și 1870. În 1860, ea a vizitat Algeria cu Napoleon.[12] Catolică și conservatoare, influența ei a contracarat orice tendință liberală în politicile împăratului.
A fost un apărător ferm al puterilor temporale papale din Italia și al ultramontanismului. A fost acuzată de eșecul intervenției franceze în Mexic și în cele din urmă de moartea împăratului Maximilian I al Mexicului.[13] Cu toate acestea, afirmația de clericalism și influența pe partea conservatorismului ei este adesea contracarată de către alți autori.[14][15]
În 1868, împărăteasa Eugénie a vizitat Palatul Dolmabahçe din Constantinopole, casa sultanei Pertevniyal, mama sultanului Abdülaziz, al 32-lea sultan al Imperiului Otoma. Pertevniyal s-a indignat de îndrăzneala Eugeniei care l-a luat de braț pe unul din fiii ei în timp ce acesta dădea un tur de grădină, și sultana a înghiontit-o în stomac pe împărăteasă pentru a-i aminti că nu se află în Franța.[16] Potrivit altor autori, Pertevniyal a perceput prezența unei femei străine în casa ei din Serai ca o insultă. Conform relatărilor ea a pălmuit-o pe Eugénie provocând un incident internațional.[17]
În 1854, împăratul Napoleon al III-lea și soția sa Eugénie au cumpărat mai mulți acri de dune în Biarritz și l-au însărcinat pe inginerul Dagueret să realizeze o casă de vară, înconjurată de grădini, păduri, pajiști, un iaz și dependințe.[18] Napoleon al III-lea a ales o locație în apropiere de Spania astfel încât soția sa să nu ducă dorul țării natale.[19] Casa a fost numită Villa Eugénie, astăzi Hôtel du Palais.[20] Prezența cuplului imperial a atras și alți membri ai caselor regale, cum ar fi regina Victoria a Regatului Unit și regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, care au făcut cunoscută localitatea Biarritz.
Când al doilea Imperiu a fost răsturnat după înfrângerea Franței în Războiul franco-prusac, împărăteasa și soțul ei s-au refugiat în Anglia și s-au stabilit la Chislehurst, Kent. După moartea soțului ei în 1873, și a fiului ei în 1879, ea s-a mutat în 1885 la Farnborough, Hampshire și la Villa Cyrnos (numită după numele antic grecesc pentru Corsica), care a fost construită pentru ea la Cape Martin, între Menton și Nisa, unde s-a retras abținându-se de la politică. Casa ei din Farnborough este astăzi o școală catolică de fete.[21]
După decesul soțului și fiului ei, cum sănătatea a început să i se deterioreze, ea a petrecut o perioadă la Casa Osborne; medicul ei i-a recomandat să viziteze Bournemouth, care era pe vremea epocii victoriene renumit ca resort spa.
În 1887 eaa devenit nașa Victoriei Eugenie de Battenberg (1887–1969), fiica Prințesei Beatrice, și care mai târziu a devenit soția regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei.
Fosta împărăteasă a murit în iulie 1920, la vârsta de 94 de ani, în timp ce-și vizita ruda, Ducele de Alba, la Palatul Liria din Madrid, în țara ei natală.
| Eugénie de Montijo | |
| Contesă de Teba și marchiză de Ardales | |
.jpg) Portretul oficial al împărătesei | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | María Eugenia Ignacia Augustina de Palafox Portocarrero de Guzmán y Kirkpatrick |
| Născută | 5 mai 1826 Granada, Spania |
| Decedată | (94 de ani) Madrid, Spania |
| Înmormântată | Mănăstirea Saint Michael, Farnborough |
| Părinți | Cipriano Portocarrero[*] María Manuela Kirkpatrick[*] |
| Frați și surori | María Francisca Palafox Portocarrero y KirkPatrick[*] |
| Căsătorită cu | Napoleon al III-lea al Franței |
| Copii | Napoléon Eugène, Prinț Imperial |
| Cetățenie |  Franța.svg){kind=small} Spania |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | empress consort[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Viconte |
| Familie nobiliară | Casa de Bonaparte |
| Împărăteasă a Franței | |
| Domnie | 30 ianuarie 1853 – 11 ianuarie 1871 |
OPERA
- 1902: Tatăl Tomorri ("Baba-Tomorri");
- Cântece și plângeri ("Këngë e vome")
- 1937: Omul pământului ("Burri i dheut");
- 1937: După moarte ("Pas vdekjes").
| Andon Çako | |
 Andon Zako Çajupi | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3] Sheper, regiunea Zagoria, Albania |
| Decedat | (64 de ani)[1][4][2][3] Cairo, Egipt |
| Naționalitate | albaneză  |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Albania |
| Etnie | Albanezi |
| Ocupație | poet, dramaturg |
| Pseudonim | Andon Zako Çajupi |
| Limbi | Limba albaneză |
| Studii | Universitatea din Geneva[*] |
| Activitatea literară | |
| Subiecte | social, împotriva asupririi turcești |
| Specie literară | poezie, teatru |
· 1937: George Gershwin, cu numele real Jacob Gershowitz, (n. 26 septembrie 1898, New York - d. 11 iulie 1937, Los Angeles) a fost unul din cei mai populari compozitori americani din prima jumătate a secolului al XX-lea. Reușind să reunească elementele de jazz simfonic cu muzica ușoară, Gershwin a compus atât pentru teatrele muzicale de pe Broadway cât și pentru sălile de concert clasic. S-a bucurat de mult succes prin compunerea unor melodii (songs), interpretate de cei mai cunoscuți instrumentiști și cântăreți americani ca Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, Herbie Hanock și mulți alții.
Jacob Gershowitz s-a născut într-o familie de evrei ruși imigrați în Statele Unite. În 1910, părinții cumpără un pian pentru fratele său mai mare, Israel. Însă curând, Jacob pune stăpânire pe pian, cântând "după ureche" și dovedind un talent muzical deosebit. Începe să ia lecții de la diverși muzicieni, până când fu prezentat cunoscutului pedagog, Charles Hambitzer, care îl învață tehnica de execuție convențională, îi face cunoscuți maeștrii muzicii europene și-l încurajează să frecventeze concertele de muzică clasică. Ia în același timp lecții de compoziție cu compozitorul Rubin Goldmark. În 1916, prima sa compoziție, "Rialto Ripples", înregistrează un oarecare succes comercial. Doi ani mai târziu, cunoaște primul succes răsunător cu cântecul "Swanee", scris pentru musical-ul The Capitol Revue și interpretat de Al Jolson. Primește un contract din partea editorilor muzicali "Harms Publishers", specializați în Musicals, pentru 35 USD pe săptămână. Adoptă pseudonimul George Gershwin, la fel ca și fratele său Israel, care devine Ira Gershwin. În 1920, directorul de orchestră Paul Whiteman îi comandă o bucată instrumentală pentru formația sa. Rezultatul a fost celebra "Rhapsody in blue", o compoziție pentru pian și orchestră, care este executată în primă audiție la 12 februarie 1924 în Aeolian Hall din New York cu un succes enorm. Între timp, George Gershwin începe o fructuoasă colaborare cu fratele său Ira, care scrie textele pentru melodiile compuse. Prima lor lucrare comună este comedia muzicală "Lady Be Good" (1924). Partitura cuprindea, printre altele, două cântece, care devin rapid cunoscute și interpretate în lumea întreagă: "Fascinanting Rhythm" și ""The Man I Love". Urmează spectacolele muzicale "Oh,Kay", "Treasure Girl", "Funny Face" și "Strike Up The Band" (cu celebra melodie "I've Got A Crush On You").
În 1928, frații Gershwin fac o călătorie la Paris, care constituie pentru George sursa de inspirație pentru fantezia orchestrală "An American in Paris". Marea recesiune economică din 1929 se resimte și în lumea spectacolelor. Frații Gershwin continuă totuși să lucreze, montând pe Broadway spectacolele de musicals, "Girl Crazy" (1930) ce conține faimoasele melodii "I Got Rhythm" și "Embraceable You", și "Of Thee I Sing", prima comedie muzicală căreia în 1931 i se decerne "Premiul Pulitzer".
În anul 1933, George și Ira încep să lucreze la un proiect îndrăzneț: punerea în scenă sub forma unei opere muzicale populare (opera folk) a povestirei "Porgy and Bess" de Dubose Heyward, inspirată din viața populației afro-americane. Pentru partitură compun arii devenite mai târziu songs de mare popularitate: "Summertime", "I Got Plenty of Nothing", "It Ain't Necessarily So". Opera este reprezentată în premieră la 30 septembrie 1935 în Boston, fiind salutată de public la sfârșit cu 15 minute de aplauze.
Începând cu anul 1936, George Gershwin se dedică în special muzicii de filme și se mută la Hollywood. Obține un contract pentru compunerea coloanei sonore la filmul "The Magnificent Adventure" cu Ginger Rogers și Fred Astaire. În timp ce lucra la partitura pentru filmul "The Goldwyn Follies", George Gershwin, care suferea de câtva timp de dureri de cap, face o criză de pierderea cunoștinței. Se descoperă o tumoră a creierului, este operat dar nu-și mai revine. Moare la 11 iulie 1937, cu 77 zile înainte de a împlini 39 de ani. A fost înmormântat în cimitirul Westchester Hills din Hastings-on-Hudson (New York).
Dintre compozițiile sale în domeniul clasic sunt de menționat și un Concert pentru pian și orchestră (1925) și Trei preludii pentru pian (1936).
| George Gershwin | |
 George Gershwin | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Jacob Gershowitz |
| Născut | [2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12] Brooklyn, New York, SUA[13] |
| Decedat | (38 de ani)[2][14][4][5][6][7][8][9][10][11][12] Hollywood, SUA |
| Înmormântat | Westchester Hills Cemetery[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer al creierului[*]) |
| Frați și surori | Ira Gershwin Arthur Gershwin[*] Frances Gershwin[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} SUA |
| Etnie | Russian Jews[*] |
| Ocupație | compozitor pianist textier[*] muzician de jazz[*] compozitor de coloană sonoră[*] pictor |
| Activitate | |
| Alte nume | George Gershwin |
| Gen muzical | operă jazz muzică clasică |
| Instrument(e) | pian |
| Case de discuri | Victor Talking Machine Company[*] |
| Colaborare cu | Ira Gershwin și DuBose Heyward |
| Premii | Grammy Trustees Award[*] Medalia de Aur a Congresului[*] Stea pe Hollywood Walk of Fame[*][1] Premiul Pulitzer |
* 1949: Corneliu Dragalina (n. 5 februarie 1887, Caransebeș; d. 11 iulie 1949, București) a fost un general român, fiul generalului Ion Dragalina, căzut pe front în primul război mondial.
Generalul Corneliu Dragalina s-a născut la 5 februarie 1887, la Caransebeș. A fost unul dintre cei șase copii ai generalului Ioan Dragalina, urmându-l pe acesta în practicarea carierei militare. A urmat Școala de ofițeri de artilerie și geniu din București (1905-1907) și Școala Superioară de Război (1919-1921).
În 1910 era locotenent, iar în 1915 căpitan în Regimentul 4 Artilerie, cu care a și participat la campania din 1916, comandând una dintre puținele baterii de artilerie grea ale armatei romane. Regimentul său făcea parte din Divizia 19 Infanterie, care a dus lupte grele pe frontul din Dobrogea în toamna acelui an.
A participat la ambele războaie mondiale.
În primul a fost comandant de baterie în Regimentul 4 Artilerie, cu care a luptat în Dobrogea. Pe 10 octombrie 1916, pe când bateria sa se afla în spatele Regimentului 51 Infanterie, un puternic atac bulgar a rupt frontul Batalionului III, punând soldații pe fugă. Corneliu Dragalina s-a urcat pe primul cal pe care l-a găsit, și-a scos sabia și a ordonat gorniștilor să sune atacul, pornind în direcția inamicului. Această acțiune a făcut ca infanteria română să îl urmeze. Atacul bulgar a fost respins, iar frontul restabilit, însă Corneliu Dragalina a fost rănit de un glonț. A fost dus cu șlepul pe Dunăre la Galați, de unde a fost preluat și dus la spital. A fost operat și s-a scos glonțul care îl rănise. Pentru această faptă a fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Peste numai câteva zile însă, se afla împreună cu fratele lui la București la căpătâiul tatălui lor, generalul Ioan Dragalina, comandantul Armatei 1, ce fusese rănit mortal în luptele de pe Valea Jiului.
În 1917 a fost din nou promovat, iar între 1919-1921, maiorul Dragalina a urmat cursurile Școlii Superioare de Război. A urcat pe rând gradele ierarhiei militare: locotenent-colonel în 1920, colonel în 1928, general de brigadă în 1935.
A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 6 iunie 1940
La 1 ianuarie 1940 a fost numit comandant al Corpului 6, cartiruit la Cluj, funcție pe care avea să o exercite timp de trei ani. Una dintre primele mari responsabilități în această poziție a primit-o în luna august, când a făcut parte din delegația românească la tratativele de la Turnu Severin cu Ungaria în vederea rezolvării diferendului asupra Transilvaniei. După al doilea Dictat de la Viena, prin care Ungaria a primit partea nord-vestică a Transilvaniei, generalul Dragalina a primit misiunea de a fi șeful comisiei române ce trebuia să stabilească graficul evacuării teritoriului cedat.
Corpul 6 a părăsit Clujul și s-a repliat în zona Brașov. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, generalul Dragalina cu trupele sale a restabilit ordinea în oraș și a ocupat stația de radiodifuziune de la Bod. Corpul 6 a fost ulterior dislocat în Banat.
După începerea ostilităților în iunie 1941, Corpul 6 a fost ținut în rezervă în țară, fiind trimis pe front abia în octombrie. Astfel a luat parte la faza finală a bătăliei de la Odessa, atacând în sectorul nordic și pătrunzând în oraș. A fost apoi dislocat în Crimeea pentru o scurtă perioadă, ca apoi, în primăvara anului 1942, Corpul 6 să fie deplasat pe front în zona Izyum. Aici i s-au subordonat 4 divizii de infanterie românești (1, 2, 4 și 20) care fuseseră deplasate în zonă în timpul contraofensivei sovietice de iarnă. În mai 1942, generalul Corneliu Dragalina și-a condus trupele în timpul celei de-a doua bătălii de la Kharkov. Trupele române au reușit să ia 26.432 de prizonieri și un număr mare de tancuri ușoare T-60, dar și primele T-34 si KV-1 capturate intacte de armata română.
Pentru ofensiva de vară ce a urmat, generalul Dragalina a fost subordonat Armatei 1 Tancuri. Pe 22 iunie a continuat ofensiva spre Don. Din 19 iulie, Corpul 6 a fost subordonat Armatei 4 Tancuri, căreia i-a facilitat trecerea Donului. La începutul lunii septembrie, generalul Dragalina și trupele sale se aflau la sud de Stalingrad.
Mulțumit de comportarea trupelor române, mareșalul Ion Antonescu a dat, la 4 iulie 1942, Ordinul de zi nr. 29 pe armată, în care a elogiat comportarea Corpului 6 armată, a diviziilor 1, 2, 4, 20 infanterie și a detașamentului de schiori „colonel Rotta”. „Pe câmpiile de la Harkov – se spunea în document – ați luat parte la una dintre cele mai mari bătălii din Istorie și împreună cu camarazii voștri germani ați biruit”.
Corpul 6 armată (diviziile 1, 2, 4 și 20), comandat de generalul Corneliu Dragalina a trecut la urmărirea inamicului de la Oskol la Donul inferior și de aici la sud de Stalingrad.
A primit Crucea de Cavaler a Crucii de Fier și Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a pentru acțiunile trupelor de sub comanda sa și a fost promovat la gradul de general de corp de armată.
La 16 decembrie 1942, mareșalul Antonescu l-a rechemat de pe front, numindu-l apoi guvernator al Bucovinei. A suspendat portul stelei lui David de către evreii din Cernăuți pentru a nu-i pune în pericol de a fi executați de fasciști, obținând apoi aprobarea mareșalului Antonescu pentru evacuarea acestora din Cernăuți, deoarece urmau să fie arestați sub ordinul lui Hitler și deportați dincolo de Bug. În acest mod a salvat viața a 14.750 de evrei.
După evenimentele de la 23 august 1944 a fost reactivat și numit pe 15 noiembrie 1944 Inspector General al Trupelor Motorizate.
După instalarea guvernului Petru Groza generalul de corp de armată Corneliu Dragalina a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.[2]
Mai târziu, și-a pierdut casa din Timișoara și a fost hărțuit de Securitate, însă nu a fost arestat. La 11 iulie 1949, generalul Corneliu Dragalina a murit, la București, chiar înaintea declanșării de către autorități a unui masiv val de arestări.
| Corneliu Dragalina | |
 Generalul de corp de armată Corneliu Dragalina | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 5 februarie 1887 Caransebeș, Austro-Ungaria |
| Decedat | (62 de ani) București, Republica Populară Română |
| Părinți | Ion Dragalina |
| Naționalitate |  Austro-Ungaria |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | personal militar[*] |
| Guvernator al Bucovinei | |
| Activitate | |
| A luptat pentru | Armata Română |
| Ramura | Forțele Terestre Române |
| Gradul | General de corp de armată |
| A comandat | Comandantul Corpului 6 armată |
| Bătălii / Războaie | Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial - frontul de est |
| Ocupații ulterioare | Guvernator militar al Bucovinei (1943-1944), Inspector General al Trupelor Motorizate (1944-1945) |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Ordinul Mihai Viteazul cl. II și cl. III, Crucea de Fier cl. I-a și cl. II-a, Crucea de Cavaler a Crucii de Fier |
· 1950: A murit Timotei Popovici, compozitor si dirijor de cor
* 1952: Valeriu Traian Frențiu (n. , Reșița, România – d. , Închisoarea Sighet, România) a fost un episcop român unit, arestat în 1948 de autoritățile comuniste și decedat în închisoarea Sighet.
S-a născut în Reșița, la 25 aprilie 1875, ca fiu al preotului român unit Ioachim și al Rozaliei, născută Demeter. A urmat Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, iar teologia la Universitatea din Budapesta. A fost hirotonit ca preot celib la 20 septembrie 1898. Îndată după hirotonire a obținut o bursă pentru a studia la Viena, la Institutul "Sfântul Augustin", unde a rămas până în 1902, când și-a susținut doctoratul în teologie. Între 1902-1904 a ocupat funcția de vice notar consistorial și arhivar diecezan în Lugoj, iar între 1904-1912 pe cea de paroh și protopop în Orăștie. La începutul anului 1912 a fost numit vicar foraneu al Hațegului.
În 4 noiembrie 1912 a fost numit episcop al Lugojului. Sfințirea sa a avut loc în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, în 14 ianuarie 1913, prin participarea mitropolitului Victor Mihaly de Apșa și a episcopilor Demetriu Radu și Vasile Hossu de Gherla.
La 25 februarie 1922 episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost transferat la Episcopia de Oradea Mare, fiind instalat la 3 mai1922, cu participarea unui mare număr de preoți și laici. Programul său, anunțat cu acea ocazie, urmărea să restaureze profilul moral religios al enoriașilor din dieceză, zdruncinat de război și de urmărilor sale.
Sub păstorirea sa, marcată de împuținarea, până aproape de desființare, a proprietății funciare a diecezei, s-au construit sau reparat numeroase biserici și case parohiale, s-a modernizat stațiunea climaterică Stâna de Vale (prin construirea, în 1925, a hotelului „Excelsior”, astăzi dispărut, dotat cu încălzire centrală, sală de proiecție cinematografică și popicărie, a unor cabane pentru armată, a unei grădini botanice „in nuce”, amenajată de către profesorul Alexandru Borza, a căii ferate înguste pe Valea Iadului, dată în exploatare în 1936, și în fine, în 1939, a unei frumoase biserici din piatră, demolată în anii 1961-1962 de regimul comunist.
În 1923 a efectuat o călătorie sau vizită „ad-limina” la Roma, unde i s-a acordat titlul de „Asistent la Tronul Papal”, pe care o va repeta în luna mai 1925, împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Alexandru Nicolescu, de astădată în fruntea unui numeros grup de enoriași pelerini.
Sub arhipăstorirea sa, în zilele de 15-16 iunie 1927 s-a sărbătorit aniversarea a 150 de ani de la întemeierea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, când papa Pius al XI-lea i-a acordat paliumul arhiepiscopal.
A fost apreciat și de guvernul român, care în 1926 i-a acordat distincțiile de „Mare ofițer al Ordinului Coroanei României” și „Răsplata muncii pentru biserică”. În 1928 a organizat și patronat aniversarea centenară a întemeierii Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș, un adevărat eveniment cultural prin amploarea sa și prin notorietatea participanților, între care s-a numărat și generalul Berthelot.
Cu sprijinul material al lui Valeriu Traian Frențiu s-au tipărit mai multe periodice („Vestitorul” care a apărut la Oradea, din 1925 cu nici o întrerupere până în 1948 și „Observatorul” la Beiuș, între 1928 și 1934). În vederea unei mai temeinice pregătiri a preoțimii, a mijlocit „ridicarea”, din 1922 a Seminarului greco-catolic din Oradea la rangul de Academie teologică, dotată cu profesori foarte instruiți, de pe băncile căreia au ieșit, până la desființarea sa în 1948, absolvenți cu solide cunoștințe de specialitate. În fruntea corului de la Catedrala Sfântul Nicolae l-a adus pe distinsul preot-profesor și compozitor Francisc Hubic, care a introdus acolo muzica bisericească cu acompaniament de orchestră, obișnuind să organizeze concerte în diferite localități din afara diecezei.
Pe 5 septembrie 1937 a sfințit biserica din Mădăraș, iar pe 8 septembrie 1937 a sfințit și biserica din Istrău și Biserica greco-catolică din Bocșa.[2]
După decesul mitropolitului Alexandru Nicolescu în 1941, episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost mutat în funcția de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, păstorind aici pe toată perioada războiului, lăsându-l la Oradea, în calitate de episcop-auxiliar pe Ioan Suciu. În 1947 a revenit la Episcopia de Oradea Mare.
A fost arestat pe 28 octombrie 1948 la Oradea și dus la sediul Ministerului de Interne din București. În data de 31 octombrie 1948 a fost transferat de acolo la vila patriarhală de la Dragoslavele, transformată în lagăr pentru episcopii greco-catolici. Acolo a fost vizitat de mai multe ori de patriarhul Iustinian Marina, însoțit de episcopul vicar Teoctist Arăpașu.[3] În februarie 1949, în urma refuzului repetat de a trece la Biserica Ortodoxă Română, a fost dus la Mănăstirea Căldărușani. La Căldărușani episcopul Valeriu Traian Frențiu l-a consacrat episcop, în clandestinitate, pe Ioan Cherteș, în noaptea de Crăciun a anului 1949.
În 1950 a ajuns în Închisoarea Sighet, unde a murit în data de 11 iulie 1952. Asemenea celorlalți deținuți morți la Sighet, a fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. Mormântul i-a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaște locul înhumării. În anul 2008 un procuror de la Tribunalul Militar Cluj a identificat groapa comună și a găsit osemintele sale.[5]
Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.
Conform memoriilor cardinalului Iuliu Hossu, care a supraviețuit detenției de la Sighet, vestea morții lui Valeriu Traian Frențiu s-a răspândit a doua zi în întreaga închisoare, iar fruntașii politici din toate partidele, în frunte cu Iuliu Maniu, urmat de Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, ceilalți fruntași ai partidelor liberal, averescan, socialist, toți care sufereau în temnița Sighetului „au luat parte din tot sufletul, cum mi-au comunicat pe rând, prin purtătorii lor de cuvânt, șoptit la ușa celulei, au luat parte vie la doliul nostru și sufletește au făcut funeralii naționale în sufletul lor.
În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.[7]
Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.
| Valeriu Traian Frențiu | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
* 1971: John Wood Campbell, Jr. (n. 8 iunie 1910 – d. 11 iulie 1971) a fost o personalitate influentă în lumea americană a science fiction-ului. Ca editor al revistei Astounding Science Fiction (mai târziu redenumită Analog Science Fiction and Fact), din 1937 până la moartea sa, el este în general recunoscut ca un promotor al așa zisei Generații de Aur a Science Fiction-ului. A fost descoperitorul unor scriitori ca Isaac Asimov, Lester del Rey, Robert A. Heinlein, Theodore Sturgeon și A. E. van Vogt.
Romane
- The Mightiest Machine (1947)
- The Incredible Planet (1949)
- The Black Star Passes (1953)
- Islands of Space (1956)
- Invaders from the Infinite (1961)
- The Ultimate Weapon (1966)
Colecții de povestiri și antologii
- Who Goes There? (1948)
- The Moon is Hell (1951)
- Cloak of Aesir (1952)
- The Planeteers (1966)
- The Best of John W. Campbell (1973)
- The Space Beyond (1976)
- The Best of John W. Campbell (1976) (diferită de versiunea din 1973)
- A New Dawn: The Don A. Stuart Stories of John W. Campbell, Jr. (2003)
Cărți editate
- From Unknown Worlds (1948)
- The Astounding Science Fiction Anthology (1952)
- Prologue to Analog (1962)
- Analog I (1963)
- Analog II (1964)
- Analog 3 (1965)
- Analog 4 (1966)
- Analog 5 (1967)
- Analog 6 (1968)
- Analog 7 (1969)
- Analog 8 (1971)
Non-ficțiune
- Editorial Number Three: "Letter From the Editor", in A Requiem for Astounding (1964)
- Collected Editorials from Analog (1966)
- The John W. Campbell Letters, Volume 1 (1986)
- The John W. Campbell Letters with Isaac Asimov & A.E. van Vogt, Volume II (1993)
Memorii (selecții)
- The John W Campbell Memorial Anthology (1973) edited by Harry Harrison
| John Wood Campbell, Jr. | |||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||
· 1973: Radu Brateș, poet și prozator român (n. 1913)
· 1973: Isabel Randolph, actriță americană (n. 1890)
· 1974: A murit Pär Lagerkvist, scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel (n. 1891). Pär Lagerkvist ( n. 23 mai, 1891, Växjö, Småland – d.11 iulie, 1974, Stockholm) a fost un scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1951. Dacă în tinerețe a fost adept al curentelor de avangardă, îndeosebi al cubismului, ulterior evoluează spre o artă realistă. Scrierile sale sunt simbolice și alegorice, fiind critice la adresa dictaturii sau inspirate din ororile celui de-al Doilea Război Mondial, sau de tematică filozofico-religioasă și străbătute de fiorul anxietății cosmice.
Motivația Juriului Nobel
„pentru vigoarea artistică și adânca originalitate cu care a căutat în creația sa răspunsul la veșnicele întrebări ale omenirii”
În opera lui Lagerkvist, revin mereu niște motive: ångest (neliniștea, angoasa), längtan (dorul de, dorința, aspirația), främlingen (străinul), frälsaren (eliberatorul, răscumpărătorul), mörkret (bezna, întunericul)...
În Angest, volum de versuri care a însemnat o cotitură în literatura suedeză și a spart mulți idoli, este vorba atât despre drama lui personală, cât și despre drama omenirii în Primul Război Mondial. În mai multe lucrări bezna apare ca ceva milostiv, care te apără de lumina caustică, a zilei. Străin este el însuși, străin este dumnezeul părinților săi; în Den knuina näven (Pumnii strânși), apare paradoxul: "Eu sunt un credincios fără credință, un ateu religios." Iar când vorbește despre Längtan, o compară odată cu un crin care trebuie păzit și protejat:
- "nimic nu este ca tine, ca tine,
- crin sădit adânc în inima mea.
- nimic nu strălucește ca tine
- crin sădit adânc în inima mea.
- În fiecare dimineață trebuie să ud rădăcina ta luminoasă.
- dimineața în zori
- cu sânge,
- ca nu cumva să te ofilești."
Într-o nuvelă din ciclul Onda Sagor (Povestiri amare) un frälsaren în imagine negativă, de exemplu chipul eroului din „Moartea unui erou”, satiră a mitului eliberatorului și a stupidității și egoismului omenesc.
Critica literară suedeză i-a recunoscut succesul mai târziu, când a publicat romanul Piticul, 1944. Recunoașterea internațională a venit cu romanul Barabbas, 1950. Barabbas, tâlharul care a scăpat de răstignire, rămâne cumva între două lumi, nemaiputând pătrunde în fosta lui viață de tâlhar și cu atât mai puțin nu poate accepta creștinismul. Peregrinează ca un Ahasverus (altă capodoperă a lui Lagerkvist), până când, după sclavie și închisori, este la rândul său răstignit și-și dă sufletul adresându-se beznei caritabile : - Ție îți încredințez sufletul meu.
Alt roman remarcabil este Dvärgen (Piticul). Acțiunea se petrece undeva, într-un oraș-cetate din Italia renascentistă, la curtea unui Principe, și prezintă toate intrigile de curte și diplomatice, amorurile și omorurile cuvenite, rivalitatea între orașele-cetății, etc. Apare chiar un Maestro, care seamănă cu Michelangelo, asistăm la ororile ciumei devastatoare (care ne amintește de Manzoni), în sfârșit, vocabularul este uneori amestecat, neologisme laolaltă cu arhaisme, etc., dar miracolul intervine atunci când personajul principal, un pitic de curte al Principelui, începe să răstoarne totul, să răstălmăcească totul în felul său deformat și deformant, ca într-o oglindă de bâlci; tot ce este pur și frumos devine pentru pitic ceva abject și viceversa.
Pär Fabian Lagerkvist  | |
 Pär Lagerkvist | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 23 mai 1891 Växjö, Småland, Suedia |
| Decedat | (83 de ani) Stockholm, Suedia |
| Înmormântat | Lidingö kyrkogård[*][4] |
| Copii | Bengt Lagerkvist[*] Ulf Lagerkvist[*] |
| Naționalitate | suedez  |
| Cetățenie |  Suedia |
| Religie | ateism |
| Ocupație | poet, dramaturg, romancier, eseist |
| Limbi | limba suedeză[1] |
| Studii | Universitatea Uppsala |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | poezie, teatru, roman, eseu |
| Opere semnificative | Barabbas (1950) |
| Note | |
| Premii | Premiul Nobel pentru literatură[2][3] Samfundet De Nio's Grand Prize[*] honorary doctor of the University of Gothenburg[*] Bellman Prize[*] |
| Premiul Nobel pentru Literatură, 1951 | |
· 1989: Laurence Olivier (n. 22 mai 1907, Dorking, Surrey, Anglia – d. 11 iulie 1989, Steyning, West Sussex, Anglia) a fost un actor și regizor englez de film. Laurence Olivier, după 1947, Sir Laurence, după 1970, Lord Laurence, a fost un apreciat interpret Shakespeare-ian al secolului XX. Apare pentru prima dată în public la vârsta de 9 ani, în rolul Brutus în piesa Iulius Cezar. În 1929, debutează în film într-o producție germană, O văduvă temporară.
S-a căsătorit cu actrița Jill Esmond în 1930, mutându-se împreună în Statele Unite o dată cu premiera piesei Private Lives, care a avut loc pe Broadway. În 1946 a câștigat un premiu din partea New York Film Critics Circle pentru cel mai bun actor și un Oscar cu Henry V, în 1948a câștigat din partea New York Film Critics Circle un premiu pentru cel mai bun actor și un Oscar la aceeași categorie cu Hamlet, iar în 1955 din partea Academiei Britanice un premiu pentru cel mai bun actor britanic cu Richard III. Căsătorit cu Vivien Leigh (1940 – 1960).
Între 1963-1973 a fost director al Royal National Theatre din Londra.
TELEVIZIUNE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
| Emisiune[4][70][71][72] | An | Rol | Note | Ref. |
|---|---|---|---|---|
| Sir Alexander Korda (1893–1956) | 14 aprilie 1956 | Participant | [73] | |
| John Gabriel Borkman | 20 noiembrie 1958 | John Gabriel Borkman | [74][75] | |
| The Moon and Sixpence | 30 octombrie 1959 | Charles Strickland | First shown on US television | [76] |
| The Power and the Glory | 29 octombrie 1961 | Priest | Originally produced for American television | [77][78] |
| Great Acting: "Laurence Olivier" | 26 februarie 1966 | Contributor | [79] | |
| Male of the Species | 3 ianuarie 1969 | Narrator | First shown on US television | [80] |
| David Copperfield | 15 martie 1969 | Mr Creakle | First shown on US television | [81] |
| Parkinson | 1970 | Guest | [82] | |
| Love Among the Ruins | 6 martie 1973 | Sir Arthur Glanville-Jones | First shown on US television | [83] |
| Long Day's Journey into Night | 9 martie 1973 | James Tyrone Sr. | First shown on US television | [84][85] |
| The Merchant of Venice | 16 martie 1973 | Shylock | First shown on US television | [86][87] |
| The World at War | 31 octombrie 1973 – 8 May 1974 | Narrator | 26 episodes | [88] |
| The Morecambe & Wise Show, Christmas Special | 25 decembrie 1973 | Guest | [89] | |
| The Dick Cavett Show | 1974 | Guest | [90] | |
| Arena: "Theatre" | 1 octombrie 1975 | Interviewee | [91] | |
| Laurence Olivier Presents: "The Collection" | 5 decembrie 1976 | Harry | [92] | |
| Laurence Olivier Presents: "Cat on a Hot Tin Roof" | 12 decembrie 1976 | Big Daddy | [93] | |
| Laurence Olivier Presents: "Hindle Wakes" | 19 decembrie 1976 | – | Co-director only | [94] |
| Jesus of Nazareth | 10 aprilie 1977 | Nicodemus | [95] | |
| Laurence Olivier Presents: "Saturday, Sunday, Monday" | 1 ianuarie 1978 | Antonio | [96] | |
| Laurence Olivier Presents: "Come Back, Little Sheba" | 7 ianuarie 1978 | Doc Delaney | [97] | |
| Laurence Olivier Presents: "Daphne Laureola" | 14 ianuarie 1978 | Sir Joseph | [98] | |
| Brideshead Revisited: "Home and Abroad" | 20 octombrie 1981 | Lord Marchmain | [99] | |
| Brideshead Revisited: "Brideshead Revisited" | 22 decembrie 1981 | Lord Marchmain | [100] | |
| A Voyage Round My Father | 2 martie 1982 | Clifford Mortimer | [101] | |
| Laurence Olivier: A Life | 24 octombrie 1982 | Interviewee | [102] | |
| King Lear | 3 aprilie 1983 | King Lear | [103] | |
| A Talent for Murder | 19 decembrie 1983 | Dr Anthony Wainwright | [104] | |
| Mr. Halpern and Mr. Johnson | 26 ianuarie 1984 | Joe Halpern | [105] | |
| Wagner | 16 iunie 1984 | Sigmund von Pfeufer | [106] | |
| The Ebony Tower | 8 decembrie 1984 | Henry Breasley | [107] | |
| The Last Days of Pompeii | 4 mai 1984 | Gaius | First shown on US television | [108] |
| Peter the Great | 9 august 1986 | William of Orange | Third episode of four | [109] |
| Lost Empires | 24 octombrie 1986 | Harry Burrard | [110] |
.jpg)
* 1992: Constantin Pârvulescu (n. 10 noiembrie 1895, Olănești, județul Vâlcea - d. 11 iulie 1992, București) a fost unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România și un oponent activ al lui Nicolae Ceaușescu. A fost de profesie ajustor mecanic, lucrând la Atelierele CFR Tighina din București. Prin împrejurări nelămurite până acum, a ajuns în Ucraina, unde a lucrat doi ani ca mecanic de moară într-un sat. În perioada războiului civil din Rusia a intrat voluntar într-o anume Armată sovietică Poltava (1919-1921).
În 1921 a devenit membru al partidului Comunist din România. A fost președinte al Comisiei Centrale de Revizie. Între 1921-1926 a fost la Moscova, unde a absolvit o școală superioară de partid. Între 1926-1929 a fost încadrat ca mecanic la Uzina de Motoare și Aviație Moscova.
După 12 ani de absență, a revenit ca prim-secretar al Regionalei Basarabia-Chișinău (1929-1931), apoi membru al conducerii PCdR. În 1934 a fost condamnat la 10 ani închisoare, în contumacie, pentru implicarea în organizarea „sindicatelor roșii”, și a fost arestat un an mai târziu la Praga. A fost condamnat iarăși în 1937 la șapte ani închisoare corecțională - sentință comutată în trei ani închisoare; dar fișele sale de cadre îi menționează deja efectuarea unei pedepse în Penitenciarul Jilava (între 1936-1939). După ieșirea din închisoare, a fost ales (numit) prim-secretar al regionalelor de partid din Prahova și Dobrogea, iar în 1941 a devenit membru al Secretariatului PCdR condus de Ștefan Foriș. Când s-a certat cu acesta, a fost scos din funcție și pus „să-și facă autocritica” (1943). La vremea aceea, Foriș se plângea de „nivelul politic scăzut” al lui Pârvulescu.[necesită citare]
A făcut parte din „conducerea operativă”, alături de Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț, Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Teohari Georgescu.
Văduv din 1942, Pârvulescu a avut o relație amoroasă cu Ana Toma - soția lui Sorin Toma (viitorul redactor-șef al ziarului Scînteia, aflat în anii războiului în URSS).[necesită citare] Ana Toma a fost ulterior martoră a acuzării în "Procesul Pătrășcanu", învinuindu-i de trădare pe membrii Secretariatului condus de Ștefan Foriș și cu „dovada” propriei sale neglijențe. Iar Constantin Pârvulescu, președinte al Comisiei de Control al partidului, a certificat acuzări imaginare, plătite cu viața de ilegaliștii Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu, Vasile Luca, Remus Kofler și Emil Calmanovici.
La 4 aprilie 1944, Emil Bodnăraș l-a înlocuit pe secretarul P.C.d.R. Ștefan Foriș cu tripletul format din el însuși, Constantin Pârvulescu și Iosif Rangheț.
A fost trimis în U.R.S.S. pentru organizarea Diviziei „Horea, Cloșca și Crișan” (noiembrie 1944 – mai 1945). Dar, după cum relatează Alexandru Bârlădeanu, organizarea Diviziei era de fapt un examen, o socoteală „... despre ceea ce știa: ce-au făcut comuniștii români în vremea războiului.”[necesită citare]
A fost membru al C.C. al P.M.R. (21 oct. 1945 – 25 iun. 1960), iar în 1952 a fost ales și în Biroul Politic.
Constantin Pârvulescu a fost deputat în Marea Adunare Națională; a fost președinte al Marii Adunări Naționale prima oară între decembrie 1948 - iulie 1949, și a doua oară între ianuarie 1953 - 20 martie 1961 (dar nu și al Prezidiului, funcție deținută atunci de Ion Gheorghe Maurer. [1]
În calitatea sa de președinte al Comisiei de Control a partidului, a respins în 1950 cererea Elenei Ceaușescu (fostă Lenuța Petrescu) de a i se acorda vechime de ilegalistă din 1939. În cazul ei, Pârvulescu a dispus ca data de 23 august 1944 să fie recunoscută ca data intrării în partid. La Congresul al III-lea a PCR din 1960, nu a mai fost ales în Biroul Politic, dar și-a păstrat funcția de președinte al Comisiei de Control, care și-a schimbat numele în Comisia Centrală de Revizie, funcție pe care a deținut-o până în 1961.
În mai 1961 a fost decorat cu medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România". Ulterior în același an, a fost acuzat de „deviaționism ideologic spre dreapta”, de complicitate cu Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu (care voiau să-l destituie pe Gheorghe Gheorghiu-Dej), fiind înlăturat din toate funcțiile deținute. După aceea a intrat într-un con de umbră, viitorul său politic fiind așadar compromis.
A fost reprimit în partid în 1974, și - asemănător altor vechi ilegaliști sau conducători de frunte ai partidului - a fost păstrat ca un element de decor pe lângă Ceaușescu. În noiembrie 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, a luat cuvântul pronunțându-se împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului, acuzându-l că pune interesele personale înaintea celor ale partidului și țării.[2] De asemenea, a acuzat congresul că neglijează problemele reale ale țării, fiind preocupat de glorificarea lui Ceaușescu.[3] Acest atac fără precedent venea de la o persoană care nu putea fi acuzată de sentimente pro-sovietice, Pîrvulescu fiind un apărător fervent al autonomiei PCR. De asemenea, la vârsta de 84 de ani, nu putea fi acuzat de ambiții personale așa că remarcile sale au fost considerate de presa occidentală ca o dovadă a nemulțumirii din rândurile partidului. Replici la discursul lui Pârvulescu au fost date de Ion Popescu-Puțuri, George Macovescu, apoi chiar de Nicolae Ceaușescu. Acesta din urmă l-a făcut trădător pe criticul său. Pârvulescu a fost dat afară din sală, destituit din funcția sa de delegat la Congres, și a fost pus sub supraveghere strictă și arest la domiciliu.
La 16 decembrie 1980 a fost exclus din partid cu aprobarea unanimă a membrilor CPEx. A fost criticat dur mai ales de Nicolae Ceaușescu și de Gogu Rădulescu.[4]
În martie 1989 a fost unul dintre semnatarii scrisorii celor șase, alături de Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu și Silviu Brucan. A murit, fără urmași, în 1992, la 96 de ani. A avut un fiu adoptat, de origine rusă, care a ajuns până la gradul de căpitan de geniu, căsătorit, dar fără copii.Ambii au fost chinuiți și separați cu serviciul: el la canal, iar ea în București. Ambii au avut o moarte ciudată și mulți zic că l-au primit pe Radu (așa cum spunea Leana Ceaușescu celor iradiați). El a făcut un cancer la maxilar, iar în faza terminală ajunsese de i se vedea în gură prin obraz (iradiat la stomatolog), iar ea a avut un cancer jos, dovadă că a fost iradiată în poziția șezând! Dumnezeu să-i odihnească în pace!
| Constantin Pârvulescu | |
 Politicianul Constantin Pârvulescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Constantin Pârvulescu |
| Născut | 10 noiembrie 1895 Olănești, România |
| Decedat | 11 iulie 1992 (96 de ani) Roman, România |
| Căsătorit cu | Ana Toma (n. Grossman) |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | politician |
| Fondator al Partidului Comunist Român | |
| Prim-secretar al Regionalei Basarabia - Chișinău | |
| În funcție 1929 – 1931 | |
| Membru al CC al PMR | |
| În funcție 21 octombrie 1945 – 25 iunie 1960 | |
| Președinte al Marii Adunări Naționale | |
| În funcție decembrie 1948 - iulie 1949 ianuarie 1953 – 20 martie 1961 | |
| Premii | A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România |
| Partid politic | Partidul Comunist din România |
| Profesie | politician comunist |
· 1995: A murit Mihai Botez, matematician și disident român (n. 1940). Mihai Horia Botez (n. 1940 – d. 11 iulie 1995) a fost un matematician, diplomat și disident anti-comunist român, ajuns după Revoluția din 1989 ambasador al României la ONU și în Statele Unite ale Americii. Absolvent al Facultății de Matematică din București, unde a fost student al lui Octav Onicescu, Mihai Botez a lucrat mai întâi ca matematician cercetător, profesor asociat la catedra de cibernetică economică, statistici și cercetare din ASE (1967) și apoi ca lector la Facultatea de Matematică, catedra de Statistică și Calculul Probabilităților și profesor (1970).
În 1967 a fost numit director al Centrului de Cercetări Preospective. Și-a susținut teza de doctorat la vârsta de 26 de ani, [5] la Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, sub îndrumarea profesorului Gheorghe Mihoc. [6]
Între 1974 - 1977 a fost directorul Centrului Internațional de Metodologie a Studiului asupra Viitorului și Dezvoltării.
În 1976 petrece câteva luni ca invitat al Woodrow Wilson International Center for Scholars. [7]
În 1977 și-a pierdut posturile de director și cadru universitar din cauza exprimării disidenței față de regimul lui Nicolae Ceaușescu.
În 1979 redactează un „Memoriu al intelectualilor români” care este citit la Radio Europa Libera și publicat în revista franceză „La Nouvelle Alternative”.
În 1987, după publicarea în revista franceză „L'Express” a unui interviu critic la situația din România, Mihai Botez este numit director al Centrului de Calcul din Tulcea. [10]
A primit azil politic în 1988 [2][11] în 
Statele Unite ale Americii, unde se afla cu o bursă, după care a lucrat la o serie de instituții academice, Stanford University, Indiana University, Woodrow Wilson International Center for Scholars (septembrie-octombrei 1988). [12]
Statele Unite ale Americii, unde se afla cu o bursă, după care a lucrat la o serie de instituții academice, Stanford University, Indiana University, Woodrow Wilson International Center for Scholars (septembrie-octombrei 1988). [12]După Revoluția din 1989, a fost ambasador al României la ONU (1992-1994) [13] și în Statele Unite ale Americii (1994).
A fost căsătorit cu arhitecta Mariana Celac. S-a recăsătorit în Statele Unite cu Magda Sichitiu (care și-a schimbat numele în Magda Botez după căsătorie)
Mihai Botez | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] București, România[1] |
| Decedat | (54 de ani)[2] București, România[3] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*][2] (internal bleeding[*][2]) |
| Căsătorit cu | Mariana Celac[4] |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | matematician activist pentru drepturile omului[*] diplomat politician |
| Ambasador al României în Statele Unite ale Americii | |
| În funcție – | |
| Reprezentant permanent al României la Organizația Națiunilor Unite | |
| În funcție – | |
| Partid politic | PCR (–) |
| Alma mater | Universitatea din București |
* 2003: Florin Bănescu (n. 28 martie 1939, Armeniș, județul Caraș Severin, d. 11 iulie 2003, Arad[A]) a fost un medic, prozator, traducător și coordonator de cenaclu român[1]. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1975 și membru al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România.
A fost fiul Elenei-Brândușa (n. Imbrea), învățătoare, și al lui Marcu Bănescu, preot ortodox, doctor în teologie[2]. Școala primară a urmat-o în Caransebeș la „Școala de Aplicație și Liceul Traian Doda”, studiile liceale le-a urmat la Liceul „C.D. Loga” din Timișoara, iar apoi a urmat Facultatea de Medicină, absolvită în același oraș în anul 1962.[1][2]
A practicat medicina generală în localitățile Cogealac, Jurilovca, Babadag, între 1962 și 1964. În această perioadă a fost concentrat la Marina Militară. Între 1964 și 1965 a făcut specializarea în medicina muncii la București, apoi a fost medic secundar la Medgidia și Constanța, între 1965 și 1969, medic de Medicina Muncii la Hunedoara, între 1969 și 1971, medic primar la Direcția de Sănătate Publică din Arad din 1971 până în 2002.[1][2]
Debutul literar a avut loc în revista literară „Orizont”, Timișoara, nr. 10, 1968, cu proză, apoi, în anul 1973 publică volumul de debut Să arunci cu pietre în soare, povestiri, volum premiat la primul concurs de debut în volum al editurii.
A fost colaborator la cele mai importante reviste literare din țară: „Orizont", „România Literară” „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Viața Românească”, „Steaua”, „Tribuna”, „Cronica”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Variațiuni” (București, în limba slovacă) „Vatra”, „Apostrof” (Cluj), „Arca” (Arad), „Oglinzi paralele (Nădlac), „Familia” (Oradea). A fost redactor asociat la revista „Arca” și redactor extern la revista bilingvă româno-slovacă „Oglinzi paralele”.
Opera:
- Să arunci cu pietre în soare, povestiri, Editura „Eminescu", 1973;
- Anotimp al ninsorilor albastre, roman, Editura „Eminescu", 1975;
- Semințele dimineții, roman, Editura „Eminescu", 1976;
- Ierni peste tei, roman, Editura „Eminescu", 1978;
- Tangaj, roman, 1980;
- Calendar pe o sută de ani, povestiri, Editura „Facla", Timișoara, 1982;
- Portocale pentru vinovați, roman, Editura „Eminescu", 1982;
- Moara de apă, povestiri, Editura „Facla", Timișoara, 1984;
- Strada, roman, Editura „Facla", Timișoara, 1987;
- La Trei Ape, povestiri, Editura „Eminescu", 1988;
- Oameni și lupi, biserici și tei, povestiri, Fundația Culturală „Ioan Slavici", Arad, 1995 (volum tradus în limba slovacă de către Ondrej Stefanko, L’udia a vlci, kostoly i lipi, Editura „Ivan Krasko", Nădlac, 1996);
- Despre arta burlanieră, povestiri, Editura „Viața arădeană", Arad, 1997;
- Mușchetarii Câmpiei de Vest, memorialistică și critică literară, Editura „Ivan Krasko", Nădlac, 2000;
- Calendar pe o sută de ani, antologie de proză scurtă, Editura „Mirador", 2000, Arad;
- Mușchetarii Câmpiei de Vest, cartea a doua, Editura „Ivan Krasko", Nădlac, 2003;
- Orele orașului, în colaborare, reportaje, Editura „Eminescu", 1978;
- Cartea Mureșului, în colaborare, Editura „Eminescu", 1986.
În „Neue Banater Zeitung" (Timișoara, 1980) a apărut romanul foileton Todesorangen tradus în limba germană de către Anton Palfi.
A tradus în colaborare cu scriitorul Ondrej Stefanko numeroase cărți din limba slovacă.
| Florin Bănescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 28 martie 1939 Armeniș, județul Caraș Severin |
| Decedat | (64 de ani) Arad, județul Arad |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | prozator |
| Pseudonim | Friederich Bernauer în publicațiile de limbă germană [1] |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Să arunci cu pietre in soare, 1973 |
* 2008: Michael Ellis DeBakey (n. 7 septembrie 1908, Lake Charles, Louisiana; d. 11 iulie 2008, Houston, Texas) a fost un chirurg cardiac american, care a perfecționat bypassul cardiopulmonar (CPB)) și a fost primul care, în anul 1966 a implantat unui bolnav cardiac o inimă artificială.
Michael Ellis DeBakey s-a născut în 1908, sub numele de „Michel Dabaghi”, fiind fiul lui Shaker și Raheeja Dabaghi, imigranți arabicreștini maroniți din Liban. Ulterior și-a schimbat numele potrivit cu intonația engleză . Studiile medicale DeBakey le-a terminat în anul 1948 la Universitatea Tulane din New Orleans.În acel an se înrolează ca medic pe front, fiind numit directorul al Secției de consult chirurgical (Surgical's Consultant Division) a armatei americane. Apoi a contribuit la dezvoltarea unitatilor de Spital Chirurgical Mobil de Campanie MASH, iar mai tarziu la infiintarea Sistemului de cercetare al Centrului Medical al Administrației Veteranilor militari ai S.U.A. După aceea el a ocupat funcția de conducere a colegiului medical „Baylor College of Medicine” iar în același an a primit Medalia Națională pentru Medicină.
Michael E. DeBakey a condus în anul 1996 o echipă internațională de chirurgi care l-a operat pe cord pe președintele rus Boris Ielțîn, intervenția fiind considerată un semi-succes. De-a lungul timpului el a utilizat procedee proprii și instrumente medicale pentru chirurgie vasculară.
| Michael Ellis DeBakey | |||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||
* 2009: Arturo „Tunetul” Gatti (n. ,[1] Cassino, Italia – d. , Porto de Galinhas[*], Brazilia) a fost un pugilist profesionist italo-canadian. Născut în Cassino, Italia și crescut în Montreal, Quebec, Canada,[6] Gatti s-a mutat în Jersey City, New Jersey pe când era adolescent.
Gatti a câștigat campionate mondiale acordate de două federații diferite din box în două categorii diferite de greutate.
Moartea sa în 2009 a fost controversată, iar soția sa a fost arestată pentru omucidere și apoi eliberată după ce o autopsie a demonstrat că Gatti s-a sinucis.
Sărbători
- În calendarul ortodox: Sf M Mc Eufimia; Sf Olga cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Rusiei; Duminica a 3-a după Rusalii - Despre grijile vieții
- Mongoliaː Ziua Victoriei Revoluției Populare (1921). Mongolia este o țară din Asia Centrală, republică parlamentară, care se învecinează la nord cu Rusia și la sud cu Republica Populară Chineză. A fost centrul Imperiului Mongol în secolul 13, dar a fost condusă de dinastia manciuriană Qing, din secolul 18 si până la formarea, cu asistență sovietică, a unui guvern independent (în 1921). Ca urmare a prăbușirii Uniunii Sovietice, Mongolia a adoptat o formă de guvernare democratică. A optsprezecea țară din lume ca suprafața, Mongolia are foarte puțin teren arabil: predomină stepa, alături de munți(în nord si vest) si Deșertul Gobi în sudul țării. Cca. 30 la sută din populația țarii este alcatuită din nomazi sau semi-nomazi, budiști de rit tibetan și de etnie mongolă. Capitala Ulaanbaatar concentrează peste 50 la sută din populație.
- · Astăzi este Ziua Mondială a Populației - A fost declarată ca zi internațională de către Organizația Națiunilor Unite în 1987, când populația lumii a atins pragul de 5 miliarde.· Astăzi este Ziua mondială a ciocolatei. Francezii au declarat ziua de 11 iulie drept ziua mondială a ciocolatei. Consumul de ciocolată creşte în fiecare zi, pe tot globul, aşa că i se cuvine o zi specială acestui desert delicios. Prieten al femeilor şi inamic al siluetei pentru multe dintre ele, ciocolata este hulită şi adorată în acelaşi timp. Neagră sau albă, amăruie, cu lapte, sau cappuccino, cu fructe sau biscuiţi, ciocolata rămâne desertul preferat al oamenilor. Istoria ciocolatei începe cu 2000 de ani în urmă, când arborele de cacao era cultivat în America de Sud. Cristofor Columb, descoperitorul Americii, a fost primul explorator care s-a bucurat de beneficiile acestor boabe, dar, aduse în Europa, acestea nu s-au bucurat iniţial de prea multă atenţie, deoarece nu se ştia la ce folosesc. Apoi, conchistadorul Hernando Cortez a servit o băutură preparată din boabe de cacao, de azteci. Adăugând trestie de zahăr, vanilie şi scorţişoară, gustul a fost îmbunătăţit considerabil. În urma acestui episod, fascinaţia pentru cacao şi pentru ciocolată a crescut exponenţial. Cercetările ştiinţifice au arătat faptul că oamenii care consumă ciocolată au mai puţin ţesut adipos decât cei care nu mănâncă. De asemenea, din punct de vedere caloric, ciocolata este neutră, deci, este un bun aliment în diete, deoarece accelerează metabolismul, reduce riscul de infarct, atac cerebral, hipertensiune şi diabet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu