3. /11 IULIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf M Mc Eufimia; Sf Olga cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Rusiei; Duminica a 3-a după Rusalii - Despre grijile vieții

Sf Mare Mc Eufimia

Sfânta Mare Muceniță Eufimia s-a născut, a crescut și s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăției lui Dioclețian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuiește pomenirea ei. Iar acum se pomenește acea minune care s-a făcut de cinstitele ei moaște în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinților Părinți, ce s-a ținut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit și s-a întărit mărturisirea dreptei credințe. Această minune a fost hotar al Sfinților Părinți, ca să nu treacă spre împărtășirea celor rău credincioși.

Și s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei și Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască și pe cea omenească, într-una singură. Și pe mulți din rânduiala duhovnicească și mirenească i-au amăgit cu această rea credință a lor; iar pe bărbații și boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres și aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a ținut în Efes sinodul cel de loc (După cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu muți ani înainte), iar mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfințitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului și mărturisitorul dreptei credințe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor și cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres și era primit ca o credință dreaptă, iar credința ortodoxă era lepădată ca o rea credință oarecare. Deci era de trebuință să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, pentru lepădarea acelui eres și spre întărirea dreptei credințe.

În vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viață către Domnul. Iar după el a luat împărăția îmbunătățitul și plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Acești râvnitori ai dreptei credințe, văzând Biserica tulburată de eresuri și feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului sfinții părinți din toată lumea creștină, ca să cerceteze și să hotărască toate cele pentru dreapta credință. Deci s-au adunat Sfinții Părinți în număr de 630, cu preasfințitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului și cu preasfințitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului și cu trimișii preasfințitului Leon, Papa Romei. Și au fost de față și răi credincioșii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, și ceilalți arhierei de un gând cu ei, și Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încât mulțimea ereticilor era fără de număr. Și toți împreună cu Sfinții Părinți făceau Sinodul, adunându-se în biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, care este în cetățuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ținea de scaunul mitropoliei Calcedonului și era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. In ea se odihneau și moaștele acestei mari mucenițe, de la care se făceau minunate și preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toți anii izvora sânge din cinstitele ei moaște, ca și cum ar fi curs dintr-o rană, și se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură și acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaștele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. În acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie și se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea și înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o vărguță lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge și îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând sângele acela, înălța slavă atât lui Dumnezeu, cât și Sfintei Mucenițe Eufimia și se ungea cu el spre binecuvântare și tămăduirea neputințelor lor.

Acel sânge era foarte bine mirositor, ca și cum era amestecat cu un mir de mult preț, însă nici un fel de mir din cele pământești nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârșea cu neasemănare toate aromatele și tămăduia toate bolile. Iar sfânta muceniță izvora din cinstitele ei moaște un sânge mirositor și tămăduitor ca acela, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori și în alte vremi, și mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viață îmbunătățită. Se făceau încă și arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credință: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică și la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii și o chemau în ajutor. Și alergau spre închinare cu credință la dânsa în Calcedon popoare din toate țările și cetățile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinților Părinți celor din toată lumea, împărații au poruncit ca acolo să se săvârșească.

La acel sinod, făcându-se multă neînțelegere și ceartă a dreptcredincioșilor creștini cu ereticii, pentru că rău credincioșii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfințitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalți sfinți părinți, a zis către eretici: „Să scrieți voi într-o carte mărturisirea credinței voastre și vom scrie și noi mărturisirea noastră și amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaște ale Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, apoi să ne rugăm sobornicește lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plăcută a sa, să ne descopere care este credința cea dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toți au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărți: dreptcre-dincioșii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu pecețile lor și descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Și iarăși acoperind mormântul, l-au întărit cu pecete împărătească și cu strajă și s-au rugat trei zile cu postire.

Și sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia și, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioși șezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioși zăcând la picioarele ei. Și de mirare era și aceasta, că ea și-a întins mâna sa spre împărat și spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toți s-au umplut de bucurie negrăită și au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă și de mulțumire sfintei mucenițe și închinându-se cu fierbinte dragoste moaștelor ei făcătoare de minuni.

Și îndată toți au propovăduit credința cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu și adeverită prin sfânta și marea muceniță, iar credința ereticilor au dat-o anatemei. Și mulți dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioși, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor și i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniță Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului. Și precum atunci, așa și după aceea, sfânta muceniță n-a încetat a face minuni și a izvorî din cinstitele ei moaște sânge mirositor ca mirul.

Iar după ce au trecut mulți ani, împărăția a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai târziu a cam slăbit în credință, îndoindu-se de minunile sfintei și de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredințeze și să afle adevărul, a făcut astfel:

Mai înainte cu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei și marii mucenițe, a întărit atât mormântul, cât și fereastra mormântului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon și, desfăcându-și pecetea sa, a deschis ferestruia. Și îndată a ieșit miros foarte plăcut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sângele, a curs din cinstitele moaște ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acela, spre înfruntarea puținei credințe a împăratului și spre întărirea credinței fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare nu putea ca din moaștele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sânge și mir? Deci împăratul, cunoscând greșeala sa, s-a căit și a câștigat mare credință și evlavie către Sfânta Eufimia.

După aceasta, în timpul împărăției lui Eraclie, a fost, cu îngăduința lui Dumnezeu, mare năvălire a perșilor asupra țării Bitiniei și asupra hotarelor Calcedonului. Și cuprinzând ei toată cetățuia aceea, au pustiit-o, după obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii mucenițe, au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormântul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemișcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perșii, adunând mulțime de lemne și de vreascuri, au împresurat mormântul și, făcând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzătoare și le-au dat foc, așteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere.

Dar nici așa n-au sporit ceva, pentru că arzând toată materia aceea, s-a prefăcut în cenușă, dar mormântul sfintei a rămas nevătămat, Dumnezeu făcând pe plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perșilor, împăratul cu patriarhul au ținut sfat pentru moaștele Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia și au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se de năvălirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului.

Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare și frumoasă în numele sfintei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaște, împreună cu mormântul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaște. Iar mormântul l-au pus în altar în locul dumnezeieștii mese, și pe el se săvârșea jertfa cea fără de sânge, înăuntru fiind cinstitele moaște ale Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de la care se săvârșeau minuni, precum în Calcedon, și sângele cel mirositor și dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul obișnuit.

Deci, trecând mulți ani și schimbându-se mulți împărați, și Sinoadele Sfinților Părinți a toată lumea, al cincilea și al șaselea săvârșindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume și obicei de fiară. Acela mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gând cu el zicea: „Iată, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au și nu văd, urechi au și nu aud, gură au și nu vorbesc...”. Și i se împotrivea lui Preasfințitul Patriarh Gherman, însă el l-a izgonit cu necinste din scaun și în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea i-a izgonit și pe ceilalți arhierei dreptcredincioși, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci și împotriva moaștelor sfinților lătra fără de rușine, ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul.

Deci, văzând și auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaște ale Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaștelor, temându-se de ridicarea și de tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meșteșug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gând ai săi în biserica Sfintei Eufimia și a descoperit mormântul ei, pe care perșii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mâinile celor răucredincioși de cinstitele moaște ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mâinile necredincioșilor păgâni. Căci perșii greșeau în neștiința lor, iar creștinii cei răucredincioși, știind, îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osândă, ca să necinstească pe acea sfântă.

Deci împăratul Leon, descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaștele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră niște oase putrede și puturoase, pe care le pregătise înadins și, acoperindu-le iarăși cu lespedea, s-a dus, luând cu sine tâlhărește acele sfinte moaște, pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului și cu fiicele sale, tăinuin-du-se de el, mergeau la sfintele moaște și le cădeau cu miruri și le aprindeau lumânări, cinstindu-le cu osârdie și închinându-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înștiințându-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaște și a aruncat-o noaptea în mare.

Iar a doua zi, strângând adunare din cei răucredincioși, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind și defăimând moaștele sfintei marii mucenițe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeți și vedeți înșelăciunea cu care vă înșelați, spunând că sunt nestricăcioase și făcătoare de minuni moaștele prealăudatei Eufimia; descoperiți mormântul și vedeți care este adevărul!”. Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormântul și tot poporul a văzut oasele cele putrede și puturoase. Drept aceea ereticii au început a râde și a batjocori pe cei dreptcredincioși, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioșii, minunându-se de un lucru neașteptat ca acela, nu știau ce se întâmplase și s-au umplut de rușine și de jale.

Atunci mulți au socotit că toate minunile sfintei sunt înșelăciuni, și scuipând oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea și mormântul acela de marmură l-au scos afară și biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urâciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Și era biserica aceea ca o peșteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă și mai rea, pentru că toate spurcăciunile și necurățiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii își făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie și lucrau într-însa meșteșugurile lor. Și, unde mai înainte se auzea glas de cântări dumnezeiești, acum ieșea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală și se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate și ceartă între oameni fără de rânduială.

Și petreceau acei meșteri în acea biserică pustiită, cu femeile și cu copiii lor. Iar în Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, își aveau locul unde își făceau nevoile trupești. Și a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omenești, care spurcau până într-atât sfințenia Lui, până ce pe cei răi i-a pierdut rău și iarăși a ridicat dreapta credință, curățind și sfințind locul Său, pe care l-a făcut iarăși sălășluire a slavei Sale.

Iar cinstitele moaște ale întru tot lăudatei mucenițe, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, după rânduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea „al Sofiei”. Acea corabie avea stăpâni doi frați, Serghie și Sergon. Și văzând ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie lumească. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Și sosind la portul care se numește „al lui Avid”, au deschis sicriul și văzând moaștele nestricate și cu bună mirosire ale sfintei mucenițe, s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, iar mai ales când s-au adeverit în vedenie de sfințenia acelor moaște. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis o slavă mare deasupra moaștelor și un sfeșnic în care ardeau lumânări și niște bărbați prea luminoși cântând și lăudând pe Dumnezeu.

După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfânt sunt acele moaște. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In insula aceea se aflau moaștele făcătoare de minuni și izvorâtoare de mir ale Sfintei Mucenițe Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Și rămânând ei lângă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfânta Muceniță Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieșind în întâmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, și amândouă s-au îmbrățișat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieșise din corabie: „Bucură-te, mucenița lui Hristos, fericită Eufimia!”. Iar aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniță a lui Hristos, fericită Glicheria!”. Și sărutându-se una cu alta, s-au despărțit - Sfânta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfânta Eufimia s-a întors în corabie.

Această vedenie s-a făcut la amândoi frații și s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înștiințat ale cui sunt moaștele acelea. Deci, rugându-se cu căldură către Sfânta Mare Muceniță Eufimia, au căzut cu osârdie la sfintele ei moaște și le sărutau, plângând de bucurie. Și voiau să ducă acea vistierie fără de preț în patria lor, dar Dumnezeu și sfânta cea plăcută Lui n-au voit așa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pânzele corăbiei și au pornit spre țara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună și o învăluire mare, încât corabia, fiind purtată de valuri, iarăși a venit la aceeași insulă. Și liniștindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor.

Dar iarăși, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Și aceasta s-a întâmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat mucenița lui Hristos, zicându-le: „Pentru ce vă siliți să mă duceți pe mine încoace și încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiți să mă duceți voi!”. Apoi iarăși a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol și aducerea mea aici? Pentru ce mai voiți să mă duceți în părțile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putință. Deci să nu vă mai osteniți cu aceasta, ci să-mi faceți în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa”.

Zicând acestea, sfânta s-a făcut nevăzută, iar acei frați cinstiți, Serghie și Sergon, îndată s-au supus cu osârdie poruncii sfintei și, fiind în port, au ieșit din corabie la uscat. Și ducându-se ei, au spus episcopului insulei de moaștele Sfintei Eufimia, de arătarea și de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta și le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaște, căci și în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, ca să se lepede și să se dea focului sfintele icoane și cinstitele moaște ale sfinților. Din pricina acestei porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc și moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutând un loc ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie și pe Sergon să zidească o biserică mică pentru mucenița lui Hristos, nu departe de malul mării. Și săvârșindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfințit biserica, iar cinstitele moaște le-a pus în altar, sub pământ, ca să nu afle de ele luptătorii de icoane.

Apoi, săvârșindu-se aceasta, acei doi frați s-au sfătuit și s-au făgăduit către sfânta, zicând: „Sfântă mare și prealăudată Mucenița Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată și nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaște, ci aici îți vom sluji ție până la sfârșitul vieții noastre!”. Făcând ei o făgăduință ca aceasta, și-au vândut toate negu-țătoriile lor ce le aveau în corabie și, lepădându-se de lume, viețuiau în postiri și rugăciuni lângă acea biserică. Și nu după multă vreme, plăcând lui Dumnezeu, s-au mutat la viața cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Mucenițe Eufimia, căreia i-au slujit cu osârdie.

Iar mai înainte de sfârșitul lor, au pus pe mormântul sfintei mucenițe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preț, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie și Sergon, frați de un pântece, înotând cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaște ale Sfintei și prealăudatei Mucenițe Eufimia, care erau purtate de valuri, și le-am pus aici, după porunca ei”.

După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă și voia să mute într-însa moaștele Sfintei Eufimia. Și venind el în acea mică biserică zidită de acei doi frați, a săvârșit rugăciunile de toată noaptea; apoi, dormitând, i s-a arătat sfânta, zicând: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gândești, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci să mergi la sora mea, la Sfânta Muceniță Glicheria, și s-o rogi pe ea, căci o voi ruga și eu, și ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă lași ca să mă odihnesc în locul acesta, până ce mă voi întoarce iarăși la locul meu”. Iar episcopul, deșteptându-se din somn, s-a înspăimântat și nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Muceniță Glicheria, care se păzea în alt loc, și făcând rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa și a pus-o sub țărână. Pentru că așa erau tăinuite moaștele sfinților înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmășuiau împotriva lor. Și deși erau sub țărână, însă cei dreptcredincioși se adunau la ele și săvârșeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile și neputințele.

Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, săvârșindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor și râvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în corăbii pe lângă insula aceea și, ieșind la uscat, a văzut lângă biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Și întrebând el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvârșește praznic pentru moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mânie și pornind cu oaste spre biserică, a risipit poporul, strigând și zicând: „Oare așa vă poruncesc vouă împărații, o, închinătorilor de idoli și slujitorilor de oase moarte?”. Astfel a batjocorit ticălosul pe creștinii cei dreptcredincioși și a risipit acea biserică aproape până la temelie. Iar moaștele sfintei s-au păzit întregi sub țărână, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.

După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăție fiul său Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină și de Insuși Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă și batjocorea pe sfinții plăcuți lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinerețe la toată răutatea și la viața cea spurcată, căci a învățat vrăji și farmece, și sângele omenesc îl vărsa fără cruțare.

Constantin Copronim era mai cumplit decât tatăl său și a ucis mulți bărbați nevinovați și drepți, și a pierdut cu totul rânduiala monahicească din Constantinopol. El a împărățit mult, prin îngăduința dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, și făcând răutăți fără de număr, a murit cu amară moarte. Iar după el a luat împărăția fiul său Leon, care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atât de râvnitor ca tatăl și bunicul lui. Apoi luându-și Leon sfârșitul vieții, a împărățit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii, căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.

Fiul ei fiind încă mic, în anii copilăriei, ea singură ocârmuia bine și cu plăcere dumnezeiască împărăția grecească, îndreptând toate cele răsturnate și risipite de împărații cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă și iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinții Părinți care fuseseră izgoniți pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al șaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de Sfinții Părinți.

Atunci și biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăși de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o curețe de spurcăciuni și să-i înnoiască toată risipirea, înfrumusețând-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviințate, cu veșminte sfințite și cu vase de mult preț. Deci după ce biserica a fost sfințită, iarăși se săvârșeau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeiești și mitropolitul Calcedonului petrecea lângă ea.

Iar împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sarguință pentru căutarea moaștelor prealăudatei Mucenițe Eufimia, pentru că din vremea aceea când Leon Isaurul a luat tâlhărește moaștele sfintei și le-a aruncat în mare, s-a răspândit vorba între cei dreptcredincioși de fapta cea rea și tăinuită a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaște s-au aflat într-un loc și se păzesc de credincioși și se îngrijea împărăteasa să afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de știre împărătesei, despre moaștele sfintei mucenițe cele dorite de dânsa, în chipul acesta:

În insula aceea care se numea Lemnos, unde se păzeau moaștele sub țărână, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregă-toria comit și cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moștenire acel loc, pe care cei doi frați pomeniți mai înainte, Serghie și Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, și în care au ascuns cinstitele ei moaște, punând deasupra mormântului o lespede de piatră scrisă.

Acel Anastasie comitul, văzând că biserica prealăudatei mucenițe era risipită, a zidit una nouă pe temelia celei dintâi și a înfrumusețat-o cu cuviincioasă podoabă. Iar după o vreme oarecare i s-a întâmplat de a căzut într-o ispită, pentru niște clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, și a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte și să-și câștige iarăși dregătoria sa.

Și căutând el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decât alții, ca să folosească celor ce au strâmbătate. Iar Anastasie, căutând pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărătești și, căzând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale, rugându-l să-i fie mijlocitor și ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicând: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea”. Aceasta zicând-o mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie, urmând după dânsul până la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă și a intrat într-însa să se roage.

Și rugându-se el din destul cu plecarea genunchilor, a șezut la un loc, pentru că nu era cântare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rând în acea săptămână, a venit la dânsul și l-a întrebat cine și de unde este. Și i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine și mâhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A cărui sfânt este biserica aceasta?”. Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, cea prealău-dată”. Auzind Anastasie aceasta, îndată și-a pus cu dragoste mâna dreaptă la piept și a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!”. Clericul a zis: „Pentru ce o numești a ta?”. Anastasie i-a răspuns: „Am pe moșia mea în biserică cinstitele ei moaște; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală”. Clericul a zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăiești? Omule, păzește-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ți vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta, căutând să afle moaștele Sfintei Eufimia, și a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înștiințare despre cinstitele moaște ale mucenitei Sale”. Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaștele prealăudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!”.

Aceasta auzind-o clericul, l-a rugat să aștepte puțin la locul acela, iar el, alergând cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie și chemând pe Anastasie, l-a întrebat de moaștele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, câte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaște ale Sfintei Eufimia. A spus, așijderea, și ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi frați, care au scos moaștele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la preasfințitul patriarh Tarasie și i-a spus acestea.

Atunci Preasfințitul Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitropolitul la împărat și la maica lui, ducând cu dânșii și pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului și maicii sale toate cele ce le știa despre cinstitele moaște ale muceniței lui Hristos și toți s-au bucurat și au mulțumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri și l-au rânduit în cea dintâi dregătorie.

Deci, gătind fără de zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbați cinstiți din rânduiala duhovnicească și din palatele împărătești, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă moaștele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergând cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă locuitorii de acolo, aflând că dregătorii Constanti-nopolului au venit să ia de la ei moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, s-au adunat cu mânie, voind să se împotrivească trimișilor împărătești și să nu-i lase să ia din insula lor acea vistierie duhovnicească neprețuită. Și se mâniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vânzător, și se făcea ceartă în popor.

Și abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicând: „O oamenilor, nu vă împotriviți la o voință ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniți pe împărat spre mânie, pentru că mânia împăratului este ca mânia leului”. Și liniștindu-se poporul, au descoperit mormântul sfintei și au scos dinăuntrul pământului cinstitele moaște ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasă, și s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cântări de psalmi, cu lumânări și cu tămâieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând că se lipsește de o bogăție așa de scumpă ca aceea; și a stat pe malul mării, petrecându-le cu ochii, până ce corabia nu s-a mai văzut.

Și ajungând corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul și maica împăratului și cu preasfințitul patriarh au ieșit întru întâmpinarea cinstitelor moaște ale muceniței lui Hristos și le-au primit cu bucurie, veselindu-se și prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, și le-au pus în același mormânt de piatră, precum fuseseră mai întâi. Astfel Sfânta și Marea Muceniță Eufimia cea prealăudata și-a luat cinstitul său loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru sfinții Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia și de la noi să-I fie cinste și slavă, acum și de-a pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf Olga cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Rusiei

A fost soția prințului rus Igor. Sfânta Olga s-a născut în satul Vibutca (din apropierea orașului Pscov de astăzi).

Provenea dintr-un neam ales, astfel, potrivit istoricilor vremii era strănepoata lui Gostomislu, unul din marii cneji ruși din Novgorod. După ce acesta a trecut la cele veșnice soțul ei, Sfânta Olga a devenit împărăteasa Rusiei, deoarece fiul ei Sviatoslav era minor.

Olga a fost prima principesă care a primit botezul împreună cu mulți din dregătorii săi, în timpul unei călătorii la Constantinopol, în anul 957. Întorcându-se în Kiev, Sfânta Olga, a ridicat numeroase biserici, a adus numeroși oameni la credința în Hristos și a distrus templele idolilor.

În data de 11 iulie 969, Sfânta Olga s-a mutat cu pace la Domnul.

Sf. Olga, cea întocmai cu Apostolii si luminatoarea Rusiei – foto – doxologia.ro

Tragându-se dintr-o familie de neam ales din tinutul Pskov, din initiativa careia Varegii au venit in Rusia, printesa Olga fusese inzestrata de la Dumnezeu cu o frumusete rara si o inteligenta stralucita. Intr-o zi, pe când traversa fluviul Pskov, ea intâlni pe tânarul print Igor care de indata se indragosti de ea. La putin timp dupa aceea, tutorele acestuia din urma, printul Oleg, veni sa o ia pe printesa si o duse la Kiev pentru a i-o da in casatorie. In 945 marele print Igor a fost asasinat de Slavii din Volinia iar regenta principatului Kiev deveni Olga, pâna la majoratul fiului sau Sviatoslav (945-960). Guvernând cu intelepciune si mila, stiind in acelasi timp sa dovedeasca un caracter energic, printesa reusi sa reuneasca puterea, pâna atunci imprastiata, si putu astfel sa puna capat invaziilor ucigatoare ale triburilor slave. Ea organiza comertul si favoriza schimburile cu Bizantul, in scopul de a procura poporului sau germenii civilizatiei. Prin 955 intreprinse o calatorie la Constantinopol unde fu primita cu fast de imparatul Constantin VII Porfirogenetul, care o plasa printre cele mai inalte doamne de la curte (957) si unde ea primi, se pare, Botezul de la Patriarhul Polieuct, sub numele de Elena.

La intoarcerea sa in Rusia, ea strabatu tara pentru a raspândi credinta in Hristos si fonda orasul Pskov, in urma aparitiei unei triple raze de lumina ce cobora din cer. In lipsa fiului sau Sviatoslav, care participa la misiunile militare, Sfânta Olga lua asupra ei educatia celor trei fii ai acestuia : Iaropolk, Oleg si Vladimir, dar ea nu reusi sa ii boteze din cauza refuzului tatalui lor, pagân convins. In 969 ea se imbolnavi si incerca inca o data convertirea marelui print dar se lovi de refuzul sau obstinat. Sfânta prezise atunci viitoarea convertire a Rusiei la Crestinism precum si tristul sfârsit al fiului sau, care fu asasinat trei ani mai târziu de catre Pecenegi. Ea isi dadu sufletul in mâinile Domnului la 11 iulie 969. Moastele sale, transferate la Kiev de Sfântul Vladimir, fura ascunse cu ocazia frecventelor jafuri ale orasului si nu se mai stie unde se afla.

In ciuda eforturilor printesei de-o-seama-cu-Apostolii, convertirea sa nu avu consecinte imediate asupra poporului sau ; ea pregati totusi convertirea nepotului sau, Sfântul Vladimir (cf. 15 iulie) si reprezenta samânta care dadu nastere vietii crestine in Rusia, “precum aurora precede ziua luminoasa”.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Nicodim, care a sihastrit în hotarele sfintei Manastiri Vatoped si a fost învatator dumnezeiescului Grigorie Palama prin filozofia cea dupa Hristos, si care cu pace s-a savârsit.

Duminica a 3-a după Rusalii - Despre grijile vieții

Ev Matei 6, 22 - 33

Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât haina? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă.

Ap Romani 5, 1 - 10

Fraților, fiind îndreptați din credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am avut și apropiere, prin credința la harul acesta, în care stăm și ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Și nu numai atât, ci ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde; iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă. Căci Hristos, încă fiind noi neputincioși, la timpul hotărât, a murit pentru cei necredincioși. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăște cineva să moară. Însă Dumnezeu își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși. Cu atât mai vârtos, deci, acum fiind îndreptați prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căci dacă, pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcați fiind, ne vom mântui prin viața Lui.

Predică la Duminica a III-a după Rusalii - Despre paza minţii şi despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu - Pr. Ilie Cleopa

Paza minții este de mai multe feluri. Întâi trebuie să ne păzim mintea de închipuri pătimașe. Al doilea, să ne păzim mintea de orice gând păcătos. Al treilea, să chemăm neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos în ajutor. Al patrulea, să ne aducem aminte neîncetat de moarte, spre a nu greși înaintea lui Dumnezeu (Filocalia IV, op. cit. p. 45). Nimeni nu-și poate păzi mintea de gânduri rele și de închipuiri pătimașe de nu va avea pururea în mintea sa rugăciunea neîncetată. Despre aceasta zice Sfântul Isihie Sinaitul: "Paza minții și rugăciunea se susțin una pe alta. Căci paza minții vine din rugăciunea neîncetată, iar rugăciunea, din paza minții și din atenția cea mare".

Pr. Ilie Cleopa

“De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat“ (Matei 6, 22)

Iubiți credincioși,

Auzim pe Mântuitorul zicând: “Dacă lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult?“ (Matei 6, 23). Să înțelegem că această lumină este mintea noastră, căci după mulți Sfinți Părinți mintea este ochiul sufletului. Când mintea noastră se va întuneca de păcate, atunci toată așezarea și simțurile trupului vor fi întunecate. Căci dacă mintea noastră, pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre luminare și povățuire la toată fapta bună, va fi întunecată de cele rele, atunci cu cât mai întunecate vor fi poftele trupului nostru, care pururea și prea lesne se pleacă la păcate.

Când cârmaciul corabiei sau al unui mijloc de călătorie se îmbată și se întunecă la minte, atunci cei ce sunt în corabie, în avion sau în orice mașină cu care călătorim sunt în primejdie de moarte. Tot așa când mintea noastră este întunecată de păcate și de pofte, sufletul nostru este pururea în primejdie să moară prin păcat. Dacă ochiul sufletului nostru, adică mintea va fi curată și fără răutate, atunci și așezările și lucrările trupului și ale sufletului nostru vor fi luminate și bine plăcute lui Dumnezeu. De aceea sfinții au avut mare grijă să fie treji și veghetori cu mintea în toată vremea, păzind-o curată de păcate și de răutate.

Dar nu numai ei se sileau să aibă această lucrare, adică paza minții, ci și pe noi ne învățau amănunțit această lucrare. Iată ce zice sfântul Isihie Sinaitul: "Paza minții este calea a toată virtutea și porunca lui Dumnezeu" (Filocalia IV, 1947, p. 42). Auzim și pe Cuviosul Pimen Egipteanul, zicând: "Nu avem nevoie de nimic, numai de minte trează" (Patericul egiptean, 1930, p. 186). Avva Agaton a fost întrebat: "Ce este mai mare, osteneala trupească, sau păzirea cea dinăuntru?", și a zis bătrânul: "Asemenea este omul ca un pom, osteneala trupească este frunza, iar paza celor dinăuntru este rodul" (Ibidem, p. 27).

Toți sfinții și dumnezeieștii Părinți se sileau pururea la păzirea minții, căci știau că fără această sfântă lucrare nimic nu poate spori omul pe calea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, iubiții mei frați, se cade nouă a ne păzi mintea de gânduri și imaginații rele, aducându-ne aminte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos care zice: “Privegheați în toată vremea, rugându-vă“ (Luca 21, 36). Și iarăși: “Privegheați, căci nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului“ (Matei 25, 13). La fel Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă la trezvie și la paza minții, zicând: “Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită“ (I Petru 5, 8).

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de alcion şi faţă de ariciul de mare

Să trecem cu cuvântul și la altă învățătură despre care am amintit la începutul predicii noastre, ce se cuprinde în Sfânta Evanghelie de azi. Este vorba de pronia sau, cum îi mai zicem noi, purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Ați auzit pe Mântuitorul vorbind în Sfânta Evanghelie de azi: “Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce veți îmbrăca“ (Matei 6, 25). Apoi, ca să ne arate bunătatea Sa negrăită și purtarea Sa de grijă față de noi și de toate făpturile Sale, ne trimite cu mintea la păsările cerului, zicând: “Căutați la păsările cerului, că nu seamănă nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește“ (Matei, 6, 26).

Ca să vă puteți da seama cât de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru păsările cerului care sunt atât de neînsemnate față de om, voi folosi un exemplu de la Sfântul Vasile cel mare, despre o pasăre de mare ce se cheamă alcion. Pentru această pasăre Dumnezeu ține marea în liniște paisprezece zile pentru a nu-i strica cuibul făcut în nisipul mării și a îneca puișorii acestei păsări minunate.

Iată istorisirea Sfântului Vasile: "Această pasăre, alcionul, are obiceiul a-și scoate puii la marginea mării. Ea își pune ouăle în nisip lângă apa mării și le clocește pe la mijlocul iernii, când se pornesc pe mare vânturi și furtuni care cu pornire mare izbesc valurile sale de maluri. Dar toate valurile și furtunile se potolesc și se alină, când alcionul șade pe ouă în cele șapte zile, după care ies puișorii din găoace. Fiindcă și de hrană au trebuință, Dătătorul Cel Mare, Dumnezeu, a mai dăruit acestei păsări, încă șapte zile pentru creșterea puilor săi. În șapte zile puii acestei păsări pot zbura spre a scăpa de apele mării. Aceste lucruri le știu corăbierii de prin aceste locuri și numesc aceste zile "zilele alcionului".

Corăbierii cu corăbiile încărcate de mărfuri, așteaptă să vină zilele alcionului, spre a porni în largul mării. Ei știu că atunci Dumnezeu ține marea în loc, să nu se tulbure pentru ouăle și puișorii alcionului".

Apoi zice marele Vasile: "Aceasta ți-am pus înainte ca o lege, omule, despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu către cele necuvântătoare, spre îndemnare, ca să ceri de la Dumnezeu cele spre mântuirea ta, căci dacă pentru o pasăre este atâta purtare de grijă, apoi ce nu s-ar fi făcut pentru tine, pe care te-a făcut după chipul lui Dumnezeu" (Sfântul Vasile cel mare, Omilii la Hexaimeron, București, 1986. p. 164).

Să vedem și purtarea de grijă la ariciul de mare. Acesta este o vietate prea mică și nevrednică de băgat în seamă. De multe ori se face învățător corăbierilor, arătându-le când are să se tulbure marea și când au să vină furtuni mari și primejdioase pentru corăbii. Aricii cunoscând mai înainte tulburarea mării de furtuni, se vâră sub o lespede mică, de care se prind cu piciorușele lor stând în vremea furtunilor. Când valurile mari îi clatină ei se țin de greutatea lespedei și astfel scapă de a fi aruncați de valuri. Când văd acest semn, corăbierii cunosc din timp pornirea furtunii mari care are să fie. Și nu pleacă cu corăbiile în largul mării, pentru a nu se primejdui. Nici un astrolog, nici un meteorolog nu știe așa de bine despre tulburările pământului și ale văzduhului, schimbarea vremii, ca ariciul de mare, căci pe el nici filozofii, nici astronomii și nici meteorologii nu l-au învățat aceasta, ci Domnul mării și al vânturilor. În această vietate mică, a pus urma înțelepciunii Sale celei mari și negrăite.

Acestea arătându-le dumnezeiescul ierarh Vasile cel Mare, zice; "Nimic nu este lipsit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nimic nu este trecut cu vederea de El. Toate le privește cu luare aminte ochiul cel neadormit al Lui. Lângă toți este de față cu mare îndestulare, dăruind fiecăruia mântuirea. Dacă n-a lăsat Dumnezeu pe ariciul de mare afară de cercetarea Sa, pe ale tale nu le va cerceta? (Ibidem, p. 164). Încă și ariciul de uscat este mare filosof și meteorolog, fiindcă din două răsuflări își face vizuina. Când suflă crivățul de miazănoapte el astupă gaura din partea aceea, din care simte că vine crivățul. Când are să se schimbe vremea și are să vină austrul, vântul de miazăzi, se mută la răsuflătoarea dinspre miazănoapte. Prin aceasta ne arată nouă oamenilor tăinuit, nu numai că prin toate trece și străbate purtarea de grijă a Aceluia ce ne-a zidit, ci și faptul că în cele necuvântătoare este orecare simțire a lucrului, ce are să se facă mai pe urmă în vremea viitoare. Știm că cele necuvântătoare au știință de mai înainte de la Dumnezeu, referitoare la schimbarea ce are să fie în aer, pricepere care mă covârșește" (Ibidem, p. 173).

Ştiinţa tămăduitoare a ursului

Încă vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu numai asupra oamenilor ci și a altor viețuitoare de pe pământ. Căci ursul când este greu rănit de alte fiare, are știință să se vindece singur cu floarea ce se cheamă lumânărică. Iar vulpea când este rănită are pricepere și știe să se vindece cu lacrima de rășină a molidului. Și la furnică pronia lui Dumnezeu se vede în chip luminat căci i-a dat ei pricepere Preaânduratul Dumnezeu ca vara să-și gătească și să-și adune hrana peste iarnă, mai înainte de a veni peste ea asprimea iernii. Că fără lenevire își cheltuiește vremea și cu mare sârguință se întinde la lucru, până ce hrana cea îndestulată pentru iarnă ajunge în cămări și așezată cu multă sârguință și pricepere rară acolo, ca multă vreme să nu se strice. Că taie și spintecă cu ale ei unghii partea cea din mijloc a roadelor ca nu încolțind, netrebnice să-i fie spre hrană. După ce le-a scos partea încolțitoare, le usucă dacă simte că se umezesc și nu le scoate afară pe acestea în fiecare vreme, ci numai când vremea este bună și secetă, ca să nu le umezească. Într-adevăr, nu vei putea să vezi nor sau ploaie curgând când furnicile scot afară grâul să-l usuce.

Acest cuvânt va ajunge spre a spune minunile Prea Veșnicului Ziditor, care se văd în zidirile Sale și purtarea Lui de grijă spre toate cele mici și cele mari din zidirea Sa. Acestea înțelegându-le să zicem și noi cu proorocul: “Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne. Toate întru înțelepciune le-ai făcut“ (Psalm 103, 25) (Ibidem, p. 173-174). Deci să înțelegem că pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui față de toate făpturile Sale. Și precum aerul învelește lucrurile din el și apa acopere lucrurile care sunt în ea, așa pronia cea prea bună și sfântă a Înduratului și Atotputernicului Dumnezeu pe toate le cuprinde și le îngrijește, ca un adevărat părinte și purtător de grijă a toate (II Regi 16, 9; Psalm 32, 13-15; 113, 10). De aceea, arătând dumnezeiasca Scriptură purtarea de grijă cea veșnică a lui Dumnezeu asupra lumii, zice: "În toate zilele pământului semănatul și secerișul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea, nu vor mai înceta" (Facere 8, 21).

Despre puterea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de toate lucrurile Sale vedem și din cele vorbite de El către Iov: “Încinge ca un bărbat mijlocul tău și Eu te voi întreba, iar tu să-Mi răspunzi. Unde ai fost când am întemeiat pământul? Spune-mi de ai cunoștință? Cine a pus măsurile lui de știi, sau cine este cel ce a pus funie de măsurat peste dânsul? Pe ce s-au întărit stâlpii lui și cine este acela ce a pus peste dânsul piatra cea din marginea unghiului? Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii Mei. Am ocolit marea cu îngrădituri când se revărsa afară și când ieșea din pântecele maicii ei și am pus îmbrăcămintea ei nor și am înfășurat-o pe ea cu negură și am pus ei hotar înconjurând-o cu încuietori și porți și i-am zis: Până aici să vii și să nu treci mai departe, ci întru tine să se sfărâme trufia valurilor tale. Oare în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineață și luceafărul și-a văzut rândul său? Apucatu-te-ai de aripile pământului ca să scuturi pe cei necredincioși de pe dânsul. Oare tu ai luat din pământ lut și l-ai făcut viețuitor și l-ai pus pe el, ca să poată cuvânta pe pământ? Oare tu ai luat de la cei necredincioși lumina și brațul mândrilor tu l-ai sfărâmat? Oare venit-ai la izvoarele mărilor și umbrele adâncului le-ai umblat?

Deschisu-ți-au ție de frică porțile morții și portarii iadului văzându-te pe tine s-au înspăimântat? Ai aflat și lățimea cea de sub cer? Spune-mi dar cum este și cât este? În ce pământ locuiește lumina și întunericul ce loc are? De mă voi duce la hotarele lor, știi cărările lor? Știi când aveai să te naști și cât de mult este numărul anilor tăi? Ai venit la visteriile zăpezii și visteriile grindinei le-ai văzut? Oare tu porți grijă de ceasul vrăjmașului sau de ziua războiului și a bătăii? De unde iese bruma și de unde se risipește austrul sub cer și cine a gătit ploi iuți, curgeri de ape și calea fulgerului și a tunetului, ca să ploaie pe pământ unde nu este bărbat și în pustie unde nu este om“ (Iov 38, 3-26).

Am însemnat aici puține din cartea dumnezeiescului Iov căruia Preaânduratul și Atotputernicul Dumnezeu a binevoit a-i arăta multe despre minunile cele preamari și despre purtarea Sa de grijă față de toate zidirile Sale.

Din toate acestea înțelegem că întreaga creație, cerul și pământul, îngerii și oamenii se află în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit și are milă de toată făptura.

Iubiți credincioși,

Concluzia Evangheliei de astăzi este cuprinsă într-o singură frază: “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă“ (Matei 6, 33). Zadarnic ne ostenim zi și noapte pentru cele trecătoare. În zadar alergăm fără rost după lucruri nefolositoare care pier odată cu noi. Ba uneori nici somn nu avem, nici sfintele sărbători nu le mai ținem, nici la biserică nu găsim timp să mergem, nici acasă nu ne rugăm, nici cărți sfinte nu citim, nici pe cei bolnavi nu-i cercetăm, nici de moartea cea grabnică și de judecata lui Dumnezeu nu ne mai aducem aminte. Toți dorim cât mai multe. Toți visăm averi, cinste, sănătate și viață fericită. Dar de faptele creștinești, de rugăciune, de iertare, de pocăință și de Dumnezeu aproape toți uităm.

De aceea este în lume atâta suferință și sunt atâtea boli și certuri în familie, pentru că am uitat de Dumnezeu. Am uitat de poruncile Lui, de dragostea Lui, de Biserica Lui, de mântuitoarele învățături ale Sfintei Evanghelii, punând nădejdea numai în mâinile, în mintea și în mândria noastră. Poate de aceea mulți creștini nu au adevărata pace și mulțumire sufletească.

Să ne întoarcem din nou la Dumnezeu, la rugăciune, la lucrarea faptelor bune. Dumnezeu ne așteaptă. Să nu ne mai mândrim cu mintea noastră, să nu ne punem nădejdea în mâinile noastre, nici în viața aceasta trecătoare. Ci numai în Dumnezeu să credem, în El să nădăjduim, Lui numai să I ne închinăm, la Biserica lui Hristos să mergem cât mai des și prin pocăință și viață creștinească să lucrăm ogorul mântuirii noastre.

În toate cele bune să fim întâi. Și la lucrul mâinilor și la biserică și la milostenie și la post și la rugăciune. Cu mâinile să lucrăm, dar cu mintea să ne rugăm. Cu picioarele să călătorim pe calea vieții, dar cu limba să lăudăm pe Dumnezeu și să dăm sfaturi duhovnicești. Să creștem copiii în frică de Dumnezeu, să trăim în pace cu iubitorii de pace, iar de cei răi, răzvrătitori, eretici și robiți de patimi să ne ferim, ca să nu cădem în cursele lor. Să nu ne biruim nici de mândria hainelor, nici de laudele sau ocara oamenilor, nici de beție sau cumplita desfrânare sau de mulțimea grijilor pământești care stăpânesc astăzi toată lumea.

De vom face așa, vom duce aici viață liniștită, vom avea timp mai mult de rugăciune, și vom fi fericiți și pe pământ și în cer. Atunci vom putea cânta împreună cu proorocul David: “Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele“ (Psalm 33, 10). Amin.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

sâmbătă, 10 iulie 2021

Predică la Duminica a III-a după Rusalii - Despre paza minţii şi despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu - Pr. Ilie Cleopa

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz