luni, 12 iulie 2021

 4. /14 IULIE 2021 - POEZIE


GAVRILĂ DERJAVIN


Scurtă biografie
Gavrila Romanovici Derjavin (rusă: Гаврила Романович Державин, n. 14 iulie1743 - d. 20 iulie1816) a fost un poet rusGavrila Romanovich Derzhavin, născut la 3 iulie [14 iulie, stil nou], 1743 , provincia Kazan , Rusia - 8 iulie [18 iulie , Zvanka, provincia Novgorod, Rusia), cel mai mare și mai original poet al secolului al XVIII-lea din Rusia , Ale căror realizări minunate se află în versurile și oedele sale.
Născut din nobilime sărmană, Derzhavin s-a alăturat armatei ca soldat comun în 1762 și a devenit ofițer în 1772. În 1777 a intrat în serviciul public din Sankt Petersburg , iar în următorii 26 de ani posturile sale erau incluse în posturile guvernatorului provinciei Olonets Și Tambov , senator și ministru al justiției . Oda k Felitse (1782; "Ode to Felicia"), adresată lui Ecaterina cel Mare a câștigat favoarea ei și a fost pentru scurt timp secretara ei privată.Înclinațiile sale politice liberale au pus capăt carierei sale în 1803, moment în care sa retras la proprietatea sa la Zvanka.
Derzhavin a păstrat măreția și solemnitatea odei clasice practicate în Rusia, dar a făcut-o mai puțin restrictivă și mai lirică și personală în tonul și subiectul său. Odele lui sunt notabile pentru pasaje de imagini magnifice.Derzhavin a lucrat în multe alte genuri poetice, iar poemele sale exprima atât moralismul înalt cât și idealismul și aprecierea sa puternică asupra vieții. Lucrarea sa a ajutat la descompunerea stricturilor genurilor poetice clasice.Versurile și operele sale includ "Na smert knyazya Meshcherskogo" (1779; "Cu privire la moartea prințului Meshchersky"), Bog (1784; Ode la divinitate ) și Vodopad (1794, "Cascada").


Vara

Cununi de roze roşii primăvara
A prins în părul arzătoarei veri.
În crânguri, teii scapără ca para
Clintiţi de adieri.
Ciorchinii galbeni, cu mireasmă-aleasă
Îmbie-n vii pe mândrele din sat.
Foşneşte lanul retezat de coasă,
Ca valul zbuciumat.
Par apele, în razele amiezii,
Fluide lunecări de aur rar.
Iar oile şi vitele cirezii
Alerargă sub umbrar.
Vulturii iuţi şi negrii corbi îşi lasă
Aripa-n jos: coboară din tării.
Belşugul soarbe seva răcoroasă -
Izvor de bucurii.


de
Gavrila Derjavin
tradus în română de
Alexei Mateevici

O Tu, ce eşti Nemărginire
În vieţuirea vie a firii,
În veacuri fără despărţire
Treime a dumnezeirii!
Duh unu-n toate aflător,
Duh nezidit, dar ziditor,
Ce nu-L pătrunde duhul meu,
Ce toate-n Sine împlineşte,
Zideşte, cuprinzând păzeşte,
Al Cărui nume-i Dumnezeu!
A măsura adânca mare,
A număra a Ta făptură,
Chiar de-ar putea o minte tare,
Tu n-ai nici număr, nici măsură.
Nici duhurile luminate
De Tine-n ceruri aşezate,
Nu cercetează a Ta fire.
Gândirea doar spre Tine zboară,
Ca în măria Ta să piară,
Cum piere-n veacuri o clipire.
,,Naintea vremilor chemat-ai
Din bezne-a lumii plămădeală,
Iar vecinicia-ntemeiat-ai
În Sine, spre a noastră fală.
În Sine toate împlinind,
Din Sine vecinic strălucind,
Tu toate-ntreci, ce ai zidit;
Căci le-ai zidit cu un cuvânt
Şi tot zidind şi mai zidind,
Ai fost şi-i fi în veci mărit.

Un rând de firi în mâine ţii
Şi cu puterea Ta le-nvii,
Uneşti începere, sfârşit,
Dai moarte celui ce-a trăit.
Scântei, ce risipite cad,
Sunt stele ce le-ai semănat.
Ca-n dimineţi, de soare pline,
Omătul lucitor se cerne
Prin aerul curat al iernii,
Aşa-s luminile sub Tine.
Lumini aprinse — milioane
În nesfârşite ceruri curg,
A Tale împlinesc zacoane,
Luciri învietoare scurg
Aceste candeli luminoase,
Munţi de cristaluri sângeroase*,
Mări nesfârşite în lărgime,
Văzduhuri, ceruri arzătoare
Şi focuri larg luminătoare
În faţa Ta-s întunecime,
O picătură-n mări căzută
Îi cerul pus în rând cu Tine,
Dar ce-i chiar lumea cea văzută
Şi ce-i fiinţa mea în sine?
Căci toate-ntinderile lumii
* Roşii — întunecate, de floarea sângelui.

De-un milion de ori mărite
Şi spre îndeplinirea lumii
Fără sfârşit adăugite, –
Sunt numai un grăunte mic,
Iar eu în faţa Ta — nimic.
Nimic! Dar cânt a Ta mărie
Şi vecinice desăvârşiri,
Căci zugrăvirea Ta cea vie
O port în gânduri şi simţiri.
Nimic! Dar Tu mi-ai dat viaţă
Şi gând — cu dânsul ca să zbor
Prin înălţimea Ta măreaţă
Şi să te cat cu mare dor.
În tine sufletul meu crede,
Pre Tine, cugetând, Te vede,
În fire, în fapte omeneşti;
Şi mintea mi se-nseninează,
Gândirea mi se luminează.
Eu sunt — deci dar şi Tu eşti.
Tu eşti — îmi dă de veste firea,
Îmi spune gândul meu cel mic,
Mi-arată voia şi simţirea:
Tu eşti — deci nu-s eu un nimic.
Sunt părticică din zidire,
Ce-ai pus-o-n mijloc spre unire,
Între fiinţele trupeşti
Şi duhurile îngereşti.
În mijloc Tu m-ai aşezat,
Cu mine toate ai legat.
Cel mai întâi şi de pe urmă
Sunt eu în scara făptuirii,
Cel care-ncepe, care curmă
Hotarul pământesc al firii.
Cu trupu-n colb mă tăvălesc,
Cu mintea — fulgeri cârmuiesc,
Stăpân şi rob, sunt crai şi vierme…
Fiind aşa de minunat,
De unde oare m-am luat?
Din Sine — nu-ntr-aceeaşi vreme
A Ta zidire sunt, Preasfinte,
Sunt dintr-a Ta înţelepciune,
Izvor al vieţii şi Părinte,
Dăruitorul celor bune!
Dreptatea Ta hotărâtoare
Binevoit-a să-mi coboare
Spre moarte firea vecinic vie,
Ca ea din haina pământească
Prin moarte să se slobozească
Şi iar în slava Ta să vie!
O, Duh Preasfânt şi negrăit!
Eu ştiu că-a mele închipuiri
Sărace sunt de zugrăvit,
Chiar umbra vecinicei măriri;
Dar dac-a Te mări se cade,
Apoi cel muritor nu poate
Altmintrelea să Te mărească
Decât cu gându-n înălţime
Mărturisind a sa micime,
Cu lacrimi să Te mulţumească.
Noiembrie 1911



MIHAIL COSMA

Mihail Cosma (pseudonimul literar al lui Cosma Moise) (14 aprilie 1922, Ploieşti - 28 ianuarie 1978, Bucureşti) - poet, prozator şi traducător. Este fiul Dariei şi al lui Ioan Moise.

Urmează studii de filosofie şi drept la Universitatea din Bucureşti, absolvite în 1945. Debutează cu versuri în 1937, în „Porunca vremii”, colaborând apoi şi la „Universul literar”. Lansat sub semnătura M.I. Cosma, publică în „Vremea” (1943) şi „Dacia rediviva” (1942-1944). Debutează editorial în 1944, cu volumul Geode, semnat tot M.I. Cosma; semnând ulterior Mihail Cosma, a dat naştere la confuzii între el şi scriitorul devenit poetul de limbă franceză Claude Sernet (1902-1968), care folosise acelaşi pseudonim.
Alături de Ioan Cutova, Ion Frunzetti, Victor Toroynopol şi Margareta Dorian, este laureat al Premiului Editurii Forum, cu volumul Pâinea pădurii, tipărit în 1945. Colaborează, în primii ani de după război, la „Scânteia tineretului”, „Tinereţea”, „Lumea”, „Naţiunea”, „Vrerea”, mai târziu la „Flacăra”, „România literară” etc. Lucrează ca redactor la „Scânteia” (1945), „Tinereţea” (1946-1947), „Vestea nouă” (1946-1948), „România literară” (1947-1951), la Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia” (1951-1953) şi este angajat pentru scurtă vreme la Editura Cartea Rusă. Duce o existenţă discretă, boemă şi vă­deşte inapetenţă pentru ocupaţiile profesionale constrângă­toare, incapacitatea sau lipsa de interes pentru o carieră ordonată, preferând expedientele, provizoratul.
Geode se situează în descendenţa unui anumit simbolism elegiac, nu lipsit de muzicalitate, dar văduvit de vigoare, vă­dind un lirism reticent faţă de evoluţiile moderniste şi desuet faţă de tonul poetic al momentului. Sunt sesizabile răzleţe accente argheziene, ecouri ale sonorităţilor din poemele „parnasiene” ale lui Ion Barbu. Preponderentă e peisagistica menită să preia discret rezonanţele emoţiei. Recuzita urban-modernă, care va fi masiv manipulată în următorul volum (ziare, fumuri, furnale, sirene, blocuri), se iveşte şi în Geode. Pâinea pădurii pare rezultatul unui efort mimetic - izbutit - de raliere la viziunea dinamitardă şi maniera generaţiei de poeţi pe cale de afirmare la mijlocul deceniului al cincilea (Constantin Tonegaru, Geo Dumitrescu, Ion Caraion etc.).
În unele poeme e prezent tonul baladesc, de­clamator (Balada minerilor), aiurea - peisagistica rural-autumnal-vesperală, de sugestie intimistă, cvasibacoviană (Cuvinte simple). După mai bine de două decenii în care a publicat numai traduceri din limba rusă, Cosma revine ca poet cu mai multe plachete de interes estetic minor, conforme temperamentului său liric autentic, agreabile pe alocuri, dar comune, vădind meşteşugul, nu însă şi inspiraţia.
Întrucâtva remarcabile sunt Baladele vânătorului de balene (1972), poeme cu referire burlesca la Moby Dick de Herman Melville şi la alte naraţiuni mari­năreşti sau de aventuri în spaţiu exotic, maritim ori circum­polar, care se articulează într-un scenariu alegoric, cu „înţelesuri” moral-existenţiale. Se percep rezonanţe şi o imagistică amintind de Leonid Dimov, dar răzleţ, fără coerenţa de ansamblu şi fără geniul poetic al acestuia. E invocată „lapona Enigel”, dar tonul şi maniera poemelor amintesc mai degrabă de Alexandru A. Philippide, uneori de verva ludică a lui Gellu Naum din Cartea cu Apolodor (volumul cuprinde de altfel şi o Odă pinguinilor papuani). O voie bună irepresibilă perturbă tratarea adecvată a subiectelor voite grave. Volumul este în mare parte un „con­glomerat livresc” (Leon Baconsky), nu lipsit de o anumită savoare.
Joc de fluturi (1969), Circul feeric (1973) şi Panerul cu licurici (1976) cuprind „versuri pentru cei mici”. Cantonierul galactic (1971) e o carte de proză ştiinţifico-fantastică.
Opera literară
·         Geode, Bucureşti, 1944;
·         Pâinea pădurii, Bucureşti, 1945;
·         Inefabila Arcadie, Bucureşti, 1969;
·         Joc de fluturi, Bucureşti, 1969;
·         Cantonierul galactic, Bucureşti, 1971;
·         Baladele vânătorului de balene, Bucureşti, 1972;
·         Circul feeric, Bucureşti, 1973;
·         Iubire perenă, Bucureşti, 1974;
·         Panerul cu licurici, Bucureşti, 1976;
·         Trandafirul şi infinitul, Bucureşti, 1976.
Traduceri
·         I.S. Turgheniev, Prima iubire, Bucureşti, 1945; Opere, VII, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Izabella Dumbravă), VIII, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Rose Hefter şi B. Dumitru); Apele primăverii, Bucureşti, 1963 (în colaborare); Prima iubire. Turn, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Mihail Sevastos);
·         Z. Alexandrova, Ursuleţul meu, Bucureşti, 1955;
·         A. Şişkina, Despre analiza psihologică în proza postbelică, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu G. Corenco).

Privelişti pentru o domniţă medievală. Blazon 


Pădure smaraldină, pe care fremătase
Amurgul unui soare temut de hiacint,
Şi crini de-nsingurare sau limpede mătase
În glastre chinuite de-un glorios argint.

Castel cu ziduri moarte şi trudnice arcade,
Şi zare biruită de-un lăturalnic drum:
(- Priveşte-adânca noapte cum, fără margini, cade
Pe liniştea cu stele cucernice de scrum).

O stranie şi verde cunună de ferigă
Umbrind, pe culmi de aur, regatul fără nor,
Şi punte mohorâtă, în searbăda verigă;
Pe-un neted turn de stâncă; amarul Koh-I-noor.

- Acolo, înserarea e cea din urmă ţară
Cu lebede cărunte şi lacuri de safir;
Căci vremuri de-ntuneric, spre tine, se-nălţară
Mărindu-ţi amintirea cu-n negru trandafir.

Poveşti nelămurite, prin gândul tău, gemură,
Înfiorând, albastru, un zbor necunoscut;
Resfrângeri potolite undi-vor sub armură,
Şi neguri vor descinde pe gârbovul meu scut

Încât, prin întomnarea cărărilor înguste
Când luna va descreşte pe-un vânăt orizon,
Spre calda cruciadă a zorilor înguste
Voi rătăci, fugarnic, eternul tău blazon.


Prefata pentru un baedecker 


Atlas geografic cea mai frumoasa poezie
zambet acid peste oceane si trenuri
viata sau succesiune de gari si debarcadere
duc gandul mai departe dupa cum un hamal o valiza.


?


urmãresc viaþa pe hartã
zilele compun tratate de geografie
caut la tabla de materii
unde voi fi mâine







TUDOR ARGHEZI
Tudor Arghezi
Tudor Arghezi.jpg
Date personale
Nume la naștereIon N. Theodorescu Modificați la Wikidata
Născut21 mai 1880
BucureștiRomânia
Decedat (87 de ani)
BucureștiRepublica Socialistă România
PărințiNae Theodorescu și Maria
Căsătorit cuConstanța Zissu
Paraschiva Burda
CopiiEli Lotar (cu Constanța Zissu)
Mitzura (cu Paraschiva Burda)
Barutu (cu Paraschiva Burda)
Naționalitate România
CetățenieFlag of Romania (1965–1989).svg România Modificați la Wikidata
Religiecreștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata
Ocupațiepoetprozatorjurnalist
PseudonimTudor Arghezi
Limbilimba română[1]  Modificați la Wikidata
StudiiColegiul Național „Sfântul Sava” din București  Modificați la Wikidata
Activitatea literară
Activ ca scriitor1896 – 1967
Mișcare/curent literarModernismSimbolism
Poporanism
Specie literarăpoezie liricăficțiunesatirăpamfletliteratură pentru copii
Operă de debut1896[2] în ziarul "Liga ortodoxă":
25 iulie - proza „Din ziua de azi
30 iulie - poezia „Tatal meu
Opere semnificativeFlori de mucigai”, ”Ochii Maicii Domnului”, „Cuvinte potrivite”, „Bilete de papagal
Note
PremiiPremiul Național pentru Literatură
Ordinul Meritul Cultural
Logo of the Romanian Academy.png Membru titular al Academiei Române
Semnătură
TudorArghezi Autograph.jpg
Prezență online
Identificator titlu IMDb

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai 1880București – d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatruproză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al ArgeșuluiOvid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă.[3]

Biografie

Primii ani

S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46[4], numele său fiind Ion Nae Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații.

Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaște pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zahăr Chitila.

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei."[5]

A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi Secesiunea vieneză) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a celui din urmă privind Literatura modernistă.[6] La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904. În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci numere.[7] Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au fost legați printr-o strânsă prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și nuvelista Lucia Demetrius.[8]

În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul ciclului Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahală.

În 1905 a început un șir de călătorii în străinătate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu a dat naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și câștige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier.[9]

În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut sub supraveghere de autoritățile elvețiene.

În 1909 a vizitat Italia.

Perioada anilor 1910

Timbru din 1980 reprezentându-l pe Tudor Arghezi

S-a reîntors în România în 1910, și a publicat lucrări în Viața RomâneascăTeatruRampa, și în revistele lui N. D. Cocea Facla și Viața Socială, dar și în revista Cronica în colaborare cu Gala Galaction; s-a aflat într-o perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete politice și articole polemice cu care și-a câștigat notorietatea în cercurile teatrale, politice și literare ale vremii.[10] Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din primele poeme ale poetului, Rugă de seară.[11]

În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros și a luat apărarea pictorului Ștefan Luchian care suferea de scleroză multiplă și era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii că nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său)[12]

Era prezent cu regularitate la Kübler Café din București unde s-a format un cerc de artiști și intelectuali boemi care îi includea pe scriitorii Ion MinulescuLiviu RebreanuEugen LovinescuVictor EftimiuMihail Sorbul și Corneliu Moldovanu, dar și pe pictorii Iosif IserAlexandru SatmariJean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, și pe colecționarul de artă Krikor Zambaccian.[13] Conform lui Zambaccian, Arghezi a putut fi văzut mai rar la celălalt loc de întâlnire, Casa Capșa.[13] În acea perioadă era și un asociat al omului politic și colecționarului de artă Alexandru Bogdan-Pitești, și lua parte în mod regulat, împreună cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian Maniu și alți artiști plastici, la cercul creat de Maniu de la Știrbei-Vodă, lângă Parcul Cișmigiu.[14] A scris și un poem dedicat lui Bogdan-Pitești.[14]

Interbelicul

Tudor Arghezi la aniversarea vârstei de 85 de ani

După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de partidul național liberal și de grupul de susținători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un susținător al unirii Basarabiei Vechiul Regat și detesta alianța implicită cu Rusia Imperială.[15]

În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcția sa, apare ziarul "Bilete de papagal". După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta. În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca și "Poarta neagră", de anii de detenție. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării", inaugurând o direcție secundară în creația scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele știute de școlari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărțișoare", "Prisaca", "Zdreanță" s.a. Manualele școlare cuprind multe creații ale sale destinate copiilor din toată lumea. În 1934 publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna și devotamentul filial. Continuă să scrie poeme și în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informația zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german Manfred von Killinger[16]. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu.

Interdicții și reabilitări

În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei", în care, printre altele, acuzând pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă amenințare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat după publicarea acestuia și se retrage din viața publică în căsuța lui de la Mărțișor unde ar fi supraviețuit, după cum afirma, din vânzarea cireșelor.

În perioada 1952 - 1967 poetul a fost „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Tudor Arghezi este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani și deputat în Mare Adunare Națională.[17] S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca și Mihail Sadoveanu, colaborând cu autoritățile și scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică poemul "1907 - peizaje", "Cântare omului", "Stihuri pestrițe", "Poeme noi", "Cu bastonul prin București". În 1967, poetul moare, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, soția sa, în grădina casei din Str. Mărțișor, cu funeralii naționale. Casa a rămas până astăzi muzeu, fiind menținută de fiica sa, Mitzura Arghezi.

Publicistul

La vârsta de 16 ani debutează în "Liga ortodoxă" a lui Alexandru Macedonski, sub semănătura Ion Theo. Până în 1910 - când a început să conducă sau să editeze el însuși reviste și ziare cum sunt: "Cronica", "Cuget românesc", "Națiunea", "Bilete de papagal" - publică la mai multe periodice ale vremii: "Revista modernă", "Viața nouă", "Facla", "Viața românească" și altele.

Desenatorul

La vârsta de 16 ani, Tudor Arghezi a fost custodele unei săli de expoziții a societății „Ileana” (Societatea pentru dezvoltarea artelor în România, inițiată de câțiva pictori, printre care Constantin ArtachinoNicolae Vermont și Ștefan Luchian, în iulie 1897). Aflându-se în mediul pictorilor și pasionat de desen, Arghezi a schițat în peniță peisaje și portrete de o calitate care i-ar fi prevestit un destin de artist în toată regula. Poetul a mărturisit că opțiunea pentru scris a fost dictată doar de lipsa mijloacelor pentru a-și procura un atelier, șevalete, pânze, vopseluri. La Editura Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad a apărut un elegant album cuprinzând 80 de desene și fragmente de manuscrise din tinerețea lui Arghezi. Multe din desene datează din perioada 1905- 1910, când Arghezi a stat în Elveția.[18]

Premii și distincții

Pentru activitatea sa remarcabilă în literatură primește prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia și a doua oară în anul 1946, Premiul Național de Poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, este distins cu numeroase titluri și premii, iar în anul 1965 primește Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder.

A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național”.

În 1965 a fost nominalizat [19] la Premiul Nobel pentru Literatură. Nominalizarea a venit din partea filologului italian Angelo Monteverdi.

Numismatică

Banca Națională a României a pus în circulație, la 7 decembrie 2020, în atenția colecționarilor, o monedă, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la nașterea poetului Tudor Arghezi. Moneda este rotundă, are valoarea nominală de 10 lei, este de argint, cu titlul de 999‰, are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, cantul fiind zimțat. Toate cele 500 de exemplare ale acestei emisiuni numismatice sunt de calitate proof.[20]


Opere

Cuvinte potrivite, poezii, 1927

  • Icoana de lemn, tablete, 1929
  • Poarta neagră, tablete, 1930
  • Flori de mucigai, poezii, 1931
  • Cartea cu jucării, poezii, 1931
  • Tablete din Țara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933
  • Ochii Maicii Domnului, 1934
  • Cărticica de seară, poezii, 1935
  • Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
  • Versuri, 1936
  • Ce-ai cu mine vântule?, 1937
  • Lina, roman, 1942
  • Eminescu, studiu critic, 1943
  • Versuri alese, 1946
  • Bilete de papagal, 1946
  • Una sută una poeme, 1947
  • Prisaca, 1948, poeme pentru copii
  • 1907-Peizaje, 1955
  • Pagini din trecut, publicistică, 1955
  • Cântare omului, 1955
  • Frunze, 1961
  • Poeme noi, 1963
  • Cadențe, 1964
  • Silabe, 1965
  • Răzlețe, 1965
  • Versuri lungi, 1965
  • Ritmuri, 1966
  • Litanii, 1967
  • Noaptea, 1967
  • O Furnică
  • Testament

Restituiri

N-au mai rămas prea multe de-nvins şi de ştiut.
Şoseaua se strâmtează, cărările se-mbină.
Le simţi apropiate din ce în ce mai mult,
Ca spiţele din roată, crăpate de lumină.

Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,
Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini.
Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,
Departe,-n orizonturi, se naşte prin tulpini.

E-o insulă? un munte? o apă? un deşert?
De ce-ar sfârşi-n pustie călătoria noastră?
Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert
Din calea străbătută, jos verde, sus albastră.

Să ne oprim? Un cântec ne vine de la han.
E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce.
Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,
Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce.

Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,
S-apropiem vecia mai repede de noi.
Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,
Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi.

De când mă ştii

De când mă ştii, am luat asupra mea
Povara-ntodeauna, Doamne, cea mai grea.
Şi tot urcând în coastă, vream s-arăt
Că nu mă dau poverile-ndărăt.

O suferinţă între alte două
N-am socotit-o suferinţă nouă.
Haide şi tu, aşează-te-n spinare.
Mă simt voinic. Pe cine ce-l mai doare?
Cine-i străin şi singur, cine?
Să urce-n cârcă, pe şamar, la mine.

Hai, ticăloşii, blânzii, toţi de-a valma,
Câţi aţi întors obrazul, câţi l-aţi bătut cu palma,
Însărcinare, poate, am de la Satan
Să vă ridic la cer prin uragan.
Sunt robul vostru, hotărât de sus,
Să fiu caricatura lui Isus.

De câţi în seamă mi v-a dat
Vreau să răspund pe faţă şi curat.
Nu-l uit pe cel ce pâine dă şi nici
Pe cel ce dă cătuşe, pravilă şi bici.
Sunteţi ai mei, şi răi şi buni. Veniţi.
Dator sunt să vă fac şi fericiţi.

Dar ostenit în drumul meu îngust,
Că sunt ales la milă cu dezgust,
Scârbit de om, jignit de omenire,
Să-mi duc poverile la mântuire,
Aş căuta zadarnic a-nţelege
De ce mi-ai pus porunci de-atare lege.

Eu, Doamne, le-am primit şi mă supun,
Stăpâne drag, gingaş ca un lăstun.
Vreau să te-ntreb: când m-ai ales, ai fost nebun?

Prietenul sufletesc

Dacă-l întrebi de sănătate,
El stă cu buzele umflate.
Dacă-l opreşti cumva la masă,
Zice că supa e prea grasă
Şi, încă de la început,
Bucatele nu i-au plăcut.
Îi dai ţigare şi-l surprinzi
C-aşteaptă să i-o şi aprinzi.
Te-ntreabă cît cîştigi din meserie
Şi cît plăteşti semestrul de chirie.
Se pare că ar fi avut
Şi gîndul la un împrumut.
La urma urmei, dacă n-ai peşin,
S-ar mulţumi cu mai puţin.
Zici “dumneata”, el zice „tu”,
Zici „ba”,
El zice „da”.
Nevastă-ta îi pare pricepută,
Dar, după faţă, cam trecută.
Nu ştie ce-ai că ai albit
Şi te găseşte mai slăbit.
Cum te-nţelegi cu socrii şi cu fata?
De unde-ai cumpărat cravata?
De mult nu se mai poartă cu dungi şi picăţele:
-“De-i trece pe la mine, ţi-arăt pe ale mele.”
-„Mai scrii la vre o carte?”
-„Ce te-ai mutat aşa departe?”
De-ai sta-n oraş, ai fi-nţeles
Că ar veni la masa ta mai des.
Ce te gîndeşti să faci la vară,
Vă el şi-o va petrece tot la ţară.
Te uiţi la ceas, că s-a făcut tîrziu.
Ce să-i mai dai să scapi? Vre un rachiu?
Dar vizita se prea lungeşte.
Să-i spui ceva răstit, mai româneşte?
S-a-ntunecat, se face unsprezece,
Şi prietenul tău tot nu vrea să plece.
Nu prea se simte bine:
La noapte poate c-ar dormi la tine.
Te scoli, te strîmbi, el stă, puţin îi pasă.
N-are măcar cei şapte ani de-acasă.



MARIA BANUȘ

Biografie Maria Banuș
Nastere: 10 aprilie 1914, București
Deces: 14 iulie 1999

Maria Banuș a fost o poeta, traducatoare și eseista din Romania, de origine evreiasca.




S-a nascut la 10 aprilie 1914 in Bucuresti. Face liceul la Institutul „Pompilian" din Calea Rahovei, apoi urmeaza, intre 1931 si 1934, cursurile Facultatii de Drept si ale Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti.

Debuteaza inca din 1928 cu poezie in cunoscuta revista argheziana „Bilete de papagal", apoi publica frecvent poezii originale, traduceri, eseuri, indeosebi in revista „Azi", condusa de Zaharia Stancu. in 1937 debuteaza editorial cu volumul Tara fetelor, volum despre care criticul literar George Calinescu va scrie ca exprima „cu ingenuitati carnale aproape teribile uneori" vitalitatea tinerei poete. Dupa al doilea razboi mondial prezenta poetei va fi tot mai activa, atat in coloanele revistelor („ Viata Romaneasca", unde un timp este redactor, „Gazeta literara", „Romania literara"), cat si in librarii.

Publica volume de poezie, teatru, proza, literatura de calatorie, memorialistica, literatura pentru copii, traduce foarte mult (poetei ii datoram printre altele o excelenta antologie Din poezia de dragoste a lumii); opera sa este de asemenea tradusa in limbile de circulatie si in alte, diferite, limbi straine, facandu-se cunoscuta ca o reprezentanta de seama a poeziei romanesti a momentului. Meritele cuvenite s-au concretizat in diferite premii, dintre care mentionam doar Premiul Special al Uniunii Scriitorilor pe 1986 si Premiul International „Gottfried von Herder", in 1989.

Poet a a reusit sa fie - si aceasta dovedeste forta creatiei sale - mereu in pas cu epoca literara strabatuta. Daca inceputurile poeziei, evidente mai ales in primul volum al Mariei Banus, inclina catre acea voluptate a „ingenuitatii carnale", exprimata simplu, fara artificii compozitionale, perioada de dupa al doilea razboi mondial inseamna in lirica poetei o racordare la spiritul epocii, platind deopotriva tribut- cu mai mult talent decat alti contemporani - comenzii sociale. Poezia de rezistenta a Mariei Banus se va gasi insa in volumele de deplina maturitate artistica, in care textul, ajuns uneori deliberat denotativ, capata valori artistice superioare prin sensurile adanci, de tip parabolic aproape, pe care le si subsumeaza. Ultimele volume de poezii, indeosebi cel publicat in 1990, vin parca sa sintetizeze o voce lirica in elementele ei caracterizante si diferentiatoare totodata.

Criticul literar Nicolae Manolescu prezinta particularitatile acestei poezii, astfel: „Unde mi se pare a reusi Maria Banus, din ce in ce mai bine, este in acest sarbatoresc al fiabilitatii, al inconsistentei si, in definitiv, al mortii, care devine spectacol inalt - luminat de tristete, dar un spectacol, joaca amara, dar o joaca. Instinctul ludic n-a lipsit niciodata din versurile poetei () dar el este valorificat acum intr-o materie contrastanta. Poezia Mariei Banus a devenit, in sensul arghezian, un joc de-a v-ati ascuns, emotionant si tulburator".

Volume de versuri:

Tara fetelor, Bucuresti, Editura Cultura poporului, 1937;
Bucurie, Bucuresti, E.P.L.A., 1949;
Fiilormei, Bucuresti, E.S., 1949;
Despre pamant, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1954;
Tie-ti vorbesc, America!, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1955;
Se arata lumea, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1956,
Torentul, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1957;
Magnet, Bucuresti, E.P.L., 1962;
Metamorfoze, Bucuresti, E.P.L., 1963;
Diamantul, Bucuresti, E.P.L., 1965;
Tocmai ieseam din arena, Bucuresti, E.P.L., 1967;
Portretul din Fayum, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970;
Oricine si Ceva, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1972;
Noiembrie Inocentul, Bucuresti, Editura Eminescu, 1981;
Orologiu cu figuri, selectie de autor, Bucuresti, Editura Eminescu, 1984;
Carusel, volum antologic in colectia „Biblioteca pentru toti", Bucuresti, Editura Minerva, 1989;
Fiesta, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1990.

Cantec de leganat genunchii, aparut in volumul Tara/etelor, Bucuresti, Editura Cultura poporului, 1937.
Rasnita a aparut in volumul Portretul din Fayum, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970.
Neasteptatul a aparut in volumul Fiesta, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1990.
Caine de credinta a aparut in volumul Fiesta, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1990.



Veghe

Mă-mpac cu frunza care cade,
Mă-mpac cu anii ce se duc,
Mă-nchin spre tinerele mlade
Şi mă alin cu fraged suc.

Mă-mpac cu gândul c-o să vină
Un ceas când lunca va cânta –
Şi-mbujorată de lumină
Eu n-am să fiu în preajma ta.

Mă-mpac cu tot ce nu se-ntoarce,
Alung acel străvechi fior
Ce-ntreabă: cum să se îmbarce
Spre veşnicii, atâta dor?

Mă-mpac cu unda trecătoare,
Mă-mpac cu datina ţărânii,
Ce ne va duce de sub soare
Aşa cum ni se duc bătrânii.

Dar cât va arde-n mine focul
Slăvitei vieţi – ca-n alte dăţi
Eu nu m-aplec, nu-mi frâng mijlocul
În faţa vechii nedreptăţi.

Eu nu mă-mpac cu cel ce minte,
Striveşte semenul şi-l fură,
Pe duşman nu-l cat la cuvinte,
Ci după fapt îi iau măsură.

Eu nu mă-mpac cu cel ce schimbă
Surâs şi lacrimă-ntr-o marfă,
Nu-l cred pe diavol când îşi plimbă
Un deget îngeresc pe harfă.

Cu cel ce revărsarea vieţii
O vrea întoarsă în pământuri
Şi smulsă floarea tinereţii
Ca frunza veştedă în vânturi,

Cu cel ce unda-nvolburată
O vrea ucisă la izvoare,
M-oi război neîmpăcată
Atât cât voi avea suflare.

Atât cât îmi e dat norocul
Să simt ţărâna sub călcâie,
Slăvitei vieţi păzi-voi focul,
Înalt şi slobod să rămâie.


Primăvara-n crâng

Cu frunze negre, cu flori de soc,
Mă ţine primăvara-n loc,
În crângul mic pe care-l ştii
Cu dragostile fumurii.

De iarbă crudă şi de lut
Mi s-a făcut dor neştiut,
Obrazul la pământ l-am pus
Să-mi amintesc de-un dor apus.

Dar altcum inima-i zvâcnea,
Pământului, sub faţa mea,
Îndepărtate ţări şi ape
Veneau din toate, mai aproape.

Am pus urechea la pământ,
Să prind o pulbere de cânt,
Dar firul mic, ca de vioară,
Un cântec larg mi-l împresoară.

De sub culcate ierburi, iată,
Dă zvon ţărâna zbuciumată,
Tovarăşi mulţi, în marşuri grele,
Din ţări cu scrâşnet de zăbrele.

...............................................

Cu faţa-n iarbă, la pământ,
Mă ţine crângul fremătând,
Nu crângul mic, pe care-l ştii
Unde-aşteptam demult să-mi vii,

Ci crângul tot unde ne-ncape
Şi dor, şi pasăre, şi ape,
Nu primăvara ta şi-a mea,
Mai firavă ca lacrima,

Ci cântul larg ce ne-nfăşoară
Plapânda strună de vioară,
Ci hora soarelui şi-a lunii
Cu toată primăvara lumii.


Gelozie

Ai ochi fascinatori de şarpe.
Ai ochii verzi ca lacul blestemat
În care-atraşi de mişcătoare ape
Atâţia trecători s-au înecat.

Ai ochii verzi şi-atât de mincinoşi...
Când mă opresc şi-i cercetez de-aproape
Eu văd în ei un chip ciudat
Pe care tu-l păstrezi în taina-ntunecatelor lor ape.

Un chip ciudat, un chip ce nu-i al meu
Şi mă căznesc să aflu-al cui e oare.
Cine-i străina care-mi fură gândul tău
Şi ochii tăi cu ape mişcătoare?

Când văd privirea ta nepăsătoare
Ţigara stinsă-n colţul gurii, mută,
Cum o urăsc pe-acea necunoscută
Din ochii tăi cu ape mişcătoare!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...