4. /15 IULIE 2021 - POEZIE
 Membru post-mortem al Academiei Române |
|---|
| Dumitru Theodor Neculuță | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 septembrie 1859 Târgu Frumos, Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei |
| Decedat | 17 octombrie 1904 (45 de ani) București, România |
| Naționalitate |  Român |
| Cetățenie |  România  |
| Ocupație | poet |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea din București |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1894 - 1904 |
| Note | |
| Primul poet proletar din literatura română | |
Modifică date / text  | |
Dumitru Theodor Neculuță (n. 20 septembrie 1859, Târgu Frumos, județul Iași – d. 17 octombrie 1904, București) a fost un poet, precursor al proletcultismului, care în 1948 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
Dumitru Theodor Neculuță este considerat a fi primul poet proletar din literatura română, care pe lîngă poezie a avut și o îndelungată activitate revoluționară socialistă.
S-a născut într-o familie de țărani săraci, ceea ce nu i-a permis să absolve școala primară. După ce a absolvit clasa a II-a, a rămas orfan de tată. A fost nevoit ca la vârsta de 10 ani să intre calfă la o cizmărie din Iași. A învățat singur și a citit enorm, îndeosebi pe marii poeți ai literaturii române, Mihai Eminescu și George Coșbuc, care i-au și influențat creația.
În 1890 a plecat de la Iași la București unde și-a continuat munca de cizmar. În 1893 s-a înființat P.S.D.M.R., ocazie cu care Neculuță s-a atașat mișcării muncitorești. În 1894 a început să contribuie cu poezii, schițe și articole la publicațiile: Icoana vremii, Adevărul ilustrat (1895), Lumea nouă literară și științifică (1894-1896), Lumea nouă politică, Munca, Drepturile țăranului și altele. În 1902, când s-a înființat cercul România muncitoare, Neculuță a devenit colaborator permanent al ziarului cu același nume și a publicat aici majoritatea versurilor sale, în care a înfățișat viața mizeră a proletariatului și a țărănimii sărace.[1] La decesul său, în 17 octombrie 1904, versurile sale nu apucaseră să fie strânse într-un volum.
În 1907, o parte din poeziile sale au fost adunate în volumul intitulat Spre țărmul dreptății. [2]
Volumul Spre țărmul dreptății a fost reeditat în 1953 de Editura Tineretului, în 1955 de Editura de Stat pentru Literatură și Artă (E.S.P.L.A.) și în 1957 de Editura Tineretului, apoi în 1962 din nou de Editura Tineretului, în colecția "Biblioteca școlarului".
Scrieri despre poet
- Ion Vitner: Viața și opera lui D. Th. Neculuță, Editura Pentru Literatură și Artă, 1950
In memoriam
În 1954, Poșta Română a scos o marcă poștală de 55 bani cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la moartea lui Dumitru Theodor Neculuță. Grafica a fost realizată de C. Müller iar imprimarea s-a făcut la Fabrica de Timbre din București.[3]
POEZII:
Să vă sporim averea,
Căci, rînd pe rînd, cum v-a plăcut,
Din forţa noastră v-aţi făcut
În contra forţei noastre scut
Precum avut-aţi vrerea.
Muncim bătuţi şi înjuraţi
În lanţul vrerii voastre.
De mici copii ne ferecaţi,
Cu munci de iad ne-mpovăraţi
Şi rîdeţi voi cei ne-nduraţi
De plîngerile noastre.
Cruzimea voastră de păgîni
Pe drumuri ne aruncă
Cînd suntem bolnavi ori bătrîni,
Căci vi-s mai dragi ai voştri cîini
Ca noi, cînd ni s-au dus din mîni
Puterile de muncă!
Ne-nchideţi viaţa ca-n moprmînt,
În fabrici şi uzine,
Şi ne răpiţi al firii cînt
Şi florile şi cerul sfînt
Şi dulcea batere de vînt
Şi zările senine.
Ne stingeţi al vieţii drag
Şi toată bucuria...
Şi albi şi rumeni ca un frag,
Zîmbind cînd ne vedeţi şirag
De foame-mpinşi la-al vostru prag
Să vă cerşim robia.
Copiii dragi, ni-i aruncăm
Şi mila ne omoară!
Şi mila-n plîns ne-o înecăm.
Căci foamea cum să le-o-mpăcăm?
Cînd după muncă noi plecăm
Flămînzi din zori în sară!
În bietul nostru suflet frînt
Răbdarea-şi frînge vadul.
Şi totuşi n-avem crezămînt,
Şi pentru noi, sub cerul sfînt,
Din tată-n fiu pe-acest pământ
Ne tot întindeţi iadul.
În cîmp, la munci plecăm în zori
Copii, şi taţi şi mame,
Şi-n foc de soare şi-n sudori
Muncim să v-adunăm comori,
Călăilor – neştiutori
De trudă şi de foame!
Ai voştri zbiri cu cap zălud,
Cînd truda grea ne frînge,
De-al vostru plac ei nu ne-aud
Nici rugi, nici plîns, ci tot mai crud
Pe trup ne ard cu biciul ud
Şi greu de-a nostru sînge!
Pierim topiţi de chin şi boli,
Ne frînge jelea, pieptul!
Răbdînd, la voi trimitem soli
Cu plîns în jălbi, şi stăm domoli,
Că-n legi aţi scris:” Să nu te scoli
Cu sila să-ţi iei dreptul”.
Dreptatea noastră – sfînt odor,
Voi ne-aţi închiso-n carte.
Şi-ai noştri toţi dreptate vor,
Dar vrerii lor ei pun zăvor,
Căci astăzi al dreptăţii dor
E lanţ, şi plumbi, şi moarte...
Din prunci şi pîn’ pierim moşnegi
Tot bici de foc ne bate!
Şi ne-aţi legat în lanţ de legi,
Şi bir, şi oşti, şi popi, şi regi,
Şi raiul vieţii voastre-ntregi
Ne-aţi tot trîntit în spate!
De-amarul greu, de nenoroc,
Ni-i stins din piept avîntul.
Ni-i cîntul plîns şi plînsul foc,
Dreptatea batere de joc
Şi-abia avem pe lume loc
Să ne săpăm mormîntul.
Şi-al tuturor e-acest pămînt
A tuturor dreptatea,
Şi-amarul plîns şi dragul cînt
Şi tot ce-i bun, frumos şi sfînt
Şi totuşi pînă la mormînt
Ne ducem greutatea.
Dar într-o zi, din văi, din munţi,
Din sate şi oraşe,
Voinici, femei, bărbaţi cărunţi
Se vor scula, şi tari, şi crunţi
Vor pune-n praf a voastre frunţi,
Jivinilor trufaşe!
Şi tigri fi-vor blînzii miei,
De s-o-ngrozi şi firea
Cînd răsculaţi cu sfînt temei,
Cu braţe de puternici zei,
În neagra răsculare a ei
Va trece prăbuşirea!
Ca recea spaimă tremurînd,
În tină, la picioare,
Iertare veţi cerşi, plîngînd...
Iar noi, trufaşi pe voi călcînd,
Vom rîde-n hohot auzind
Că mai cerşiţi iertare.
La cerul greu de îndurări
Zvîrli-vom răzvrătirea
Un iad de ţipăt şi strigări
Şi mări de flăcări, mîndre mări,
Vor bate-n cer, spre depărtări,
Gonind din lume zarea...
Poveştilor şi morţii dînd
Sodoma şi Gomora,
Cei buni, călăi, nemaiavînd,
Trăi-vor fraţi de dor şi gînd,
C-un rai aevea îmbrăcînd
Pămîntul tuturora.
Reda-vom sfîntului pămînt
Odihnă şi frăţie!
Căci toţi cu drag şi-or da avînt
Spre tot ce-i bun, măreţ şi sfînt,
Şi-n veci de veci vor zice-n cînt:
Dreptate, slavă ţie!
| Mihail Iurievici Lermontov Михаил Юрьевич Лермонтов | |
 Mihail Lermontov în 1837 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3] Moscova, Imperiul Rus |
| Decedat | (26 de ani)[2][4][3] Peatigorsk, Rusia |
| Înmormântat | Tarhanî[*] |
| Cauza decesului | omor (plagă împușcată[*]) |
| Părinți | Yuri Petrovich Lermontov[*][2] Mary Arsenyev[*][2] |
| Naționalitate | rusă  |
| Cetățenie |  Imperiul Rus |
| Etnie | rus |
| Religie | Biserica Ortodoxă |
| Ocupație | scriitor |
| Locul desfășurării activității | Moscova |
| Limbi | limba rusă[1] |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | romantism |
| Specie literară | poezie, teatru |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb | |
| Modifică date / text | |
Mihail Iurievici Lermontov (în rusă Михаил Юрьевич Лермонтов, n. ,[2][3] Moscova, Imperiul Rus – d. ,[2][4][3] Peatigorsk, Rusia) a fost un scriitor romantic rus.
În scurta lui viață a fost un dușman declarat al ipocriziei, al asupririi și nedreptății, întreaga lui operă fiind un aspru și necruțător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii. Biciuind cu versul lui de fier și pară viciile societății contemporane și nedreptățile acesteia, propovăduind iubire și adevăr, Lermontov și-a afirmat înalta lui concepție despre rolul poetului și poeziei. Prigoana celor satirizați de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să vină. Lermontov este exilat în Caucaz, din ordinul țarului. Peisajul sălbatic al naturii caucaziene îl întâlnim în nenumărate poezii lirice, în poemele Mțîri și Demonul, în romanul “Un erou al timpului nostru”, constituind nu numai un cadru exterior, ci și o expresie a forței nestăvilite. În acest cadru poetul își afirmă cu o vigoare rară crezul estetic.
Poezia “Poetul” (1838) transmite mesajul major al artistului-cetățean, care odinioară cu ritmul vânjos al vorbei sale putea la luptă pe ostași să-i îndrume - în opoziție cu poetul pasiv care și-a uitat menirea: Ai dat în schimb pe aur puterea ta de oțel - ce uimea pe vremuri omenirea. Folosind simbolul pumnalului cu tăiș fidel și veșnic treaz, poetul este îndemnat să-și ducă în lume înalta lui solie. Dar această solie, cuvântul profetic al purtătorului de adevăr și de dreptate, se lovește de luxul și superficialitatea veacului său lânced și revolta culminează în stigmatul societății mondene, parazitare. Poetul se vede înconjurat de-o
“…gloată cu fel de fel de inși Cu vorbe și zorzoane în lumea lor deprinși, Cu muzica și dansuri și minciuni- Predicatori sălbatici adesea-ncep să urle, Sub masca unor oameni cuviincioși și buni.” (1ianuarie-1840)
De aici izvorăște spiritul lui de negare, un dezacord dramatic cu mediul social al clasei dominante pe care o detesta, sugerându-i imaginea simbolică a profetului hulit, ”lovit cu pietre și alungat de cei din preajmă-mi răi la fire, în ochii cărora citește doar patimă și răutate” Și-atunci, oripilat, poetul-profet fuge de oameni în pustiu.” Profetul”-1841. Atitudinea de izolare, de evadare din minciuna și falsitatea societății privilegiate, nu are la Lermontov substanța intimistă a singurătății voite, căutate. Temperamentul lui tumultuos, în maxima incandescență a pasiunii, se consumă într-un protest social fecundat de idealurile pozitive ale libertății, ale dreptății și egalității dintre oameni. Alte poezii: “Meditație”, ”Te-apasă greu urâtul…”, “îmi port pustiu prin noapte pasul…”
În ultimii ani ai vieții 1840-1841, conflictul dintre poet și ipocrizie se ascute la maximum. Scandalizat peste măsură în momentul plecării în al doilea surghiun - unde, ca și marele său premergător Pușkin, își va găsi moartea într- un duel absurd - poetul este copleșit de amărăciune, luându-și rămas bun de la acea Țară de robi și de stăpâni sătui. Lira lui Lermontov, cu rezonanțe adânci și bogate, a vibrat pentru tot ce este simțire înaltă și gând înaripat, iar alături de admirabilele simboluri care vădesc resursele nemăsurate ale unui romantism activ de factura revoluționară, poetul și-a închinat multe versuri lirice patriei pe care, fidel și generos a iubit-o cu toată puterea sufletului său furtunos.
Opera
- 1830: Poetul (Поэт)
- 1830: Nu te încrede în tine însuți
- 1835: Bal mascat (Маскарад)
- 1837: Borodino (Бородино)
- 1837: Moartea poetului (Смерть Поэта)
- 1839: Meditație (Дума)
- 1839: Trei palmieri (Три Пальмы)
- 1840: Un erou al timpului nostru (Герой нашего времени)
- 1841: Demonul (Демон).
Ma jur pe ultimu-i azur
Pe blestemul nelegiuirii
Pe vesnicul adevar ma jur
Ma jur pe chinul prabusirii
Pe sacrul biruintei dor
Ma jur pe clipa intalnirii
Pe-amenintarea despartirii
Pe visul meu nepieritor
Ma jur pe duhuri, pe infrangeri
Pe goana lor din loc in loc
Ma jur pe veghetorii ingeri
Vrajmasi cu palose de foc
Ma jur pe iad, pe cer, pe fire
Pe tine jur, ca sa-mi ramai
Ma jur pe ultima-ti privire
Ma jur pe lacrima-mi dintai
Pe rasuflarea-ti ce-n tacere
Revarsa-al buzelor prinos
Pe parul lung si matasos
Pe fericire si durere
Pe dragostea ce-ti port duios
Ma jur sa fug de razbunare
Ma jur sa nu mai fiu trufas
De azi din lume va dispare
Cel ce-i al raului faptas
Vreau sa ma rog, vreau sa iubesc
In bine iar sa crede voiesc
...........................
Tamara, crede-mi sfantul tel
Ca-n dragoste precum si-n ura
Eu sunt statornic, eu nu-nsel!
Sub stele reci străluminând,
Doar o corabie aleargă,
Cu toate pânzele în vânt.
Plutesc înaltele catarguri
Neclătinate din butuci -
Şi în tăcere, peste larguri
Privesc doar tunuri mari de tuci.
Nici căpitanul nu se-aude,
Nici marinari pe punte nu-s.
Ea trece peste stânci afunde
Şi n-o opresc furtuni de sus.
E-o insulă-n ocean, departe,
- Granit pustiu şi mohorât -
Cu un mormânt, şi-un împărat e
`Ngropt acolo în mormânt.
Fără onoruri l-îngropară
Duşmanii-n ţărmurii pustii,
Pe piept cu-o piatră grea, povară
Eternei lui călătorii
Şi an de an, când se-mplineşte,
Spre miezul nopţii, -acel sfârşit,
Corabia din larg opreşte
La ţărmul `nalt şi liniştit.
Din lumea lui trezit, apare
Prin umbre împăratul viu,
Cu un tricon înscris pe zare
Şi cu surtucu-i cenuşiu.
El mâinile-şi încrucişează
La piept, înaintând ca-n vis,
Şi sus la cârmă se aşează
Pornind pe-al apelor abis.
Spre Franţa scumpă, să-şi mai vadă
Şi tron şi slavă, trece-n zbor,
Unde-a rămas şi vechea gardă
Şi fiul lui moştenitor.
Şi când prin noapte-şi vede ţara
Peste întinsul amărui,
Îi arde inima ca para
Şi stele ard în ochii lui.
Trecând a undelor invazii
Semeţ, peste foşnirea lor,
Prin noapte-şi strigă camarazii
Şi garda lui, poruncitor.
Dar lângă Elba albăstrie
Şi piramidele-n tăceri,
Şi sub zăpezile Rusiei
Dorm mustăcioşii grenadieri.
Nici mareşalii nu-s să-i asculte
Prin noapte, glasul cunoscut:
Ori au pierdut demult în lupte,
Ori l-au trădat şi s-au vândut.
Neliniştit, pe ţărmul mării,
Bătând pământu-ncoace-ncol`,
Privind în beznele uitării,
Din nou, mai tare cheamă-n gol.
În faţa sorţii blestemate
Îşi strigă fiul scump - dar nu-i!
I-ar da din lume jumătate,
Şi Franţa toată, numai lui.
O, fiul lui de mult din gândul
Acestei lumi e stins, demult!
Şi împăratul aşteptându-l
Ascultă-al apelor tumult.
Oftează greu, tot lângă mare,
Dar noaptea piere-n răsărit,
Şi stropi de lacrime amare
Pe ţărmul rece s-au ivit.
Sus, pe corabia vrăjită,
Lăsându-şi capu-n piept, apoi,
Spre insula încremenită
Făcând un semn, porni-napoi.
Rusie de satrapi şi robi,
Şi voi, mundirelor mizere,
Şi tu, supusul lor norod.
Sub poale de Kaukaz, prea poate,
Scăpa-voi de copoii tăi,
De ochiul lor ce scurmă-n toate,
De nas şi miros de potăi.
Fără cârmă şi catarg,
Hore-ntregi de constelaţii
Lin se leagănă în larg;
Iar pe lanuri fără urme
Se destramă-n necuprins,
Păscând cerurile-n turme,
Înnorări de neatins.
Întâlnire efemeră-
Nici tristeţi, nici mângâieri,
Nici în viitor nu speră,
Nici regrete, -n zi de ieri.
Şi pe timp de-amărăciune
Fii ca turma norilor:
Rece la frământul lumii
Şi ca ei-nepăsător.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu