4. /6 IULIE 2021 - POEZIE

ALEXANDRU IOAN LEPEDATU, poet, prozator şi publicist

Biografie

Alexandru Lapedatu s-a nascut pe data de 2 septembrie 1876 in satul Cernat, înglobat în oraşul Săcele, judetul Braşov si s-a stins din viata la 30 august 1950 in închisoarea Sighet. El a fost istoric, diplomat, profesor şi om politic liberal, preşedinte al Senatului (16 noiembrie 1936-20 martie 1937); preşedinte al Academiei Române (1935-1938). 


Este fiul profesorului, scriitorului şi publicistului transilvănean Ion A. Lapedatu. După terminarea studiilor elementare şi secundare la Braşov, obţine bacalaureatul la Iaşi (1896). Urmează Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o abandonează după trei ani, înscriindu-se la Facultatea de Istorie şi Geografie. Tot la Bucureşti absolvă Seminarul pedagogic universitar. 

După terminare 

a studiilor devine, pentru scurt timp, profesor suplinitor la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, apoi este angajat la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române (1903), pentru pregătirea materialului în vederea publicării vechilor documente româneşti. I se oferă postul de secretar al Comisiei Monumentelor Istorice (1904-1919) şi al Comisiunii Istorice a României (1911-1919), unde îl secondează pe Ioan Bogdan în munca tipăririi documentelor, cronicilor şi vechilor texte de limbă română. In această calitate, în timpul refugiului de la Iaşi din anii Primului Război Mondial, participă la transportarea tezaurului României în Rusia. 

După război face parte, în calitate de consilier pe probleme de etnografie şi geografie, din delegaţia României prezentă la Conferinţa de Pace de la Paris, participând la semnarea Tratatelor de pace. Intors în tară, se ocupă de organizarea Universităţii din Cluj, unde ocupă postul de profesor de istorie veche a românilor (1919-1938). Senator din partea Universităţii în primul Parlament al României întregite (1919-1920; 1926). 

In 1920 fondează, împreună cu Ioan Lupaş, Institutul de Istorie Naţională din Cluj pe care-l va conduce până în 1938. Director general al Arhivelor Statului (1920-1923). Membru corespondent (1910) şi titular (1918) al Academiei Române, este ales vicepreşedinte (1934-1935, 1938-1939), preşedinte (3 iunie 1935-31 mai 1938) şi secretar general (30 mai 1939-12 august 1948) al acestui for cultural. 

In discursul de recepţie din 2 iunie 1923 a vorbit despre Istoriografia româna ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului românesc de peste Carpaţi. La 9 iunie 1948, odată cu reorganizarea Academiei în cadrul regimului comunist, i se retrage calitatea de membru, fiind repus în drepturi ca titular în 1990. 

Işi începe activitatea politică în 1922, an în care este ales deputat al PNL. Face parte din guvernele liberale ale perioadei interbelice, mai întâi ca ministru al Cultelor şi Artelor (30 octombrie 1923-27 martie 1926), când poartă tratative cu reprezentantul Vaticanului pentru încheierea unui Concordat menit să reglementeze situaţia Bisericii Romano-Catolice din România (1924). In timpul acestui mandat este invitat să participe la şedinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia (31 decembrie 1925), în care acceptă decizia principelui Carol de a renunţa la prerogativele de moştenitor regal. 

Ocupă în mai multe rânduri portofoliul Cultelor şi Artelor (4 iunie 1927-3 noiembrie 1928; 9 iunie 1934-29 august 1936); ministru ad-int. la Ministerul Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale (4-6 iunie 1927) şi ministru secretar de Stat (14 noiembrie 1933-9 iunie 1934; 29 august 1936-14 noiembrie 1937) între timp revine în Senat, unde este ales preşedinte (1936-1937). In timpul regimului autoritar al lui Carol II, după interzicerea partidelor prin decret-lege (1938), intră în Frontul Renaşterii Naţionale, fiind una dintre personalităţile de prim-plan ale formaţiunii. 

Activitatea didactică şi ştiinţifică este completată de activitatea sa culturală şi publicistică. Membru a numeroase societăţi şi comisii culturale: preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice filiala din Ardeal, membru în Comisia pentru întocmirea noilor steme ale tării, Comişia pentru încoronarea suveranilor, Societatea Numismatică Română ş.a. Face parte din toate corporaţiile reprezentative ale vieţii religioase. A colaborat la numeroase reviste ştiinţifice şi literare, precum "Sămănătorul" (Bucureşti), "Foaia ilustrată" (Budapesta), "Revista istorică" (Vălenii de Munte, Bucureşti, Iaşi), "Dacia" (Bucureşti), "Arhiva românească" (Bucureşti); a redactat "Buletinul Comişiei Monumentelor Istorice" (1908-1916) şi "Anuarul Comişiei Monumentelor Istorice" (1914-1915). 

După instaurarea regimului comunist, în cadrul repreşiunii împotriva liderilor partidelor politice ale perioadei interbelice, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 şi întemniţat la Sighet, unde îşi sfârşeşte viaţa. 

A lăsat o bogată operă ştiinţifică: Documente istorice din arhivele Braşovului (1903), Câteva cuvinte asupra bisericilor Sf. Nicolae Domnesc şi Trei Ierarhi (1904), Curtea de Argeş et ses monuments (1909), Scurtă privire asupra cestiunii conservării monumentelor istorice (1911), Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrative (1914), Un mănunchi de cercetări istorice (1915), Miscellanee, Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale şi politice (1925), monografii consacrate domnilor Radu cel Frumos, Vlad Călugărul, Ştefan cel Mare, Mihnea cel Rău; în 1998 i-a fost publicat volumul de Amintiri. 

GEORGE LESNEA

Sari la navigareSari la căutare

George Lesnea
Date personale
Născut	25 martie 1902  Iași, România
Decedat	6 iulie 1979 (77 de ani)  Iași, România
Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor traducător poet
Limbi	limba română
Specie literară	Proletcult[1]
Note
Premii	Ordinul Meritul Cultural
Modifică date / text

George Lesnea, în aprilie 1977, dând autografe la lansarea volumului Poeme, la Librăria „Calistrat Hogaș” din Piatra-Neamț

George Lesnea (pseudonim al lui George Glod; n. 25 martie 1902, Iași – d. 6 iulie 1979, Iași) a fost un poet și traducător român.

A fost fiul lui Ileana și Doroftei Glod, căruțaș.^[2]

După absolvirea școlii primare la Iași, a intrat ucenic la tipografia revistei „Viața Românească". Ulterior a lucrat ca tipograf, funcționar la tipografii și edituri, bibliotecar la Baroul Iași și redactor la „Iașul literar".^[2]

În perioada cât a fost tipograf la Viața Românească, prin intervenția lui Ionel Teodoreanu Editura Cartea Românească i-a publicat lui Lesnea o traducere în versuri din Lermontov, pentru că poetul știa limba rusă.^[3]

Cariera literară

Format în cercul revistei "Viața Românească", a fost încurajat și sprijinit de Ionel Teodoreanu și Garabet Ibrăileanu.^[4]

A debutat în 1922 cu poezia Din adâncuri, în revista ieșeană „Gândul nostru", și editorial în 1931, cu volumul de versuri Veac tânăr.^[2]

A colaborat la „Viața românească", „Adevărul literar și artistic", „Pagini moldovene", „Cuvântul liber", „Gândirea", „Bilete de papagal", „Însemnări ieșene", „Contemporanul", „Iașul literar", „Gazeta literară", „Cronica", „Convorbiri literare", „România literară" etc.^[2]

Cariera de traducător

George Lesnea a început prin a traduce din Henrik Ibsen (1923) și din Heinrich Heine (1927), dar, cunoscând limba rusă, s-a orientat spre autori ruși.^[5]

Primul poet rus din care a tradus George Lesnea a fost Mihail Lermontov, din care a publicat un grupaj de versuri, în 1923 în „Tribuna ceferistă”, apoi Stanțe în „Adevărul literar și artistic”, 1927, și „Gândul nostru”, 1927.^[5]

A continuat cu Serghei Esenin, în 1932, ale cărui versuri traduse în română au apărut în marile reviste ale timpului: „Viața Românească”, „Adevărul literar și artistic”, „Însemnări ieșene”, „Iașul literar”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Adevărul”, pentru ca în 1937, la „Librăria Socec”, să apară volumul Poeme de Serghei Esenin.^[5] Traducerile lui George Lesnea au făcut din Esenin un fel de Coșbuc al românilor, traduceri ”perfecte” cu rime și ritmuri care nu sunt decât parțial specifice poeziei lui Esenin în original.^[6] Una din poeziile lui Serghei Esenin, Заметался пожар голубой, tradusă din rusă de George Lesnea cu titlul "Focul vânăt", a fost pusă pe muzică de Ducu Bertzi și Nicu Alifantis.^[7]

În 1946 Lesnea a fost premiat pentru traduceri din Aleksandr Pușkin. Din 1951, revistele „Iașul nou” și „Viața Românească” au început să publice fragmente din romanul în versuri Evgheni Oneghin în versiunea lui Lesnea.^[5]

Adaptarea la vremuri

George Lesnea a scris ode și pentru Carol al II-lea al României, pentru Ion Antonescu, căruia i-a fost sergent pe front, pentru industriașul Nicolae Malaxa, dar și pentru Partidul Comunist Român și pentru Nicolae Ceaușescu.^[8]

Când Regele Carol al II-lea era sărbătorit pentru 10 ani de Domnie, în ediția din 1 iunie 1940 revista Însemnări ieșene, sub conducerea lui Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa, publica poezia "Cântec pentru Regele nostru" de George Lesnea, în care apăreau următoarele versuri:^[9]

„Tu ne ești Părintele

Ți-s de foc cuvintele

De prin toate luncile

Îți sfințim poruncile

Ești podoaba ramului

Răsăritul neamului”

Versurile închinate lui Malaxa își aveau o motivație materială: după ce, prin 1939, Ionel Teodoreanu îi vorbise lui Malaxa de tinerii scriitori George Lesnea, Tudor Arghezi, Geo Bogza și Lucia Demetrius, acesta le-a acordat lunar un ajutor bănesc, fără nici o obligație, până la plecarea sa din țară, prin anul 1947.^[3]

Când vremurile s-au schimbat, a scris cunoscutele versuri de adeziune la ideologia P.C.R.:^[10]:

„Partidul e-n toate

E-n cele ce sunt

Și-n cele ce mâine vor râde la soare

E-n pruncul din leagăn

Și-n omul cărunt,

E-n viața ce veșnic nu moare.”

În particular, George Lesnea își justifica această poezie afirmând că de fapt el este un poet religios și că aceste versuri sunt de fapt un imn religios în care cuvântul “Dumnezeu” a fost înlocuit cu “partid”.^[11]

Ultimii ani

După cel de-al Doilea Război Mondial, până spre apusul vieții, George Lesnea venea în fiecare vară la Mănăstirea Agapia. Când i s-a cerut fotografia pentru a completa Galeria portretelor scriitorilor din muzeul mănăstirii, sub chipul său, George Lesnea a scris aceste versuri:^[12]

„Al Agapiei parfum

M-a vrăjit în tinerețe

Și îl simt cu drag și-acum

Când o văd la bătrânețe.”

George Lesnea a decedat la 6 iulie 1979, la Iași și a fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.^[4]

Premii și distincții

Activitatea literară i-a fost răsplătită prin importante premii:^[2]

• Premiul „Demostene Constantinidi" al Academiei Române (1935)
• Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie (1939)
• Premiul de Stat pentru literatură (1954)
• Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”^[13]
• Ordinul Meritul Cultural clasa I (1972)^[14]
• Premiul Asociației Scriitorilor din Iași (1977)
• Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978)

In memoriam

• Casa în care a locuit poetul George Lesnea, din Iași, Str. Cloșca 16, a fost declarată monument istoric, cu Cod LMI: IS-IV-m-B-04329.^[15]
• Cu ocazia sărbătoririi centenarului nașterii poetului, pe blocul Tarom din Iași, imobil în care reputatul epigramist a trăit în ultimul an al vieții și unde a și trecut la cele veșnice, la inițiativa filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, a fost montată o placă comemorativă, dezvelită de academicianul Constantin Ciopraga.^[16]

Opera literară

Scrieri proprii

• Veac tânăr, Iași, 1931;
• Cântec deplin, București, 1934;
• Argint, București, 1938;
• Poezii, Iași, 1938;
• Cântec, București, 1940;
• Ceaslov, București, 1940;
• Izvod, București, 1943;
• Pomul vieții, Editura Cartea Moldovei, Iași, 1943;
• Treptele anilor, București, 1962;
• Versuri, prefață de Demostene Botez, postfață de Nicolae Manolescu, București, 1964;
• Ulcioare de piatră, Iași, 1969;
• Chipul din fântână, Editura: Junimea Iași, 1972;
• Poeme patriei, București, 1975;
• Poeme, cu un portret de Ionel Teodoreanu, ediție îngrijită și prefață de Zaharia Sângeorzan, Iași, 1977;
• Cântece de noapte, Iași, 1979;
• Pe-un prag de fum, ediție îngrijită de Dumitru Ignea, postfață de Val Condurache, Iași, 1983.

Traduceri

• Serghei Esenin, Poeme, prefață de Ionel Teodoreanu, Iași, 1937, Poezii, postfață Tamara Gane, București, 1957, Versuri - Stihi, ediție bilingvă, București, 1964, Scrisoare mamei, Iași, 1970, Poezii și poeme, prefață de Lucian Raicu, București, 1976;
• M.I. Lermontov, Demonul, Iași, 1939, Poeme, București, 1954, Versuri - Stihi, ediție bilingvă, București, 1964;
• Iosif Utkin, Tălmăciri, București, 1945;
• A.S. Pușkin, Poeme, București, 1947, Călărețul de aramă, București, 1949, Fântâna din Bakcisarai, București, 1949, Poltava, București, 1949, Povestea craiului Saltan..., București, 1949, Țiganii, București, 1949, Poezii, București, 1953, Opere alese, I, prefață de Tamara Gane, București, 1954, Evgheni Oneghin, București, 1955, Lirice, București, 1957, Poeme, București, 1957, Versuri, prefață de Tatiana Nicolescu, București, 1958, Versuri și proză, ediție îngrijită și prefață de Tatiana Nicolescu, București, 1965, Versuri, București, 1974;
• Serghei Mihalkov, Aveam treizeci de ani, București, 1949;
• E. Privalova, Corăbioara, București, 1949.

POEZII:

Destin

Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meşteri,

Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,

De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi

Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.

În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,

Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,

Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,

Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,

Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,

Şi doruri îngropate în cântece adânci.

Port doine şi litanii, ucisele iubiri

În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,

Cu tinereţi pierdute subt camilăfci şi rase

Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.

Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă

Şi paşii spre lumină în beznă ni-i distramă,

Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh

Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,

Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,

Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.

Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb

Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.

Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,

S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.

Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare

Ca şerpii vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.

Şi zborul, şi târâtul deopotrivă-mi plac.

Gust carnea răscolită de înger şi de drac.

De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,

Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.

Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,

În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,

Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.

Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.

Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric

Mi-am făurit avântul puternic şi senin.

De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric

Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.

Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.

Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,

Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,

Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.

(din volumul “Veac Tânăr”, 1931)

Tinereţe

Mi-a mai rămas puţină tinereţe,

Mă desfrunzesc de ani ca o livadă,

Mi-i palma mâinii scrisă cu tristeţe,

Şi ochii – tupilaţi lângă baladă.

În mine plopii-şi suie fremătarea,

Ca în adâncul inimii să mâie,

Obrajii mi-i sărută înserarea,

Împrospătând cu stele şi cu grâie.

Cu doina apei curg spre totdeauna,

Cu ciocârlia inima mea zboară.

Privesc cum noaptea ia pe umăr luna

Ca pe un pui ucis, de căprioară.

Ades simt ghioceii duioşiei

Că-mi înfloresc din piept şi din privire,

Când bălţile-s ferestrele câmpiei,

Prin care văd departe,-n amintire.

Trecutul meu e-n ceaţa din dumbravă,

În frunze viitorul meu suspină.

Un nour poartă lebăda-i bolnavă,

Scăpând din plisc grăunţe de lumină.

Pare-un surâs al soarelui pământul.

Aleargă cerul după rândunele.

Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul

Se plimbă printre gândurile mele.

Ca o icoană-ncepe să s-afume

Făptura mea de stinse curcubeie.

Zădarnic însă locul meu în lume

Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.

(din volumul “Argint”, 1939)

Pe lângă cei de dincolo

Printre mii de morţi trec singur pe subt ramurile joase,

Liniştit privesc morminte şi m-aplec spre fund de gropi.

Vântu-mi prinde faţa-n palme de miresme răcoroase,

Pe când cerul stă-n picioare pe grumajii unor plopi.

Praful de pe-ncălţăminte au fost oameni, ca şi mine,

Acest pai e poate urma unui gând al nimănui.

Craniul de colo cunoaşte veşnicia foarte bine,

Cu tăcerea gurii ştirbe povesteşte tot ce nu-i.

Astăzi nu mă mai răzbeşte, ca odinioară, plânsul,

Nu mai sunt aşa de jalnic, nu mi-i pasul aşa greu.

Din ţărâna aburită, îl ridic, mă uit la dânsul,

Şi pe urmă-l ţin de mână, cum aş ţine craniul meu.

Dar mult timp după aceea îl simt rece-n mâna-nchisă,

Mă feresc să-mi pipăi fruntea, gându-i fără de cuvânt,

Că de degetele beznei viaţa-n pulbere e scrisă

Şi-i mai tare decât umbra mea de pe pământ.

De pe cruci şi de pe lespezi prinde să se-ntindă sara,

Câte-o salcie se-nchină asfinţitului, pe brânci.

Corbii înhămaţi la noapte, prohodind cu nouri ţara,

Trec, izbindu-mă în tâmple cu croncănituri adânci.

Simt cum inima mea umblă pe necunoscute drumuri,

Nu ştiu pentru ce mă bucur că şi eu sunt pieritor…

Învelite în mătasa dureroaselor parfumuri,

Fetele din micşunele dorm pe amintirea lor.

Greierii încep deodată să le numere pe toate;

Ştiu, visata mea iubire, că demult eşti micşunea!

Ies, ca nişte morţi, groparii de prin gropile săpate,

Îngerul de piatră pleacă, să trezească-ntâia stea.

M-a poftit să stau pe bancă, de pe lemnul vechi, un nume.

Cu singurătate blândă se adapă ochii mei

Şi duios mă împresoară, povestind de-o altă lume,

Sufletele din ţărână care-au înflorit în tei.

(din volumul “Argint”, 1939).

GEORGE ALBOIU

George Alboiu
Date personale
Născut	6 iulie 1944 (76 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București
Modifică date / text

George Alboiu (n. 6 iulie 1944, Roseți, județul Ialomița) este un poet român.

Viața și opera

Ca absolvent al Liceului Nicolae Bălcescu din Călărași, George Alboiu urmează cursurile Facultății de Limba și Literatura Română – Universitatea din București (1963–1967). În anul 1964, a debutat cu poeme în revista bucureșteană, Luceafărul. A publicat următoarele volume de versuri:

• Câmpia eternă (București, Editura pentru Literatură, 1968).
• Cel pierdut (București, Editura pentru literatură, 1969).
• Edenul de piatră (București, Editura Cartea Românească, 1970).
• Drumul sufletelor (București, Editura Albatros, 1970).
• Joc în patru, poezii pentru copii (București, Editura Ion Creangă, 1970).
• Gloria lacrimei (București, Editura Cartea Românească, 1971).
• Cumplita apoteoză (București, Editura Cartea Românească, 1973).
• Stâlpi (București, Editura Cartea Românească, 1974).
• Poeme (București, Editura Eminescu, 1975).
• Poemele câmpiei (București, Editura Cartea Românească, 1978).
• Aventura continuă (București, Editura Eminescu, 1980).
• Metoda șoimului (București, Editura Eminescu, 1981).
• Turnir (1987).
• Roata lumii (București, 1994).
• Câmpia eternă, antologie, cu o prefață semnată de V. F. Mihăescu, București, 2001.

Referințe critice

Criticul literar Eugen Simion atrage atenția asupra cristalizărilor profunde, „nucleale”, din teritoriul poetic al lui George Alboiu, încă din volumul de debut, Câmpia eternă (1968), câmpurile sale poematice fiind polarizate de un mit: «mitul câmpiei infinite, perene, în care trebuie să citim la prima vedere o reprezentare spațială a existenței, o imagine a vitalității sălbatice, un tropot prelung de cai prin locuri pustii și aride. La acest simbol se adaugă Muntele, de care George Alboiu leagă, de asemenea, anumite reprezentări, cum ar fi, de pildă, aceea a morții. Muntele poate fi locul purificat unde sălășluiesc zeii și sufletele morților, pornite din câmpia plată și tragică, adică din mijlocul existenței comune. Nu-i, firește, numai atât, poezia are și alte straturi, simbolistica ei atinge și puncte mai înalte. Câmpie, Munte, Moarte (Drumul sufletelor, 1970) sunt în fond niște concepte abstracte și neutre. Poezia adevărată vine o dată cu corăbiile sensibilității ce acostează la țărmurile lor. La George Alboiu este vorba de un sentiment copleșitor de singurătate, de o imagine a sfârșitului în ordine cosmică, de o senzație, în fine, de vid și des¬compunere în tradiția eschatologiei romantice. Poetul evocă șapte amurguri și un răsărit foarte trist, scrie nouă elegii, între care ultima este o elegie a stingerii. Alte 16 poeme (în ciclul Drumul sufletelor) sunt dominate de miturile eșecului: Cristos, Daniil în groapa cu lei, Oedip, Sisif, Ovidiu, Orfeu, Don Quijote și Hamlet, toate transpuse în spațiul câmpiei eterne...» (SSra, I, 240).

Tot cu privire la poezia lui George Alboiu, criticul Laurențiu Ulici a observat că «esențială și prezentă în fiecare „act” este tentativa eului liric de a-și asuma convingător și expresiv o foarte grea condiție, anume de a fi simultan creatorul și mar¬torul universului străjuit de „câmpia eternă” și de „muntele singur”, de a fi, cu alte cuvinte, în același timp cel ce rostește (scrie) și cel rostit (scris); din perspectiva acestei tentative, materia magmatică și viscolul de energii din care sunt făcute textele poetice nu reprezintă altceva decât o largă acoladă metaforică a unei memorii afective extrem de laborioase; „apoteoza” spre care tinde dublul efort al poetului echivalează cu adâncirea în memorie până la transcendență (tensiune a po¬eziei lui Alboiu neobservată de comentatori din pricina, poate, a limbajului de factură expresionistă ce domină aceste cărți) și totodată, cu apropierea cosmosului prin exercițiul taumaturgic al Logosului:

Cu capul dat pe spate privesc cerul în ceața

de secol a toamnei se aude bâjbâitul cocorilor.

Ce strein ne-a rămas drumul lor!

Mamă, țâțele tale doi cocori prin ceață au fost.

Din gușile lor tulburi mai picură vreme și rouă

către gura mea care-a supt la țipătul lor.

Zilnic ieșim cu toți în câmpie și privim cum crește cuvântul.

Doar somnul ne mai dezlipește buzele obosite

de pe coaja lui.

Se va ridica deasupra câmpiei

și gurile noastre cu greu îl vor ține.

Sub cuvânt suntem toți...»

(ULrc, I, 170).

Poezia lui George Alboiu – după cum apreciază criticul și istoricul literar Ion Pachia Tatomirescu – pare a fi o imensă monedă de argint, având ca față Bărăganul Celest și ca revers pământul nașterii poetului, Nemuritorul Bărăgan Românesc, ale cărui lanuri de grâu cu spicul cât vrabia întâmpină de-aproape zece mii de ani, în zariștea macilor-eroi, Cavalerul Dunărean. Casa-Mumă-Câmpie este văzută ca o «ancoră aruncată...», ca un «munte Ararat îngropat în Pământ / numai cu marele belciug rămas afară» (Ancestrală – APC, 38); și Bărăganul Celest are un teluric "Drum al Robilor":

Pe lângă Drumul Robilor se-aude

zornăitul drumului curgând în căruțele

vechi ca schelete de păsări arhaice.

Merg fără cai, fără boi alunecând

pe sudoarea cerească din calea robilor.

Loitrele moțăie, stelele

în jurul roților amețesc.

Sub coviltir muntenii se clatină în barbă

trezindu-se când roata izbește un luceafăr

pe jumătate copt în colierul drumului...

(APC, 40).

În volumele publicate din orizontul anului 1980 încoace, elementele terifiantului / apocalipticului sunt trecute în liricul „plan secund“, spre a-și face tot mai mult loc elementele incantatorii ale colindelor creștine / precreștine, ale descântecelor / încântecelor câmpiei, ale cultului Cavalerului Dunărean, ce au germinat în perimetrul Bărăganului teluric / celest, polidimensionând Eterna Câmpie, topos emblematic, cu oglinda-spațiu teluric, din care lucrările ens-ului uman, căile prin preistorii / istorii ale Valahilor / Dacoromânilor din matca Dunării se proiectează / receptează, se reflectă în oglinda-spațiu-celest ca „gospodărire” spirituală autohtonă:

Trece umbra mea prin fața curții mamei mele.

Ea, în fiecare dimineață, mătură întunericul

căzut pe bătătură în timpul nopții.

– Cu cine te-ai înhăitat?

Că ți s-a zdrențuit umbra,

parcă ți-au bârfit umbra

toate gurile topoarelor din sat.

– Mamă, doar cu un vers m-am înhăitat,

un vers uitat dintr-un poem turbat,

ți-aduce oful legat

numai de gânduri pișcat

(ogar galben roata-i face,

șoimel cu aripa-l trage)

viuleț, nevătămat.

(«Colind» – ATur, 16);

ori, în tiparul pur al colindului dunărean-valahic («Colindul Brândușii»):

Zvârliți neamuri

cai în hamuri

și cătați-l

pe la hramuri,

în perete

scris ca sfinții

c-o aripă

de erete

să își laude

părinții.

Îl cătară

nu-l găsiră

lăcrămară

și-l lăsară.

Cată-l mătuși

prin brânduși...

(TGrp, 449 – 451).

POEZII:

Migrație

Inundau copiii ulitele satului,
în câte o casa intrau si mamele
îi mângâiau pe crestet ca si cum
dintotdeauna ar fi fost ai lor.
Se mirau femeile, se mirau barbatii:
azi vin copii mai mult ca oricând,
e prea vârtos pamântul, la fiecare pas
din carnea lui tâsneste un copil.
Si-ntr-adevar, în serile cu umblet
un suflet se rupea spre sat.
Curgea în zdrente linistea câmpiei
iar satul se apleca spre ei
si-i ridica în brate pe rând.
Însa noaptea, din paturile lor, copiii
se dadeau jos si alergau pe câmp tacuti,
se prindeau la loc în vrejuri, în tufe, în pomi
si dupa ce visau destul
se întorceau nedumeriti si somnorosi. 

Ruga târzie

Naste- ma, mama,
cu teama
in vazu- nceputului
la marginea campului.
Sa- mi fii oita barsana
sa- ti fiu miel din neprihana
sa- mi usuc botul la vant
si piciorul la pamant.

Dar cuvantul sa ramana
tot in burta ta batrana.
Eu sa dau cu botu- n tine
si prin coaste si prin vine
sa- mi aud cuvantul
cum nu- l bate vantul
nu- l atinge gandul
nu- l vede pamantul.

Imn tatălui care joacă

Joacă, tată,
pe câmpie
joacă, joacă,
intră-n iarbă
până-n barbă.
Asta-i marea
strigătură
asta-i marea
aventură
cu călcâiu-n
arătură
și cu iarba
până-n gură.
Dar tu, joacă,
joacă, joacă,
dă cu talpa
în pământ
și mai strigă:
sunt! și sunt!
Ca atunci
când sta să frigă
luna ca o
mămăligă.
Când venea
și Dunărea
cu peștii
urlând în ea
să-i audă
nimenea.
Scoate ceasul
de la brâu
și aruncă-l
până-n rău.
Sau aruncă-l
pe un drum
numai fum.
Să-l calce
căruțele,
să-l uite
drăguțele,
să îl are
un tractor,
să-l întunece
un nor,
să-l mănânce
câte-un câine,
ca să latre
până mâine,
să-l găsească
vreun morar
ca să macine
mai rar,
să-l găsească
o bătrână,
să-l blesteme
o săptămână.
Joacă, tată,
așa țepos
așterne cerul
pe jos
și te bucură,
române,
că e joc
ce mai rămâne
și rămâne
locul
unde te-a bătut
norocul.

DRAGOȘ VICOL

Dragoș Vicol
Date personale
Născut	6 iulie 1920  Cacica, Cacica, Suceava, România
Decedat	21 decembrie 1981 (61 de ani)  București, România
Înmormântat	Sadova
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor poet romancier[*] dramaturg
Limbi	limba română
Note
Premii	Premiul de Stat al Republicii Populare Române
Modifică date / text

Dragoș Vicol (n. 6 iulie 1920, Cacica, județul Suceava – d. 22 decembrie 1981, București) a fost un poet, prozator și dramaturg român.

Biografie

Era fiul plutonierului Emilian Vicol și al soției acestuia, Veronica (născută Coșuțchi). A copilărit la Iacobeni, Dorna Candrenilor și Volovăț. A urmat clasele primare la Dorna Candrenilor, apoi a început gimnaziul la Volovăț.^[1] Și-a dorit de mic copil să îmbrățișeze cariera militară. S-a prezentat în 1931 la concursul de admitere la Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Cernăuți, dar acest liceu a funcționat în acel an fără clasa I, iar în 1932 nu a fost admis la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu.^[2] A urmat Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți (1933-1941), după care a fost încorporat în 1941 la Școala de ofițeri de rezervă de infanterie din Ploiești, fiind însă exmatriculat ca urmare a refuzului de a pleca în Germania la o școală de ofițeri activi și trimis pe front.^[1][2] Luptă pe frontul antisovietic până în 1943, an în care se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din București, dar în 1944 reintră la o școală militară de ofițeri de rezervă,^[1] fiind trimis, după absolvire, pe frontul antihitlerist până în iunie 1945.^[2]

După demobilizare, își reia studiile juridice^[3] pe care le absolvă la Iași în 1947.^[1] A fost implicat încă din anii studenției în activitatea Uniunii Tineretului Comunist și a organizațiilor aflate sub influența Partidului Comunist, ca Apărarea Patriotică și Uniunea Patrioților. Devine ziarist la organele de presă ale partidului, fiind redactor la cotidianul Zori noi din Suceava (1948-1953) și lucrând apoi la revistele Săteanca, Femeia, Luceafărul, Apărarea patriei, Viața militară și la redacția publicațiilor pentru străinătate.^[1][2]

În calitate de ziarist de partid și activist cultural, Dragoș Vicol s-a străduit să-i salveze pe poeții „iconari” precum Teofil Lianu.^[4] Dar în același timp el a contribuit în toamna anului 1948 la confiscarea fostei „Case Naționale”, despre care afirma că ar fi aparținut „unei clici de acționari și de reacționari” și ar fi fost în realitate un „club în care se practicau jocurile de noroc și se făcea politică ostilă regimului democrat”.^[4] De asemenea, cerea interzicerea obiceiului tradițional Malanca prin care erau satirizați veneticii, alterarea moravurilor și înstrăinarea datinilor, afirmând că acest obicei vechi ar cultiva șovinismul și antisemitismul. În numărul din 7 octombrie 1948 al ziarului Lupta Poporului, Dragoș Vicol propunea ca Malanca să-i satirizeze pe chiaburii hrăpăreți care „fură munca celui sărac”.^[5]

A murit la 22 decembrie 1981, în București, și a fost înmormântat în curtea bisericii din Sadova.^[6] I s-a conferit post-mortem titlul de cetățean de onoare al comunei Sadova (1999), iar Bibliotecii comunale i s-a acordat, prin Hotărârea Consiliului Local Sadova din aprilie 2002, denumirea de Biblioteca comunală „Dragoș Vicol”.

Activitatea literară

Dragoș Vicol a debutat în 1939 (pe când era încă elev) cu proza poematică „Iarna rădăuțeană” în revista Suceava, iar editorial în 1940 cu volumul de versuri Muguri, intitulat după numele cenaclului literar al liceului.^[1][3][4] A colaborat în decursul timpului la revistele Bucovina literară, Revista Bucovinei, Universul literar, Miorița, Națiunea, Scrisul bănățean, Tânărul scriitor, Scânteia tineretului, Iașul nou, Iașul literar, Gazeta literară, România literară, Flacăra, Convorbiri literare, Viața românească, Steaua, Luceafărul, Tribuna, Argeș, Familia, Contemporanul etc.^[1]

A devenit un scriitor extrem de prolific după război, publicând volume de versuri (Reportaj liric, Poem în marș, Ctitorie în albastru, Voievod de stea, Poemele de-acasă, Arboroasa, Poeme sub drapel), volume de povestiri (Roiul de aur, Se risipește negura, Huțulca, La poalele Ceahlăului, Povestiri la umbra cetinii, Drumuri ostășești, Cicatricea, Dinamica, Poveștile pădurii, Dincolo de azur, Bătrânul și livada, Cerbul singuratic), romane (Valea Fierului, În munții de miezănoapte, Omul de la ora 13, Flăcări în Vest, Camera 210, Nopțile dinspre ziuă, Drumul spre Mai, Satul cu oameni frumoși). A mai scris un scenariu de film (Râpa dracului), piese de teatru (A doua tinerețe, Cântec deasupra apelor), reportaje (Însemnări de călătorie prin Țara de Sus, În întâmpinarea soarelui, Buchet în august, Dulcile și uneori ciudatele aventuri ale unui reporter), versuri și proză pentru copii (A venit un pui de om…, O poveste cu povești).^[3]

Opera literară a lui Dragoș Vicol are o structură fundamental lirică. Scriitorul folosește metafora de influență folclorică în descrierea plaiurilor sale natale și a oamenilor din munții Bucovinei.^[1][2] Prospețimea metaforei este alterată însă în anii '50-'60, sub imperativul comenzii politice, într-un patetism convențional. Volumele de versuri ostășești Reportaj liric (1963) și Poeme în marș (1969) conțin declarații de dragoste în versuri adresate „patriei socialiste” și Partidului Comunist. Orizontul liric se limpezește odată cu trecerea timpului, iar scriitorul își manifestă sentimentele patriotice și elogiază trecutul țării în volumele Ctitorie în albastru (1972) și Voievod de stea (1973).^[1]

Proza lui Dragoș Vicol evocă anii de război și transformările social-politice petrecute în România postbelică. Romanele publicate în anii ’50 au un caracter proletcultist precum dilogia formată din romanele Valea Fierului (1953; distins cu Premiul de Stat al RPR) și În munții de miază-noapte (1959), în care autorul prezintă conflictul social între minerii din munții Bistriței și patronii exploatărilor, precum și schimbările provocate de sosirea trupelor sovietice.^[1] Volumele de povestiri și nuvele Cicatricea (1963) și Dinamica (1965) sunt inspirate din experiența de combatant a autorului pe fronturile de Est și de Vest, conținând notații de front, în timp ce volumele de povestiri Drumuri ostășești (1962) și Dincolo de azur (1970) prezintă aspecte de zi cu zi din viața ostașilor.^[7] Aceste scrieri sunt însuflețite de sentimente patriotice, autorul prezentând maturizarea etică și profesională a personajelor prin instrucția viguroasă ce conferă militarilor cutezanță și tenacitate fără a le altera omenia și cinstea. Există un oarecare idilism în tratarea acestor subiecte, ceea ce reprezintă mici scăderi ale operei sale.^[7] Romanul Camera 210 (1969) se remarcă prin tematica și abordarea modernă, fiind un jurnal al unui pacient internat într-un spital din Germania ce descrie trăiri sufletești aflate la limita între realitate și halucinație.^[1]

Scrierile sale au fost inspirate din viața oamenilor de pe pământurile bucovinene,^[8] având, potrivit publicistului Emil Satco, un stil fermecător asemănător cu cel al istorisirilor lui Mihail Sadoveanu. Criticul literar Adrian Dinu Rachieru îl considera un „impecabil tehnician” care „cântă albastrele guri de rai, fânul înrourat și Țara de suflet” și „a cioplit cuvintele pentru a le potrivi cu doina”.^[8] Romanul Satul cu oameni frumoși (1975) evocă satul Sadova, pe care autorul l-a îndrăgit.^[6]

Opera

• Muguri, versuri, București, 1940;
• Roiul de aur, povestiri, București, 1951;
• Se risipește negura, povestiri, București, 1951;
• Valea Fierului, vol. I, vol. II (În munții de miazănoapte), roman, București, 1953-1959;
• Huțulca, povestiri, București, 1953;
• La poalele Ceahlăului, povestiri, București, 1953;
• Râpa dracului, scenariu, București, 1956;
• Însemnări de călătorie prin Țara de Sus, București, 1956;
• A venit un pui de om, versuri pentru copii, București, 1957;
• A doua tinerețe, piesă într-un act, București, 1960;
• Povestiri la umbra cetinii, cu ilustrații de Eugen Mihăescu, București, 1961;
• Drumuri ostășești, povestiri, București, 1962;
• Cicatricea, schițe și nuvele, București, 1963;
• Reportaj liric, versuri, București, 1963;
• Omul de la ora 13, roman, Editura Tineretului, col. Aventura, București, 1964 (ed. a II-a: 1966);
• În întâmpinarea soarelui, reportaje, București, 1964;
• Dinamica, povestiri, București, 1965;
• Poveștile pădurii, povestiri, cu ilustrații de Gheorghe Adoc, București, 1965;
• Buchet de august, reportaje, București, 1965;
• Flăcări în Vest, roman, București, 1966;
• O poveste cu povești, București, 1967;
• Poem în marș, versuri, București, 1969;
• Camera 210, roman, București, 1969;
• Dincolo de azur, povestiri, București, 1970;
• Nopțile dinspre ziuă, roman, București, 1970;
• Aventurile lui Țâncu-Năzdrăvanul, București, 1971;
• Drumul spre Mai, roman, București, 1971;
• Ctitorie în albastru, versuri, București, 1972;
• Țară și scut, București, 1972;
• Voievod de stea, versuri, București, 1973;
• Bătrânul și livada, povestiri, Iași, 1973;
• Cântec deasupra apelor, teatru, București, 1973;
• Satul cu oameni frumoși, roman, București, 1975;
• Pasărea Phoenix, roman, București, 1976;
• Poemele de-acasă, versuri, Iași, 1977;
• Arboroasa, versuri, București, 1978;
• Poeme sub drapel, versuri, București, 1979;
• Cerbul singuratic, povestiri, București, 1979;
• Dulcile și uneori ciudatele aventuri ale unui reporter, București, 1981;
• Sonete, București, 1983.

Traduceri

• Walter Nowotny, Eu scriu împotriva lupilor, Iași, 1980.

POEZII: 

Și ploaia vine albă

Și ploaia vine albă, densă, caldă
Pe culmi, peste poieni, peste genuni
Stau arborii cu palmele întinse
Și-un foșnet larg prin cetiniș răsună.

Alunecând printre nervuri și aripi
Ploaia pătrunde-n sufletul pădurii -
Și cețuri albe se preling din piscuri
Și-n ceață, însetați, rotesc vulturii.

Și vine-un ceas când umbrele pășesc
Printre copaci, ca vulpile roșcate -
Când peste ramuri plouă cu-nstelări
Și totul iese din singurătate -

Un ceas când mușchiul fumegă ușor,
Când lemnul viu, lovit de stele, sună,
Când cerului îi este dor de munți,
Iar munților le este dor de lună...

Marginalii la un roman poliţist

Deşi m-atrage, nu-l citesc;
Ar fi zadarnică-aventură,
Când criminalu-l bănuiesc
De la-nceput... din semnătură!

GABRIELA NEGREANU

Sari la navigareSari la căutare

Gabriela Negreanu
Date personale
Nume la naștere	Gabriela Vasilache
Născută	6 iulie 1947  București, România
Decedată	22 octombrie 1995 (48 de ani)  București, România
Cauza decesului	sinucidere
Cetățenie	România
Ocupație	poetă scriitoare
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București
Modifică date / text

Gabriela Negreanu (nume la naștere Gabriela Vasilache; n. 6 iulie 1947, București – d. 22 octombrie 1995, București) a fost o poetă, eseistă și redactor de editură română.^[1]

Activitate

S-a născut la București, dar și-a făcut primele 7 clase la Botoșani, unde a început și liceul, continuat la Botoșani, terminat la Călărași, în peregrinările părinților. A scris poezii de la vârsta de 8 ani și a activat în echipele de teatru ale școlilor frecvantate. A debutat cu poezia Dunăre, în Luceafărul, 1983. Participantă la cenaclurile bucureștene Junimea, Labiș etc și la echipele de teatru studențesc.

Între 1965 -1970 urmează Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București, se căsătorește în 1969 și are un fiu în 1971. După licență, va fi timp de 15 ani redactor la Editura Albatros. În 1983, ca redactor de carte al volumului Saturnalii, de C.V. Tudor, va trage toate ponoasele pentru că autorul strecurase o poezie cu cifru, ofensatoare la adresa rabinului-șef Moses Rosen. În Săptămâna, Eugen Barbu, în mod aberant, dar de fapt solidar cu Vadim și totodată nemulțumit de faptul că editoarea îi sprijinise pe diverși adversari ai săi, inclusiv pe Adrian Păunescu, declanșează un atac mișelesc, în serial, împotriva Gabrielei Negreanu. În 1985 va fi înlăturată de la editură, mutată într-un post de funcționară. După Decembrie 1989 va lucra la redacția Culturală a Televiziunii Române, realizatoare a emisiunii Logos și ethos.

Se sinucide, aruncându-se de pe terasa blocului unde locuia.^[2] A încetat din viață la 22 octombrie 1995 la București și a fost înmormântată la Cimitirul Străulești II.^[3]

Volume publicate

• Paul Valery și modelul Leonardo (1978), debut;
• Decorul și prezența (1979);
• Aventurile lui Mototol-Rostogol la prima lui ieșire din ocol, roman pentru copii, București, 1981;
• Elegii pentru sufletul înflorit (1981);
• Jurnal. Eul peregrin'' (1984);
• Partea omului (1987);
• Incinte (1988);
• P. Joachim, Oratie pentru o re-nastere, antologie, trad., pref. si note de Gabriela Negreanu, Bucuresti, 1989;
• Viziune cu logofagi (1994);
• Memoria unui creier (1995);^[4]
• Noaptea initiatilor (1995);

Referințe critice

• I. Maxim, in Orizont, nr. 6, 1979;
• H. Candroveanu, in Saptamina, nr. 451,1979;
• M. Vasile, in Luceafarul, nr. 8,1979;
• Al. Piru, ibidem, nr. 26, 1979;
• R. Andrei, in Familia, nr. 4, 1980;
• M. Mircea, in Familia, nr. 11,1981;
• M. Santimbreanu, in Romania literara, nr. 5,1982;
• Dana Dumitriu, ibidem, nr. 32,1982;
• H. Candroveanu, Printre poeti, 1983;
• Elena Tacciu, in Romania literara, nr. 23, 1985;
• R. G. Teposu, in Flacara, nr. 7, 1985;
• Gh. Grigurcu, Existenta poeziei, 1986;
• M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 45, 1987.

POEZII:

O vietate

Un mic animal, o vedeta
cu gherute mici,
noduroase.
Vorbeste de sange, mistere, ea
care era ca fumul in oase.
Pe sub piele iti umbla, te cumpara, dintii-si sticleste, nerusinat se agata de respiratii.

Lunecatoare, vicleana, pe furis imprumutandu-ti moarte si gratii.
Cu nervi cascaunzi si pustii, poeme de masca fardata si ademenire in umblet.
O vietate mica,
limbrica.
Te scheauna
si iti vorbeste de suflet.

Peisaj

Cu mila calc
si urmele mele-n desert
Talpile altadata trandafirii
ca-n
Solaris, sintetice si
nemuritoare
lasandu-si acum conturul uman incrustat in soliditatea materiei (o cochilie de melc, o
fosila; singuratatea ei gnomica, vibratia
Parthenonului in departate)
Cate veacuri pentru cateva clipe, ce flacara sfasie fumul zapezilor!
"Dorinta de a ma pierde in adancul
Trecatorii inflorite."
Si o nu stiu ce inalta
rigoare.

Să trăiești

Sa traiesti in cercuri inchise cu mlastini facute sa soarba o lume obscura, o lume dementa si oarba
mintea sa nu-ti poata urca dincolo de contemplarea buricului sa tragi de pamanturi ca vitele pe genunchii nimicului
si aici, unde mai circula vesti
dinspre
Pergam si
Elada, dinspre inalte
lupte oculte tu sa n-ai habar de nimica si nimeni sa n-aiba auz sa te-asculte
sa mori in nestire ca mustele, harul cel nascut o data la o mie de ani
sa piara ca pulberea, in rasul multimilor.

ION VINEA

Ion Vinea
Vinea, fotografie ca. 1915
Date personale
Nume la naștere	Ioan Eugen Iovanaki (Iovanache)
Născut	17 aprilie 1895 Giurgiu
Decedat	6 iulie 1964 (69 de ani) București
Cauza decesului	cauze naturale (cancer de ficat[*])
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Etnie	Romanioți
Ocupație	poet, romancier, teoretician literar, critic de artă, cronicar, politician
Pseudonim	Aladin, Ivan Aniew, Dr. Caligari, Crișan, Evin, B. Iova, I. Iova, Ion Iovin, Ion Japcă, Ion Eugen Vinea
Partid politic	Partidul Național-Țărănesc
Limbi	limba română
Studii	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1912–1964
Mișcare/curent literar	Simbolism, Contimporanul, Constructivism, Futurism, Expresionism, Suprarealism, Decadentism, Realism magic, Realism socialist
Specie literară	Genul liric, poem în proză, parodie, satiră, schiță, memorii, autoficțiune, nuvelă psihologică, Bildungsroman, literatură erotică
Modifică date / text

Ion Vinea (n. 17 aprilie 1895,^[1][2][3][4] Giurgiu, Giurgiu, România – d. 6 iulie 1964,^[1][2][3][4] București, România) este pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanachi ^[5], poet și scriitor român simbolist și suprarealist, aflat mereu în vecinătatea mișcării literare de avangardă, unul din românii asociați realismului magic.

Biografie

Originea

Vinea s-a născut în Giurgiu, dar a crescut în București. Acesta a negat originile sale grecești, deși ambii lui părinți erau documentați ca având origini elene. Conform altor surse, acesta era de fapt evreu romaniot, fapt susținut și de prietenia sa cu alți scriitori evrei ca Marcel Iancu sau Tristan Tzara.

Educație

După absolvirea liceului Sfântul Sava din București, frecventează cursurile Facultății de Drept, mai întâi la București, apoi la Iași, unde își ia diploma de licență. Nu a profesat niciodată avocatura.

Simbolism

Încă din anii liceului, publică împreună cu Tristan Tzara și Marcel Iancu revista Simbolul (octombrie 1912)^[6], cu atitudine netă împotriva semănătorismului. Revista a apărut în numai 4 numere, finanțate și ilustrate de Marcel Iancu.^[7] În anii 1914 - 1916 publică versuri apreciate în mod pozitiv de critică. De la început Vinea a fost socotit un poet modern. A fi modern la acea dată însemna a fi simbolist. Dacă poeziile de ucenicie sunt într-adevăr simboliste, producțiile următoare au o nuanță mai tonică, Vinea fiind refractar oricărei înregimentări.

Revista „Contimporanul”

Ion Vinea și-a înjghebat propria echipă în jurul revistei Contimporanul, pe care o conduce în anii 1922-1932, revistă care devine principală rampă de lansare a scriitorilor moderniști și avangardiști. Contimporanul a mobilizat revolta iconoclastă a tinerimii, lovind în tabu-urile burgheze, în platitudinea distins-academică și în modelele "frumosului" mistificator, încărcat de prejudecăți naționaliste și de un ruralism agresiv. Alături de colaborarea scriitorilor români, printre care se pot menționa Barbu Fundoianu, Ilarie Voronca și Ion Barbu, editorul Vinea a mai găzduit texte ale autorilor de pe diverse meridiane (Paul Éluard, Philippe Souppault, Robert Musil, Joyce Trake, Kassak Lajos și alții), întreținând o vastă corespondență cu membrii „comunității” avangardiste europene, fapt care îi permite să păstreze revista mereu în actualitate.

Registru liric

Registrul liric al lui Ion Vinea a fost foarte amplu, de la poezia simbolistă elegantă și decorativă sau ironic-patetică, până la modernismul învecinat cu extremismul avangardiștilor, pe care totuși s-a ferit să-l adopte în practica literară. Capacitatea lui de a trece de la o formulă poetică la alta a fost singulară în literatura română, versurile lui putând aminti de Lucian Blaga dar și de Tudor Arghezi sau Adrian Maniu.

Ca și Ilarie Voronca, Ion Vinea este un mare creator de imagini, fără a slăbi însă niciodată controlul inteligenței artistice asupra fluxului imagistic. Față de creația sa poetică a dovedit nepăsare, risipindu-și versurile în paginile diverselor publicații la care colabora, fără preocuparea de a și le aduna într-un volum. O va face totuși în anul 1964, când la 26 iunie se dă "bun de tipar" volumului Ora fântânilor de către Editura pentru Literatură. Ion Vinea, în vârstă de 69 de ani, nu își va vedea însă cartea în vitrinele librăriilor. Se stinge din viață câteva zile mai târziu, în ziua de 6 iulie.

Opere publicate

Poezii, poeme în proză

• Descântecul și Flori de lampă, Biblioteca Dimineața, 1925
• Paradisul suspinelor, Editura Cultura Națională, București, 1930 (cu 5 gravuri, printre care un portret de Marcel Iancu)
• Ora fântânilor, Editura pentru Literatură, București, 1963
• Poeme, Editura Tineretului, București, 1969 (postum)
• Ornic nesupus: versuri. (Poezii de duminică), Editura Eus, Chișinău, 1993 (antologie postumă îngrijită de Leo Butnaru)

Proză, publicistică

• Lunatecii, roman, Editura pentru Literatură, București, 1965 (postum)
• Venin de mai, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971 (postum; roman neterminat)
• Publicistică literară, Editura Minerva, București, 1977 (postum)
• Săgeata și arabescul. Articole și pamflete, Editura Minerva, București, 1984 (postum)

Opere traduse în alte limbi

• Sóhajok paradicsoma (Paradisul suspinelor), Editura Dacia Konyvkiado, Cluj-Napoca, 1974 (traducere în limba maghiară)
• Árnyékok malma, Editura Kriterion Konyvkiado, București, 1976 (traducere în limba maghiară)
• Ora fântânilor = L'heure des fontaines, Editura Minerva, București, 1982 (ediție bilingvă în română și franceză)
• Whisky Palace & alte elegii. Whisky Palace & altre elegie, Editura Bastion, Timișoara, 2008, (ediție bilingvă româno-italiană, biobibliografie, postfață și antologie critică de Geo Vasile)

POEZII:

Amurg

Toamnă. Sezonul ploilor.
Au ruginit crinii grilajului
pe balconul de lemn se dezbracă iedera.
Soarele sfinţeşte arborii,
toată frunza o icoană vie.

Vilă îngustă cu balcon de lemn,
vilă a tristeţilor elegante,
a sosit toamna sezonul ploilor,
se-ncheagă pe ape trenţele verilor,
lebede trec pe sângele viselor.

Iată un docar pe nisipul palid,
vine o doamnă cu ochii de toamnă,
vine un început de roman.

Celei venite

Să-mi fie mâinile tale ultimele
ce aştern inimii
zăpada liniştii dintâi
ca peste un mormânt nou de toamnă.

să fie ochii tăi soarele sumbru
al lumii somnului
spre care-mi învie sufletul.

să-mi fie glasul tău adierea
departatelor mări în care s-au stins clopotele
grele ale rugăciunilor.

să-mi fie pletele tale
salcia de seară
în care mai tremură
uitatele şoapte.

să-mi fie sufletul tău sărut
pe reci pleoape
şi lacrima ta
cugetul limpede
al clipei din urmă.

să fie iubirea târzie
valul care ne leagană
în veşnicie.

Dintr-o vară

În muzeul pădurii cu odăjdii de toamnă
Suvenir, silabe de cuc,
pe unde potecile se învestmântă-n zale.
Spre balconul de fier cu sângerări ruginii peste suişul iederii de întuneric

ţi-am spus: apari ca un arc de cer
ţiganii din conac s-au îmbătat
şi moşierul îşi descifrează strămoşii.
Plouă.
Mi-amintesc un burlan cu boabe de argint
cum îi cântă trupul.
Seara făcu drumurile de metal
şi podurile sunau ca lemnul viorilor,
bufnitile vechi scapără întunericul din gheare
ce romantic au trecut pe cal,
printre stejarii columne de fum
către casa din grinzi cu perdelele albe.
Era cald şi sofale adânci şi pe masă cafea,
Tristan
Tzara, când ai ascultat întâmplarea,
pădurarul îşi flueră câinele
şi cerbii cu botu-n lac beau stele;
dar eu am scris versurile aceste
în amintirea orelor de şah
din pădurea în care am cetit pe
Nietzsche.

SHAUL CARMEL

Shaul Carmel
Date personale
Nume la naștere	Saul Croitoru
Născut	6 iulie 1937  Ștefănești, Botoșani, România
Decedat	31 martie 2011 (73 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	poet scriitor traducător
Activitate
Limbi	limba română limba ebraică
Studii	Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”
Modifică date / text

Shaul Carmel (în ebraică שאול כרמל, nume la naștere: Saul Croitoru, n. 6 iulie 1937, Ștefănești, Botoșani, Regatul României – d. 31 martie 2011) a fost un poet israelian de limbă română, născut într-o familie de evrei din România.

Biografie

Din partea mamei, Shaul Carmel era urmașul unei familii de cântăreți evrei, bunicul său Reb Yosele Shapira fiind cunoscut ca „hazan” (cantor). După ce a absolvit Liceul „August Treboniu Laurian” din Botoșani, Shaul a venit la București, unde a studiat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”.^[1] Debutul literar Carmel l-a făcut în paginile literare ale ziarului „Clopotul” din Botoșani, al lui Scarlat Callimachi. Prima culegere de versuri, „Raze de soare”, el a publicat-o în 1956 în „Iașul literar”.

În 1965, fost silit să părăsească România, și s-a stabilit în Israel. A publicat în toate ziarele și revistele de limbă română din Israel. Shaul Carmel a fost vicepreședinte al Uniunii Asociațiilor Scriitorilor din Israel timp de 12 ani și unul din fondatorii și președinte ai Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română. Poeziile sale au fost traduse în mai multe limbi: engleză, maghiară, olandeză, sârbă, slovacă, idiș, chineză. A scris trei antologii traduse în ebraică, rusă și arabă. În anul 1985 a scris o piesă publicata în ebraică sub titlul „Kohó shel arafel” (Puterea ceței). Carmel a fost coautor al volumului de interviuri "Pacea și-a ucis soldatul", 1996, consacrat memoriei fostului premier israelian Ițhak Rabin. Este unul din cei patru scriitori evrei de origine română din Israel, recunoscuți ca scriitori moderni, reprezentativi ai limbii române. Shaul Carmel a tradus în ebraică din poezia românească, de pildă, din versurile lui Eminescu și Ana Blandiana.

Prin Decretul Nr. 369 din 17 martie 2008, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață, în semn de înaltă apreciere pentru contribuția personală la îmbogățirea patrimoniului cultural românesc și universal, președintele României i-a conferit lui Shaul Carmel Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria A „Literatură”.^[2]

În octombrie 2008, Shaul Carmel, președintele Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, i-a trimis înapoi președintelui Traian Băsescu decorația pe care acesta i-o acordase în martie 2008, după ce șeful statului român, revenind dintr-o vizită în Siria, a omis numele Israelului, menționând în mod eronat "Palestina" ca pe unul din vecinii Siriei^[3][4]

Cărți

• 1956 Raze de soare
• 1958 Întâia făclie
• 1967 Jurnal de front
• 1968 Florile nisipului
• 1970 Răspântii
• 1981 Cu mâna pe inimă
• 1981 Războiul sărmanilor
• 1984 Târziu
• 1988 Poezii de nerostit
• 1993 Fuga din rai