6. /19 IULIE 2021 - GÂNDURI PESTE TIMP
V V MAIAKOVSKI
| Vladimir Maiakovski | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Vladímir Vladímirovici Maiakóvski  |
| Născut | [1][2][3][4] Baghdati(d), Imereția(d), Georgia |
| Decedat | (36 de ani)[5][6][7][8] Moscova, RSFS Rusă, URSS |
| Înmormântat | Cimitirul Novodevicii[*] |
| Cauza decesului | sinucidere (plagă împușcată[*]) |
| Copii | Helen Patricia Thompson[*] |
| Cetățenie |  Imperiul Rus.svg){kind=small} URSS |
| Ocupație | afișist[*] poet actor dramaturg scriitor artist pictor jurnalist actor de teatru[*] actor de film regizor[*] regizor de teatru gravor[*] regizor de film artist vizual[*] |
| Locul desfășurării activității | Sankt Petersburg[9] |
| Activitate | |
| Alma mater | Stroganovskoe uciilișce[*] Școala de Pictură, Sculptură și Arhitectură din Moscova[*] Șkola № 91 (Moskva)[*] |
| Partid politic | Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia |
| Partener(ă) | Lilya Brik |
| Premii | Premiul Lenin al Komsomolului[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| site web oficial Identificator titlu IMDb | |
Modifică date / text  | |
Vladimir Vladimirovici Maiakovski (în rusă Владимир Владимирович Маяковский, n. ,[1][2][3][4] Baghdati(d), Imereția(d), Georgia – d. ,[5][6][7][8] Moscova, RSFS Rusă, URSS) a fost un poet și dramaturg rus.
Adevărat „copil al secolului”, Vladimir Maiakovski, este poetul care „a săvârșit una dintre cele mai mari revoluții literare cunoscute de istoria literaturii universale.
Biografie
S-a născut la 19 iulie 1893 în satul georgian Bagdadi care mai târziu în onoarea sa a fost numit Maiakovski. Tânărul Maiakovski încă din copilărie s-a obișnuit să respecte pe cei care muncesc, indiferent dacă erau de aceeași naționalitate cu el, sau de alta. Tatăl poetului, Vladimir Konstantinovici Maiakovski, a lucrat timp de 17 ani la Bagdadi, ca brigadier silvic, prin cinstea și iscusința sa precum și prin ideile lui democratice, atitudinea prietenoasă în relațiile cu cei din jur, și-a câștigat respectul și dragostea țăranilor localnici. „Din copilărie am înțeles limpede — își amintește sora poetului, Ludmila Vladimirovna Maiakovski — că munca este baza vieții. Familia noastră avea un mare respect pentru muncă... Dragostea pentru muncă, înțelegerea înaltei ei meniri, ne-a fost sădită și cultivată în suflet de părinți prin pilda lor".
În 1902 Maiakovski se înscrie la școala din Kutais unde va studia până în 1906 când tatăl său moare de septicemie. Astfel în 1906 se mută la Moscova împreună cu mama și cele două surori mai mari Olga și Ludmila unde-și va termina studiile până în 1908. În același an se înscrie în Partidul Social Democrat Rusesc și începe să scrie literatură marxistă. În 1909 este închis 6 luni pentru activități subversive. După eliberare abandonează politica pentru o perioadă și se înscrie la Școala de Arte din Moscova (singura instituție de învățământ superior în care studenții erau primiți fără a prezenta „certificatul de bună purtare" eliberat de poliție). Îndoindu-se de capacitățile sale de poet, el s-a avântat cu toată energia tinereții spre pictură. Succesele lui Maiakovski, în special în desen, au fost excepționale. Dacă ș-ar fi dorit, ar fi putut deveni pictor. Dar încă din 1911, el se întoarce de data aceasta definitiv, la vechea lui pasiune, poezia. Tot în 1911 îl cunoaște pe David Burliuk pe care în autobiografia sa IA SAM (Eu însumi) îl numește “adevăratul meu profesor”. În 1912 debutează în almanahul O palmă gustului public cu poeziile Noci (Noaptea) și Utro (Dimineața), semnând totodată și manifestul colectiv al noii mișcări futuriste (întreaga creație maiakovskiană va purta urmele acestei orientări). În 1913 apare VLADIMIR MAIAKOVSKI: TRAGEDIIA ( Tragedia Vladimir Maiakovski) pusă în scenă la Moscova.
În 1915 o cunoaște pe cea care avea sa devină iubirea vieții sale Lili Brik (soția lui Osip Brik, editorul și colaboratorul său literar) cu care începe o aventură ce va dura până în 1928. Tot în 1915 scrie și publică OBLAKO V SHTANAKH (Norul cu pantaloni) și FLEYTA POZVONOCHNIK (Flautul vertebrelor). Norul cu pantaloni - dedicat Liliei Brik - este una din operele sale programatice, poem „în patru strigate”- „Jos cu iubirea voastră”, „Jos cu arta voastră”, „Jos cu orânduirea voastră”, „Jos cu religia voastră” . Încheie anii premergători apropiatei revoluții cu Voina i Mir (Războiul si lumea) - o reacție la ororile războiului și Chelovek (Omul) - impresionat cosmic de zădărnicia dragostei. Între anii 1915 și 1917 a lucrat ca proiectant pentru Școala Militară de automobile din Petrograd.
În 1918 a fost editor al revistei Gazeta futuristov. În 1919 se întoarce la Moscova unde atmosfera agitată a revoluției rusești îl inspiră să scrie poeme populare - încurajatoare pentru bolșevici. Din 1919 până în 1921 scrie piese scurte de propagandă pentru cunoscutele Vitrine Rosta. În 1923 ca urmare a unor neînțelegeri cu Lili Brik pleacă într-o călătorie la Berlin și Paris unde scrie poemul liric PRO ETO (Despre asta) . Aici are o idilă cu Tatyana Jakovleva în vârsta de 18 ani, prietenă a scriitoarei Elsa Triolet stabilită în Franța din 1918. Întors la Moscova întemeiază împreună cu Osip Brik în 1923 gruparea literară dadaistică LEF (Levii front iskusstva – Frontul de stânga al artei) pe care o va conduce până în 1928, unde va publica Pro Eto. În 1924 scrie elegia morții lui Vladimir Lenin care-l va face cunoscut în toată Rusia. Călătorește în Europa, Statele Unite, Mexic, Cuba ; Maiakovski fiind unul din puținii scriitori cărora li s-a pe permis sa călătorească liberi în străinătate.
Frustrat în dragoste, îndepărtat de societatea sovietică, atacat de critici în presă și interzicându-i-se să mai călătorească în străinătate Maiakoski se sinucide la Moscova pe 14 aprilie 1930.
Deși cu putini ani în urmă condamna, într-un poem, sinuciderea lui Serghei Esenin, la un cenaclu în 1929 îi spune unui prieten: „Pentru a scrie un poem excelent și pentru a putea fi citit aici - acela trebuie să moară." În biletul lui de adio Maiakovski scria:”Mama, surori, prieteni, iertați-mă - nu este bine (nu recomand altora), dar pentru mine nu se poate altfel. / Lili – iubește-mă. ” Trupul său a fost incinerat pe data de 17 aprilie 1930 Mai târziu Maiakovski a fost elogiat de Stalin care declara că este “cel mai bun și talentat poet al epocii noastre sovietice” În 1935 a fost ridicată statuia lui Maiakovski în Piața Triumfalnaya Ploshad –aceasta devenind loc semnificativ pentru cultura moscovită.
Activitatea literară
Lirica sa este impetuoasă și transpune în plan universal revolta sa individuală antiburgheză. Se remarcă structura formală dinamică, abruptă, construcția surprinzătoare a ritmului, apelul la oralitate și la asociații metaforice sugestive.
Dacă la început a fost influențat de futurism, ulterior a evoluat spre o lirică militantă, dominată de concepția sa estetică, bazată pe ideea angajamentului social și astfel scrierile sale devine dedicate acțiunii, mișcării, vieții revoluționare. A scris și teatru satiric de o deosebită virulență, în care predomină stilul publicistic.
- 1912: Ночь ("Noaptea")
- 1912: Утро ("Dimineața")
- 1912 POSHCHOCHINA OBSHCHESTVENNOMU VKUSU (O palma gustului public)
- 1913: Владимир Маяковский ("Vladimir Maiakovski"), tragedie
- 1915: Облако в штанах, Oblako v ștanah ("Norul cu pantaloni")
- 1916: Флейта-позвоночник, Fleita-pozvonočnik ("Flautul vertebrelor")
- 1916 PROSTAE KAK MYCHANIE
- 1916 VOINA I MIR, (Războiul si lumea)
- 1918 Человек, Celovek ("Omul")
- 1918 ODA REVOLYUTSI (Oda revoluției)
- 1918/1921: Мистерия Буфф, Misteria buff ("Comediile Misterul buf")
- 1918 POET ROBOCII (Poetul muncitor)
- 1918: Левый марш (Матросам), Levii marș (Matrozam) ("Marșul de stânga (Matrozii)")
- 1921 150.000.000, poem
- 1922 Люблю, Liubliu ("Iubesc"), poem
- 1922: Как работает республика демократическая?, Kak rabotaet respublika demokraticeskaia? ("Cine făurește o republică democrată?")
- 1923: (Париж (Разговорчики с Эйфелевой башней), Parij (Razgovorčiki c Eifelevoi bajnei) ("Paris, Convorbiri cu Turnul Eiffel")
- 1923 Про это, Pro eto ("Despre asta")
- 1923 LIRIKA
- 1924 VLADIMIR ILYITSH LENIN
- 1924 Maiakovski si poeziile sale
- 1924-1925 PARIZ
- 1925: Владимир Ильич Ленин ("Vladimie Ilici Lenin")
- 1925 SOBRANIE SOCHINENII (4 vol.)
- 1926 Как делать стихи?, Kak delat stihi ("Cum se fac versurile?")
- 1926: Мое открытие Америки, Moe otkrtie Ameriki ("Descoperirea mea, America")
- 1927 Хорошо!, Horoșo ("Foarte bine!")
- 1928: Письмо Татьяне Яковлевой, Pismo Tatiane Iakovlevoi ("Scrisoare către Tatiana Iakovlevna")
- 1928 KON-OGON
- 1929: Клоп, Klop ("Ploșnița")
- 1930 Баня, Bania ("Baia")
- 1930 VO VES GOLOS (În gura mare)
- 1934-1938 POLNOE SOBRANIE SOCHINENII, (13 vols.)
- 1978 SEMYA MAIAKOVSKII V PISMAKH
- 1982 V.V. MAIAKOVSKII I. L.IU. BRIK - Corespondenta dintre Vladimir Maiakovski și Lili Brik intre anii 1915-1930
Maiakovski a condus revistele Krokodil, Lef, Novti.
Însemnătate
„În lirica modernă a secolului al XX-lea, creația maiakovskiană – eroică, tragică si satirică – se lasă receptată ca o prezentă insolită si originală. Poet al revoluției, poet politic prin excelență, Maiakovski a influențat hotărâtor evoluția poeziei contemporane.”
| Archibald Joseph Cronin, MD | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Archibald Joseph Cronin |
| Născut | [1][3][4][5] Cardross, Scoția |
| Decedat | (84 de ani)[1][3][4][5] Montreux, Elveția |
| Înmormântat | La Tour-de-Peilz[*][6] |
| Părinți | Jessie (Montgomerie) Cronin, Patrick Cronin |
| Căsătorit cu | Agnes Mary Gibson |
| Copii | Vincent Cronin[*][6] R. F. Patrick Cronin[*] |
| Naționalitate | scoțiană  |
| Cetățenie |  Regatul Unit Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | medic, scriitor |
| Limbi | limba engleză[2] |
| Studii | Universitatea din Glasgow[*] Dumbarton Academy[*] St Aloysius' College[*] |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1931 - 1976 |
| Mișcare/curent literar | realism |
| Specie literară | roman, teatru |
| Operă de debut | Castelul pălărierului (1931) |
| Opere semnificative | Castelul pălărierului A Thing of Beauty[*] |
| Note | |
| Premii | National Book Award[*] |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb | |
| Modifică date / text | |
Archibald Joseph Cronin (n. ,[1][3][4][5] Cardross(d), Argyll and Bute, Scoția, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. ,[1][3][4][5] Montreux, cantonul Vaud, Elveția) a fost un medic și scriitor din Scoția. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt: Castelul Pălărierului, Sub stele (ecranizat), Citadela, Cheile Împărăției și Anii tinereții, toate acestea fiind ecranizate. El a creat și personajul dr. Finlay, eroul unei serii de povestiri care a servit ca model pentru serialul radiofonic și de televiziune Dr. Finlay's Casebook difuzat de BBC.
Opera literară
Romane de caracter dezvăluind de pe poziții critice conflicte sociale, inspirate uneori din lumea medicală, notabile prin tehnica solidă
- 1931: Castelul pălărierului (Hatter's Castle);
- 1932: Trei iubiri (Three Loves);
- 1933: Gran Canaria (Grand Canary);
- 1935: Sub stele (The Stars Look Down);
- 1935: Doamna cu garoafe (Lady with Carnations);
- 1937: Citadela (The Citadel);
- 1940: Jupiter râde (Jupiter Laughs), operă teatrală;
- 1941: Cheile împărăției (The Keys of the Kingdom);
- 1942: Anii de tinerețe (The Green Years), roman autobiografic;
- 1948: Calea lui Shannon (Shannon's Way);
- 1950: Grădinarul spaniol (The Spanish Gardener);
- 1952: O aventură în două lumi (Adventure in Two Worlds), autobiografie;
- 1953: Dincolo de locul acesta (Beyond This Place);
- 1958: Lumina Nordului (The Northern Light).
| Francesco Petrarca | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [3][4] Arezzo, Republica Florentină(d) |
| Decedat | (69 de ani)[4] Arquata, Republica Veneția |
| Înmormântat | Arquà Petrarca |
| Părinți | Ser Petracco[*] |
| Număr de copii | 2 |
| Etnie | italian |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | filozof poet traducător textier scriitor alpinist[*] autobiograf[*] filolog[*] |
| Limbi | limba italiană limba latină[1] |
| Studii | Universitatea din Montpellier Universitatea din Bologna |
| Pregătire | Pietro Cerniti[*][2] Jacobus de Belviso[*] Varlaam Calabrezul Giovanni d'Andrea[*] |
| Profesor pentru | Giovanni Malpaghini[*] |
| Specie literară | poezie |
| Opere semnificative | Canzoniere[*] |
| Note | |
| Premii | Poet laureat[*] |
| Modifică date / text | |
Francesco Petrarca (n. ,[3][4] Arezzo, Republica Florentină(d) – d. ,[4] Arquata, Republica Veneția) a fost un prozator, poet și umanist italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italiene. În special forma perfectă a sonetelor sale s-a impus și în afara spațiului de limbă italiană, influențând lirica europeană ("Il Petrarchismo"). Pe lângă cunoașterea profundă a autorilor clasici și a limbii latine, operele sale scrise în "volgare" au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică și învățătura creștină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reunește aceste două idealuri. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renașterii.
Biografie
Francesco Petrarca s-a născut pe 20 iulie 1304 în Incisa in Val d'Arno, în apropiere de Arezzo, fiu al notarului Pietro di ser Parenzo (supranumit Petracco, guelf alb, prieten cu Dante, exilat din Florența din motive politice). După copilăria petrecută în Toscana, în 1311 familia se mută la Carpentras, în Franța, aproape de orașul Avignon, unde Petracco spera să obțină o slujbă la curtea papală, care aflată în acel timp în exilul de la Avignon. Deși avea inclinații literare, manifestate precoce în studiul autorilor clasici și în compuneri ocazionale, Francesco este trimis mai întâi la Montpellier, apoi la Bologna, pentru a studia dreptul civil. După moartea tatălui, Petrarca se întoarce la Avignon, unde întră în serviciul Bisericii.
În ziua de 6 aprilie 1327 a întâlnit-o, în Biserica Sfânta Clara din Avignon, pentru prima dată pe Laura (probabil Laure de Noves), pentru care a dezvoltat o pasiune devenită legendară prin trăinicia și puritatea ei.
În jurul anului 1330, dedicat carierei ecleziastice, devine capelanul cardinalului Giovanni Colonna, ce aparținea unei ilustre și influente familii romane. Întreprinde numeroase călătorii prin Italia, Franța, Olanda și Germania. La Liège descoperă două Orații ale lui Cicero.
Paralel cu formația sa culturală, se angajează și în activitatea politică, inițiind campania pentru întoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma. La Napoli, sub patronajul regelui Robert d'Anjou, organizează manifestări literare, în cursul cărora citește din poema eroică "Africa" abia terminată (1340), susține discuții asupra poeziei, artelor și autorilor clasici. În ziua de 8 aprilie 1341, senatorul Orso dell'Anguillara îl încoronează ca "Magnus poeta et historicus". În 1343, în trecere prin Verona, descoperă primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus și Brutus Albinus. Aflat în Parma, în ziua de 19 mai 1348 îi parvine vestea morții Laurei, în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. În Florența, se întâlnește în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondență. Ambii poeți au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichității clasice, respingând preceptele scolasticei medievale.
Între 1353 și 1356 Petrarca trăiește în Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti, arhiepiscop și conducător al orașului. Refugiindu-se de focarele epidemiei de ciumă, îl găsim în anii 1361 până în 1374 în Padova, Veneția și Arquà Petrarca. Aici își sfârșește zilele pe 19 iulie 1374. A fost înmormântat în curtea casei parohiale din localitate, mai târziu osemintele sale au fost transferate într-un cavou de marmură alături de biserică. La 5 aprilie 2004 a fost comunicat rezultatul analizei craniului conservat în mormânt: craniul aparține unei femei, decedată în aceiași perioadă, deci nu poate fi al lui Petrarca.
Opere
Opere în limba latină
- Versuri
- Africa (1338-1340), poemă eroică referitoare la al doilea război punic, avându-l ca erou pe Scipio Africanul.
- Carmen bucolicum (1346-1357), cuprinde 12 egloghe inspirate din Virgiliu, pe teme de dragoste, politică și morală.
- Epistolae metricae (1333-1361), cuprind 66 de scrisori în hexametri, relatând evenimente politice și literare, unele din viața autorului.
- Proză
- De viris illustribus (1337), biografii ale unor personalități romane.
- Rerum memorandum (1350), culegere de povestiri bazate pe date din istorie cu scop moralizator.
- Secretum meum sau De contemptu mundi (1342-1343) este un dialog imaginar între poet și Sfântul Augustin pe tema "Adevărului", în care Petrarca își mărturisește cele mai intime sentimente.
- De vita solitaria (1346-1356) descrie avantagiile solitudinii.
- De otio religiosorum (1346-1356) (otium = liniștea spirituală), conține principii asupra vieții monahale.
- Invectivae in medicum quemquam (1355) consacrată criticii medicinii practicate în acea vreme. Apără poezia în contrast cu științele și mecanica.
- Epistolae (printre care "Le Familiari", 1349-1366 și "Le Senili", 1361-1374 sunt adresate prietenului său Francesco Nelli Simonide). Sunt scrisori dedicate publicației, cu intenții literare sau morale.
Opere în limba italiană
Culegerea cuprinde în cea mai mare parte sonete, urmate de canzoni, sextine, balade și madrigale și au drept conținut cu precădere exprimarea pasiunii sale nemărginite pentru Laura. Cu această operă a lui Petrarca literatura devine element precumpănitor în viață ca primă lecție a umanismului.
În poezia sa, descrierea sentimentelor apare în opoziție cu peisajul, suferința, durerea, dorința de ispășire devin speranță, și chiar plânsul morții ființei iubite se transformă în transfigurarea Laurei, care coboară consolatoare din ceruri. Laura, femeie superioară căreia poetul îi aduce omagii, nu are nimic de supraomenesc, este un model de virtute și frumusețe, însă figura ei nu palpită de viață, trăsăturile sale umane, ochii frumoși, părul blond, surâsul dulce, se repetă imuabil și totuși ea constituie punctul ideal de sprijin în jurul căruia se desfășoară viața sentimentală a poetului. Culegerea se încheie cu un cântec adresat Fecioarei ("Alla Vergine"), căreia îi solicită protecție.
Traduceri admirabile în limba română ale unora din sonetele lui Petrarca se datoresc regretatei Eta Boeriu. Multe din sonetele lui Petrarca au fost transpuse în muzică de Claudio Monteverdi sub formă de madrigale.
- I Trionfi (ca. 1352), cuprind șase poeme alegorice pe teme ca: triumful dragostei asupra oamenilor, al pudicității asupra dragostei, al morții asupra pudicității, al faimei asupra morții, al timpului asupra renumelui, al eternității asupra timpului. Petrarca încearcă să transforme erudiția în poezie, cu o iluzie tipică umanistică.
| Arsenie Papacioc | |
 Arsenie Papacioc, portret de Paul Mecet | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Misleanu, Perieți, Ialomița, România |
| Decedat | (96 de ani) Techirghiol, Constanța, România |
| Părinți | Vasile Anghel și Stanca |
| Frați și surori | 6 |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | România |
| Religie | ortodoxă |
| Ocupație | teolog, duhovnic, sculptor |
| Activitate | |
| Educație | Școala de Arte și Meserii din București |
| Lucrări remarcabile | Convorbiri duhovnicești |
| Cunoscut pentru | Stareț al Mănăstirii Cheia-Prahova |
| Partid politic | Mișcarea Legionară |
| Mișcare politică | "Rugul Aprins" |
| Premii | 2002 - Ordinul național Pentru Merit în grad de Cavaler |
| Modifică date / text | |
Arsenie Papacioc (n. , Misleanu, Perieți, Ialomița, România – d. , Techirghiol, Constanța, România) a fost un duhovnic ortodox român. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol. Părintele Papacioc a trecut prin pușcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Parvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Nicolae Bordașiu[1] și alții.[2] A fost arestat și condamnat sub regimul mareșalului Ion Antonescu, în 1941, pentru participare la rebeliunea legionară și apartenența la Mișcarea Legionară[3]. S-a călugarit în 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din București până în 1949. Între 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț. Între 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că facea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost grațiat în 1964 de la închisoarea Aiud.[4]
Arsenie Papacioc a fost numit la moarte drept unul dintre cei mai importanți duhovnici ai ortodoxiei române.[5]
Biografie
Părintele Arsenie, pe numele său civil Anghel Papacioc, s-a născut în 1914 ca al șaptelea copil al lui Vasile și Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieți din județul Ialomița.
În 1932 a absolvit Școala de Arte și Meserii din București și la 18 ani a devenit membru al Mișcării Legionare, activând într-un cuib din orașul Slobozia. În decembrie 1933 a revenit în București pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureștii Noi, unde se construia “Casa Verde” – sediul central al mișcării. După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc pleacă la Brașov, unde se angajează la fabrica de armament “Malaxa”, unde lucra, în calitate de maistru șef, fratele său, Radu.
În decembrie 1938 este internat lagărul de la Miercurea Ciuc. După abdicarea regelui Carol al II-lea și instaurarea regimului legionar, Anghel Papacioc devine șef de plasă (conducător legionar imediat subordonat șefului de județ) la Zărnești, și primar la Zărnești din octombrie 1940. După rebeliunea legionară din ianuarie 1941 a fost judecat și condamnat la 6 ani de închisoare. În 1942, după ce trece granița spre Iugoslavia, este prins de patrulele germane și predat grănicerilor români, este judecat de Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei și condamnat la șase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946. În ianuarie 1947 pleacă la mănăstirea Cozia, unde starețul Gherman Dineață îl primește ca “frate”. În 1948 e trimis la schitul Cioclovina, care aparținea de mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949 când, la cerere, a plecat la mănăstirea Sihăstria, unde era stareț arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de Arsenie și a slujit aici până în iunie 1950, când a plecat la mănăstirea Slatina. De aici a fost arestat în 1958 și condamnat la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Brașov, Aiud și Jilava, fiind eliberat în 1964.
După ce a primit preoția, Arsenie a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamț. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat și dus la Suceava, ținut în anchetă nouăzeci de zile, bătut și chinuit pentru acuzații fără nici un suport real. După ani de detenție la închisoarea de la Aiud, a fost eliberat și i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici a ajuns, în 1976, la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol.[6]
„Am fost al șaptelea copil la părinți, născut în 1914, la 15 august, comuna Perieți, satul Misleanu, județul Ialomița. Părinții se numeau Vasile și Stanca. Tata a fost agent sanitar peste șase sate și a contribuit masiv la constructia Bisericii din sat. Mă cheamă Papacioc. Pentru că tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei, și de aici vine numele. Era aromân și i s-a spus: «Popa cu cioc» - Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Și bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia și s-a instalat pe Ialomița, unde era câmpie. Satele erau rare...”—Părintele Arsenie Papacioc - mărturie despre sine[7]
În 2006, Arsenie Papacioc a suferit o intervenție chirurgicală, încheiată cu succes. A fost internat în urma unei hernii de disc.[8]
Convingeri teologice
Despre ecumenism, Arsenie Papacioc a afirmat: „Sunt împotrivă! Pe viață și pe moarte împotrivă! Ce ecumenism?”[9]
Cronologie
- 15 august 1914 – s-a născut în satul Misleanu, com. Perieți, din județul Ialomița.
- 1941 – a fost arestat și condamnat, sub regimul mareșalului Ion Antonescu, pentru apartenență la mișcarea legionară.
- 1946 – este eliberat din închisoare și se călugărește. Își face anii de ucenicie monahală la Mănăstirile Cozia și Antim din București.
- 1947 – se retrage într-o pădure și trăiește ca un pustnic aproape doi ani.
- 1949 – este călugărit la Mănăstirea Sihastria, sub ascultarea duhovnicilor Arhimandritul Cleopa Ilie, în calitate de stareț, si Ieroschimonahul Paisie Olaru.
- 1949-1950 – este sculptor la Institutul Biblic.
- 1951 – este hirotonit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț. Poartă numele de Părintele Anghel.
- 1952-1958 – este preot la Mănăstirea Slatina-Suceava.
- 1958 – este arestat din nou, pentru ca facea parte din grupul "Rugul Aprins". Condamnat la 20 de ani muncă silnică, a fost grațiat în 1964 de la Închisoarea Aiud.
- 1965 – este numit paroh în comuna Filea de Jos, din eparhia Clujului; a mai fost preot și duhovnic la Mănăstirile Căldărușani, Dintr-un Lemn și Cernica.
- 1969 – 1970 – este stareț al Mănăstirii Cheia-Prahova;
- din 1976 – este duhovnicul Schitului Sfânta Maria-Tomis, întemeiat de Patriarhul Justinian la Techirghiol
- 2011 - moare pe 19 iulie.
Cărți
- Convorbiri duhovnicești - 2 vol. (1984-1986)
- Ne vorbește Părintele Arsenie (2004)
- Veșnicia ascunsă într-o clipă (2004)
Distincții
A fost decorat în noiembrie 2002 cu Ordinul național Pentru Merit în grad de Cavaler „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”.[10]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu