8. /13 IULIE 2021 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
NICOLAE SECĂREANU
| Nicolae Secăreanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Nanov, Teleorman, România |
| Decedat | (91 de ani) București, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | actor |
| Prezență online | |
Modifică date / text  | |
Nicolae Secăreanu (n. 13 iulie 1901, satul Nanov, județul Teleorman – d. 29 septembrie 1992, București) a fost un cunoscut cântăreț de operă (bas) și actor român.
Biografie
Nicolae Secăreanu a fost un cântăreț de operă (bas), și actor român. A jucat pe scena teatrului Bulandra și în filme, precum: Pădurea spânzuraților, Răscoala, Dacii, Șapte băieți și o ștrengăriță, Căldura, Săgeata căpitanului Ion, Un august în flăcări, Acțiunea Autobuzul, Trandafirul galben, Vacanța mare, dar rolul cel mai important, Sinan Pașa, l-a susținut în filmul Mihai Viteazul al lui Sergiu Nicolaescu, cu Amza Pellea în rolul titular.
A fost distins cu titlul de artist emerit (ante 1966).
Filmografie
- Pădurea îndrăgostiților (1946) - spiritul pădurii
- Pădurea spânzuraților (1964)
- Răscoala (1966) - Miron Iuga
- Faust XX (1966) - inspector
- Dacii (1967)
- Șapte băieți și o ștrengăriță (1967)
- Tinerețe fără bătrânețe (1969) - Împăratul Minciună
- Căldura (1969)
- Die Lederstrumpferzählungen ("Ultimul mohican") (RFG, 1969) - miniserie TV - Bătrânul
- Mihai Viteazul (1971) - generalul otoman Sinan Pașa
- Săgeata căpitanului Ion (1972)
- Aus dem Leben eines Taugenichts (RDG, 1973)
- August în flăcări (1973) - film TV
- Acțiunea „Autobuzul” (1978) - patronul
- Trandafirul galben (1982)
- Vacanța cea mare (1988)
Luminița Constantinescu:
…Coniţă!… Ce demodată mi s-a părut, atunci, acestă apelare cu care Nicolae Secăreanu se adresa tuturor femeilor pe care le respecta, dar ce încărcătură de nobleţe aristocrată tăinuia vocea care rostea acest cuvânt!…
De fapt, Nicolae Secăreanu a fost un adevărat boier al cântului şi actoriei româneşti. De la statura sa impunătore şi figura cu trăsături sculptate, la vorba molcomă şi răspicată, gesturile ample şi expresive, vocea profundă, plină de vibraţie umană, totul emana distincţie, statornicie, educaţie. Aşa cum afirma şi Tudor Arghezi: Nicolae Secăreanu nu este un simplu nume imprimat pe un disc, pe o bandă de magnetofon sau pe un program de sală. El este însăşi ARTA.
A fost, într-adevăr, un artist complet, un muzician de un larg orizont, un mare actor, un om de cultură…A rămas un inegalabil „rostitor” de muzică şi un duşman al „îngroşărilor” de orice fel, al grandilocvenţei şi infatuării, al deformării adevărului, al rutinei şi blazării.
S-a dedicat scenei lirice mai bine de 30 de ani, de la debutul în rolul Pimen din Boris Godunov (31 ianuarie 1931), până la retragerea la pensie (1965).
S-a născut la 13 iulie 1901, în satul Nanov din Teleorman şi a murit la 29 septembrie 1992, la Bucureşti. Provenea dintr-o familie de oameni simpli dar cu mare dragoste de muzică, şi mai ales de operă, în spiritul căreia i-a cultivat pe toţi cei cinci copii, aducându-i foarte des în sala de spectacol din capitală.
A încercat să intre la Conservator dar a fost respins, aşa că în anul 1925 s-a înscris la cursurile particulare ale lui Alberto della Pergola, pe care le-a absolvit cu rolul Basilio din Bărbierul din Sevilla de Rossini. Din propriile-i mărturisiri, aflăm însă că adevăratul său profesor şi prieten, pentru toată viaţa, a rămas Dem. Ionescu.
După debutul în Pimen (pentru care a fost pregătit de Vasile Rabega şi de regizorul Sigismund Zalesky), au urmat Sparafucile din Rigoletto şi Basilio din Bărbierul din Sevilla. În anul 1934 i se oferă ocazia să studieze şase luni în Italia, cu Arnoldo Schiavoni. Încărcat cu impresii puternice despre canto şi despre marii solişti pe care îi ascultase, se întoarce şi se impune ca un artist important în peisajul bucureştean, debutând în: Morarul din Rusalka de Dargomîjski, Comandorul din Don Giovanni şi Sarastro din Flautul fermecat de Mozart, Colline din Boema de Puccini, Mefisto din Faust de Gounod, Tom din Bal mascat, De Silva din Ernani şi Ramfis din Aida de Verdi, Nilakanta din Lakme de Delibes, Daland din Olandezul zburător şi Marke din Tristan şi Isolda de Wagner, Rocco din Fidelio de Beethoven, Gremin din Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Don Pasquale de Donizetti, Ion din Năpasta de Paul Constantinescu, Thiresias din Oedipe de George Enescu şi altele. In ziua de 21 octombrie 1945 apare pentru prima dată în rolul titular din Boris Godunov de Mussorgski, o culme a creaţiei sale vocale şi actoriceşti, repetată în peste alte 40 de spectacole.
- Arta cântăreţului stă în măiestria cu care reuşeşte să transmită prin glasul lui, simţire sufletească şi imagine artistică. Sentimentul cuprins în cuvânt este exprimat prin sunet, care primeşte astfel, o valoare psihologică.
- Înţeleg că un cântăreţ cu o voce obişnuită, care cântă cu căldură şi sinceritate textul partiturii, poate reuşi să emoţioneze mai mult decât un altul, cu un glas de excepţie, dar rece, neînsufleţit.
- Aşa este. Niciun artist nu este mai favorizat ca cel liric. Pictorul are la dispoziţie linia şi culoarea, sculptorul materia, dansatorul mişcarea, actorul dramatic verbul. Numai cântăreţul dispune în exercitarea artei sale, pe lângă voce, şi de ajutorul important al cuvântului. Trebuie să foloseşti cu pricepere şi naturaleţe cuvântul înscris în text. (Interviu pentru Radio, 1976)
După memorabila sa apariţie în Damnaţiunea lui Faust de Berlioz, sub bagheta lui George Enescu (1942), afişul de concert vocal-simfonic îl consemnează în alte lucrări importante, la loc de cinste aflându-se oratoriul Patimile Domnului de Paul Constantinescu.
Începând cu anul 1949, Nicolae Secăreanu prezintă anual auditoriului un recital de lieduri, iar cei care doreau să se închine Domnului într-o atmosferă de pioasă reculegere, mergeau la Biserica Sfântul Elefterie pentru a-l asculta în Tatăl nostru de Louis Niedermeyer, alături de corul condus de Eugen Breslauer.
- Tot sufletul poate fi exprimat prin voce. Nu vei fi niciodată un mare artist dacă nu exteriorizezi cuvântul în toată adâncimea lui. Marel actor Grigore Manolescu era gângav din naştere; prin studiu lung a reuşit să-şi îndepărteze acest cusur şi să strălucească printr-o dicţie ireproşabilă. Tony Bulandra era peltic, dar cu ajutorul maestrului său Constantin Nottara a scăpat şi el de acest defect. Trebuie doar să vrei!… Cine nu pătrunde valoarea cuvintelor, nu poate pătrunde valoarea sentimentelor!…
- Am putea spune că dicţiunea reprezintă „politeţea” actorului, care doreşte să fie ascultat, iar publicul vrea să-l înţeleagă.
- Aşa este. Dicţiunea dă cuvântului viaţă. Cam aceste idei am încercat să le insuflu şi studenţilor pe care i-am avut la Conservator, la clasa mea de canto. Pe unii sper că i-am convins. (Interviu pentru Radio, 1976)
Între anii 1954-1955, Nicolae Secăreanu a scris cartea Din viaţa mea de artist, editată prin grija compozitorului Pascal Bentoiu, în anul 2003, la Editura Muzicală.
Un capitol important în viaţa sa sunt numeroasele filme artistice şi de televiziune realizate între anii 1946 şi 1988: Pădurea îndrăgostiţilor, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, Faust XX, Dacii, Şapte băieţi şi o ştrengăriţă, Tinereţe fără bătrâneţe, Căldura, Ultimul mohican, Mihai Viteazul, Săgeata Căpitanului Ion, August în flăcări, Acţiunea Autobuzul, Trandafirul galben, Vacanţa cea mare.
Un mare solist şi actor, pentru care idoli au rămas: George Folescu, Sigismund Zalesky dar, mai ales, Feodor Şaliapin.
Nicolae Secăreanu Colind Uitat
OCTAV ENIGĂRESCU
| Octav Enigărescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, România |
| Decedat | 1993 (68 de ani) |
| Ocupație | actor |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Națională de Muzică București |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Octav Enigărescu (n. 1924 - d.1993) a fost unul dintre cei mai valoroși baritoni români. A studiat la Conservatorul din București cu baritonul Aurel Costescu-Duca (absolvent 1946). După debutul la Opera Română din Cluj, Octav Enigărescu s-a afirmat pe scena bucureșteană, într-o multitudine de roluri. Vocea sa puternică, frumoasă și calitățile actoricești deosebite, l-au propulsat în prim-planul vieții muzicale românești și i-au oferit șansa unei cariere deosebite. A ocupat și funcția de director al Operei Române. A realizat numeroase înregistrări și emisiuni radio și tv. A efectuat turnee artistice în mai multe țări europene. A jucat și în filme artistice, cum ar fi Buzduganul cu trei peceți sau serialul Toate pânzele sus. A fost profesor de canto la Ruse în Bulgaria și la Novi Sad (fosta Iugoslavie). A făcut parte ca membru sau ca președinte din juriile unor importante concursuri de muzică vocală.
A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[1]
În prezent, Școala de Arte din Târgoviște îi poartă numele. Fiul său, Paul Enigărescu, este maestru de sunet la Radiodifuziunea Română, unde a ocupat și funcții de conducere.
Filmografie
- Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - ep. 2, 12
L-am cunoscut încă din anii de radio şi l-am simpatizat, nu numai pentru că era un mare artist şi tatăl colegului meu de an, Paul Enigărescu, ci şi pentru felul său sociabil de a se comporta cu oricine. Mai ales, cu tinerii. Ne-am întâlnit de mai multe ori, după aceea, şi la televiziune, în interviuri legate de rolurile sale la Opera Română.
Acest interpret complet şi de mare clasă, a ştiut să îmbine calităţile vocii sale generoase şi calde, cu o tehnică remarcabilă şi o trăire dramatică autentică. In cei peste treizeci de ani de carieră, Octav Enigărescu a întuchipat 50 de personaje, aparţinând deopotrivă celor două stiluri majore ale genului liric, dramatic şi comic, de la Renato din Bal mascat, De Luna din Trubadurul, Iago din Otello şi Rigoletto de Verdi, Tonio din Paiaţe de Leoncavallo, Golaud din Pelleas şi Melisande de Debussy, Scarpia din Tosca de Puccini, la Figaro din Bărbierul din Sevilla de Rossini, Falstaff de Verdi, Gianni Schicchi de Puccini, Beckmesser din Maeştrii cântăreţi de Wagner, Faninal din Cavalerul rozelor de Richard Strauss. Făcea din Rigoletto o fiinţă profund umană, cu mijloace simple, dar pline de expresie, în timp ce în pântecosul cavaler Sir John Falstaff îţi provoca râsul prin simpla sa apariţie.
- Pe care dintre eroii de comedie cu care v-aţi întâlnit de-a lungul timpului i-aţi îndrăgit mai mult?
- Mai dragi mi-au fost doar trei. Primul este cel din tinereţea mea artistică şi anume, Figaro din Bărbierul din Sevilla, rol cu care am debutat în 1949, la Opera Română din Cluj-Napoca şi pe care l-am cântat pe multe scene europene, păstrându-l în repertoriu mai bine de 15 ani.
Al doilea coincide cu perioada mea de maturizare artistică şi este Falstaff-ul lui Verdi. Genialităţii melodice eu i-am adăugat un umor robust, dar şi o undă de nostalgie, încercând să-l „rup” din viaţa reală. In opera Gianni Schicchide Puccini, comicul reiese mai mult din ţesătura situaţiilor scenice, din legătura dintre personaje. Deci, eroul trebuie interpretat cu mai mult umanism şi căldură sufletescă. De fapt, el este un tată care luptă prin arma farsei pentru fericirea propriei sale fiice! Datorită tuturor calităţilor sale: isteţime, înţelepciune, şiretenie, duioşie, ironie şi afecţiune, acest rol mi-a fost nespus de drag. Poate, cel mai drag.
La eroii de comedie amintiţi mai sus, aş mai adăuga: Preotul din Albert Herring de Benjamin Britten şi Toni din operetaAna Lugojana de Filaret Barbu. ( Interviu pentru Radio,1976)
Paralel cu Conservatorul Astra al baritonului Aurel Costescu-Duca (unde a fost coleg cu David Ohanesian şi Nicolae Herlea), Octav Enigărescu a urmat Facultatea de Ştiinţe Jurice. A obţinut premii la Concursurile Internaţionale de la Bucureşti (1953) şi Praga (1954), mai târziu, fiindu-i atribuit titlul de Artist Emerit şi Laureat al Premiului de Stat. Pe vremea directoratului său la Opera bucureşteană (1969-1971) a reuşit să scoată colectivul instituţiei în 12 turnee peste hotare. A fost un profesor apreciat şi îndrăgit de studenţi, la: Bucureşti, Ruse, Novi Sad şi Ohrid. Pe lângă italiană şi franceză (limbi în care se exprima fluent), pentru a putea să explice în amănunt tot ceea ce dorea să le transmită discipolilor şi, mai apoi, pentru a regiza anumite opere, Octav Enigărescu a învăţat chiar şi limba rusă şi sârba.
A jucat în filmele Buzduganul cu trei peceţi şi Toate pânzele sus, a fost ani în şir, Preşedintele juriului Concursului de tinere talente Steaua fără nume, Directorul Festivalului de romanţe Crizantema de aur de la Târgovişte şi, în anul 1978, a pus bazele primului Teatru Muzical de Amatori, în acelaşi oraş dâmboviţean.
- Ştiu din experienţa mea, dar şi de la prieteni sau de la foştii dv. studenţi bucureşteni că sunteţi un om prietenos, un camarad bun, altruist, ambiţios, generos. Aveaţi şi duşmani?
- Ca orice om. Probabil că ei s-au îmnulţit însă, pe vremea când am fost director.
- La catedra pe care aţi avut-o la Conservatorul Ciprian Porumbescu aţi pregătit câţiva băieţi, deveniţi apoi solişti la primul nostru teatru liric: Vasile Moldoveanu, Lucian Marinescu, Antonius Nicolescu şi alţii. Care era cel mai important lucru asupra căruia le atrăgeaţi atenţia?
- Alegerea repertoriului, adică să facă previziunea pe un timp îndelungat, nu pe stagiuni, deoarece tentaţiile sunt mari, fie financiare, fie de preferinţă de rol sau partitură. Tu nu ai însă nici vocea, nici experienţa pentru acest demers. Şi atunci?!… Ce faci mai târziu dacă îţi pierzi capitalul cu care ai început?…
- In spiritul celor spuse, vă întreb, dv. v-aţi aventurat în ceva?
- Aş zice că nu. Eu am avut o mare apetenţă pntru rolurile de compoziţie, acelea în care cuvântul, textul, îmi completau evoluţia vocală. Mi-au plăcut rolurile cu un conflict dramatic puternic, în care trebuia să colorez cuvântul, fraza sonoră rămânând uneori, un factor izolat. De aceea „alergam” mai puţin după performanţa vocală şi, mai mult, după emoţie, după efectul vizual. Pentru mine, un artist liric trebuie să fie şi un actor credibil.
- Şi totuşi, aţi fost apreciat în egală măsură ca actor, dar şi ca voce. Mulţi spuneau că sunteţi un glas tipic verdian. Dirijorii cu care aţi lucrat vă admirau caratele vocale: Alberto Erede, Kurt Adler, Michel Plasson, Andre Cluytens, Pietro Argento…Ce parteneri renumiţi aţi avut în marile teatre pe unde aţi umblat: La Fenice din Veneţia, Balşoi Teatr din Moscova, Staatsoper din Berlin şi Dresda, La Monnaie din Bruxelles, şi altele?
- … Giuseppe di Stefano, Nicolai Gedda, Ruggiero Raimondi, Katia Ricciarelli, Elena Obrazţova, Rita Gorr, Irina Arhipova, Mady Mesple, Mario del Monaco. Pe ultimul nu-l pot uita. Am făcut împreună câteva spectacole de Otello la Belgrad. (interviu pentru TVR, 1980)
În anul 2004, mă aflam împreună cu echipa de televiziune în celebrul său Castel de la Viforâta, o clădire ciudată, rotundă, ca un turn de apă, înfăşurat în iederă. Era un loc încărcat de amintirea unui om special, care alesese să părăsească capitala, să colinde ca interpret, profesor şi regizor prin Bulgaria şi Iugoslavia, pentru ca, în final, să se stabilească în această inedită locuinţă. Ne întâmpinase soţia sa devotată, Lenuţa, fiul său, Paul, un câine destul de rău şi o pisică. Au fost momente nostalgice, în care ne-am amintit împreună, de cel care ne părăsise la 69 de ani, într-o zi de 27 iunie. Un om şi un artist iubit, cu nume de rezonanţă în lirica românească – Octav Enigărescu. În 13 iulie ar fi avut 90 de ani.
Luminiţa Constantinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu