4. /10 AUGUST 2021 - POEZIE

VLADIMIR CAVARNALI

Vladimir Cavarnali
Date personale
Născut	10 august 1910
Decedat	20 iulie 1966 (55 de ani)
Ocupație	traducător
Modifică date / text

Vladimir Cavarnali (n. 10 august 1910, Bolgrad, Regatul României – d. 20 iulie 1966, București, RSR) a fost un poet român din Basarabia.^[1]

Biografie

Viață timpurie

A studiat la liceul de băieți din Bolgrad și la Universitatea din București.

Carieră

Debutează în presa literară din București. A scris versuri și traduce din literatura universală (Baudelaire), colaborând la Limba română, Litere, Luceafărul literar, Pasărea albastră, Frize, Orizonturi, Viața Basarabiei, Bugeacul sau Pagini basarabene.

În 1938, la Bugeac, împreună cu I. Șt. Botez fondează revista literară Moldavia.

Aprecieri

George Călinescu îl caracterizează pe Cavarnali ca fiind un reprezentant al liricii proletariene moderne a hoinăririi, a umilității diurne din jurul lui Esenin, fără apocalipticul acestuia...

George Meniuc menționa că vrednicia poetului Vladimir Cavarnali pornește de acolo că în poezie a coborât integral contemporaneitatea, devenind surpinzător de actual.^[2]

Lucrări literare

• Poezii, București, 1934. Volumul este premiat de Editura Fundației Regale, alături de manuscrisele Nu de Eugen Ionescu și Mathesis sau bucuriile vieții de C. Noica.
• Răsadul verde al inimii stelele de sus îl plouă, volum de poezii, Bolgrad, 1939

Traduceri

• Gâște-lebede de M. Bulatov, București, 1945;
• Mama de Maxim Gorki, București, 1947;
• Vasioc Trubaciov și prietenii săi de V. Oseeva, București, 1950;
• Marta dee Anna Brodele, București, 1954;
• Opere VII de M.E. Saltîkov-Șcedrin, București, 1964.

ION NEGOIȚESCU

Ion Negoițescu
Ion Negoițescu în anii studenției
Date personale
Născut	10 august 1921   Cluj, Regatul României
Decedat	6 februarie 1993 (71 de ani)   München, Germania
Părinți	Ioan Negoițescu Lucreția Cotuțiu
Căsătorit cu	Octavia Noghia Aurelia Ionescu Ileana Vidrașcu
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Religie	Ateu
Ocupație	bibliotecar[*] filolog[*] poet istoric literar[*] critic literar[*]
Pseudonim	Nego, Damian Silvestru
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1937–1993
Mișcare/curent literar	Modernism, Sburătorul, Cercul Literar de la Sibiu, suprarealism
Specie literară	Autoficțiune, eseu, poem liric, memorii, poem în proză, satiră
Operă de debut	Povestea tristă a lui Ramon Ocg (1941)
Opere semnificative	Straja dragonilor (1994)
Note
Premii	Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale (1947)
Modifică date / text

Ion Negoițescu (n. 10 august 1921, Cluj, România – d. 6 februarie 1993, Oberbayern, Bavaria, Germania), poreclit în cercul de prieteni Nego,^[2] a fost un poet, eseist, critic și istoric literar român, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu.^[3]

După cel de-Al Doilea Război Mondial, atitudinile anticomuniste și disidente ale lui Negoițescu, dar și orientarea lui sexuală au făcut din el un adversar al regimului Ceaușescu. Marginalizat și cenzurat, a petrecut trei ani închis la Jilava din motive politice. În cele din urmă, într-un episod de liberalizare la sfârșitul anilor 1960, Negoițescu a continuat să vorbească deschis împotriva restricțiilor politice, intrând în vizorul agenților de la Securitate. În 1977 s-a alăturat protestului lui Paul Goma și Ion Vianu împotriva regimului Ceaușescu,^[4] dar a fost forțat să se retragă.^[5] În următorii ani, a luat calea străinătății, stabilindu-se definitiv în Germania de Vest, unde a contribuit la Radio Europa Liberă și multe alte publicații anticomuniste, activând de asemenea și ca editor la reviste literare pentru comunitățile de români din diaspora.

Deși s-a căsătorit de trei ori, s-a simțit toată viața singur și neînțeles într-o lume în care a fost nevoit să-și ascundă orientarea sexuală pentru a putea supraviețui.^[6] De-a lungul vieții a avut patru tentative de suicid: în adolescență, din cauza lipsei de comunicare cu părinții, în 1961, ca deținut politic, în 23 august 1974 (zi aleasă simbolic), în semn de protest față de cenzura care nu îi permitea să își publice cărțile și în 1977, după ce se solidarizase cu Paul Goma și fusese anchetat într-un mod brutal și umilitor de Securitate.^[7]

Biografie

Copilăria și adolescența

Este fiul lui Ioan Negoițescu, ofițer de carieră, și al Lucreției Negoițescu (născută Cotuțiu), fiica unui preot ortodox, memorandist.^[8] Precocitatea sexuală și homosexualitatea i-au răvășit copilăria, făcându-l să descopere că nu este un om-standard.^[9] A urmat cursurile liceelor "George Barițiu" (1935–1940)^[10] și "Constantin Angelescu" din orașul natal, precum și ale liceului de la Aiud, pe care le-a încheiat în 1940. Licean fiind, s-a simțit atras, temporar, de mișcarea legionară.^[11][12] A devenit parte a mișcării legionare mai târziu, pe vremea când era student la Sibiu. Despre această perioadă, scriitorul amintește cu ironie în Straja dragonilor și o numește "fanatism".^[6]

Cercul literar de la Sibiu

În anul 1937 a debutat cu versuri, publicate în revista clujeană Națiunea română. În 1941 a publicat primul său volum, Povestea tristă a lui Ramon Ocg, mic roman suprarealist, unde se întrevede metaforismul fastuos-serafic al viitoarei sale exegeze eminesciene.^[13] Ca student al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1941–1946),^[14] s-a refugiat, odată cu această instituție, la Sibiu, după pronunțarea Dictatului de la Viena. Poetul s-a arătat foarte critic la adresa conducerii de atunci a României, care acceptase pasiv dezmembrarea țării. El scria peste ani în Straja Dragonilor: "A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ce este eroic și tragic trebuie neapărat să își spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, în straturile morale, vreme de generații". A devenit, ca și alți studenți ai filosofului și poetului Lucian Blaga – Radu Stanca, Ion Desideriu Sârbu,^[15] Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran^[16][17] – membru al Cercului literar de la Sibiu.^[18] În numele grupării, a redactat celebra scrisoare deschisă către Eugen Lovinescu,^[19] semnată cu pseudonimul Damian Silvestru și publicată la 13 mai 1943 în ziarul bucureștean Ziua,^[20] aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu. Câteva rânduri anunță, dar și explică mesajul celebrului Manifest al Cercului Literar:^[21]

„Critica literară pe traiectoria estetică, și însumând în chip fericit tehnica științifică cu aceea a artistului, iată ce a dat E. Lovinescu tinerei noastre culturi. O contopire de calități, gust artistic, informație vastă și profundă, talent de artist al artistului, totul armonios iluminat de o sănătoasă inteligență. E. Lovinescu a creat stilul critic românesc, a dat urmașilor săi scule fine pentru analiza critică a fenomenului literar.”

Scrisoarea, gest de solidarizare cu Eugen Lovinescu, promotor al democrației și apărător al preeminenței criteriului estetic în evaluarea literaturii, a provocat indignarea vehementă a publicațiilor naționaliste, care i-au acuzat pe tinerii de la Sibiu de antiromânism ("trebuie să li se înscrie patriotismul cu biciul pe coșul pieptului", scria ziarul Țara).^[9] Ion Negoițescu a fost redactor al revistei Cercului literar pe tot parcursul publicării acesteia, în perioada ianuarie–iunie 1945. După întoarcerea Universității clujene la matcă, încearcă, în 1946, să lanseze aici revista Euphorion, "caiet de critică și poezie editat de Cercul Literar". În 1947 a obținut Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale pentru volumul aflat în manuscris Poeți români.

Perioada comunistă

În perioada 1948–1952 a fost bibliotecar la filiala din Cluj a Academiei Române. În 1956 revine în publicistica literară, dar în 1958 este acuzat de estetism și „demascat” în Scânteia pentru tentativă de „subminare a bazelor literaturii socialiste”. Din 1961 până în 1964 este încarcerat la Jilava^[22] sub pretextul compilării unei antologii care includea poeți interziși de regim.^[23] După eliberare, a lucrat ca redactor la Luceafărul (1965–1967) și Viața Românească (1968–1971). Volumul Poezia lui Eminescu, scris încă din 1953, i-a apărut abia în 1967, când cenzura comunistă a fost, pentru scurt timp, mai îngăduitoare. În februarie 1968 a publicat, în revista orădeană Familia,^[24] sumarul unei proiectate Istorii a literaturii române, care a suscitat numeroase controverse.^[25] Proiectul său contesta valorile acceptate și deja bine înrădăcinate în istoriile literare oficiale și în manualele școlare. Nu doar că a descris anii 1948–1955 ca pe un „vid istoric”, dar, mai mult, a omis scriitori de marcă ai realismului socialist precum Eusebiu Camilar, Valerian Gălan sau Remus Luca.^[26] S-a asigurat că va deveni o țintă pentru instituția literară prin clasificarea romanelor lui Eugen Barbu, Marin Preda și Zaharia Stancu ca „literatură de tranziție”.^[26] Echipa ziarului Scânteia a pus la îndoială valoarea științifică a proiectului, în timp ce Luceafărul, al cărui editor era chiar Eugen Barbu, și-a exprimat dezamăgirea față de subestimarea literaturii anilor '50 și supraestimarea scriitorilor tineri din anii '60.^[26] Proiectul său nu a fost dus la bun sfârșit.

Pe 23 august 1974, Negoițescu a încercat să se sinucidă printr-o supradoză de medicamente. Motivul tentativei este controversat. Potrivit apropiaților săi, Negoițescu era disperat din cauza cenzurii comuniste, care tocmai refuzase să-i publice un volum de critică, Lampa lui Aladin. Sinuciderea ar fi fost gândită de critic ca un gest de protest la adresa regimului, dovadă fiind și ziua simbolic aleasă. Într-un document aflat în dosarul de informator al unui scriitor prieten cu Negoițescu, denunțat și el ca homosexual în 1977, se spune că motivul ar fi fost o cerere respinsă de a pleca în Belgia, „la un congres al suprarealiștilor”. Din cele spuse de Petru Romoșan – presupus partener al lui Negoițescu – în declarația dată la Miliție în 1977, sinuciderea ar fi fost însă aleasă de Negoițescu ca soluție preventivă pentru a scăpa de arestarea pentru homosexualitate, condamnată de Codul Penal de atunci prin articolul 200. Ca urmare a tentativei, ar fi stat internat la Spitalul din Balotești, unde a fost vizitat de mai mulți scriitori.

La 3 martie 1977 s-a solidarizat, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio Europa Liberă, cu Paul Goma;^[9] autoritățile comuniste, de teama unui scandal internațional, în acea perioadă de „détente”, nu i-au intentat un proces penal de atentat la securitatea statului, mărginindu-se să-l atace pentru homosexualitatea sa manifestă: „Vocația uranistă am făcut-o publică încă de student” (Straja dragonilor). Aceste presiuni l-au făcut pe Negoițescu să revină asupra opiniilor exprimate, publicând în revista România literară un text de „spălare a păcatelor”, Despre patriotism, în care își retrăgea afirmațiile inițiale.^[27] În 1978 îi apare Un roman epistolar, conținând corespondența sa, masiv epurată de cenzură, cu Radu Stanca, unde se află și teoria euforionismului.

Exilul și moartea

Piatra funerară din Cimitirul Central din Cluj-Napoca

A plecat în 1980 în Germania, cu o bursă de cercetare asupra operei lui Dostoievski. A locuit la Köln și a ținut un curs de literatură română la Universitatea din Münster (1982–1983). S-a stabilit definitiv la München. După ce a obținut azilul politic, Negoițescu s-a mai întâlnit cu soția în Occident, în 1984, însă „a suspectat-o că este informatoare”. A coordonat Caietul de literatură al revistei Dialog de la Dietzenbach. Colaborează constant la posturile de radio BBC, Europa Liberă și Deutsche Welle cu texte politice (adunate, ulterior, în volumul În cunoștință de cauză, 1990) și, mai ales, cu sinteze critice și cronici literare, strânse apoi în volumul Scriitori contemporani (1994). Istoria literaturii române a fost publicată în 1991, la Editura Minerva din București, într-un proiect care ar fi trebuit să rivalizeze cu opera similară a lui George Călinescu, dar cartea a fost considerată o cădere. Negoițescu se referă doar la literatura română scrisă în perioada 1800–1945; cartea sa, deși are o structură fragmentară, cuprinde foarte multe pasaje inspirate.

În ultimii ani de viață a început să-și scrie Autobiografia, despre care credea că va fi marea lui operă, obsedat de gândul că nu va avea timp să o ducă la bun sfârșit. „Singurul eșec care mă mai poate aștepta” – se confesa el în 1991 Martei Petreu – „este acela de a muri înainte de a-mi termina Autobiografia”. A murit la 6 februarie 1993, la München.

Ion Negoițescu este înhumat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Parcela IC, nr. 1230).

Straja dragonilor

Autobiografia sa, intitulată Straja dragonilor, îi apare la un an după moartea sa, provocând puternice controverse într-o epocă în care orientarea homosexuală era tratată drept o delincvență socială, morală și juridică și marchează epoca ca primul om important de cultură română care se autoanalizează fără menajamente și își portretizează experiențele homosexuale într-o perioadă sufocantă prin falsitate și ideologizare cvasitotală până și în spațiul vieții private.^[28]

Din autobiografia sa a reușit să încheie numai primele două capitole, Rochia de bal și Convocat la director, care au apărut postum, sub titlul Straja dragonilor, în 1994,^[29] la inițiativa și cu concursul poetei Marta Petreu (Rodica Marta Vartic) și sub atenta îngrijire a criticului Ion Vartic.^[30] În cele două eseuri, scrise la prima mână, autorul își descrie cu deplină sinceritate experiențele homoerotice din primii 19 ani de viață, revelate mai întâi prin interacțiile cu ordonanțele tatălui. A lăsat posterității un jurnal scris în maniera lui Gide care, potrivit afirmațiilor legatarului său testamentar,^[31] poetul și publicistul Emil Hurezeanu, reprezintă opera sa fundamentală, dar care nu va putea fi publicat decât după 30 de ani de la moartea scriitorului.

Datorită anvergurii personalității sale culturale, reușește să umanizeze într-o măsură importantă subiectului homosexualității, complet absent din peisajul public comunist și tratat de către presa postcomunistă drept un subiect exotic, senzaționalist și scandalos din punct de vedere moral.^[28] Cartea în cauză devine probabil cea mai importantă producție culturală a sa prin forța scriiturii și impactul său civic, reprezentând o pledoarie pentru civilitate și incluziune a persoanelor LGBT într-o Românie care încă își trata grupurile minoritare în regim discriminatoriu și de oprobriu social generalizat.^[28]

Viața personală

A fost căsătorit de trei ori.^[32] Prima căsătorie, cu o profesoară, Octavia Noghia, avusese loc înainte de a face pușcărie patru ani, pe motive politice. La câțiva ani după eliberarea de la Jilava, unde, în 1963, a devenit formal informator (calificat în această calitate ca "mediocru" și abandonat în final), Ion Negoițescu s-a căsătorit a doua oară cu Aurelia Ionescu, ce i-a fost soție până în 1977. A treia soție, Ileana Vidrașcu, zisă Ua, era fiica lui Gheorghe Vidrașcu, fost ilegalist, apoi nomenclaturist de frunte, care a deținut printre alte funcții și pe cele de vicepreședinte al Consiliului de miniștri și primar al Ploieștiului. Relația lui Negoițescu cu Ua s-a încheiat în momentul în care acesta s-a decis să rămână, în 1983, în Occident.

Negoițescu a avut o relație intimă de lungă durată cu poetul Petru Romoșan,^[33] la acea vreme în vârstă de doar 17 ani și jumătate, venit la București pentru a-și petrece o parte din vacanță cu Negoițescu. În transcrierile din vara anului 1974, când relația dintre celebrul critic și tânărul poet a atins apogeul, apare inițial personajul numit "nepotul lui Negoițescu", după cum îl prezentase criticul prietenului său, scriitorul și compozitorul Wolf Aichelburg. Relațiile intime ale lui Negoițescu au fost urmărite minut cu minut de Securitate. În apartamentul pe care acesta îl deținea pe Calea Victoriei, nr. 2 erau implantate microfoane,^[34] fiind de asemenea urmărite și convorbirile lui telefonice.^[33] Trei ani mai târziu, Romoșan este forțat să-i denunțe la Miliție pe Negoițescu și alți patru scriitori.^[35] Denunțul a fost însă doar un pretext pentru arestare și anchetare, după ce își exprimase adeziunea față de "mișcarea Goma" printr-o scrisoare citită de la microfonul Europei Libere și în care vorbea despre "exilul interior al atâtor scriitori de valoare, ale căror cărți nu mai ajung să fie scrise din descurajare".^[36] Dintr-o declarație olografă dată de Romoșan pe 22 martie 1977 se subînțelege că relația acestuia cu Negoițescu a fost o greșeală. În aceeași declarație îl cataloga pe Negoițescu drept "trădător de țară", pentru ca într-o discuție din 2006 cu ziarul Cotidianul să spună că "Ion Negoițescu a fost omul serviciilor secrete".^[37] În Viața unui om singur, Adrian Marino relatează că Petru Romoșan îl șantaja de bani pe Negoițescu, uneori sumele ajungând chiar și la 4.000–5.000 de lei.^[38] Negoițescu și ceilalți scriitori gay au scăpat de condamnare prin intervenția scriitorului Ștefan Augustin Doinaș, deconspirat după '90 drept colaborator al Securității.^[39] Mai întâi a început să strângă semnături de susținere pentru Negoițescu de la colegi de breaslă, pe care a și reușit să-i adune la Uniunea Scriitorilor în semn de protest pentru arestarea lui Negoițescu. Apoi a intervenit direct la Cornel Burtică, secretar al Comitetului Central al PCR și viceprim-ministru, cu care avea o relație apropiată.

Opere

Critică și istorie literară

• Despre mască și mișcare, 1944
• Scriitori moderni, 1966
• Poezia lui Eminescu, 1968
• E. Lovinescu, 1970
• Însemnări critice, 1970
• Lampa lui Aladin, 1971
• Engrame, 1975
• Analize și sinteze, 1976
• Alte însemnări critice, 1980
• Istoria literaturii române, vol. I (1800–1945), 1991
• Scriitori contemporani, 1994
• De la "elanul juvenil" la "visatul Euphorion". Publicistică de tinerețe: 1938–1947, 2007

Proză și poezie

• Povestea tristă a lui Ramon Ocg, 1941
• Sabasios, 1968
• Poemele lui Balduin de Tyaormin, 1969
• Moartea unui contabil, 1972
• Viața particulară (poezii și aforisme), 1977
• Primăvara elvețiană și alte proze, 1999

Corespondență, memorialistică

• Un roman epistolar (corespondența lui I. Negoițescu cu Radu Stanca, 1945–1961), 1978 (versiune digitală)
• Straja dragonilor, 1994
• Ora oglinzilor (pagini de jurnal), 1997
• Dialoguri după tăcere (scrisori către S. Damian), 1998

Texte politice

• În cunoștință de cauză, 1990

POEZII:

Antisonet

statuta era cum pe strazi adierea cerea o
caldura salciul ei mov cum lanced cum
printre voia sa raspunda si cum peste ierburi prea dulcele cum

sub rauri si mari nentreruptul onixul si
soarele ca o chemarea
Iui cum albastra
sa maneca roza-n sandale o cate-ntr-o
boare si sangele pe

si chiar daca supla si chiar inainte
o cine sa-mi spuna de coamele
trec sunt ingerii lucnil aproapelui gol

sau daca sau poate sau fara sa
vrea deodata se-ndreapta cum ochii
si mersul dar cine si candva i-auzi pe-ndelete
ferestre de-ntindeti o poala de sur

Milady

salbatice verdeturi placide
vaci prospere ce filtru de constrangeri
in neoranduiala treceam pe o platforma
de norduri insorite retrasa bland spre coasta
cea mai avar in sine

si azi daca mai singur intr-insul imi institui
ce-am fost atunci sub clarul
paienjenis de zane
Elisabeth ti-e piatra langa
rumana balta spre alge sau prin trestii pe sub delirium tremens

Teoria culorilor

acest roz albastru portocaliu bantuit
inca de la focul inceputului spre solidaritatea
poroasa de la sfarsit compacta si de vointa
policrom oarba de-a fi cenusiu

(teoria culorilor sfidand gandul omului de
stiinta pe numele sau
Johann
Wolfgang von
Goethe: spectrul curcubeului si paunului
se descompun si se recompun sub foarte dulcele sur)

cum il port in trupul meu prea
material si prea chinuindu-ma diafan
ca si cum vazutul si nevazutul ar avea
printr-insul ceva sfasiat in unduitor de reimpartit

HORIA GÂRBEA

Horia Gârbea
Date personale
Născut	10 august 1962 (58 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist scriitor inginer istoric literar[*] critic literar[*] scriitor de literatură pentru copii[*] traducător poet
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Universitatea Politehnica din București
Influențe[ascunde] Mateiu Caragiale Ion Luca Caragiale Jean-Paul Sartre
Modifică date / text

Horia Gârbea (n. 10 august 1962, București) este un autor de cărți științifice, inginer constructor, poet, scriitor român, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Date biografice

Horia Gârbea s-a născut la 10 august 1962 în București. Este doctor în inginerie din 1999, cu o teză din domeniul fiabilității construcțiilor, cadru didactic la Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului din București din 1987. A publicat 8 volume cu caracter științific și didactic. În domeniul literar, a debutat în 1982 cu poezie. A fost membru al cenaclului Universitas, condus de criticul Mircea Martin. Din 2000 a fost secretar al secției de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București. Apoi, din noiembrie 2003, secretar al Asociației Scriitorilor București, ales președinte al ASB în 2005. Membru al Comitetului director al Uniunii Scriitorilor din 2005. Președinte al Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din 2015, ales în 2018 pentru încă un mandat de 5 ani. A fost vicepreședintele Institutului Cultural Român (2012-2013). Director al Teatrului Dramaturgilor Români din București, din 2017.

Activitate literară

După revoluția din 1989 a avut o activitate intensă de publicist și autor de literatură. A publicat poezie, proză, teatru, critică literară și teatrală, eseuri, în total 12 piese reprezentate în țară precum și în Anglia și Franța. A tradus în română și a adaptat pentru scenă 16 piese de Jacques Copi, Pierre Corneille, S.I.Witkiewicz, Fernando Arrabal, A.P.Cehov, N. Machiavelli, Dario Fo, Tennessee Williams, Marivaux etc. A publicat 23 de volume de literatură, obâinând numeroase premii literare. Romanul Căderea Bastiliei a fost distins cu trei premii naționale în 1998. A susținut și susține rubrici permanente în reviste literare naționale (Luceafărul, Cuvântul, Ziarul financiar, Săptămîna financiară etc.), și la publicații teatrale ca Scena, Drama. A fost titularul rubricii săptămânale de bridge din Ziarul financiar din 2003 până în 2008. A publicat numeroase alte articole. A prezentat câteva sute de volume de literatură contemporană în articole, unele grupate ulterior în trei volume. După 2010 face parte din echipa coordonată de George Volceanov pentru retraducerea integrală a operei lui Shakespeare. A tradus 12 piese de William Shakespeare, dintre care patru în colaborare, și numeroase sonete ale acestuia. Între piesele traduse: Vis de-o noapte-n miezul verii, Negustorul din Veneția, Richard al III-lea, Macbeth. A mai tradus piese de Corneille, Marivaux, Eduardo de Fillipo, Dario Fo etc.

În 1998 a început să realizeze scenarii de filme și show-uri pentru televiziune la Pro TV, apoi la Prima TV, Național TV etc. A reprezentat România la festivaluri internaționale de literatura și teatru. A realizat doua cicluri de emisiuni la TVR Cultural (2002-2004). A fost dramaturgul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești și a reprezentat România la festivaluri internaționale de literatură.

În decembrie 2015, a editat la Institutul Cultural Român antologia în limba engleză de povestiri românești SF Worlds and Beings.^[1][2]

Volume publicate

• 1993 Doamna Bovary sînt ceilalți, teatru - Editura Phoenix
• 1993 Mephisto, texte pentru teatru - Ed. Phoenix
• 1996 Text biografic, poezie - Ed.Pantheon
• 1996 Proba cu martori, poezie - Cartea Românească și ASB
• 1997 Misterele Bucureștilor, proză scurtă - Cartea Românească
• 1998 Căderea Bastiliei, roman - Editura Allfa (ed. a II-a Ed. Corint, ed a III-a eLiteratura, 2016)
• 1998 Cine l-a ucis pe Marx?, text pentru teatru Biblioteca București editata de Asociația Scriitorilor București și Editura Eminescu
• 1999 Decembrie, în direct, teatru, Editura All
• 2001 Cine l-a ucis pe Marx?, teatru, Editura Vinea
• 2001 Enigme în orașul nostru, proză scurtă, Ed.Fundatiei Pro
• 2002 Rață cu portocale, publicistică, Ed.Premier
• 2003 Vacanță în infern, critică, Ed. Carte de Suflet
• 2003 Creșterea iguanelor de casă, poezie, Ed. Vinea
• 2003 Vacanță în infern , critică, vol II – Editura Muzeului Literaturii.
• 2004 Hotel Cervantes, teatru, Uniunea Scriitorilor din România
• 2004 Drumul spre Nghe An, jurnalistică, Editura Muzeului Literaturii Române
• 2005 Arte parțiale, critică, Editura Muzeului Literaturii Române și ASB
• 2005 Bridge în 41 de povestiri vesele, proză scurtă, Ed. Tritonic.
• 2006 Crime la Elsinore, roman - Ed. Cartea Românească (ed. a II-a eLiteratura 2016) ^[3]
• 2007 Divorț în direct teatru - Ed. Palimpsest.
• 2008 Trecute vieți de fanți și de birlici - Viața și, uneori, opera personajelor - Ed. Cartea Românească.^[4] (Ed. a II-a adăugită, eLiteratura 2014)
• 2010 Fratele mai deștept al lui Kalasnikov - Ed. Limes^[5]
• 2010 Azerbaijan - The Living Flame (bilingv, versiune engleză de Elena Nistor)- Ed. Top Forum
• 2011 Pantera sus, pe clavecin, poezie, Ed. Tracus Arte^[6]
• 2012 Trecutul e o sărbătoare, poezie - Ed. Tracus Arte
• 2016 Cântelele lui Huppy, poezie pentru copii - Ed. Neuma
• 2016 Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună, roman, Ed. Neuma
• 2017 Celălalt țărm, poezie, Ed. Neuma
• 2018 Poeme cu înger, poezie, Ed. Neuma
• 2020 Der vergessene Traum, Traducere Christian W. Schenk, Editura Dionysos, Boppard Germania 2020, ISBN 9798625419635

Premii și distincții

• A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie pe anul 1999.
• Premiul Academiei pentru dramaturgie – 2001.
• Distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler (2004), apoi înălțat în grad de ofițer (2010).
• Premiul Poesis Satu-Mare, Premiul Sudului, Premiul Ion Creangă
• Premiul „Andrei Bantaș” pentru traducere pentru W. Shakespeare, Opere, vol. IV (împreună cu Violeta Popa, George Volceanov)
• Premiul Uniunii Scriitorilor (2015) pentru traducere pentru W. Shakespeare, Opere, vol. VIII și IX (împreună cu Violeta Popa, Lucia Verona, George Volceanov)
• Premiul Uniunii Scriitorilor (2016) pentru Literatură pentru copii.
• Premiile revistei „Luceafărul” pentru dramaturgie și ulterior pentru eseu
• De două ori finalist al Turnirului de poezie „Cununa de lauri”: Olimp - 2011 și Alexandropolis - 2018, Premiul publicului la Turnirul de la Alexandropolis și Premiul „Cununa de lauri” cu echipa Filialei București-Poezie (2018).
• Numeroase premii literare ale unor reviste și asociații: Convorbiri literare, Tomis, Antares, Caligraf, APLER etc.

POEZII:

Fanfara

în piața mare a venit o fanfară

deși nu-i sărbătoare nu e chiar niciun

sfînt

și e lucru ciudat că azi prima oară

nu se văd nici alămuri și nici tobe nu sînt

în piața mare vin cîntăreții

și lumea se-adună să vadă ce vor

dar ceva e ciudat căci ei interpreții

nu și-au adus nici măcar dirijor

piața cea mare e plină de lume

muzicanții stau drepți admirați de copii

și deodată pornesc să se miște anume

cum în goarne-ar sufla ori în tobe-ar lovi

cei din jur tac și ei e o liniște mare

trompetiști toboșari se prefac a cînta

ceilalți stau amuțiți cu imensă mirare

iar apoi dintr-o dată se întîmplă ceva

privitorii din piață ori de la ferestre

aud tot mai tare o fanfară cîntînd

un marș triumfal care îi uluiește

mai tare mai clar mai frumos ca

oricînd

Poezia e pentru toţi!

Publicul priveşte uneori poezia cu scepticism iar poeţii se plîng că nu sînt citiţi de marele public. Dar există poeţi şi poeţi. Adevăraţii răzbat, versurile lor se transformă în proverbe şi zicători, intră nu în memoria culturală, ci în cea de toată ziua, sînt destul de sofisticaţi pentru a rămîne simpli. Poezia nu e dificilă, poezia este a tuturor, par să spună poeţii care ştiu drumul cel mai direct spre cititor.

La noi, acum, scriu autori pentru care poezia nu iese în stradă ci e concepută pe stradă, la cîrciumă, la fabrică, în tramvaie, naturală ca respiraţia. E pînă la urmă, ce s-o mai aburim, o chestiune doar de talent. Anul 2007 a început tare: Mihail Gălăţanu a publicat la Editura Vinea Inima de diamant, datată totuşi 2006, iar Marius Ianuş, la Cartea Românească, Ştrumfii afară din fabrică. A doua carte însoţită şi de un CD, ambele volume în condiţii grafice excelente.

Mihail Gălăţanu (născut în 1963 la Galaţi, inginer de nave la bază, azi redactor şef la Flacăra) şi Marius Ianuş (1975, Braşov, absolvent de litere, machetist la Gândul) sînt doi dintre cei mai mari poeţi ai momentului, ei scriu în chip natural, atît de frumos şi de omeneşte, încît sute de confraţi ai lor care chinuie şi se se chinuie cu poezia ar trebui să facă un gest la fel de simplu şi de omenesc: să se lase de scris.

Mihail Gălăţanu, luat la procuratură pentru că a scris O noapte cu patria în care i s-a părut firesc, iubindu-şi ţara, să treacă peste stadiul platonic şi să i-o tragă, are o forţă conţinută a textului ce obligă poezia să ia chipul său: „optzeci şi nouă de ani, aş vrea să trăiesc, măcar optzeci şi nouă să scriu despre oameni, Dumnezeu & fluturi”. Poezia, ca şi dragostea după Apostolul Pavel, e îndelung răbdătoare, versurile lui Gălăţanu induc o infinită tandreţe expusă în cele mai banale cuvinte: „Corpul meu te mai iubeşte încă. O, da, corpul meu îşi aminteşte de tine, corpul meu îşi mai aimnteşte de tine. Deşi sufletul meu te-a uitat”. Am renunţat deliberat să mai redau împărţirea în versuri a unei poezii de fluenţa apei curgătoare.

Marius Ianuş a trecut printr-o fază mai teribilistă, „fracturistă” şi a ajuns la „ştrumfi care plîng, ştrumfi care visează” în chipul cel mai firesc. Nu mai e nici o stridenţă în glasul lor îndrăgostit: „Arată-mi că mă iubeşti, ştiu că poţi face asta/ .../arată-mi că mă iubeşti, ştiu că în fişa postului tău nu scrie asta, da’ poţi s-o faci sînt convins, ne-am cupărat case şi fericire, dar asta nu-i de ajuns, nu-i de ajuns”. Poezia lui Ianuş e populară (pop), e accesibilă şi directă, are candoarea copilăriei fără a fi construită ca atare. Scrisă aproape direct pe net, ca blog, cartea lui Ianuş dă seama de talentul şi spontateitatea unui autor „scandalagiu şi eficient” cum îl prezintă criticul Mihai Iovănel. Eficienţa poeziei lui e în directeţea ei vecină cu gafa, cu infantilismul dar şi cu starea angelică. Scriind o Tanka, Ianuş devine, în simplitate, abisal: „Nu e nici o floare/ atît de frumoasă/ ca brînduşa de toamnă/ deschisă întrebător/ peste covorul/ de frunze moarte”.

Citindu-i pe Gălăţanu şi Ianuş îţi vine să pui legiunilor de poetaştri întrebarea inutilă ce se pune elevilor nedotaţi în faţa premianţilor:

- Ăştia cum pot, mă? Ăştia de ce pot?

 

Tranziţe grea, scriitură uşoară, carte puternică

După înfăţişare, Marius Marian Şolea, poet şi prozator născut în 1974 la Bucureşti, dar cu ascendenţă gorjană şi cu facultate la Iaşi, poate fi luat mai degrabă drept absolvent de teologie, eventual hirotonit, şi mai puţin drept ceea ce este: un consilier atipic al Ministerului Culturii şi Cultelor care critică insistent tocmai această instituţie.

În ceea ce priveşte scrisul, cele vreo zece cărţi, mai ales de poezie, ale încă tînărului şi neobositului autor au o legătură destul de vagă cu formaţia sa şi cu calităţile profesionale de mai sus. Aşa se şi cuvine, pentru că, atunci cînd scrie, scriitorul este un altul decît „civilul”. Totuşi, recentul său roman Crimă şi pace bună, apărut la Editura Paralela 45, poate fi considerat o autobiografie deghizată şi desigur fantazată. Argumentul principal este acela că, în chip benefic, Marius Marian Şolea descrie prin intermediul existenţei personajului său Marin Petreanu locuri familiare sieşi precum şi tipologii sau fapte pe care le cunoaşte direct.

La începutul anilor 90, liceanul gorjan Marin Petreanu îşi începe existenţa adultă şi cariera de ziarist într-un mediu şi timp care sînt ale derutei. Trebuie să observăm că abia acum, cînd am înaintat binişor în mileniul III, apar romanele care aproximează din ce în ce mai exact atmosfera „încărcată” de acum 15-20 de ani, a „tinerei şi fragilei democraţii” dar şi a unei lumi năuce. Marius Marian Şolea se înscrie cu fermitate între reflectorii cei mai precişi ai perioadei cu pricina.

Ambiţia autorului e mare: el urmăreşte să realizeze o trilogie, „romanul va avea trei părţi”, declară el în postfaţă, dacă nu cumva o tetralogie aşa cum merg lucrurile. Primul volum, pe care cititorul amator de literatură contemporană de calitate nu trebuie să-l ocolească, începe ca acţiune în martie 1992 şi se termină în iunie 1992 cînd personajul, asemeni autorului, se duce să lupte în Transnistria de partea moldovenilor.

Intenţiile în plan literar nu se reduc, desigur, la dimensiunile impunătoare ale cărţii. Ele cuprind, conduse şi întretăiate cu abilitate, un roman erotic, unul de tip frescă socială şi desigur unul de formare psihologică. Scriitura lui Şolea este destul de sigură, experienţa lui literară bogată şi, vădit, parcurgerea însăşi a etapelor descrise îl fac să rezolve cu brio multe dificultăţi tematice şi stilistice. Deşi la 32 de ani un romancier e „necopt”, autorul romanului Crimă şi pace bună izbuteşte să menţină interesul pentru poveste şi personaj pe tot parcursul cărţii, inserţiile eseistice nefiind disonante iar cele gazetăreşti, destule, fiind suficient de scurte ca să nu deranjeze.

Crimă şi pace bună  este o carte lucidă şi din punct de vedere al existenţei reflectate şi din cel al mijloacelor prozatorului. M.M.Şolea are tenacitatea necesară sfîrşirii cu succes a trilogiei sale pe care sper că o vom urmări împreună cu interes şi simpatie.

Ce e tsunami nu trece ca valul!

Mulţi autori de literatură lucrează în presă. Unii sînt poeţi. Dar puţini sînt chiar reporteri de investigaţie. Unul dintre ei, dacă nu cumva singurul, este Dan Mircea Cipariu. El aduce oarecum cu Colombo şi cu Same Spode din Şoimul maltez, iar la vreme de iarnă chiar poartă o pălărie tip Humphrey Bogart. El lucrează pentru un mare cotidian căruia îi furnizează tot felul de materiale obţinute printr-o alergare continuă de-a lungul şi de-a latul ţării. Despre DMC nu se poate spune că e poet în timpul liber pentru că nu are timp liber. El e mereu în căutare de lovituri de presă, proiecte culturale pe care să le administreze şi să le promoveze. Seamănă foarte bine, vedeţi cîte sugestii livreşti la acest personaj, într-un fel şi cu Ostap Bender, marele maestru al combinaţiunilor, dar şi cu un personaj din „Visul unei nopţi de vară” care voia să-şi asume toate rolulrile din piesă, de la fiorosul leu la gingaşa Thisbe.

La o vîrstă cînd oamenii încep să se aşeze, vreo 35 de ani, Dan Mircea Cipariu e mai neliniştit ca oricînd. Şi totuşi scrie poezie! Ba mai este şi preşedintele secţiei de poezie a Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, membru în tot felul de jurii, comitete şi comisii de organizare avînd printre altele o remarcabilă vocaţie a prieteniei.

Această vocaţie este legată şi de volumul său recent, Tsunami, apărut la editura Brumar a unui bun prieten al său şi al poeţilor, poet el însuşi, timişoreanul Robert Şerban. Cărţile apărute la această editură se caracterizează prin ţinuta lor grafică excepţională. E un aspect la care Dan Cipariu ţine foarte mult, toate volumele lui sînt superbe. Asta şi din cauza prieteniei cu numeroşi plasticieni între care remarcabilul congener Mihai Zgondoiu ce îi ilustează şi acum cartea. Tsunami este o admirabilă carte-obiect.

Ghicesc în titlul lui Dan Mircea Cipariu o anumită autoironie. El însuşi e un val provocat de cutremure, şi anume de cutremure profunde. Pe de altă parte, poetul are necesara distanţare şi un tip de discreţie lirică venind în plăcut contrast cu meseria lui de bază. Dan Mircea Cipariu nu e doar talentat, talentaţi sînt mulţi, vorba lui Lăpuşneanu. El are o eficienţă culturală care trece, iată, şi în poezie. Caz mai bizar în rîndurile autorilor noştri lipsiţi programatic de pragmatism şi, după formula lui Nichita Stănescu, de viaţă personală.

Deşi năvalnic şi tumultuos ca fenomenul natural invocat, să nu vă aşteptaţi la poezia lui Dan Mircea Cipariu la formule luxuriante, la poeme vaste, la texte-fluviu. Tsunamiul lui este unul mai degrabă o probă de zăgăzuire a elanurilor lirice, un exerciţiu de rezervă şi măsură. Ceea ce nu îi stă rău şi îl împiedică să intre în redundanţă cu personalitatea proprie.

Nu mai puţin, Tsunami e o formă de pop-art, o poezie pentru scenă, pentru comunicarea cu cititorul, un text cald şi accesibil. De aceea poate fi citit de oricine cu plăcere.

VIRGIL MAZILESCU

Virgil Mazilescu
Date personale
Născut	11 aprilie 1942 Corabia, România
Decedat	11 august 1984 (42 de ani) București, Republica Socialistă România
Părinți	Sabin Mazilescu Aura Rădulescu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	eseist, poet, traducător
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	Literatura română post-belică, 1968 - 1984
Mișcare/curent literar	onirism
Specie literară	poezie, eseu
Operă de debut	1966 - poezii în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri”
Opere semnificative	„Versuri”
Note
Premii	Premiu revistei „Luceafărul” în anul 1968
Modifică date / text

Virgil Mazilescu (n. 11 aprilie 1942, Corabia, Olt – d. 10 august 1984, București) a fost un eseist, poet și traducător român, afiliat onirismului poetic. A scris printre altele poeziile „Cineva pe lume are nevoie de mine” și „Mi-am uitat casa și numele”.

Biografie

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Este fiul contabilului Sabin Mazilescu și al Aurei Rădulescu. A urmat școala primară și gimnazială mai întâi în comuna Cușmir între 1948 – 1950, apoi câte un an la Turnu Severin și Târgu Jiu, continuând la Drăgășani între 1952 – 1957. În anul 1957 pleacă în capitală unde urmează Liceul „Spiru Haret” până în 1959 și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București între 1959 – 1964. După terminarea studiilor a fost timp de doi ani profesor la Școala Generală din comuna Greaca, județul Ilfov, conform Legii repartiției uniform teritoriale din regimul comunist. Apoi, până în 1968, a ocupat postul de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploiești. Din 1968 și până în anii '70, a fost secretar al cenaclului Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 și până la moarte, vreme de aproape 14 ani, poetul a fost redactor la revista „România literară”.

A decedat la 10 august 1984 în București.

Activitatea literară

În 1966, a debutat cu versuri în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova, pe atunci condus de Miron Radu Paraschivescu. A primit un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968 pentru volumul de poezii Versuri. Virgil Mazilescu a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind înainte de toate un tehnician al discursului poetic. A publicat puține cărți și, desigur, subțiri.

Volume

Antume

• 1968 – Versuri, București, Editura pentru Literatură
• 1970 – Fragmente din regiunea de odinioară, București, Editura Cartea Românească
• 1979 – Va fi liniște, va fi seară, București, Editura Cartea Românească
• 1983 – Guillaume poetul și administratorul, București, Editura Cartea Românească

Postume

• 1988, 2001 – Asketische Zeichen. Gedischte, Cluj, Editura Dacia
• 1991 – Întoarcerea lui Immanuel, București, Editura Albatros, 1991
• 1996 – Poezii, București, Editura Vitruviu
• 2003 – Opere complete, ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, București, Editura Muzeul Literaturii Române
• 2013 – Opera poetica, ediție îngrijită de Gabriel Nedelea, Craiova, Editura AIUS
• 2013 – O precizie cu adevărat înspăimântătoare, ediție îngrijită de Teodor Dună, București, Editura Tracus Arte

Creația sa, împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Țepeneag, aflat în Franța, a încăput între coperțile unui volum postum de numai 166 de pagini, intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost și un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deși cunoștea foarte bine limba franceză. A tradus cărți scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry și Willa Cather.

Citate

“

Culmea, pe cât de boem în viață, pe atât de perfectionist era în poezie. De altfel, uneori, il și deranja acest corset. Îmi spunea odată, bineînțeles cu o vodcă în față, la salonul spaniol, că suferă că nu e în stare să scrie punându-și ficații pe masă. Îl irita uneori, chiar își ura creierul prea constrângător. Il speria puținătatea cuvintelor lui. Ar fi vrut să scrie ca Saint-John Perse. Ca orice poet adevărat, se credea când geniu, când cabotin, și avea câte ceva din amândouă. De fapt, eu cred că aceste categorii nici nu se exclud (Nora Iuga, prietenă a poetului) POEZII: Patru fără un sfert patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum în locurile prin care te mai afli prin ploaie merg - nimeni - am părul ud şi gândul cât un pui de şoarece mic mic şi negru şi tu ce faci dragostea mea spăl rufe ca întotdeauna când plouă - te aştept întoarce-te apasă pe butonul liftului etajul şapte nu este prea departe de mormânt nimeni doar dumnezeu ploaia mormanul de rufe murdare Mâncau la o masă lungă şi bogată mâncau la o masă lungă şi bogată aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi pot să spun că m-au întâmpinat cu un tulbure salut cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut mâncau ce să facă dar mai târziu m-au pierdut pe mare ce să facă şi ei visaseră trei zile şi patru nopţi insule cu neveste frumoase şi nevestele se ştie sunt ca sufletul dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă ce să facă şi ei prietenii Prefaţă şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe -curajul şi puterea(omenească) s-au topit ca aburul şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurându-mă(ceea ce dealtfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile)deocam- dată vai nu pot spune îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din clipa de faţă. o sucesc o mângâi o bat cu sete. dar sintagmele stranii în care (se spune că)sufletul meu doarme ca într-o vi- zuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subţiri care vor săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra încetul cu încetul în putrefacţie? degetele subţiri nu mă mai tulbură