4. /30 SEPTEMBRIE 2021 - POEZIE
Bucuresti
Bucuresti
ca scriitor: 1896-1967
Poporanism
face parte din volumul Pamflete, Editura Minerva, 1979
Tudor Arghezi Baroane!!!
Deces: 1916
S-a nascut in 1888. Mort pe frontul de la Predeal, in razboiul din 1916.
In afara de poezia sa chinuita de intrebari, a dat, in teatru, o zguduitoare drama taraneasca Saptamana luminata.
Opere:
Departe poezii, «Tip. prof. Dimitrie C. Ionescu» 1914. - Viata, poezii, 1916. - Saptamana luminata, drama, «Biblioteca Teatrului», f.a.
De consultat: [M. Dragomirescu]: In parc, notita, «Convorbiri critice», IV, 12, 1910. — C. Sp. Hasnas: Departe, «Flacara», III, 24, 1914. - [Ovid DensusianuJ: Viata, «Vieata noua», XI, 12, 1916. -1. Vinea: Viata, «Cronica», II, 33-34, 1916, - Mihail lorgulescu: Poetul Miliail Saulescu, «Sburatorul», II, 32, 1920. - A. Savela: Poemele lui M. Saulescu, «Izbanda ilustrata», III, 932, 1921. - Claudia Millian: Un poet al abstractiunilor, «Adevarul literar si artistic», 3 dec. 1922. -N. Davidescu: Poezia lui M. Saulescu, Directii si aspecte literare, voi. II, «Cultura Nationala», 1924. - Mihail Dragomirescu: Triumful unei scoale literare si Pro domo (passim), De la misticism la rationalism, «Tip. Romane Unite», 1924. -Perpessicius: M. Saulescu (medalion), «Miscarea literara», II, 13, 1925. - Corneliu Moldovanu: in amintirea unui poet. M. Saulescu, «Viitorul», XX, 5672, 1927. — E. Lovinescu: Poetii nelinistii metafizice sau religioase: M. Saulescu, Istoria literaturii romane contemporane, III, Evolutia poeziei lirice, «Ancora-Benvenisti», 1927.
Tu ce ma faci sa cânt si sa visez acuma,
Eu vad ca esti departe, si poate n'ai sa vii...
Si cine esti, eu nu stiu, cum cine sunt, nu stii;
Dar simt ca esti frumoasa, ca ochi albastri ai,
Ca porti ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care esti departe — si poate n'ai sa vii...
... Si cine stie? Poate e visul meu de vina,
Caci el îti dete viata, si doar în el traesti,
Tu, care azi nu esti —
Si poate nici odata aevea n'ai sa fii...
Dar eu visez — si visul aripile-si întinde,
Dar eu visez — si visul din nou mai mult s'aprinde,
— Chiar daca vei ramâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu esti astazi, si poate n'ai sa fii
Ori esti, — dar prea departe, si pururi n'ai sa vii.
Din volumul „Departe”
Nu te-apropia, ramai mereu departe,
Dar zambetul acesta sa-l pastrezi;
Vrei sa cladim cu visele desarte
O lume-n care maine n-ai sa crezi?...
Ramai, ramai asa cum esti acuma,
Fii o parere-a sufletului meu;
Mai bine e sa nu se para numa,
Decat sa ne incredintam mereu.
Doar sa visam c-am fi putut odata,
Sa mergem poate pe acelasi drum,
Eu visator, tu blanda si curata,
Asa cum esti, asa cum pari acum.
De ce te-ai opri si mi-ai intinde-o mana,
Cand visul meu e-n stralucirea ta
Din tot ce-i azi, nimic n-o sa ramana.
Si maine, din nou, nu te-as mai cauta.
Mi-e dor de-o strada linistita,
In care lumea-ntreaga tace-
Sa-mi lase mintea obosita
Si toate gandurile-n pace...
Mi-e dor de-o noapte nesfarsita,
O noapte trista si adanca-
In strada asta linistita;
S-o faca mai tacuta inca...
Mi-e dor mereu de-un lucru mare
Sa nici nu-ncapa intr-un vis...
Mi-e dor de lucrurile care
Sa nu le intalnesc e scris!...
Mihail Saulescu
Mihail Săulescu - Un vers răzleț, voce Adina V.
| Grigore Cugler | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 7 aprilie 1903 Roznov, România |
| Decedat | 30 septembrie 1972 (69 de ani) Lima, Peru |
| Părinți | Ana Țîncu Grigore Cugler |
| Căsătorit cu | Ulla Gerda Lizinca Matilda Dyrssen |
| Naționalitate |  român |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România  |
| Ocupație | compozitor, diplomat, grafician, ilustrator, memorialist, muzician, poet, violonist, scriitor |
| Pseudonim | Apunake |
| Limbi | limba spaniolă limba română |
| Studii | Conservatorul din București Facultatea de Drept din București |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | „Apunake și alte fenomene” |
| Opere semnificative | „Apunake și alte fenomene” „Carte de bucate (rețete publicate în revista Înșir-te mărgărite)” |
| Note | |
| Atașat cultural al legației române din Bratislava Consul al legației române din Oslo Prim-violonist al Filarmonicii din Lima | |
Modifică date / text  | |
Grigore Cugler (pseudonimul Apunake, n. 7 aprilie 1903 la Roznov, județul Neamț – d. 30 septembrie 1972, Lima, Peru) a fost un compozitor, diplomat, grafician, ilustrator, memorialist, muzician, poet, violonist clasic și scriitor român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut la Roznov, unde a învățat limbile germană, română, spaniolă, franceză și și-a scris o mare parte din proza sa satirică. A fost fiul Anei Țincu (fiica lui Nicolae Țincu, poet și scriitor) și al medicului Grigore Cugler, fratele Matildei Cugler-Poni, o poetă de la cenaclul Junimea, condus de Titu Maiorescu.[1]
Ștefan Baciu, sub titlul Apunake (autobiografie), în volumul Vi-l prezint pe Țeavă, finanțat de poetul Nicolae Petra și tipărit în 1975 la Madrid, pentru Editura Limite (prețul unui exemplar: 5 dolari), i-a rezumat astfel biografia:
„Toată încurcătura a început în ziua de 7 aprilie 1903 (stil vechi), într-un mic sătuleț numit Roznov, de lângă Piatra Neamț. Atunci și acolo s-a născut fătul Grigore, din tatăl tot Grigore și din mama Ana, fata lui Nicolae Țincu, poet și scriitor, și timp de mulți ani redactor la Universul.
În 1914, tânărul Grigore, având un aspect cu totul diferit decât cel din 1903, a intrat la Liceul Militar Mânăstirea Dealului, fapt care i-a făcut o plăcere ce durează încă până în ziua de azi!
În august 1916, tânărul șoim a plecat să se plimbe, în uniformă, cu chipiu nereglementar, să se plimbe în sus și-n jos pe Valea Jiului (vezi Ecaterina Teodoroiu) timp de vreo două luni, cântând: La Arme, Trăiască Regele, Eroi au fost, Pe-al nostru Steag și altele, și într-o bună zi se trezi în gara Pitești, pe care o apără cu o dârzenie inexplicabilă. În Noembrie același an a explodat o ghiulea foarte aproape de persoana lui, și pentru că nu s-a ferit la timp i-au agățat pe piept niște medalii de metal și de război.
În 1917-1918 a făcut o reușită cură de slăbire în Moldova, după care, întorcându-se la București, își dădu seama că și cei ce rămăseseră acolo făcuseră o reușită cură de slăbire. Coincidență.
Prin 1922-1923 tânărul Grigore începu să-și spună că ar fi poate timpul să vadă puțin de Apunake, care, la acea epocă, nu avea nici cea mai mică idee de existența lui Grigore Cugler.
În 1925 (sau 26, cine își mai aduce aminte!) Apunake ieși la iveală în editura VREMEA (Donescu) și începu să se lege de toată lumea. Trecură anii ca proștii, după cum ar spune el însuși, și în 1946 Apunake ieși din nou la iveală sub un aspect puțin diferit de cel din 1925 (sau 26, cine își mai aduce aminte!), în editura VATRA (Lambru), în timp ce AFARĂ-DE-UNU-SINGUR, discret, elegant, dar fără ceas la mână și suflând în iaurt, își făcea apariția pe străzile Capitalei, în formă de ediție cu tiraj limitat, trasă la linotip Gestaetner, sub îngrijirea unui comitet compus din Domnul Florin Roiu. Pe urmă, atât Apunake cât și AFARĂ-DE-UNU-SINGUR plecară în lumea largă, în concediu ilimitat. În timpul acelui concediu au ieșit ca din pământ o serie de schițe, ce ar putea forma un nou volum. Acestea sunt: "Amintiri din copilărie", "... și la lume iarăși date", "Cine fuse și se duse", "Prin Zăvoi", un basm în stil cotcodăcesc și altele, după cum spui Dumneata, pe vine...
Un aspect îngrijorător al acestei situații este că multe din schițele menționate sunt însoțite de niște desenuri în creion, cam 30 la număr, care provoacă multă neliniște celor ce le văd. În ziua în care se va clasifica materialul pentru publicarea celor trei volume: APUNAKE, AFARĂ-DE-UNU-SINGUR și ultimul - defect natural al hârtiei - desenurile despre care vorbesc vor putea fi strecurate din loc în loc, și sunt convins că faptul că nu au ce căuta în acele volume va justifica pe deplin prezența lor. Aceasta pentru a nu se putea spune că nu am contribuit și eu cu ceva la succesul de librărie al cărților mele.”
Sub raport strict familial, Grigore Cugler a fost vărul criticului de artă Petru Comarnescu și, pe linie paternă, nepotul Matildei Cugler-Poni, afirmată ca poetă în anturajul mai mult decît pretențios al "Junimii" lui Titu Maiorescu. A studiat muzica sub indrumarea lui Alfons Castaldi, George Enescu și Mihail Jora, la Conservatorul din București. În postura muzicianului începător, Grigore Cugler a compus cîteva lieduri și valsuri, a fost distins în 1926 cu un premiu "George Enescu" la un concurs rezervat tinerelor talente. A fost de asemenea diplomat de carieră.
Cariera[modificare | modificare sursă]
Intră în diplomație în 1927, devine în 1941 atașat cultural la legația română din Bratislava, rechemat în același an în țară. Devine violonist la Teatrul Național din București. În 1946 devine consul la Oslo dar în 1947 nu se mai întoarce în țară. Se refugiază în exil stabilindu-se în capitala statului Peru, Lima, unde devine membru al orchestrei simfonice.
În ultimii ani au apărut date noi despre cariera diplomatului Cugler, începută în 1927, după încheierea studiilor de drept la Universitatea din București, și terminată în noiembrie 1947, odată cu instalarea Anei Pauker în fruntea unui nou minister de Externe, controlat în întregime de comuniști. Un detaliu: demisia pe care "neseriosul" Grigore Cugler a redactat-o cu această ocazie ne oferă o probă elocventă a caracterului său serios: Față de noua orientare politică a guvernului român, care se îndepărtează de convingerile și sentimentele mele, vă rog a-mi accepta demisia din cadrele Ministerului Afacerilor Străine.
Ca diplomat (trimis de ministerul regal al Afacerilor străine la Stockholm, Berna, Berlin, Bratislava, Copenhaga și Oslo), Grigore Cugler a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Ulrica (în actele românești: Ulla Gerda Lizinca Matilda Dyrssen, de naționalitate suedeză, fiica unui fost atașat militar și nepoata amiralului-comandant al Marinei Regale Suedeze), cu care s-a căsătorit în noiembrie 1937 la București.
Exilul[modificare | modificare sursă]
După demisia din diplomație a urmat exilul, consumat peste Ocean, în Peru, unde și-a cîștigat existența ca angajat al unei societăți comerciale (în cursul zilei) și ca prim-violonist al Filarmonicii din Lima (în restul timpului).
A publicat Cartea de bucate o serie de așa-zise rețete de bucătărie în revista Înșir-te mărgărite, o revistă efemeră care a apărut doar timp de un singur an, în 1951 la Buenos Aires, în Argentina. Dintre bucatele oferite cititorilor se pot cita Sâni umpluți, Momițe parizian, Roșcove în foi de viță, Limbă à la princesse, colțunași cu steregoaioe, Curcan cu surdină, Costițe sultanine, Țipar cu mătănii și altele. Aici în Peru, l-au descoperit și vizitat principalii agitatori și suporteri internaționali ai literaturii sale: Ștefan Baciu, "editorul" din Honolulu, Mircea Popescu, secretarul general al Revistei Scriitorilor Români, (tipărită în exil, la Roma) venit din Italia să se convingă că omul există, sau poetul Nicolae Petra, din Mexic, hotărît să-i editeze întreaga operă. Cartea de bucate a fost republicată în Revista Scriitorilor Români.
Amintirile primilor doi, publicate în volumul Praful de pe tobă și în Revista Scriitorilor Români, vorbesc despre ambianța românească (și apunakistă) a locuinței din Lima, despre familie (soția și cele trei fetițe), dar și despre singurătatea scriitorului, rămas cu totul în afara mediilor literare latino-americane și muncit de un irepresibil dor de ducă.
În tot acest răstimp, chiar dacă nu cu totul ignorat (în 1928, Petru Comarnescu i-a "nășit" debutul în Tiparnița literară, cîteva fragmente din "romanul" Apunake au apărut în 1933, în Vremea), pentru românii din România, scriitorul Grigore Cugler a rămas un marginal al literaturii.
Repere cronologice[modificare | modificare sursă]
- 7 aprilie 1903: se naște Grigore Cugler în comuna Roznov, județul Neamț.
- 1910-1914: Urmează școala primară.
- 1914: Se înscrie la Liceul Militar Mânăstirea Dealului.
- noiembrie 1916: Este rănit în luptele pentru apărarea orașului Pitești.
- 1923-1924: Urmează cursurile Facultății de Drept din București.
- 1926: Este distins cu premiul George Enescu la un concurs rezervat tinerelor talente.
- 1927: Grigore Cugler intră în diplomație.
- 1937: Se căsătorește la București cu Ulla Gerda Lizinca Matilda Dryssen.
- 1941: Este numit atașat cultural al legației române din Bratislava.
- 1946: Este numit consul al legației române de Oslo.
- noiembrie 1947: După numirea Anei Pauker ca Ministru al Afacerilor Străine, Grigore Cugler își dă demisia din diplomație.
- 30 septembrie 1972: Grigore Cugler se stinge din viață la Lima, Peru.
Lucrări publicate[modificare | modificare sursă]
- 1933 Apunake și alte fenomene.
- 1945 Afară de unul singur.
- 1951 Carte de bucate (rețete publicate în revista Înșir-te mărgărite)
- 1975 Vi-l prezint pe Teacă.
Un negru variabil, respingător de mic,
S-a tolănit alene la pieptul Eforiei
Și suge o epavă în formă de ibric.
Un pescăruș plutește pe halba mea de bere.
Eu dau o telegramă lui Nicu și mă mir.
Amurgul născocește noi puncte de vedere,
Lăsând la aprecierea străinilor un fir.
cum vezi plecând un prieten
pe lunga despărțire
nedumerit
și singur
la drum necunoscut.
Amar îmi este gândul
că poate niciodată
n-am să mai fiu cu mine
ca-n anii tinereții
în anii mei albaștri...
M-am despărțit de mine
și m-m văzut plecând.
Acuma, sunt eu singur
eu singur,
fără mine...
Lima, 1969
El, treizeci de dușmani târî cu sine,
Treizeci de morți, cu pălăria-n mână.
Pământul, alintat ca o femeie,
Își răsbuna adâncurile calde
Și fiecare mort era o cheie.
Când Ebuzath se prăbuși din viață,
Mărgean topit i se-mpietri în vine.
În ochi îi răsăriră flori de ghiață.
Specia istoricului literar captivat de savoarea documentului, fascinat de exigenţa exactităţii, maniac, în sens pozitiv, al bibliografiilor şi al factologiei pare să fi intrat într‑un con de umbră. Există din ce în ce mai puţini cercetători care probează, prin studii, articole şi cărţi publicate, calităţile unui istoric literar de autentic suflu: rigoarea, voinţa exactităţii, tensiunea decupării detaliului dintr‑un ansamblu de fapte etc. Mircea Popa este unul dintre aceşti puţini cercetători devotaţi valorilor şi documentelor trecutului, care, prin studii sistematice, îşi propun să recupereze informaţii, detalii, aspecte ascunse în filele unor publicaţii mai mult sau mai puţin obscure, luminând un aspect necunoscut al unei opere, revelând trăsături biografice inedite, sugerând analogii şi corespondenţe.
Mircea Popa a publicat câteva cărţi relevante consacrate unor nume sonore ale literaturii române (Ilarie Chendi, 1973; Ioan Molnar Piuariu, 1976; Octavian Goga între colectivitate şi solitudine, 1981; Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, 1982; Timotei Cipariu ‑ ipostazele enciclopedistului, 1994; Mihai Eminescu – contextul receptării, 1999; Lucian Blaga şi contemporanii săi, 2007). De asemenea, a dedicat cărţi amplu documentate istoriei presei, iluminismului, creaţiei scriitorilor români din exil sau, pur şi simplu, unei tematici diverse (Spaţii literare, 1974; Tectonica genurilor literare, 1980; Estuar, 1995; Convergenţe europene,1995; Aspecte şi interferenţe iluministe, 1997; Reîntoarcerea la Ithaca, 1999; Presa şi ideea naţională, 2000; Alba Iulia – răscruce de veghe, 2000; Homo militans, 2000; Figuri universitare clujene, 2002; Inserţii. Contribuţii şi precizări documentare, 2003; Penumbre, 2004; De la iluminism la paşoptism, 2004; Continuităţi, 2011), realizând, totodată, ediţii din opera lui Grigore Cugler sau Vintilă Horia. Nu mai puţin elocvente sunt cărţile referitoare la confluenţele româno‑maghiare (Apropieri literare şi culturale româno‑maghiare, 1999; Andrei Veress ‑ un bibliograf maghiar, prieten al românilor, 2006) sau cartea despre cultura franceză şi relaţiile literare româno‑franceze (Sub semnul Franţei, 2006).
În cartea Octavian Goga: între colectivitate şi solitudine, analiza creaţiei lui Goga este efectuată prin căutarea rădăcinilor literare, prin apelul la precursori (Budai‑Deleanu, Andrei Mureşanu,
Zaharia Boiu etc.), chiar dacă, remarcă Mircea Popa, unele influenţe sunt vagi, neprecizate. Explorând fizionomia liricii lui Goga, criticul redă unele corelaţii şi corespondenţe între operă şi contextul istorico‑social, reliefând individualitatea creaţiei în termenii unor toposuri privilegiate, dar şi ai unor tonalităţi favorite, de la mesianism la melancolie şi tânguire. În ciuda acribiei documentare, Mircea Popa nu este cu totul îndatorat pozitivismului critic, discursul său analitic remarcându‑se prin cursivitate şi precizie, prin atenţie la sensurile textului, dar şi printr‑o cadenţă măsurată a demonstraţiei: „Modernismul lui Goga trebuie înţeles şi într‑alt mod, în adîncirea lirismului şi intimismului poetic. În timp ce poezia lui Coşbuc rămîne obiectivă, impersonală şi anecdotică, cultivînd un lirism exterior de tip baladesc, Goga a înţeles, pe urmele lui Eminescu, importanţa covîrşitoare a confesiunii, a mărturisirii, părăsind balada în favoarea doinei şi mai ales a bocetului. Cu el, poezia transilvăneană devine ceremonie, rugăciune, autentic discurs liric”.
Semnificative prin detenta detaliului, prin redarea unor trăsături dominante, prin sublinierea metamorfozelor şi a reprezentărilor identitare sunt portretele unor scriitori, în volumul Estuar. Ilustrativ e profilul lui Zarifopol, fiinţă de o sensibilitate rafinată, intelectual iubitor de paradoxuri şi de subtilităţi ideatice, cel care a ilustrat la noi, cu subtilitate şi expresivitate calofilă, specia eseului, atrasă de divagaţii, sinuozităţi şi refracţii întortocheate ale ideii: „Adeseori însă analiza sistematică e înlocuită cu divagaţia, cauzele generale cu motive de ordin personal, colaterale sau anecdotice, pe care ştie să le ridice cu farmec la rang de probleme majore. Arta sa este prin excelenţă eseistică, moralizatoare, analitică. «Herr Doktor», cum i se spunea, dispune de o fină percepţie artistică, dar îndreptată spre lucruri mici, pe care îi place să le reia pînă la epuizare, să le investească cu numeroase valenţe teoretice. De unde, aparenta crispare şi ariditate a stilului, aerul său doctoral. E drept că autorului îi lipseşte energia necesară de a duce polemici răsunătoare. Fraza sa înţeapă, dar nu nimiceşte”.
Studiul monografic Timotei Cipariu: ipostazele iluminismului (l993) examinează profilul poliedric al lui Cipariu (scriitor, istoric literar, filolog, folclorist, îndrumător cultural, om politic). Analizele, avizate, sunt corecte, adecvate, situările în perspectiva istorico‑literară sunt justificate şi motivate prin apelul permanent la documente, căci Mircea Popa restituie, în cartea sa, ipostazele, proporţiile şi dimensiunile uneia dintre personalităţile fascinante ale culturii româneşti din secolul al XIX‑lea.
Cartea De la Est spre Vest. Privelişti literare europene (2010) restituie memoriei cititorilor de azi, din unghi inedit, aspecte semnificative ale fenomenului confluenţelor, contagiunilor şi corespondenţelor dintre literatura română şi literatura universală. Miza cărţii este, cum precizează autorul, „comparatismul literar, punerea în evidenţă a unor relaţii, similitudini şi reciprocităţi literare şi culturale”. Miza cărţii lui Mircea Popa este
recursul la sursa primară, la documente, la arhive sau la articolul de gazetă, surse credibile, capabile să lumineze „cazuri” singulare ale literaturii române, să releve unghiuri noi ale operelor literare, să redea identitatea adâncă a unui context literar. Prin intermediul acestui demers comparatist şi istorico‑literar, se realizează o transgresare a limitelor dintre literaturi, expunându‑se o viziune unitară cu privire la circulaţia unor mituri, teme şi motive (Pădurea spânzuraţilor în limba turcă, Avangarda românească şi scriitorii maghiari, Contacte culturale româno‑slovace, Nichifor Crainic – experimentul vienez, Italia văzută de călători români din Transilvania, Giuseppe Ungaretti în spaţiul literar românesc, F.T. Marinetti şi avangarda românească, Descoperirea Spaniei, Din relaţiile noastre cu Anglia). În Etape în receptarea literaturii bulgare în România: presa din Transilvania între 1848‑1918, cercetătorul inventariază modulaţiile relaţiilor culturale şi literare dintre români şi bulgari, identificând afinităţi şi convergenţe, reflectate în presa românească din Transilvania între 1848 şi 1918. Informaţii şi detalii biografice şi bibliografice semnificative se regăsesc în studiul Nichifor Crainic – experimentul vienez. Pentru Crainic, Viena reprezintă „o regăsire sufletească, un mod de a‑şi restructura disponibilităţile creatoare, de a‑şi concepe viitoarele atitudini”, subliniindu‑se, aici, şi „rolul de catalizator, de ferment al lui Blaga în noua reorientare a scriitorului”. Un studiu riguros documentat este Italia văzută de călători români din Transilvania. Subliniind „încărcătura sentimentală aparte” pe care a reprezentat‑o Italia pentru români, Mircea Popa evocă figurile unor intelectuali români care au călătorit în Italia, lăsând impresii de călătorie de dimensiuni diferite (Ion Codru‑Drăguşanu, August Treboniu Laurian, Victor Păcală, I.T. Mera, Ioan Russu‑Şirianu etc.). În Giuseppe Ungaretti în spaţiul literar românesc, sunt reunite comentariile cele mai avizate ale receptării operei lui Ungaretti (Al. Balaci, A.E. Baconsky, Gheorghe Lăzărescu, Marin Mincu, Marian Papahagi), circumscriindu‑se relaţiile, vizibile sau inaparente, dintre poetul italian şi cultura românească.
În cartea Sextil Puşcariu şi Muzeul Limbii Române. 150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române (2016), Mircea Popa circumscrie istoricul instituţiei, în capitole dense, cu alură sintetică (Muzeul Limbii Române şi creatorul său, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară, Ipostazele întemeietorului. Feţele unui învăţat, Dosar documentar: Muzeul şi oamenii săi, Din corespondenţa lui Sextil Puşcariu şi a colaboratorilor săi). Cartea se detaşează prin focalizarea unor detalii de istorie literară, prin repere biobibliografice inedite, dar şi prin restituirea atmosferei epocii sau reconstituirea unor profiluri de cercetători, schiţate cu vervă şi sobrietate, din documente, comunicări ştiinţifice sau procese‑verbale (Sextil Puşcariu, Nicolae Drăganu, Vasile Bogrea, Gh. Bogdan‑Duică, G. Giuglea, Petre Grimm, N. Bănescu, G. Kisch, Theodor Capidan, Theodor Naum, Emil Petrovici, C. Daicoviciu, Yves Auger, Ion Muşlea, Ion Breazu, Al. I. Lapedatu, Ioan Lupaş, Onisifor Ghibu, Romulus Todoran, D. Popovici, Liviu Rusu, Ion Chinezu etc.).
Criticul V. Fanache sintetizează calităţile demersului istoricului literar Mircea Popa, „un nume care se impune prin calitatea scrisului său, prin diversitatea temelor abordate, prin capacitatea lui de a cuprinde într‑o desfăşurare, aş zice fără rival, aproape tot ce este important în literatura română. Cele câteva zeci de cărţi pe care le‑a scris sunt tot atâtea pietre – câteodată pietre de hotar – pentru ceea ce însemnează spiritualitatea noastră. Mircea Popa ştie să păstreze viu gândul vieţii noastre româneşti”. Reuşind să acumuleze o zestre bibliografică impresionantă, Mircea Popa pare să fie un alergător de cursă lungă, angajat într‑o întrecere în care se regăsesc din ce în ce mai puţini competitori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu