5. /1 OCTOMBRIE 2021 - POEZIE
VASILE DEMETRIUS
| Vasile Dumitrescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  Șcheii Brașovului, Austro-Ungaria |
| Decedat | (63 de ani)[1] București, România |
| Copii | Lucia Demetrius |
| Naționalitate |  română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | scriitor, poet, prozator, traducător |
| Pseudonim | Vasile Demetrius |
| Limbi | limba română[2] |
| Studii | Colegiul Național „Sfântul Sava” din București |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Versuri, 1901 |
Modifică date / text  | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Vasile Demetrius (n. 1 octombrie 1878, Șcheii Brașovului, Austro-Ungaria – d. 15 martie 1942, București) a fost un scriitor, poet, prozator și traducător român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A fost director al colecțiilor de cărți Căminul (1916) ți Biblioteca pentru toți (1923).[3]
Opera[modificare | modificare sursă]
- Versuri, Buzău, 1901;
- Trepte rupte, București, 1906;
- Tinerețea Casandrei, București, 1913;
- Puterea farmecelor și alte nuvele, București, 1913;
- Sonete, București, 1914;
- Canarul mizantropului, București, 1916;
- Cântăreața, București, 1916;
- Școala profesională „Arhiereul Gherasim”, București, 1916;
- Motanul ucigaș, București, 1918;
- Dragoste neîmpărtășită, București, 1919;
- Păcatul rabinului, București, 1920;
- Orașul bucuriei, București, 1920;
- Strigoiul, București, 1920;
- Domnul colonel, București, 1920;
- Matei Dumbărău, București, 1921;
- Paradisul rușinos, București, 1921;
- Domnul deputat, București, 1921;
- Pentru părerea lumii, București, 1921;
- Vagabondul, București, 1922;
- Unchiul Năstase și nepotul său Petre Nicodim, București, 1923;
- Nuvele alese, Arad, 1925;
- Fecioarele, București, 1925;
- Norocul cucoanei Frosa, București, 1926;
- Vieți zdrobite, București, 1926;
- Monahul Damian, București, 1928; ediție îngrijită și prefață de Corneliu Popescu, București, 1991;
- Cocorii, București, 1942;
- Versuri alese, București, 1943;
- Nuvele, prefață de I. Manole, București, 1952;
- Scrieri alese, îngrijită și prefață de Margareta Feraru, I-II, București, 1967;
- Poezii, ediție îngrijită și prefață de Emil Manu, București, 1984.
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Paul Bourget, Contesa de Candale. Simona, București, 1886;
- Honore de Balzac, Liturghia ateului, București, 1911; Neamul Marana, București, 1916; Jupân Cornelius, București, 1943;
- Vicente Blasco Ibanez, În pădurea de portocali, București, 1913; Coliba blestemată, București, 1918; Floare de mai, București, 1919; Flămânzii. La Horda, București, 1923; O tragedie de pomină, București, 1930; Don Rafael, București, 1937;
- William Shakespeare, Hamlet, București, 1913; Macbeth, București, 1936;
- Guy de Maupassant, Floria, București, 1914; Răzbunarea, București, 1916;
- Dmitri Merejkovski, Moartea zeilor, București, 1916; Leonardo da Vinci, București, 1920; Învierea zeilor, București, 1921; Gioconda, București, 1921; Petru cel Mare, București, 1923;
- Stendhal, Schitul din Parma, I-II, București, 1922-1923;
- W.A. Hoffmann, O mireasă la loterie, București, 1926;
- Charles Dickens, David Copperfeld, I-III, București, 1928;
- W. Somerset Maugham, Din Oceanul Pacific, București, 1930;
- J.H. Fabre, Minunile instinctului la gângănii. Păianjenul. Lăcusta verde, București, 1931;
- Louis Bromfield, Vin ploile, I-II, București, 1941 (în colaborare cu Lucia Demetrius); Un erou modern, București, 1946; Dragoste și destin, București, 1993;
- Hippolyte Taine, Despre Balzac și despre Stendhal, București; Pictura Renașterii în Italia, București; Pictura în Țările de Jos, București; Sculptura în Grecia, București.
POEZII:
Dogarul
Ce stai pe ganduri mai
Dulau?
Te-ai mohorat si tu ca mine!
Azi treburile ne merg rau
Si inimile sunt haine.
Ma cainezi din cap si zici: «Ce buti si ce mai zacatoare
Turnai, tu mestere, pe-aici!» Azi, beau o pipa, ziua moare!
In doagele de mana mea
Mestesugite si-mbinate
Fierbea
Cotnarul si cerea
Sa curga-n sipote-nspumate.
Putea vinatul porfiriu
Sa bata, joace dupa toane;
II cuminteam intr-un buriu
Sa-l pui in candeli la icoane.
Randeaua nu mai contenea,
Limbura, sprintena, taioasa;
Si inima de fag, mugea!
Si ca din brici iesea - frumoasa!
Cu patru calfe nu razbeam,
Si brate spornice la munca!
Unii-ncingeam, altii bateam.
Fara ragaz si la porunca.
Hei, mai
Dulau, azi sunt sarac,
Si-mi cad si sculele din mana
De-mbatranit si de posac,
Iar gandul in trecut ma mana
Cioc-poc, dar cercurile sar,
Si niturile sunt rau puse,
Iar ciocanitul meu e rar
Si-amestecat mereu cu tuse.
Ce mai astept, ce mai socot.
Din patru doage-o sa se-nchege;
Am adunat talasul tot
Hai la culcare, mai mosnege!
Dulau?
Te-ai mohorat si tu ca mine!
Azi treburile ne merg rau
Si inimile sunt haine.
Ma cainezi din cap si zici: «Ce buti si ce mai zacatoare
Turnai, tu mestere, pe-aici!» Azi, beau o pipa, ziua moare!
In doagele de mana mea
Mestesugite si-mbinate
Fierbea
Cotnarul si cerea
Sa curga-n sipote-nspumate.
Putea vinatul porfiriu
Sa bata, joace dupa toane;
II cuminteam intr-un buriu
Sa-l pui in candeli la icoane.
Randeaua nu mai contenea,
Limbura, sprintena, taioasa;
Si inima de fag, mugea!
Si ca din brici iesea - frumoasa!
Cu patru calfe nu razbeam,
Si brate spornice la munca!
Unii-ncingeam, altii bateam.
Fara ragaz si la porunca.
Hei, mai
Dulau, azi sunt sarac,
Si-mi cad si sculele din mana
De-mbatranit si de posac,
Iar gandul in trecut ma mana
Cioc-poc, dar cercurile sar,
Si niturile sunt rau puse,
Iar ciocanitul meu e rar
Si-amestecat mereu cu tuse.
Ce mai astept, ce mai socot.
Din patru doage-o sa se-nchege;
Am adunat talasul tot
Hai la culcare, mai mosnege!
Şarpele şi ea
Un muschi intr-o camasa de cortel
Pestrita, lucitoare, ca de moar,
E taratorul sarpe.
Limba doar
E mladioasa, agera ca el.
Dar sarpele-i de gheata, ca un brat intepenit de moarte.
S-ar parea
Ca nici la sanul tau nu ar putea
Sa-si incalzeasca recele lui lat.
Femeie cu picioarele fierbinti,
Cu pantecul: camin dogoritor,
Ca sarpele de incolacitor
Te impletesti pe sufietu-mi si-l minti!
Iti fura date numai pentru mers
Picioarele, doi boa matasosi
Care sugruma lung, nesatiosi, -Cand mi se darma-ntregul univers?
Ce-asemanare-adanca e-ntre voi,
Reptila si femeie, de-ai stiut
Limbagiul veninos de la-nceput;
Pe cand mergeam alaturi calmi si goi?
Asemeni lui de mladioasa si
De-acatatoare, dulce, printre legi
Cu tine aspre, pe artisti, pe regi
Ii stapanesti cu voluptati de-o zi.
Si rece ca jivina, doar atunci
Cand vreai sa-l umilesti sau sa-l aprinzi,
iti tii departe omul, i te vinzi!Ca vlaguit din brate sa-l arunci!
Pestrita, lucitoare, ca de moar,
E taratorul sarpe.
Limba doar
E mladioasa, agera ca el.
Dar sarpele-i de gheata, ca un brat intepenit de moarte.
S-ar parea
Ca nici la sanul tau nu ar putea
Sa-si incalzeasca recele lui lat.
Femeie cu picioarele fierbinti,
Cu pantecul: camin dogoritor,
Ca sarpele de incolacitor
Te impletesti pe sufietu-mi si-l minti!
Iti fura date numai pentru mers
Picioarele, doi boa matasosi
Care sugruma lung, nesatiosi, -Cand mi se darma-ntregul univers?
Ce-asemanare-adanca e-ntre voi,
Reptila si femeie, de-ai stiut
Limbagiul veninos de la-nceput;
Pe cand mergeam alaturi calmi si goi?
Asemeni lui de mladioasa si
De-acatatoare, dulce, printre legi
Cu tine aspre, pe artisti, pe regi
Ii stapanesti cu voluptati de-o zi.
Si rece ca jivina, doar atunci
Cand vreai sa-l umilesti sau sa-l aprinzi,
iti tii departe omul, i te vinzi!Ca vlaguit din brate sa-l arunci!
Cămătăreasa
Din prag te-ntampina mirosul de tamaie;
Icoane pretutindeni, ca pe-o catapeteasma:
Latra de langa soba un
Bubi ros de raie,
O ramura de salce se vestejea-n agheazma.
In mijlocul odaii, ca din podea ivita,
Facandu-si ochii roata pe mobile, batrana isi odihnea pe tine privirea-i ascutita,
Pe cand, cu dibacie, si-o mai umbrea cu mana.
Te masura din guler, treptat, pana la ghete
Apoi, ingrijorata, se ghemuia pe-o lada,
Intr-un ungher.
Cu sila, priveai pe un perete
Sau in tavanul vanat, ce-ameninta sa cada.
Batrana-si facea cruce cu limba-n cerul gurii,
Stangaci rupeai tacerea, scotandu-ti amanetul.
Zambea cu mila baba; iar setea cautaturii
Si-o potolea-n facutul tigarii: tabietul.
«Ceasornicul acesta l-am cumparat in vara,
E nou si umbla bine, cu nouazeci de lei!»
Batrana-si facea
cruce, ofta cu jale-amara,
Privea la sfantul
Gheorghe si te-ntreba: «Cat vrei?»
Si, ca si cum aflatul acela deschisese
O rapa: asteptarea, grabitele nevoi
Ce te-adusese-n casa unei camatarese,
Se pravaleau nauce, ca turmele de oi.
Cucernicia, varsta camataresei, jocul
Privirilor, vestmantul din petece carpit,
Nu-ngaduiau sa fie de partea ta
Norocul,
Primeai ori cat, si iute! ca de-un lesin zorit.
Te petrecea batrana, trecandu-si limba fina
Pe buzele-i uscate, facandu-si cruci mereu.
Apoi, in fata lazii de amaneturi plina, isi infigea privirea, adanc, spre
Dumnezeu!
Icoane pretutindeni, ca pe-o catapeteasma:
Latra de langa soba un
Bubi ros de raie,
O ramura de salce se vestejea-n agheazma.
In mijlocul odaii, ca din podea ivita,
Facandu-si ochii roata pe mobile, batrana isi odihnea pe tine privirea-i ascutita,
Pe cand, cu dibacie, si-o mai umbrea cu mana.
Te masura din guler, treptat, pana la ghete
Apoi, ingrijorata, se ghemuia pe-o lada,
Intr-un ungher.
Cu sila, priveai pe un perete
Sau in tavanul vanat, ce-ameninta sa cada.
Batrana-si facea cruce cu limba-n cerul gurii,
Stangaci rupeai tacerea, scotandu-ti amanetul.
Zambea cu mila baba; iar setea cautaturii
Si-o potolea-n facutul tigarii: tabietul.
«Ceasornicul acesta l-am cumparat in vara,
E nou si umbla bine, cu nouazeci de lei!»
Batrana-si facea
cruce, ofta cu jale-amara,
Privea la sfantul
Gheorghe si te-ntreba: «Cat vrei?»
Si, ca si cum aflatul acela deschisese
O rapa: asteptarea, grabitele nevoi
Ce te-adusese-n casa unei camatarese,
Se pravaleau nauce, ca turmele de oi.
Cucernicia, varsta camataresei, jocul
Privirilor, vestmantul din petece carpit,
Nu-ngaduiau sa fie de partea ta
Norocul,
Primeai ori cat, si iute! ca de-un lesin zorit.
Te petrecea batrana, trecandu-si limba fina
Pe buzele-i uscate, facandu-si cruci mereu.
Apoi, in fata lazii de amaneturi plina, isi infigea privirea, adanc, spre
Dumnezeu!
ION STRATAN
Biografie
Se naste la 1 oct. 1955, Isbiceni, judetul Olt.
Poet.
Fiul lui Valeriu Stratan, ofiter de aviatie (refugiat din Basarabia, in 1939), si al Elenei (n. Aspra). Absolvent (1972) al Liceului „AI. I. Cuza" din Ploiesti (in cadrul caruia a urmat si cursurile scolii generale). A urmat (1974-l981) cursurile Facultatii de Litere (sectia romana-franceza) a Univ. din Bucuresti. Membru al cenaclurilor literare „Caragiale" (din Ploiesti, in perioadele 1968-l972, 1982-l986) si al celor din Univ. Bucuresti: „Amfiteatru" si „Cenaclul de luni" (in perioada studentiei).
A debutat in revista Amfiteatru, in 1972, iar editorial, in 1981, cu volum Iesirea din apa. Prezent in volum colectiv Aer cu diamante (1982). A mai publicat volum Cinci cintece pentru eroii civilizatori (1983). Colaborator al revista Amfiteatru, Romania literara, Viata Romaneasca, Luceafarul. Poezia lui Ion Stratan se naste din intersectia spiritului de rigoare, cu inclinatii spre ermetism, cu spiritul histrionic, incurajat la dezmatul in virtuozitate. Construita pe un oximoron, structura poetului persevereaza in dualitatea sau pluralitatea discursurilor, unite insa intr-o sinteza melancolica.
Desi face parte din „miezul de foc" al generatiei '80, numarindu-se printre fondatorii si protagonistii „Cenaclului de luni", Ion Stratan e de la bun inceput.un dizident al acestei poetici.
El nu e doar „singurul poet cu adevarat dificil' din cadrul generatiei, tragindu-si inceputurile dintr-o „poetica de sorginte mallarmeeana si barbiana", dar, in plus, ii lipsesc marci definitorii ale spiritului optzecist („realismul, cotidianul, obiectualismul"), in vreme ce altele - „umorul liric, spiritul ludic si intertextualitatea" - sint folosite doar in doze „homeopatice" (N. Manolescu ). Ermetismul lui Ion Stratan nu merge insa spre solutia radicala a reductiei lumii la simbol, prin intermediul unei scriituri ocultante sau al unei criptografii ideatice. intre Ion Barbu si Ion Stratan sta de intermediar si de releu Stefan Aug. Doinas , din a carui formula de transpunere a inefabilului ori principiilor in fastuoase viziuni congelate tinarul poet se hraneste circumspect, dar tenace. Acestei tentatii spre vizionarism si spre decantarea algebrica a starilor si senzatiilor i se contrapune o ispita contrara, fie catre ludica barochizanta a himerelor, adusa din Dimov , fie catre nonsalanta senzual-candida a ideii din lirica stanesciana. „Doi magistri // tiranici: Nichita Stanescu si Leonid Dimov" vedea, de pilda, Mircea Mihaies la capatiiul poetului. Influxuri si afluxuri de la toti acestia actioneaza pina in structura intima a poetului, dupa cum jocul - de suprafata acesta - al intertextualitatilor se angajeaza intr-o parada literara aproape completa. Dar aceasta referentialitate ironica, rastalmacitoare ramine la nivelul strict procedural, pe cind umbrele celor patru „moase" apasa chiar asupra nivelului genezic al formulei. Ion Stratan trece o vreme printre ele, evoluind intr-o tensiune a emanciparii care va sublima fiecare din aceste voci intr-un acord si le va contopi apoi intr-o viziune polifonica. .Asistenta" magistrilor e mai degraba exhibata decit tainuita, ceea ce favorizeaza atit premisa asimilarii lor, cit si pe cea a viziunii in diferenta.
Poet.
Fiul lui Valeriu Stratan, ofiter de aviatie (refugiat din Basarabia, in 1939), si al Elenei (n. Aspra). Absolvent (1972) al Liceului „AI. I. Cuza" din Ploiesti (in cadrul caruia a urmat si cursurile scolii generale). A urmat (1974-l981) cursurile Facultatii de Litere (sectia romana-franceza) a Univ. din Bucuresti. Membru al cenaclurilor literare „Caragiale" (din Ploiesti, in perioadele 1968-l972, 1982-l986) si al celor din Univ. Bucuresti: „Amfiteatru" si „Cenaclul de luni" (in perioada studentiei).
A debutat in revista Amfiteatru, in 1972, iar editorial, in 1981, cu volum Iesirea din apa. Prezent in volum colectiv Aer cu diamante (1982). A mai publicat volum Cinci cintece pentru eroii civilizatori (1983). Colaborator al revista Amfiteatru, Romania literara, Viata Romaneasca, Luceafarul. Poezia lui Ion Stratan se naste din intersectia spiritului de rigoare, cu inclinatii spre ermetism, cu spiritul histrionic, incurajat la dezmatul in virtuozitate. Construita pe un oximoron, structura poetului persevereaza in dualitatea sau pluralitatea discursurilor, unite insa intr-o sinteza melancolica.
Desi face parte din „miezul de foc" al generatiei '80, numarindu-se printre fondatorii si protagonistii „Cenaclului de luni", Ion Stratan e de la bun inceput.un dizident al acestei poetici.
El nu e doar „singurul poet cu adevarat dificil' din cadrul generatiei, tragindu-si inceputurile dintr-o „poetica de sorginte mallarmeeana si barbiana", dar, in plus, ii lipsesc marci definitorii ale spiritului optzecist („realismul, cotidianul, obiectualismul"), in vreme ce altele - „umorul liric, spiritul ludic si intertextualitatea" - sint folosite doar in doze „homeopatice" (N. Manolescu ). Ermetismul lui Ion Stratan nu merge insa spre solutia radicala a reductiei lumii la simbol, prin intermediul unei scriituri ocultante sau al unei criptografii ideatice. intre Ion Barbu si Ion Stratan sta de intermediar si de releu Stefan Aug. Doinas , din a carui formula de transpunere a inefabilului ori principiilor in fastuoase viziuni congelate tinarul poet se hraneste circumspect, dar tenace. Acestei tentatii spre vizionarism si spre decantarea algebrica a starilor si senzatiilor i se contrapune o ispita contrara, fie catre ludica barochizanta a himerelor, adusa din Dimov , fie catre nonsalanta senzual-candida a ideii din lirica stanesciana. „Doi magistri // tiranici: Nichita Stanescu si Leonid Dimov" vedea, de pilda, Mircea Mihaies la capatiiul poetului. Influxuri si afluxuri de la toti acestia actioneaza pina in structura intima a poetului, dupa cum jocul - de suprafata acesta - al intertextualitatilor se angajeaza intr-o parada literara aproape completa. Dar aceasta referentialitate ironica, rastalmacitoare ramine la nivelul strict procedural, pe cind umbrele celor patru „moase" apasa chiar asupra nivelului genezic al formulei. Ion Stratan trece o vreme printre ele, evoluind intr-o tensiune a emanciparii care va sublima fiecare din aceste voci intr-un acord si le va contopi apoi intr-o viziune polifonica. .Asistenta" magistrilor e mai degraba exhibata decit tainuita, ceea ce favorizeaza atit premisa asimilarii lor, cit si pe cea a viziunii in diferenta.
Atras, fie pe rind, fie simultan, de emblematica si de pletorica, de cifru si de spectacol, poetul e marcat de un oximoron structural, ai carui vectori il angajeaza ba in eliptica, va in bravadele virtuozitatii. Iesirea din apa (1981) inca nu se resimte de aceasta dualitate, folosita fie in tensiune, fie in coabitare. Cu toate ca exista deja citeva tendinte spre divergenta launtrica, debutul merge pe o linie unitara, privilegiind rasfringerea lumii in oglinda spiritului si desubstantializarea ei in gratia abstractelor. Lumea lui Ion Stratan se ridica de la concretete la reverberatia inefabila a acesteia, cautind o zona de puritate in care sa nu se mai resimta agresivitatea contingentei. Poetica lui mizeaza pe elevatie, daca nu de-a dreptul pe spiritualizare, si ea opereaza o suavizare a elementarelor si a cotidienelor. Aceasta ridicare a lumii in idee, similara unei diafan izari, se petrece atit prin asceza concretelor, prin heratizarea lor, cit si prin recoltarea polenului simbolic al obiectelor si prin epura acestora. Se naste astfel nu atit o lirica de instruire in taine, initiatica si revelatoare, cit o lirica a melancoliei vizionare ce vorbeste abreviat, prin eliziunile puntilor si prin enuntul strict al nucleelor generative. Starile se oculteaza in acest fel prin chiar procesarea lor in suav, dezlegindu-se de referential si angajindu-se in pure proiectii trans-reale. Translatia spre diafan implica, fie si neprogramatic, o evolutie in eufemism, o exorcizare a violentei prin sublimarea ei delicata. Poezia lui Ion Stratan nu e lipsita de tensiuni dramatice, dar acestea sint euforizate prin transformarea lor in arabescuri.
Poetul e un virtuoz al meravigliei si el converteste dramatismul imaginii in rafinament:
„a taiat surisul giocondei
mi-a luat aorta - circelul de vita
s-a infipt in zid"
(Un glonte).
Manieristul din el se delecteaza cu insolitarea expresiilor banale, cu reconversia lor in surpriza prin simpla combinare si contaminare: „undeva dejuneaza femei cu sinii lasati / de dumnezeu". Tot el prezideaza sinteza de suavitate si violenta pe care sint construite, de regula, poemele, dind o terifianta delicata notatiilor si implicindu-le apoi intr-o euforie melancolica:
„vintu-a lasat pumnale porumbilor sparge azilul nemiscarii din vaze curg coame din melci si de o mie de ori mai clarvazatoare din umeri curg miinile tale fara sa doara" {Zori). |
Iesirea din apa se nutreste, fara nimic declamatoriu, din exultanta inaugurala sugerata de titlu, sublimind-o insa intr-o narcoza a absentelor. Cele doua poeme cu care Ion Stratan se inscrie in volumul-manifest al „Cenaclului de luni" (Aer cu diamante, 1982) sint incorporate, dupa o operatie de domesticire a ironiei inter- si trans-textuale, in Cinci cintece pentru eroii civilizatori (1983). Carte cu arhitectura, inchizind cele „cinci cintece" intre alte doua cicluri si folosind o relativa idee numerica de simetrie, al doilea volum al poetului ii dezvolta structura duala in toate virtualitatile ei. Lirismului de contragere sau de implozie ii raspunde acum, pe revers, cel acumulativ, mizind pe dezmatul asociativ si pe arborescenta incantatorie a lui Dimov :
„Am acum chiar cuvinte, vreo trei Timpane de linisti in raget de lei iata aici pantalonii bufanti bufi, mosteniti de la fii, de la fanti Craniul purtat intre umeri ca-n miini straniu, mincare cu ochi pentru ciini" (III). |
O nervatura argheziana stimuleaza disponibilitatile poetului, iar acestea incep sa emuleze intre ele intr-un spectacol dus la limita heteronimiei. Ion Stratan nu e insa un inocent, ci mai degraba un erudit al viziunii si arhitectura lui de aici e ridicata ca o replica: el edifica o alta „Grecie" a spiritului, o alta Balcanie grecizata, luindu-si de repere toate celelalte fantasme, de la cea a lui Ion Barbu si Mateiu I. Caragiale , pina la cea a lui Stanescu si Dimov . intre aceste prestigii, mizind nu putin pe amestecul lor „sintetic", pe recombinarea si re-scrierea lor, isi inalta el edificiul, care e mai degraba unul de sensuri decit unul de pitoresc (lingvistic ori de atmosfera). Exotica e livresca, mai curind functionala decit substantiala, si folosita mai mereu in portativ caricatural, polemic. Desi poetul se lasa dus, nu doar sedus, de inventivitatea baroca, desfasurind-o policrom, ca in bazar, arhitectura lui se bazeaza pe un regim cartezian al cuvintului, mult mai fidel sensului decit splendorii. Materialitatea, stratul senzual, concretele, oricit ar fi minate in parada, au nostalgia seninatatii abstracte. Desfasurarea larga, exultanta, a imaginii e ghidata de o forta centripeta care aduce spectacolul spre rigoarea sensului. in toate seriile imaginative, oricit de labartate, sensul predomina senzualul, transformind lanturile asociative intr-o incantatie a precizarii:
„plutesc printre arbori ca printre nervii unei gindiri poate ochiul meu care lumineaza s-a oprit asupra atolului asupra acelui recif acelei margini de vulcan asupra acelei colonii de margean asupra acelei oaze asupra acelui crater pe luna asupra acelei scorburi in copacul cunoasterii care trebuie tradus intr-o limba" (Hermes). |
in mod paradoxal, discursul lui Ion Stratan devine arborescent tocmai sub presiunea principiului reductiv al rigorii, al exigentei de precizie. Conotatiile sale infloresc la umbra denotatiei, deconstruita atit din elanul detaliilor, cit si din excesul de virtuozitate eufonica. Si unul, si celalalt introduc in poetica lui Ion Stratan un principiu centrifugal (care stimuleaza divergentele din dualitatea structurala). Dar melancolia viziunii readuce difractia discursului in conditie centripeta, construind coerenta prin succesive acte de sabotaj. Panica - si nu mai putin euforia - metamorfozelor din poezia lui Ion Stratan se trag, in egala masura, din intuitia melancolica a lumii.
OPERA: Iesirea din apa. Bucuresti, 1981; Aer cu diamante. Bucuresti, 1982 (impreuna cu Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei si Florin Iaru); Cinci cintece pentru eroii civilizatori. Bucuresti, 1983. |
REFERINTE CRITICE: N. Manolescu, in Romania literara, nr. 24, 1981; idem, in Romania literara, nr. 28, 1983; ,M. N. Rusu, in Amfiteatru, nr. 5, 1981; D. Muresan, in Vatra, nr. 10, 1981; idem, in Vatra, nr. 10, 1985; D. Cristea, in Luceafarul, nr. 31, 1981; R. Saplacan, in Tribuna, nr. 43,1981; idem, in Astra, nr. 10, 1983; R. C. Cristea, in Amfiteatru, nr. 2, 1983; Al. Cistelecan, in Familia, nr. 12, .1983; M. Lazar, in Astra, nr. 2, 1984;M. Mihaies, in Orizont, nr. 3, 1984; Gh. Grigurcu, Existenta poeziei, 1986;E. Simion, Scriitori, IV. |
POEZII:
Cădere
Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele
celor trei Graţii
luaţi-l, legaţi-l
lumea mea se rostogoleşte peste mine
cel ce-o păzeam de ani, de albine
inima mea e un măr căzut în Grădină
cine-i de vină, cine-i de vină
trupul meu e un sâmbure mai mare decât fructul,
decât inima mea
mâncat dinlăuntru
Casa melancolică
În spatele casei melancolice putem observa
un buldozer care trage cu frânghii de sentimente
casa în trecut. Pereţii ei de nostalgii,
plafonul din regrete şi podeaua din remuşcări
sunt smulse într-un trecut imemorial cu o forţă demnă
de o cauză mai bună. Dar ea rămâne casa
melancolică, făcută din stinghii ca un apus de soare
din piloni ca dimineţile înlăcrimate şi din grinzi
ca suspinurile. Curtea casei melancolice conţine umbre
de persoane trecute, un leagăn sculptat în
amintire şi alei pentru paşii întorşi la fiinţa
dragă. Pietrişul casei melancolice este mărunţit
fin de un mal du siecle, iarba creşte ca imaginile visului într-un coşmar de dor, iar boschetele
sunt tunse precum persoana dorită în timpul satisfacerii
depline a serviciului militar. Deschide, deschide
fereastra
pentru ca şuvoiul nostalgiilor să inunde
piscina părăsită
un buldozer care trage cu frânghii de sentimente
casa în trecut. Pereţii ei de nostalgii,
plafonul din regrete şi podeaua din remuşcări
sunt smulse într-un trecut imemorial cu o forţă demnă
de o cauză mai bună. Dar ea rămâne casa
melancolică, făcută din stinghii ca un apus de soare
din piloni ca dimineţile înlăcrimate şi din grinzi
ca suspinurile. Curtea casei melancolice conţine umbre
de persoane trecute, un leagăn sculptat în
amintire şi alei pentru paşii întorşi la fiinţa
dragă. Pietrişul casei melancolice este mărunţit
fin de un mal du siecle, iarba creşte ca imaginile visului într-un coşmar de dor, iar boschetele
sunt tunse precum persoana dorită în timpul satisfacerii
depline a serviciului militar. Deschide, deschide
fereastra
pentru ca şuvoiul nostalgiilor să inunde
piscina părăsită
Urechea ta
Urechea ta e un templu
de douăzeci de metri
format din ivoriu, jasmin şi jad
eu îl contemplu, decad
În prinoasele de ghirlande şi de
picuri de sânge cu sare
Dăruite unui vas muzical
de fildeş, smarald şi opal
care ronţăie în urechea ta
în adânc
o butonieră cu margaretă
pentru lumea secretă
ca o Lună culcată-n nisip
de douăzeci de metri
format din ivoriu, jasmin şi jad
eu îl contemplu, decad
În prinoasele de ghirlande şi de
picuri de sânge cu sare
Dăruite unui vas muzical
de fildeş, smarald şi opal
care ronţăie în urechea ta
în adânc
o butonieră cu margaretă
pentru lumea secretă
ca o Lună culcată-n nisip
Marturii despre poetul Ion Stratan, la WYL FM
GEORGE SION
| Gheorghe Sion | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [1] Vama, Țureni, regiunea Cernăuți, Ucraina | ||
| Decedat | (70 de ani)[1] București, România | ||
| Părinți | Ioniță Sion Eufrosina Schina | ||
| Copii | Demir Sion, Maria Sion și Florica Sion | ||
| Cetățenie | România | ||
| Ocupație | scriitor arhivist[*] dramaturg traducător poet | ||
| Limbi | limba română | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | 1844 - 1892 | ||
| Mișcare/curent literar | romantism, revoluționar pașoptist | ||
| Specie literară | fabulă, poezie, piesă de teatru, memorii, nuvelă | ||
| Opere semnificative | „Din poesiile lui George Sion” | ||
| |||
| Modifică date / text | |||
Gheorghe Sion (sau George Sion; n. ,[1] Vama, Țureni, regiunea Cernăuți, Ucraina – d. ,[1] București, România) a fost un scriitor român, membru titular (din 1868) al Academiei Române și al Astrei.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Gheorghe Sion (1822-1892) s-a născut într-o familie boierească din Hârșova, județul Vaslui.[2] A fost fiul paharnicului Ioniță Sion și al Eufrosinei, născută Schina.[3], fiica eteristului Gheorghe Schina, care au avut 12 copii. Frații mamei sale, Eustațiu și Alecu Schina exercitau profesiunea de avocați în București.[4] Gheorghe Sion învață mai întâi acasă, la moșia Laza-Hârșova, cu un dascăl particular, de origine rusă. Unchiul său Eustațiu l-a înscris în școala de la Sfântul Sava din București. În anul 1839 tatăl său îl recheamă în Moldova, pentru a-l ajuta în administrarea moșiilor. La Iași, audiază cursuri la Academia Mihăileană și ia parte la „soarélele” literare din casa lui Gheorghe Asachi. Din aprilie 1841 și până la aprilie 1845 a funcționat la Iași, ca scriitor (copist) în cancelaria "Departamentului din lăuntru" al Moldovei (care ar corespunde unui Minister de Interne). În 1849 se află tot la Iași ca șef de secție la „Departamentul averilor bisericești și învățăturilor publice”. Din anul 1855 lucrează la Arhivele Statului din Iași, iar în 1856 ajunge membru al „Divanului de întărituri.” În anul 1857 se mută la București. Se căsătorește cu Eliza, fiica clucerului Miltiade Mărculescu din București.
În 1848 a luat parte activă la mișcarea revoluționară din Moldova, de aceea a fost exilat. După multe peripeții Gheorghe Sion reușește cu ajutorul prietenilor săi să treacă în Muntenia, de unde pe valea Buzăului, prin munți, trece în Transilvania la Brașov. În Transilvania, i-a cunoscut pe George Barițiu, Simion Bărnuțiu , Aron Pumnul și Andrei Mureșanu.. Fiind în Transilvania, participă la adunarea de pe Câmpia Libertății de la Blaj, din 3/15 mai 1848, apoi a trecut în Bucovina, unde a cunoscut familia Hurmuzachi. Hurmuzăcheștii i-au primit cu multă dragoste pe emigranții moldoveni, la moșia lor Cernauca. Reîntorcându-se la Iași, G. Sion a luat parte la toate mișcările unioniste care au dus la Unirea principatelor. În anul 1855,iulie 15 este numit arhivist al Statului în locul lui Alecu Fotino și i se dă spre conducere Arhiva Statului din Iași (Gh. Ungureanu, Op.cit., p.132). In martie 1866 este numit director general al Regiei Monopolului Tutunului din București. În perioada 1860-1862 a scos „Revista Carpaților”. Împreună cu V. A. Urechia a scos revista "Transacțiuni literare și științifice" (1872).[5] A scris versuri și piese de teatru fără o valoare deosebită. Temele din poezia sa sunt cele comune în lirica epocii: patriotismul (Dorul țării), refuzul opresiunii (Cenzorul meu), satira venalității, a abuzurilor etc.
Proza memorialistică („Suvenire contimpurane”, 1888), remarcabilă prin culoarea și fluența evocării, cuprinde portrete memorabile și pitorești, descrieri de atmosferă, realizând în cuprinsul povestirii valoroase nuvele autonome. Relatarea directă din "Suvenire..." este întreruptă uneori de episoade melodramatice sau de istorii cu caracter anecdotic. A tradus din clasicii și romanticii francezi. Au rămas în conștiința populară versuri scrise de Sion, precum „Mult e dulce și frumoasă / limba ce-o vorbim” sau „Astăzi anul se-nnoiește / Plugușorul se pornește” , cuprinse in volumul intitulat„ Din poesiile lui George Sion ” tipărit în anul 1857 la Tipografia Nationala a lui Iosif Romanov.
Pentru carențe de cultură literară și pentru incontinența sa lirică, Gheorghe Sion a fost una dintre victimele lui Titu Maiorescu din Beția de cuvinte.
A fost secretar general al Societății Academice Române și, ulterior, vicepreședinte al Academiei Române
Gheorghe Sion a murit în București la 1 octombrie 1892, după durerea provocată de moartea fiului său Demir, care avea de 23 de ani. A mai avut doua fiice: Florica (căsătorită cu pictorul Eugen Voinescu) și Maria (Marica), căsătorită cu scriitorul Mateiu Caragiale.
Lucrări[modificare | modificare sursă]
Volume[modificare | modificare sursă]
- Ceasurile de mulțemire a lui Gheorghe Sion (1844); titlul acestui prim volum de versuri este împrumutat de la C. A. Rosetti
- Din poesiile lui George Sion (1857)
- Suveniri de călătorie în Basarabia meridională, București, 1857
- 101 fabule (1869) (ed. II-a revăzută 1886, ed. poporală 1892)
- Steaua României (1878)
- Suvenire contimpurane (1888)
- Sărutarea, comedie în versuri, într-un act, București, 1888
- Dramatice (operă premiată de Academia Română), București, 1879
- La Plevna !, dramă într-un act, București, 1878
- Candidat și Deputat, comedie
- Poezii, cu o prefață de P. V. Haneș
- Proză. Suvenire contimpurane. ediție îngrijită cu un studiu introductiv de R. Albala, București, 1956; reeditare 2014, editura POLIROM, Iași
- Versuri. Suvenire contimpurane, I-II, ediție îngrijită de R. Albala, 1973
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Zaira (1854), de Voltaire
- Întunericul (1855), de George Gordon Byron
- Safir, piatră prețioasă (1857), de Moritz Gottlieb Saphir
- Istoria generală a Daciei, saŭ a Transilvaniei, Țerei Muntenescĭ și a Moldovei (1859), de Dionisie Fotino (Dionysios Phōteinos), Imprimeria Națională a lui Iosef Romanov et Companie, Bucurescǐ
- Istoria Țării Românești (1863), editată de frații Tunusli
- Horațiu (1875), de Pierre Corneille
- Descrierea Chinei (1888), de Nicolae Milescu Spătarul
- Athalia de Jean Racine (1874)
- Phedra de Jean Racine, traducere în "Revista Contimporană ", 1874, sem.II
- Mizantropul de Molière (Iași, 1854)
- Socrate și femeia sa de Théodore de Banville, 1886
- Moartea lui Socrate de Alphonse de Lamartine, Iași, 1847
- Întâmplările baronului Münchhausen
- Călătorii în Basarabia meridională
- Ahil, de At. Hristopoulos, trad. din l. greacă.
George Călinescu[6]consideră că traducerile sunt fără însemnătate. Teatrul său în versuri este ilizibil.
POEZII:
Limba românească
Mult e dulce si frumoasĺ
Limba ce-o vorbim,
Altĺ limbĺ-armonioasĺ
Ca ea nu gĺsim.
Saltĺ inima-n placere
Când o ascultĺm
Si pe buze-aduce miere
Când o cuvântĺm.
Românasul o iubeste
Ca sufletul sĺu.
Vorbiti, scrieti româneste,
Pentru Dumnezeu!
Limba ce-o vorbim,
Altĺ limbĺ-armonioasĺ
Ca ea nu gĺsim.
Saltĺ inima-n placere
Când o ascultĺm
Si pe buze-aduce miere
Când o cuvântĺm.
Românasul o iubeste
Ca sufletul sĺu.
Vorbiti, scrieti româneste,
Pentru Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu