2. /31 OCTOMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
B. Decese; Sărbători
Decese
· 1517: A decedat pictorul italian Fra Bartolommeo ; (n. 28 martie 1472). Fra Bartolomeo (cunoscut și ca Fra Bartolomeo di Pagholo sau Baccio della Porta) (n. 28 martie 1472 – d. 6 octombrie 1517), pictor renascentist italian pe teme religioase.
* 1534: Alfonso d'Este (n. 21 iulie 1476 – d. 31 octombrie 1534) a fost Duce de Ferrara în timpul Războiului Ligii din Cambrai.
* 1713: Ferdinando al lea de' Medici (9 august 1663 – 31 octombrie 1713) a fost fiul cel mare al lui Cosimo al III-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Margueritei Louise d'Orléans. Ferdinando a devenit moștenitor al Marelui Ducat de Toscana și a deținut titlul de Mare Prinț de Toscana de la ascensiunea tatălui său în 1670 până la moartea sa în 1713.
* 1534: Alfonso d'Este (n. 21 iulie 1476 – d. 31 octombrie 1534) a fost Duce de Ferrara în timpul Războiului Ligii din Cambrai.
A fost fiul cel mare al lui Ercole I d'Este și Eleanor de Napole și a devenit duce după decesul tatălui său, în iunie 1505.
În primul an de domnie el a descoperit un complot al fratelui său Ferrante și al fratelui său vitreg Giulio d'Este, împotriva sa și a altui frate, Ippolito. În septembrie 1506 a avut loc un proces pentru lèse majesté și înaltă trădare și, după cum era de așteptat, s-a acordat pedeapsa cu moartea, dar când Ferrante și Giulio erau pe punctul de a fi spânzurați, ei au fost informați că ducele le-a schimbat pedeapsa cu închisoare pe viață. Ei fost duși în două celule din Torre dei Leoni. Ferrante a murit în celulă după 34 de ani de închisoare, în timp ce Giulio a rămas închis până când a fost iertat în 1559, după 53 de ani de închisoare. După eliberare, Giulio a fost ridiculizat pe străzile din Ferrara pentru hainele lui demodate și a murit în 1561.
În Războaiele Italiene, Alfonso a reușit să-și păstreze poziția printre celelalte puterile prin flexibilitate și vigilență și prin fortificațiile de neegalat ale Ferrarei. El a intrat în Liga din Cambrai împotriva Veneției și a rămas aliat al regelui Ludovic al XII-lea al Franței chiar după ce Papa Iulius al II-lea a făcut pace cu Veneția. Când bolognesii s-au răzvrătit împotriva lui Iulius și au răsturnat statuia din bronz a Papei, Alfonso a primit bucățile și le-a transformat într-un tun numit La Giulia, pe care l-a așezat pe meterezele castelului. În 1510 Iulius l-a excomunicat și a adăugat Ferrara Statelor Papale. Alfonso a luptat cu succes împotriva armatelor venețiene și papale, câștigând bătălia de la Polesella, capturând Bologna și jucând un rol major în victoria franceză din Bătălia de la Ravenna (1512). Aceste succese s-au bazat pe artileria din Ferrara, produsă în propria sa turnătorie, care era cea mai bună din vremea lui.[3][4]
În 1526–1527 Alfonso a participat în expediția împăratului Carol Quintul împotriva Papei Clement VII, și în 1530 împăratul îi confirmă drepturile asupra orașelor pe care papa încă i le contestă.
Alfonso s-a căsătorit în 1491 cu Anna Sforza, ambii având 15 ani. Anna a murut la vârsta de 21 de ani și decesul ei a marcat sfârșitul legăturii dintre familiile Sforza și d'Este. Patru ani mai târziu, Alfonso d'Este s-a recăsătorit cu Lucreția Borgia, fiica Papei Alexandru al VI-lea.
| Alfonso d'Este | |||||||||||
| Duce de Ferrara, Modena și Reggio | |||||||||||
 Alfonso Titian; Alfonso leans on a cannon, holding his sword
| |||||||||||
Astăzi este amintit în special ca patron al muzicii. Excelent muzician el însuși (uneori numit "Orfeul prinților") a strâns muzicienii cei mai buni la Florența, care a devenit cel mai important centru muzical al acelor timpuri.[1] Prin susținerea lui Bartolomeo Cristofori, Ferdinando a făcut posibilă inventarea pianului în 1700.
În 1689 Ferdinando s-a căsătorit cu Violante de Bavaria, fiica cea mică a lui Ferdinand Maria, Elector de Bavaria și a Prințesa Henriette Adelaide de Savoia. Deși și ei îi plăcea muzica și îl iubea, sentimentul nu a fost reciproc iar mariajul a fost nefericit.
În 1696 Ferdinando s-a dus să se relaxeze la Veneția unde s-a îndrăgostit de o cântăreață numită Victoria Tarquini și denumită La Bambagia.[2] Se presupune că, în timpul Carnavalului de la Veneția, Ferdinando s-a îmbolnăvit de sifilis. Victoria Tarquini, soția concertmaestrului Jean-Baptiste Farinel a devenit amanta lui Ferdinando. (Victoria era fiica prezumtivă a lui Robert Cambert și a avut o aventură cu Handel.[3])
Ferdinando a murit în 1713, fără să aibă moștenitori. Tatăl său a mai domnit 10 ani după decesul lui și a fost succedat de fratele mai mic a lui Ferdinando, Gian Gastone, care de asemenea nu a avut moștenitori. După moartea lui Gian Gastone în 1737, marile puteri ale Europei au reatribuit Marele Ducat lui Francisc I, soțul Mariei Tereza a Austriei, punând astfel capăt independenței statului toscan.
| Ferdinando de' Medici | |
.jpg) |
A fost succedat de cel de-al doilea fiu al său, Gian Gastone, după moartea sa în 1723
| Cosimo al III-lea | |
.jpg) |
Mama sa, Marie Jeanne de Savoia, a fost regentă din 1675 până în 1684. Victore Amadeus a devenit rege al Siciliei (1713-1718) însă a fost forțat să-și schimbe titlul în cel de rege al Sardiniei (1720-1730).
Victor Amadeus s-a născut la Torino ca fiu al lui Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia și a celei de-a doua soții, Marie Jeanne de Savoia. Numit după bunicul patern Victor Amadeus I el a fost singurul lor copil.[1] La naștere a primit titlul de Prinț de Piemont, titlul tradițional al moștenitorului ducatului de Savoia. A fost un copil slab iar sănătatea sa a fost monitorizată intens.
Tatăl său a murit în iunie 1675 la Torino la 40 de ani de febră convulsivă.[2] Victor Amadeus i-a succedat tatălui său la vârsta de nouă ani sub regența mamei sale. În 1677, în timpul regenței Mariei Jeanne, ea a aranjat o căsătorie între Victor Amadeus și verișoara lui primară, Infanta Isabel Luísa a Portugaliei, moștenitoarea prezumptivă a tatălui ei, Petru al II-lea și a mătușii lui Victor Amadeus.[3]
Mama lui l-a îndemnat să fie de acord cu căsătoria iar acest lucru ar fi însemnat ca Marie Jeanne să preia permanent controlul în ducatul de Savoia ca regentă deoarece fiul ei ar fi trăit în Portugalia cu noua soție. La moartea ei, ducatul ar fi revenit regatului Portugaliei. Victor Amadeus a refuzat. În ciuda unui contract de căsătorie semnat între Portugalia și Savoia la 15 mai 1679,[4] căsătoria dintre Victor Amadeus și Infanta a fost anulată.
Alte candidate au fost Maria Antonia de Austria, Maria Sofia de Neuburg și Anna Maria Luisa de' Medici. Sub influența lui Ludovic al XIV-lea și a mamei sale, Victor Amadeus s-a căsătorit cu prințesa franceză Anne Marie d'Orléans. Mama lui a fost încântată de această căsătorie și întotdeauna a promovat interesele franceze. Victor Amadeus s-a folosit de aliați politici pentru a obține sprijinul de a încheia perioada de putere a mamei sale la 14 martie 1684
| Victor Amadeus II | |||||||
| Rege al Sardiniei | |||||||
,_Reggia_di_Venaria_(from_Castle_of_Racconigi).jpg)
| |||||||
Eberhard Ludwig s-a născut la Stuttgart și a fost al treilea copil al Ducelui Wilhelm Ludwig de Württemberg și a soției acestuia, Magdalena Sibylla de Hesse-Darmstadt. După moartea timpurie și neașteptată a tatălui său în 1677, curtea regală a decis să acorde regența unchiului său, Frederic Karl, Duce de Württemberg-Winnental.
În 1693, împăratul Leopold I l-a numit Duce de Württemberg pe tânărul de aproape 17 ani Eberhard Ludwig. Proaspătul duce nu arăta interes pentru treburile guvernamentale. El a fost desctis de contemporanii săi drept superficial și influențabil. Cel mai important, comportamentul său a condus la soarta politică a țării sale, aceasta fiind decisă în mare măsură de către consiliul său. Ducele a preferat vânătoarea și a lăsat administrația țării sale în mâinile consilierilor săi. În 1697, s-a căsătorit cu Joanna Elisabeth de Baden-Durlach.
Cu puțin timp înainte de 1700, el l-a vizitat pe regele Ludovic al XIV-lea al Franței la Palatul Versailles și a planificat să transforme Württemberg într-un stat absolutist. El a crescut taxele, însă finanțele au rămas în continuare un obstacol. În 1704, el a pus bazele Palatului Ludwigsburg. Pentru a economisi bani, el a permis lucrătorilor să locuiască în jurul palatului timp de 15 ani fără taxe. Mai târziu, orașul Ludwigsburg s-a dezvoltat din aceste rețedințe.
Începînd cu 1711, Eberhard Ludwig a petrecut tot mai mult timp la Ludwigsburg, de obicei în compania metresei sale, Wilhelmine von Grävenitz, cu care s-a căsătorit în 1707. Din cauza presiunilor exercitate de împărat, căsătoria a trebuit să fie anulată rapid iar Grävenitz a plecat în exil. Eberhard Ludwig a urmat-o în Elveția, unde au stat până în 1710. După ce s-a căsătorit cu un alt bărbat, Graf von Würben, Wilhelminei i s-a permis să se întoarcă la curtea ducală. Timp de peste două decenii, Grävenitz a avut o influență puternică asupra guvernului țării. Ea a fost cea care, împreună cu Eberhard Ludwig, a mutat capitala ducatului de la Stuttgart la Ludwigsburg. Ducesa Joanna Elisabeta de Baden-Durlach a rămas în palatul regal din Stuttgart.
Decesul timpuriu al fiului lui, în 1731, a amenințat să treacă Württemberg liniei catolice secundare. Din cauza acestui pericol, Ducele Eberhard Ludwig a rupt legătura cu Wilhelmine de Grävenitz și a sperat să conceapă un moștenitor legitim cu soția sa, Johanna Elisabeth. Vârsta înaintată a cuplului și decesul iminent al Ducelui la 31 octombrie 1733 au zădărnicit acest plan.
| Eberhard Ludwig, Duce de Württemberg | |
 berhard Ludwig, Duce de Württemberg | |
| Căsătorit(ă) | Joanna Elisabeth de Baden-Durlach Wilhelmine von Grävenitz |
|---|---|
| Urmași | |
| Familie nobilă | Casa de Württemberg |
| Tată | Wilhelm Ludwig, Duce de Württemberg |
| Mamă | Magdalena Sibylla de Hesse-Darmstadt |
* 1765: Prințul William Augustus (26 aprilie 1721[S.N.] – 31 octombrie 1765), a fost fiul cel mic al regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Carolina de Ansbach. A fost Duce de Cumberland din 1726.
| Prințul William | |
| Duce de Cumberland | |
 Portret de Sir Joshua Reynolds, 1758 |
* 1768: Francesco Maria Veracini (* 1 februarie 1690, Florența - † 31 octombrie 1768, Pisa), violonist și compozitor italian; virtuoz renumit al vremii, și-a desfășurat activitatea la Londra, Dresda și Praga. A compus opere, cantate, concerte și sonate pentru violă.
| Francesco Maria Veracini | |
 Francesco Maria Veracini |
Frederic s-a născut la Kassel în Hesse, ca fiu al lui Wilhelm al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Kassel și a soției acestuia, Dorothea Wilhelmina de Saxa-Zeitz. Bunicul patern a fost Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel iar unchiul patern a fost Frederic I al Suediei. Inițial, educația sa a fost încredințată colonelului August Moritz von Donop, apoi din 1726 până în 1733 teologului și filosofului elvețian, Jean-Pierre de Crousaz.
La 8 mai 1740, prin procură la Lopndra, și la 28 iunie 1740 în persoană la Kassel, Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Mary, fiică a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Caroline de Ansbach. Împreună au avut patru fii:
- Prințul Wilhelm (25 decembrie 1741 – 1 iulie 1742)
- Wilhelm I, Elector de Hesse (3 iunie 1743 – 27 februarie 1821)
- Carol de Hesse (19 decembrie 1744 – 17 august 1836)
- Prințul Frederic de Hesse (11 septembrie 1747 – 20 mai 1837), tatăl Prințul Wilhelm de Hesse-Kassel și bunicul reginei Louise a Danemarcei.
În decembrie 1745, Frederic a ajuns în Scoția cu 6000 de trupe din Hesse pentru a-l sprijini pe socrul său, George al II-lea al Marii Britanii, care se ocupa de numărul în creștere al iacobiților. Deși el a sprijinit "succesiunea protestantă" în Marea Britanie cu această ocazie, mai târziu, Frederic s-a convertit de la calvinism la catolicism. În februarie 1749 Frederic și tatăl său l-au vizitat pe arhiepiscop-elector din Köln, Clemens August de Bavaria, care l-a primit pe Frederic în Biserica Catolică.
În ciuda eforturi sale în sprijinul tatălui ei, căsătoria lui Frederic cu prințesa britanică nu a fost una fericită. Cuplul a trăit separat începând cu 1747 și s-a separat oficial în 1755. Mary s-a mutat în Danemarca în anul următor, să aibă grijă de copiii surorii ei Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei, care a murit în 1751. Ceo trei copii ai cuplului au plecat în Danemarca cu mama lor. Doi dintre ei, inclusiv moștenitorul lui Frederic, Wilhelm, s-au căsătorit cu prințese daneze, verișoare primare. Fiii mai mici au locuit permanent în Danemarca, la curtea vărului lor; numai Wilhelm s-a întors în Germania să ia în primire moștenirea principatului Hanau. Mai târziu el a devenit Landgraf de Hesse-Kassel.
Mary a murit în 1772 și la 10 ianurie 1773 Frederic s-a recăsătorit cu Philippine von Brandenburg-Schwedt, fiica lui Frederic Wilhelm, Margraf de Brandenburg-Schwedt și a Sophia Dorothea a Prusiei. Din această căsătorie nu s-au născut copii.
După ce s-a separat oficial de soția sa în 1755, Frederic a intrat în armata prusacă. În 1760, el i-a succedat tatălui său ca Landgarf de Hesse-Kassel. În ciuda catolicismului lui Frederic, principatul a rămas calvinist iar copiii lui Frederic au fost crescuți ca protestanți în Danemarca.
În timpul secolelor XVII-lea și XVIII-lea era o practică destul de răspândită pentru principatele mai mici să închirieze trupe altor prinți. Cu toate acestea, practica a fost efectuată în exces în Hesse-Kassel, care a menținut 7% din întreaga populație sub arme pe tot parcursul secolului al XVIII-lea.[1]
Frederic a închiriat atât de multe trupe nepotul său, regele George al III-lea al Marii Britanii, pentru a le utiliza în Războiul American de Independență, încât "Hessian" a devenit un termen american pentru toți soldații germani desfășurați de către britanici în război. Frederic a utilizat veniturile pentru a finanța artele și stilul său de viață opulent. Arhitectul Simon Louis du Ry a transformat pentru Frederic al II-lea orașul Kassel într-o capitală modernă.
Frederic al II-lea a murit în 1785 la Castelul Weißenstein din Kassel. A fost succedat de fiul său cel mare, Wilhelm.
| Frederic al II-lea | |||||||
| Landgraf de Hesse-Cassel | |||||||
| |||||||
| Prințesa Amelia | |
_by_Jean-Baptiste_van_Loo.jpg) Prințesa Amelia, portret de Jean-Baptiste van Loo, ca. 1738. |
* 1805:
Ignațiu Darabant, uneori Ignatie Darabant, (n. octombrie 1738, Vicea[1], după alte surse Mineu[2] - d. 31 octombrie 1805, Oradea) a fost episcop unit de Oradea, promotor al emancipării românilor prin cultură, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum, fondator al seminarului diecezan și al Catedralei Sf. Nicolae din Oradea.
Viața[modificare | modificare sursă]
După pensionarea episcopului Grigore Maior în 1782 a condus Episcopia de Făgăraș în mod interimar, până la alegerea noului episcop. În sinodul electoral din 12 august 1782 s-a situat pe primul loc, cu 63 de voturi, fiind susținut de călugării bazilieni. Împăratul l-a numit în funcție pe al treilea clasat, Ioan Bob, care întrunise 37 de voturi.
Ulterior, după ce a devenit episcop de Oradea Mare, Ignațiu Darabant l-a sprijinit pe Gheorghe Șincai, care a trebuit să părăsească Blajul, în urma conflictului cu episcopul Bob. În primăvara anului 1796 i-a dat lui Gheorghe Șincai 20 de galbeni, bani de cheltuială pentru o călătorie la Viena.[3]
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
- Augustin Bunea, Ignațiu Darabanth, în: Corneliu Diaconovich, Enciclopedia Română, vol. II, Sibiiu [sic] 1900, pag. 102-103;
- Gheorghe Gorun, Contribuții la biografia și activitatea episcopului Ignatie Darabant, în: Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Historica XXXVI (1991), Nr. 1-2, pag. 45-56.
Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]
· 1828: A murit Constantin Caracaş, medic, tipograf şi editor. Este unul dintre fondatorii spitalului „Filantropia” din Bucureşti; tot aici a înfiinţat şi prima tipografie laică din Ţara Românească, în 1817; (n. 1773, la Viena). A contribuit la organizarea ştiinţifică a medicinei româneşti şi a introdus vaccinarea antivariolică în Muntenia.
· 1918: Egon Schiele (pronunțat în germană /ˈʃiːlə/ (
audio); n. 12 iunie 1890, Tulln (Austria) - d. 31 octombrie 1918, Viena) a fost un pictor austriac. Alături de Gustav Klimt și Oskar Kokoschka, este considerat unul din cei mai importanți reprezentanți ai artei vieneze moderne.
audio); n. 12 iunie 1890, Tulln (Austria) - d. 31 octombrie 1918, Viena) a fost un pictor austriac. Alături de Gustav Klimt și Oskar Kokoschka, este considerat unul din cei mai importanți reprezentanți ai artei vieneze moderne.Operele sale sunt cunoscute pentru intensitatea și sexualitatea brută transpusă artistic, precum și prin numeroasele sale autoportrete de tip nud. În decursul scurtei sale cariere, Egon Schiele a fost un observator scrupulos și intransigent al ființei omenești, caracterizat prin viziunea sa aparte ce sugera bucuria vieții și neliniștea sfârșitului. Personajele sale sunt, de obicei, desenate cât mai palid, bolnăvicios, ceea ce a dus la apariția unui stil expresionist.
Viața lui scandaloasă și scurtă, combinată cu stilul său propriu de artă a dus la valorificarea personalității, devenind un simbol artistic al Austriei. Remarcabil exponent al expresionismului, deși fusese caracterizat și ca un reprezentant limitat al stilului Art Nouveau, artistul a avut sfera sa de creație la Viena, unde în timpul vieții sale s-au întâlnit drumurile artei și ale filosofiei contemporane.
Egon Schiele s-a născut la 12 iunie 1890 în Tulln (Niederösterreich), un mic oraș la aproximativ 40 kilometric nord-vest de Viena. A fost fiu al lui Adolf Eugen Schiele, impiegat de mișcare la gara din localitate, și al Mariei Soukup Schiele. Orașul a jucat un rol important în istoria contemporană a Austro-Ungariei; calea ferată a însemnat un viitor mijloc de deplasare terestră, în special pentru transportul de mărfuri și constituia un simbol de industrializare al orășelului, care era situat și pe malul Dunării.
Începând din anul 1900, urmează cursurile gimnaziului din Klosterneuburg, atrăgând asupra sa atenția profesorului de desen, care îi deschide calea asupra artei și, mai ales, a Secesiunii Vieneze. Astfel impulsionat, Egon Schiele se hotărăște să se consacre picturii.
Tatăl, funcționar de stat cu principii conservatoare, speră ca Egon să devină inginer în căile ferate. Băiatul preferă însă să deseneze și să se lase pradă fanteziilor despre tărâmuri îndepărtate, spre care îl poartă fiecare din trenurile care trec pe sub ferestrele locuinței de serviciu a familiei. Însă acest lucru n-a fost să se întâmple... La scurt timp după aceasta, tatăl artistului se îmbolnăvește de o psihoză halucinatorie cu atacuri de furie, situația financiară a familiei se înrăutățește considerabil. În cele din urmă, tatăl său a murit în 1905. Familia se mută la Klosterneuburg. Aici a urmat o școală condusă de Stift Klosterneuburg, unde profesorul de desen Ludwig Strauch I-a încurajat talentul artistic al lui Schiele.
Egon creștea în această atmosferă deprimantă; devenea un adolescent melancolic și introvertit. Trauma pe care a simțit-o se face ușor prezentă în majoritatea operelor sale; folosirea de nuanțe sinistre la redarea pielii, îmbrăcăminții, roșeața bolnăvicioasă, combinarea de culori diluate mult în apă.
Tutore legal devine unchiul lui Leopold Czihczek, un burghez bogat, cu o oarecare instrucție, inspector-șef la căile ferate "Kaiser Ferdinand". Deși nu foarte interesat de artele plastice, este de acord să finanțeze studiile nepotului său la "Wiener Akademie der bildenden Künste". Cu recomandarea profesorilor de la gimnaziul din Klosterneuburg, tânărul sosește în anul 1906 la Viena, unde reușește să treacă examenul de admitere la Academie.
Autoportrete Fascinat de propriul său aspect fizic, Egon Schiele a pictat peste o sută de autoportrete. Trăsătura comună a majorității acestor tablouri este felul extraordinar de expresiv în care tratează mâinile. În mare parte dintre acestea - și mai ales în Autoportret cu ceramică neagră (1911) - regăsim degetele răsfirate misterios în formă de "V", atitudine probabil desprinsă din manualele ilustrate ale "gesturilor patologice" care se bucurau de o foarte mare popularitate la acea vreme în Viena. În schimb, când pictează propriul său nud, artistul pare să-și chinuiască trupul, îl prezintă descărnat, schilodit; chipul și părul care i se ridică în cap, ca și cum ar fi fost electrizat, exprimă groaza. Specialiștii recunosc în autoportretele lui o îmbinare de narcisism cu anxietate masochistică.
Nuduri și scene erotice Egon Schiele și-a concentrat întreaga forță de creație în studiul pătrunzător al trupului, aspirând în felul acesta spre descifrarea interiorului uman, până la "scoaterea la suprafață" a secretelor sufletului omenesc. Abordând fără încetare problematica erotismului nedisimulat în spirit freudian, a transpus pe pânză sau pe foaia de hârtie - mai ales în nuduri - cele mai profunde instincte ale ființei umane. Schiele a pictat multe nuduri, atât de femeie, cât și de bărbat, care prezintă personajele în poziții erotice foarte îndrăznețe, adeseori provocatoare, cu organele genitale ostentativ expuse (Fată cu păr negru și fustă ridicată, 1911). Dar cum spunea el însuși, "într-o operă erotică există totodată și o fărâmă de sacru". Acest fapt se reflectă, printre altele, în compoziția de mari dimensiuni intitulată Îmbrățișare (1917) sau în Pereche de femei îmbrățișate (1914).
Peisaje Încă de la începuturile carierei sale, Schiele este interesat de natură. Pictând peisaje în aer liber cu influențe cert impresioniste, începe să zărească în natură ilustrarea procesului de trecere de la viață la moarte și-și transformă peisajele într-o "oglindă a sufletului". În tabloul Patru copaci (1917), unul din castani și-a pierdut deja ornamentul efemer, iar frunzele celorlalți copaci sunt ruginii, semn că în scurt timp vor cădea. Trunchiurile copacilor marchează delimitarea pe verticală a spațiului, căreia îi corespunde orizontalitatea liniilor ce sugerează pământul și cerul. Peisajele urbane, cum sunt reprezentate în ciclul de tablouri cu case din Krumlov, nu corespund unor redări realiste, artistul asociază după bunul plac clădiri și străzi, fără nici o considerație față de perspectivă și volum. În aproape toate tablourile, pictate de regulă din perspectiva zborului păsării, Schiele prezintă orașul ca un loc nepopulat, doar uneori câte o lenjerie care se usucă la geam sugerează prezența omenească.
A urmat la Tecuci cursurile ultimelor două clase primare, precum și studiile gimnaziale. Studiile liceale le-a realizat la Școala fiilor de militari (Liceul Militar) din Iași (1899-1904) după care a urmat Școala de ofițeri de infanterie și cavalerie din București (1904-1906).[1]
După terminarea Școlii de Ofițeri, a fost repartizat la Regimentul 3 Roșiori din Bârlad. Aici a scos revistele Ion Creangă și Miron Costin. A sprijinit îndeaproape apariția revistei Freamătul, care a apărut la Tecuci în anul 1911, după care, din lipsă de colaboratori, i-a mutat redacția la Bârlad. Numai culegerile și studiile apărute sub egida Academiei Române însumează peste 4.200 pagini.
În 1915, un grup de trei intelectuali bârlădeni format din Tudor Pamfile, poetul George Tutoveanu și preotul Toma Chiricuță a decis înființarea unei societăți culturale pe care au numit-o „Academia Bârlădeană”.[2]
Începând cu anul 1918 Tudor Pamfile se stabilește la Chișinău și conduce, până în anul 1920, publicația Cuvântul Moldovei.
Cârți scrise de sau cu participarea lui Tudor Pamfile:
- Cromatica poporului Român
- Mitologia poporului Român
- Sărbătorile la români - studiu etnografic
- Povestea lumii de demult după credințele poporului Român. Pământul după credințele poporului Român. Sfârșitul lumii după credințele poporului Român
- Văzduhul după credințele poporului român
- Cerul și podoabele lui
- Diavolul învrăjbitor al lumii – după credințele poporului român
- Agricultura la români
- Industria casnică la Români, trecutul și starea ei de astăzi, contribuțiuni de artă și tehnică populară, București, Tipografia „Cooperativa”, 1910, lucrare pentru care a primit în anul 1909 premiul „Neuschotz” al Academiei Române
| Tudor Pamfile | |
 |
· 1926: Celebrul magician Harry Houdini a incetat din viata in urma unei peritonite. Considerat unul dintre cei mai mari magicieni ai secolului XX, Houdini a murit, la varsta de 52 de ani, in spitalul din Detroit dupa 12 zile de spitalizare. Cu doua saptamini inainte, el a sustinut o demonstratie in fata catorva studenti. Unul dintre spectatori l-a lovit puternic de doua ori in stomac pentru a-i testa forta fizica, insa din cauza ca a fost luat prin suprindere magicianul a suferit o ruptura de apendice. A fost operat de urgenta, insa medicii nu au reusit sa il salveze si astfel s-a stins din viata o adevarata legenda. Houdini, pe numele adevarat Erik Weisz, s-a nascut in Budapesta fiind fiul unui rabin. Cat era copil, familia sa a emigrat in SUA si in acea perioada si-a descoperit extraordinara abilitate de a se contorsiona. A invatat diverse trucuri si a deprins tehnica de a scapa din lanturi si chingi. La 9 ani s-a alaturat unui circ si a inceput sa sustina spectacole prin tara, facand senzatie printre spectatori. La 18 ani demonstratiile lui taiau rasuflarea oricui, Houdini socand audienta cu numarul care presupunea legarea de maini si de picioare si aruncarea intr-un rezorvor cu apa din care trebuia sa evadeze. In ultima perioada a vietii, magicianul a pornit o campanie impotriva sarlatanilor care pretindeau ca detin puteri supranaturale, dar care foloseau diverse trucuri pentru a insela audienta.
* 1934:
| Harry Houdini | |
 |
| Ipolit Strâmbescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ipolit Strâmbu  |
| Născut | [1] Bratilovu, Baia de Aramă, Mehedinți, România |
| Decedat | (63 de ani) București, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | pictor |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | pictură |
| Studii | Universitatea Națională de Arte București, Academia de Arte Frumoase din München |
| Pregătire | Theodor Aman, George Demetrescu Mirea, Carl von Marr[*] |
| Profesor pentru | Leon Biju, Ion Theodorescu-Sion |
| Mișcare artistică | impresionism, Tinerimea artistică, postimpresionism |
| Opere importante | Daphnis, Chloe |
| Influențat de | Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, José de Ribera |
Modifică date / text  | |
Ipolit Strâmbu (cu variantele Hipolit, Strâmbescu, Strâmbulescu[2]) (n. ,[1] Bratilovu, Baia de Aramă, Mehedinți, România – d. , București, România) a fost un pictor român. Ipolit Strâmbu a fost bun prieten cu Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu actorul Iancu Brezianu[3] și cu Alexandru Vlahuță
Studii și carieră[modificare | modificare sursă]
Școala a făcut-o în satul Mărășești, centru de comună, cu popa Lungulescu și cu I. Samfirescu. A fost coleg fostul primar al comunei Titerlești, Nicolae Bistriceanu. La școală l-a pictat pe popa Lungulescu cum sta la catedră și acesta văzându-i desenul l-a încurajat să deseneze.
A studiat la Școala de arte frumoase cu Theodor Aman și cu G.D. Mirea, apoi la München, cu Karl Marr. La Paris, unde și-a făcut studiile în anul 1900 a pus bazele societății "Tinerimea română".[4]
La solicitarea lui Nicolae Grigorescu din anul 1891, Ipolit Strâmbu l-a ajutat să-și verniseze tablourile pe care acesta intenționa să le expună la o expoziție la Ateneu. Cu această ocazie s-a născut o simpatie reciprocă. Epigon al lui Nicolae Grigorescu, creația sa, bogată și variată ca genuri (portrete, peisaje, scene de gen, compoziții alegorice), se distinge printr-o notă idilică, prin preocuparea de a reda efectele de lumină, dovedind mai ales o bună cunoaștere a meșteșugului („Două prietene”, „Femei cosind”, etc.).
Ipolit Strâmbu a absolvit Școala de arte frumoase având ca lucrare de diploma compoziția mitologică Daphnis și Chloe. Debutul oficial în pictură îl face in anul 1895 prin participarea sa la Expoziția artiștilor în viață, ocazie cu care câștigă o medalie pentru un studiu. Deoarece veniturile pe care le câștiga din pictură erau insuficiente, participă la un concurs pentru ocuparea unui post de profesor de desen la Gimnaziul real din Craiova precum și la concursul „Marele premiu pentru străinătate”, pe care-l câștigă fiind premiat cu o bursă la München pentru înscrierea la cursurile Academiei Regale de Pictură, clasa profesorului Carl Marr. Aici se va afla sub puternica influență a artei lui Jusepe de Ribera.[4]
În anul 1900 participă cu trei lucrări la Expoziția universală de Paris.[4]
Ipolit Strâmbu a condus Școala de Arte Frumoase de la București și a fost unul dintre profesorii de la Școala de pictură de la Baia Mare (supranumită “Barbizonului estic”), fiind și fondatorul societății Tinerimea artistică (împreună cu Ștefan Luchian, Constantin Artachino, Nicolae Vermont). În ultimii ani de viață, a fost marginalizat, stilul său de pictură fiind considerat învechit.[5]
Ipolit Strâmbu a fost autorul mai multor manuale de pedagogia picturii și manuale de desen și tehnica desenul. De asemenea s-a preocupat de organizarea unei școli de artă decorativă, de cursuri serale de pictură și a fost unul dintre primii organizatori al Muzeului național de artă populară.[4]
A decedat în data de 31 octombrie 1934, la București, și a fost înmormântat la cimitirul Sf. Vineri în 2 noiembrie 1934.[6]
Cronologie[modificare | modificare sursă]
- 1871, mai, 18 – Se naște la Baia de Aramă, satul Bratilov
- 1889 – 1895 – urmează cursurile Școlii de Arte Frumoase, București cu George Demetrescu Mirea
- 1895 – este profesor de desen la Gimnaziul real din Craiova (Frații Buzești)
- 1896 – 1900 – câștigă o bursă la Academia Regală de Pictură din München
- 1900 – merge la Expoziția Universală de la Paris cu 3 lucrări cu tematică semănătoristă (Portret de teatru, Suferință intimă, Pe stradă).
- 1901 – devine profesor de arte la Școala de Arte Frumoase din București.
- 1902 – participă la fondarea societății «Tinerimea Artistică» care avea ca membrii fondatori pe Ștefan Luchian, Constantin Artachino, Nicolae Vermont și Ipolit Strâmbu. Expune de acum permanent, timp de 30 de ani la toate expozițiile societății.
- 1908 – 1910 - creează lucrări cu tematică din viața satului pline de dramatism.
- 1910 (după) – abordează stilul simbolist și intimist.
- 1913 – obține Medalia Clasa I la Expoziția oficială a artiștilor în viață
- 1921 – 1925 – organizează expoziții personale în propriul atelier.
- 1923 – lucrează tot mai greu și se înbolnăvește
- 1924 – participă la Expoziția Internațională de la Veneția
- 1925 – participă la Expoziția Internațională de la Paris
- 1929 – organizează o expoziție retrospectivă
- 1934 – se stinge din viață.
- 1971 – i se organizează o expoziție retrospectivă (centenară) de către Muzeul de Artă din Craiova, ocazie în care sunt expuse 40 de picturi semnate de către Ipolit Strâmbu în perioada 1895 - 1930
- 1984 – i se organizează la Baia de Aramă o expoziție de către Muzeul de Artă din Drobeta Turnu-Severin.[4]
Galerie imagini[modificare | modificare sursă]
* 1939: Albrecht, Duce de Württemberg sau Albrecht Herzog von Württemberg (Albrecht Maria Alexander Philipp Joseph von Württemberg; 23 decembrie 1865 – 31 octombrie 1939) a fost Generalfeldmarschall german și șeful Casei de Württemberg. A fost stră-strănepot al lui Frederic al II-lea Eugen, Duce de Württemberg.
Ducele Albrecht s-a născut la Viena ca fiul cel mare al Ducelui Filip de Württemberg[1] și a soției acestuia, Arhiducesa Maria Theresa a Austriei.[2]
Bunicii paterni au fost Alexandru de Württemberg și Marie de Orléans (fiica regelui Ludovic-Filip al Franței). Bunicii materni au fost Arhiducele Albert, Duce de Teschen și Prințesa Hildegard de Bavaria (fiica regelui Ludwig I al Bavariei).
La începutul Primului Război Mondial, Ducele Albrecht a comandat Armata a 4-a germană pe care a condus-o spre victorie în Bătălia de la Ardennes în august 1914. În urma acestei victorii, Armata a 4-a a participat la Prima bătălie de pe Marna înainte de a fi transferată către Flandra, în octombrie, unde Ducele Albrecht a preluat comanda în timpul Bătăliei de la Yser. De asemenea, Ducele Albrecht a comandat forțele germane în timpul celei de-a Doua Bătălii de la Ypres, unde gazul a fost folosit pe scară largă pentru prima dată.
Duce Albrecht a fost medaliat pentru merite în august 1915 și a fost promovat la rang de Generalfeldmarschall în august 1916.
Ducele Albrecht a devenit moștenitor prezumptiv al Regatului Württemberg după decesul tatălui său în octombrie 1917 însă ca urmare a înfrângerii Imperiului German în Primul Război Mondial și a abdicării vărului său, regele Wilhelm al II-lea de Württemberg, în urma revoluției germane, el nu a succedat niciodată la tron. A devenit șeful Casei de Württemberg după decesul lui Wilhelm al II-lea la 2 octombrie 1921.
Ducele Albrecht a murit la Castelul Altshausen la 29 octombrie 1939. Fiul său, Ducele Philipp Albrecht i-a succedat ca șef al Casei de Württemberg.
Ducele Albrecht s-a căsătorit la Viena la 24 ianuarie 1893 cu Arhiducesa Margarete Sophie de Austria,[3] fiica Arhiducelui Carl Ludwig. Au avut șapte copii:
- Școala a făcut-o în satul Mărășești, centru de comună, cu popa Lungulescu și cu I. Samfirescu. A fost coleg fostul primar al comunei Titerlești, Nicolae Bistriceanu. La școală l-a pictat pe popa Lungulescu cum sta la catedră și acesta văzându-i desenul l-a încurajat să deseneze.A studiat la Școala de arte frumoase cu Theodor Aman și cu G.D. Mirea, apoi la München, cu Karl Marr. La Paris, unde și-a făcut studiile în anul 1900 a pus bazele societății "Tinerimea română".[4]La solicitarea lui Nicolae Grigorescu din anul 1891, Ipolit Strâmbu l-a ajutat să-și verniseze tablourile pe care acesta intenționa să le expună la o expoziție la Ateneu. Cu această ocazie s-a născut o simpatie reciprocă. Epigon al lui Nicolae Grigorescu, creația sa, bogată și variată ca genuri (portrete, peisaje, scene de gen, compoziții alegorice), se distinge printr-o notă idilică, prin preocuparea de a reda efectele de lumină, dovedind mai ales o bună cunoaștere a meșteșugului („Două prietene”, „Femei cosind”, etc.).Ipolit Strâmbu a absolvit Școala de arte frumoase având ca lucrare de diploma compoziția mitologică Daphnis și Chloe. Debutul oficial în pictură îl face in anul 1895 prin participarea sa la Expoziția artiștilor în viață, ocazie cu care câștigă o medalie pentru un studiu. Deoarece veniturile pe care le câștiga din pictură erau insuficiente, participă la un concurs pentru ocuparea unui post de profesor de desen la Gimnaziul real din Craiova precum și la concursul „Marele premiu pentru străinătate”, pe care-l câștigă fiind premiat cu o bursă la München pentru înscrierea la cursurile Academiei Regale de Pictură, clasa profesorului Carl Marr. Aici se va afla sub puternica influență a artei lui Jusepe de Ribera.[4]În anul 1900 participă cu trei lucrări la Expoziția universală de Paris.[4]Ipolit Strâmbu a condus Școala de Arte Frumoase de la București și a fost unul dintre profesorii de la Școala de pictură de la Baia Mare (supranumită “Barbizonului estic”), fiind și fondatorul societății Tinerimea artistică (împreună cu Ștefan Luchian, Constantin Artachino, Nicolae Vermont). În ultimii ani de viață, a fost marginalizat, stilul său de pictură fiind considerat învechit.[5]Ipolit Strâmbu a fost autorul mai multor manuale de pedagogia picturii și manuale de desen și tehnica desenul. De asemenea s-a preocupat de organizarea unei școli de artă decorativă, de cursuri serale de pictură și a fost unul dintre primii organizatori al Muzeului național de artă populară.[4]A decedat în data de 31 octombrie 1934, la București, și a fost înmormântat la cimitirul Sf. Vineri în 2 noiembrie 1934.
| Ipolit Strâmbescu | |
Ipolit Strâmbescu |
- 1871, mai, 18 – Se naște la Baia de Aramă, satul Bratilov
- 1889 – 1895 – urmează cursurile Școlii de Arte Frumoase, București cu George Demetrescu Mirea
- 1895 – este profesor de desen la Gimnaziul real din Craiova (Frații Buzești)
- 1896 – 1900 – câștigă o bursă la Academia Regală de Pictură din München
- 1900 – merge la Expoziția Universală de la Paris cu 3 lucrări cu tematică semănătoristă (Portret de teatru, Suferință intimă, Pe stradă).
- 1901 – devine profesor de arte la Școala de Arte Frumoase din București.
- 1902 – participă la fondarea societății «Tinerimea Artistică» care avea ca membrii fondatori pe Ștefan Luchian, Constantin Artachino, Nicolae Vermont și Ipolit Strâmbu. Expune de acum permanent, timp de 30 de ani la toate expozițiile societății.
- 1908 – 1910 - creează lucrări cu tematică din viața satului pline de dramatism.
- 1910 (după) – abordează stilul simbolist și intimist.
- 1913 – obține Medalia Clasa I la Expoziția oficială a artiștilor în viață
- 1921 – 1925 – organizează expoziții personale în propriul atelier.
- 1923 – lucrează tot mai greu și se înbolnăvește
- 1924 – participă la Expoziția Internațională de la Veneția
- 1925 – participă la Expoziția Internațională de la Paris
- 1929 – organizează o expoziție retrospectivă
- 1934 – se stinge din viață.
- 1971 – i se organizează o expoziție retrospectivă (centenară) de către Muzeul de Artă din Craiova, ocazie în care sunt expuse 40 de picturi semnate de către Ipolit Strâmbu în perioada 1895 - 1930
- 1984 – i se organizează la Baia de Aramă o expoziție de către Muzeul de Artă din Drobeta Turnu-Severin.
· 1945: Wincenty Witos (n. 22 ianuarie 1874 - d. 31 octombrie 1945) a fost unul din organizatorii și conducătorii Partidului țărănesc Piast (1913-1931). Din iulie 1920 până în septembrie 1921, din mai până în decembrie 1923 și de la 10 până la 15 mai a fost prim-ministrul Poloniei. S-a aflat în opoziție față de regimul sanației, fiind chiar intemnițat (1930). În anii 1931-1935 a fost președintele Consiliului principal al partidului Stronnictwo Ludowe. În toamna anului 1939 a fost arestat de germani; după un an de detenție a fost eliberat și ținut sub supraveghere. În timpul vizitei in Polonia a regelui Ferdinand I Întregitorul W. Witos a avut discuții cu prim-ministrul Romăniei Ion I.C. Brătianu.
* 1953 - A murit Petre Dulfu, autor de basme în versuri (“Păcală”, “Ion Săracu” ) (n.10.03.1856).
| Wincenty Witos | |
 |
· 1960 - A murit filosoful Mircea Florian, membru titular post-mortem al Academiei Române (“Metafizică şi artă”, “Cunoaştere şi existenţă”, “Recesivitatea ca structură a lumii”) (n.01.04.1888).
· 1972: A decedat la Cluj, Onisifor Ghibu, pedagog, memorialist si om politic patriot roman, uptător pentru drepturile și unitatea poporului român, unul dintre participanții importanți la realizarea Marii Uniri de la 1918. Onisifor Ghibu (n. 31 mai 1883, Săliște, comitatul Sibiu – d. 31 octombrie 1972, Cluj) profesor român de pedagogie, membru corespondent al Academiei Române și politician, luptător pentru drepturile și unitatea poporului român, unul dintre participanții importanți la realizarea Marii Uniri de la 1918.
Onisifor Ghibu s-a născut la Săliște, unde face și școala primară. Liceul îl începe la Sibiu (primele 6 clase) apoi îl termină la Brașov (1902). Studiile universitare le face la Institutul teologic andreian Sibiu, apoi și le desăvârșește la Universitatea din București, la Budapesta, Strasbourg și Jena, în acest din urmă oraș universitar trecându-și și doctoratul în filosofie, pedagogie și în istorie universală (1909).
Este numit inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914), fiind totodată și profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912).
Refugiat în București între anii 1914 și 1916, colaborează cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei.
Pentru activitatea intensă pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj, la moarte.
După ocuparea Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 la Chișinău, unde devine motorul acțiunii revoluționare basarabene din 1917-1918. Împreună cu câțiva fruntași basarabeni întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc. Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent în 1917 și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. Tipărește apoi ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr publică marea ”Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”. Onisifor Ghibu se află în fruntea luptei care duce la unirea Basarabiei în 1918.
În anul 1918 este numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei. Cu acest prilej, realizează preluarea Universității din Cluj, propunând și înfăptuind organizarea ei pe baze românești (1919). Pentru ridicarea prestigiului noii instituții de învățământ superior, intervine și reușește să-l aducă în țară pe marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume. În 1919, Onisifor Ghibu este numit ca profesor la noua universitate, fiind ales totodată membru corespondent al Academiei Române. În calitatea sa de profesor, funcționează până în anul 1945.
Pentru activitatea sa permanent naționalistă, antirevizionistă și antisovietică a avut de suferit tot restul vieții după instaurarea forțată a regimului comunist în România. A fost de la început ”persona non grata”, toată bibliografia lui a fost blocată. Chiar din 1945, în timpul detenției – fără judecată – în lagărul de deținuți politici de la Caracal – a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor a fost în 1919. La Caracal, a fost deținut timp de 222 de zile. A fost arestat din nou la 10 decembrie 1956 și condamnat la 2 ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958.
În ciuda tuturor manevrelor dușmănoase, Onisifor Ghibu a fost inclus în Calendarul UNESCO internațional pe anul 1983, la centenarul nașterii sale, ceea ce a asigurat readucerea lui în actualitate, prin numeroase simpozioane, filme, emisiuni radio și TV etc.
Exclus complet din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, până în 31 octombrie 1972, adică 27 de ani după ”epurarea” sa. A continuat să scrie, lăsând la moartea sa zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte memorialistică. N-a încetat nici un moment lupta – întotdeauna argumentată, spre a fi greu condamnabilă – cu oficialitățile comuniste, fiind în fruntea ”rezistenței intelectuale” din epocă, cu toată teroarea permanent desfășurată împotriva sa de teribila Securitate comunistă.
Opera lui Onisifor Ghibu numără peste 100 de lucrări, printre care:
- „Limba nouălor cărți bisericești” (1905),
- „O călătorie prin Alsacia și Lorena, Țara și școlile ei” (1909),
- „Cercetări privitoare la situația învățământului primar și la educația poporală”,
- „Despre educație” (1911),
- „Școala românească din Ungaria” (1912),
- „Din istoria literaturii didactice românești”,
- „Universitatea din Cluj și institutele ei de educație” (1922),
- „Catolicismul unguresc în Transilvania și politica religioasă a statului român” (1924)
- „Universitatea românească a Daciei superioare” (1924),
- „Portrete pedagogice” (1927), „Contribuțiuni la istoria poeziei noastre populare și culte” (1934),
- „Picu Pătruț din Săliște”,
- „Prolegomenă la o educație românească” (1941) ș.a. (Laurențiu Furdui, sursă „Vacanțe la Săliște” - Dumitru Titu Moga)
Opera antumă foarte vastă a lui Onisifor Ghibu are ca subiecte principale: pedagogia și educația, problemele școlare, unirea celor două biserici românești, politica religioasă și minoritară a statului român față de politica dușmănoasă și revizionistă a unor organizații laice și călugărești, problemele basarabene.
Prin grija în special a fiilor săi, Octavian și Mihai Ghibu, s-au publicat postum, până în 2010, 33 de volume mari, din manuscrisele rămase după moartea lui Onisifor Ghibu. Între acestea:
- ”Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut” (Dacia, 1974),
- ”Pentru o pedagogie românească” (EDP, 1975),
- ”Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură” (Dacia, 1981),
- ”Oameni între oameni I” (Eminescu, 1990),
- ”Ziar de lagăr. Caracal 1945” (Albatros, 1991),
- ”Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară 1917-1918” (Universitas Chișinău, 1992),
- ”Chemare la judecata istoriei” (2 volume – Albatros, 1992-1993),
- ”În vâltoarea Revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917” (FCR, 1993),
- ”Pagini de jurnal” (3 volume – Albatros, 1996-2000),
- ”Onisifor Ghibu în corespondență” (2 volume – Semne, 1998),
- ”De la Răscoala lui Horia la Dictatul de la Viena” (Albatros, 2001),
- ”Amintirile unui pedagog militant” (ICR, 2004),
- ”Oameni între oameni II” (Albatros, 2006),
- ”Din scrisorile primite de Onisifor Ghibu” (3 volume – Semne, 2007),
- ”Octavian Goga. Prietenie și luptă de o viață” (Semne, 2010).
Şahip s-a născut pe 29 noiembrie 1893 în satul Azaplar, azi Tătaru, de lângă Mangalia. A fost imam și în perioada 1933-1937 a ocupat funcția de Muftiul județului Constanța fiind precedat de Resul Nuriy și urmat de Sadîk Bolat Septar. A fost căsătorit cu Fewziye Bolat Abdurrahim.
Şahip a murit pe 31 octombrie 1978 în Constanța. Se odihnește alături de soția sa în Cimitirul Central Musulman din Constanța, la: 44.173102, 28.622218.
· 1984: A murit premierul indian Indira Gandhi; in 1983, a fost aleasa preşedinte al Mişcării Ţărilor Nealiniate. A fost asasinată de către fanatici adepţi ai cultului sikh; (n. 19 noiembrie 1917). Indira Priyadarshini Gandhi (n. 19 noiembrie 1917 – d. 31 octombrie 1984), prim-ministru al Indiei din 19 ianuarie 1966 până la 24 martie 1977, și, din nou, din 14 ianuarie 1980 până la asasinarea ei pe 31 octombrie 1984.
* 1988: John Houseman, nume de scenă Jacques Haussmann, (n. , București, România – d. , Malibu, California, SUA) a fost un actor britanico-american de origine română și producător de film.
Indira Gandhi, eroina ce devenise o icoană după 1971, ca și tatăl ei, era acum mai izolată emoțional ca niciodată. Instabilitatea copilăriei sale au împiedicat-o să își dezvolte interesele sale personale și stilul său propriu de viață. Simțul tatălui său de datorie și mândrie au adus-o în politică, dar nu i s-a dat niciodată spațiu pentru a se dezvolta ca persoană. În timpul anilor 1950 și 1960 ea a corespondat cu Dorothy Norman, un jurnalist din New York, care a devenit un prieten foarte apropriat prin corespondență. Dar în afara asociaților politici, ea nu avea prieteni personali. Fiii ei „studiau în Anglia” (niciunul nu a obținut vreun grad formal de la nicio universitate). A devenit și mai apropiată de fiul său mai mic, Sanjay, care este acuzat de mulți istorici că s-a folosit de dependența emoțională a mamei sale.
Gandhi ar fi văzut o asemănare între Feroze și Sanjay și era întotdeauna gata să-i facă pe plac, cum ea observase că Sanjay Gandhi o învinovățea pentru moartea tatălui său. În timp ce Rajiv se dezvolta ca un tânăr independent și departe de politică, nesăbuința lui Sanjay o obliga pe mama sa să aibă grijă de fiul său mai presus de orice. Rezultatul a fost un parteneriat politic care a sfârșit în abrogarea democrației, corupție și abuz de putere. Se spune că Rajiv Gandhi a declarat că nu își va ierta niciodată fratele pentru ce i-a făcut mamei lor când aceasta era izolată, depresivă și umilită după înfrângerea ei din alegerile din 1977.
Anii înaintați a lui Gandhi în politică au fost presărați cu probleme în Punjab. Un lider religios local Jarnail Singh Bhindrawale a fost pus în funcție de către Partidul Congresului, ca o alternativă la partidul regional Akali Dal, dar o dată ce activitățile sale au luat o întorsătură violentă, el a fost alungat ca extremist și separatist. În septembrie 1981, Bhindrawale a fost arestat în Amritsar dar a fost eliberat 25 zile mai târziu din lipsă de dovezi. După eliberarea sa, și-a mutat cartierul general la Guru Nanak Niwas.
Deranjată de răspândirea militanților din grupul lui Bhindrawale, Gandhi a dat permisiunea armatei să pună în aplicare Operațiunea Blue Star să-l captureze pe Bhindrawale și pe militanții săi pe 3 iunie 1984. Mulți hinduși au fost furioși de invadarea locului sfânt, care rămâne controversat și astăzi. Peste 20.000 de civili au fost uciși în acest atac.
Pe 31 octombrie, 1984, 2 dintre gărzile de corp ale Indirei Gandhi, Satwant Singh și Beant Singh, au asasinat-o în grădina reședinței Primului Ministru din Safdarjung Road nr.1 în New Delhi. Pe când aceasta se îndrepta spre locul unde trebuia să dea un interviu marelui actor englez Peter Ustinov care filma un documentar pentru televiziunea irlandeză, ea a trecut pe o poartă păzită de Satwant și Beant, când s-a aplecat să-i salute în tradiționalul stil indian, ei au deschis focul cu pistoale semiautomate. Ea a murit în drum spre spital, în mașina sa oficială dar a fost declarată moartă câteva ore mai târziu.
Indira Gandhi a fost incinerată pe 3 noiembrie lângă Raj Ghat și locul a fost numit Shakti Shal. După moartea ei militanți anti-Sikh s-au răspândit prin țară ucigând mii de civili și lăsând zeci de mii fără adăpost.
| Indira Gandhi इन्दिरा प्रियदर्शिनी गान्धी | |||||||
| |||||||
| John Houseman | |||||||
 Houseman in 1980
| |||||||
· 1993: A încetat din viaţă regizorul italian Federico Fellini, unul dintre titanii cinematografiei mondiale: “Casanova”, “La Dolce Vita”, “Ginger şi Fred”,„La Strada”, „Noptile Cabiriei”, „Amarcord”; (n. 20.01.1920). Federico Fellini (n. 20 ianuarie 1920 la Rimini, Italia – d. 31 octombrie 1993 la Roma), reputat regizor și scenarist italian, laureat al mai multor premii internaționale, între care și premiul Oscar (pe care l-a câștigat de patru ori, al cincilea primindu-l onorific).
Regizor, scenarist și, secundar, actor, Fellini e unul dintre cei mai autobiografici cineaști. "Dac-ar fi să fac un film despre viața unui suflet, ar ieși până la urmă despre mine". Fascinația lui pentru circ și "vaudevill"-uri, educația catolică și slujbele lui de tinerețe: reporter criminalistic și caricaturist, iar mai apoi creator de gag-uri și de asemenea soția sa, Giulietta Masina (care apare în multe dintre filmele lui), sunt tot atâtea influențe puternice în opera regizorului italian.
Filmografie
- 1990 La voce della luna
- 1987 Intervista
- 1986 Ginger și Fred (Ginger e Fred)
- 1983 E la nave va
- 1980 La città delle donne
- 1978 Prova d'orchestra
- 1976 Casanova
- 1973 Amarcord
- 1972 Roma
- 1971 Clovnii (I Clowns) (TV)
- 1969 Satyricon
- 1969 Block-notes di un regista
- 1968 Histoires extraordinaires (segmentul "Toby Dammit")
- 1965 Giulietta degli spiriti
- 1963 8½
- 1962 Boccaccio '70 (segmentul "Le tentazioni del dottor Antonio")
- 1960 La Dolce vita
- 1957 Notti di Cabiria, Le
- 1955 Escrocii - Il bidone
- 1954 La Strada
- 1953 L'Amore in città (segmentul "Agenzia matrimoniale, Un'")
- 1953 I Vitelloni
- 1952 Lo Sceicco bianco
- 1950 Luci del varietà
| Federico Fellini | |
 |
· 1993: River Jude Phoenix (n. ,[1][2][3] Madras[*], SUA – d. ,[1][4][5][6][2][3] West Hollywood[*], SUA[7][8][9]) a fost un actor, muzician și activist american. El a fost fratele mai mare al lui Rain Phoenix, Joaquin Phoenix, Liberty Phoenix și Summer Phoenix.
Munca lui Phoenix a cuprins 24 de filme și apariții de televiziune, iar creșterea sa spre faimă a dus la statutul său de "idol adolescent". A început cariera de actorie la vârsta de 10 ani, în reclame de televiziune. A jucat în filmul de aventuri science fiction "Explorers" (1985) și a avut primul său rol important în 1986 în "Stand by Me". Phoenix a făcut o tranziție în mai multe roluri orientate spre adulți cu "Running on Empty" (1988), jucând fiul părinților fugari într-un spectacol bine primit, care i-a adus o nominalizare la un Premiu Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar și "My Own Private Idaho" (1991), jucând un hustler gay în căutarea mamei sale înstrăinate. Pentru ultima lui performanță, Phoenix a câștigat o enormă laudă și a câștigat Cupa Volpi pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la Veneția, împreună cu cel mai bun actor de la Societatea Națională de Critici de Film.
Pe 31 octombrie 1993, Phoenix a murit de intoxicație combinată cu medicamente după o supradoză de droguri pe trotuarul din fața clubului de noapte West Hollywood The Viper Room, la vârsta de 23 de ani. În momentul morții sale, Phoenix fusese în mijlocul filmării pentru filmul "Dark Blood" din 2012.
Phoenix s-a născut pe 23 august 1970 în Madras, Oregon, Statele Unite, primul copil al lui Arlyn Dunetz și John Lee Bottom. Părinții lui Phoenix l-au numit după râul vieții din romanul lui Hermann Hesse, Siddhartha, iar al doilea nume l-a primit după piesa Hey Jude a lui Beatles. Într-un interviu cu "People", Phoenix și-a descris părinții lui ca "hippie". Mama sa s-a născut în Bronx, New York, părinți fiind evrei ai căror familii au emigrat din Rusia și Ungaria. Tatăl său a fost un catolic din Fontana, California, de origine engleză, germană și franceză. În 1968, mama lui Phoenix și-a părăsit familia din New York și a călătorit prin Statele Unite. În timp ce călătorea în nord-ul Californiei s-a întâlnit cu John Lee Bottom. S-au căsătorit pe 13 septembrie 1969, în mai puțin de un an de la întâlnire.
Familia lui Phoenix s-a mutat în țară când era foarte tânăr. Phoenix a fost crescut în Micanopy, Florida, o mică suburbie din Gainesville, unde locuiau în sărăcie. Phoenix a declarat că au trăit într-o "situație disperată". Phoenix cânta de multe ori la chitară în timp ce el și sora lui au cântat pe colțurile străzii pentru bani și mâncare pentru a-și ajuta familia în cresterea banilor. Phoenix nu a participat niciodată la școala oficială. Scenaristul Naomi Foner a comentat mai târziu: "El a fost total, absolut fără educație. Adică, putea să citească și să scrie și a avut un apetit pentru el, dar nu avea rădăcini adânci în vreun fel de istorie sau literatură". Aceasta este contrazisă de o declarație a lui George Sluizer, care a susținut că Phoenix era dislexic.
În 1973, familia s-a alăturat unei noi controversate mișcări religioase creștine, numită "Copiii lui Dumnezeu", ca misionari. Familia se muta în Caracas, Venezuela, unde Copiii lui Dumnezeu i-au așezat să lucreze ca misionari și culegători de fructe. Deși Phoenix rareori vorbea despre cult, el a fost citat de Arlyn Phoenix într-un articol din Esquire din 1994 că a spus: "Sunt dezgustători, ei distrug viețile oamenilor". Într-un interviu cu revista Details din noiembrie 1991, Phoenix a declarat că și-a pierdut virginitatea la vârsta de doar 4 ani în timpul Copiilor lui Dumnezeu, "dar l-am blocat."
Arlyn și John au devenit deziluzionați în cele din urmă cu Copiii lui Dumnezeu; Arlyn îi va spune mai târziu unui jurnalist că ea și soțul ei s-au opus practicii grupului "Flirty Fishing", afirmând: "Grupul a fost distorsionat de liderul David Berg, care devenea puternic și bogat. ". La sfârșitul anilor '70, familia lui River s-a mutat cu părinții lui Arlyn în Florida. Familia a schimbat oficial numele lor în Phoenix, după pasărea mitică care se ridică din cenușa sa, simbolizând un nou început.
| River Phoenix | |||||
| |||||
· 1996 - A murit celebrul regizor francez Marcel Carné („Copiii paradisului”, „Noaptea amintirilor”, „Asasinii ordinii”) (n.18.08.1909).
· 2001 - A murit schioara franceză Regine Cavagnoud, campioana mondială la Super–G.
· 2002: A decedat actorul italian Raf Vallone. In 1961 a primit Premiul Oscar pentru rolul interpretat în filmul „Vedere de pe pod”, regizat de Sidney Lumet; (n.17.02.1916).
· 2006: A murit Dan Beizadea, instrumentist, dirijor şi compozitor de muzică uşoară; (n. 1933).
· 2008: A decedat John Daly, producătorul britanic filmului “Terminator”, recompensat cu premiul Oscar pentru lungmetrajele “Plutonul” (1987) şi “Ultimul Împărat”; (1988). Daly a produs numeroase lungmetraje de succes şi a câştigat 13 premii Oscar, la categoria “cel mai bun film”, din 21 de nominalizări, precum şi numeroase premii Globul de Aur; (n. 16 iulie 1937).
* 2011: Flórián Albert Sr. (n. 15 septembrie 1941, Hercegszántó, d. 31 octombrie 2011, Budapesta) a fost un jucător de fotbal ungur, care a primit Balonul de Aur în 1967. Era descris ca fiind unul dintre cei mai eleganți fotbaliști din istorie. Era tehnic, avea un bun control a mingii, era un bun pasator, dribleor și avea abilități de marcator.
* 2011: Flórián Albert Sr. (n. 15 septembrie 1941, Hercegszántó, d. 31 octombrie 2011, Budapesta) a fost un jucător de fotbal ungur, care a primit Balonul de Aur în 1967. Era descris ca fiind unul dintre cei mai eleganți fotbaliști din istorie. Era tehnic, avea un bun control a mingii, era un bun pasator, dribleor și avea abilități de marcator.
Sărbători
· În calendarul ortodox :Sfinții Apostoli Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul și Narcis; Sf Mc Epimah; Duminica a 22-a după Rusalii - a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr
· Ziua Reformei (calendarul luteran). Ziua Reformei este o sărbătoare religioasă a zilei de 31 Octombrie în amintirea Reformei, sărbătoare ținută în mod particular de Lutherani și de cîteva comunități de Biserici Reformate. Este o sărbătoare națională în Slovenia (de vreme ce Reforma a contribuit profund la dezvoltarea ei culturală, deși slovenii sînt în principal romano-catolici) și în următoarele state germane: Brandenburg, Mecklenburg-Pomerania Inferioară, Saxonia, Saxonia-Anhalt și Thuringia. Din 2008, este și sărbătoare națională în Chile.
· Halloween (sărbătoare de import!). În fiecare an, seara de 31 octombrie este a vrajitoarelor. Copii, mascati în personaje „horror”, colinda pe la casele oamenilor, iar acestia îi rasplatesc cu bomboane, covrigi sau nuci pentru a alunga spiritele rele ale fantomelor. Adultii se întâlnesc în diverse localuri sau cluburi, care, pentru o noapte, se transforma în spatii ale magiei, în care personaje precum Frankenstein. Aceasta sărbătoare a fost influențată, de-a lungul secolelor, de numeroase culturi. În Imperiul Roman era Ziua Pomona, la celtici era festivalul Samhain, iar la creștini Sărbătoarea Tuturor Sfinților. Istoricul Nicholas Rogers, care a cercetat originile Halloweenului, observă că în timp ce „unii folcloriști i-au detectat originile în sărbătoarea romană a Pomonei , zeița fructelor și semințelor, sau în festivalul morților denumit Parentalla , sărbătoarea este cel mai frecvent legată de festivalul celtic Samahain , scris inițial Samuin”care in irlandeza veche înseamnă „sfârșitul verii”. Este o sărbătoare, preluată de multe popoare din lumea occidentală, ea răspândindu-se însecolul al XIX-lea prin intermediul imigranților irlandezi din America. Halloween provine din limba engleza de la expresia All Hallows’ Even, numele sărbătorii creștine a tuturor sfintilor, sărbătoare cu care a devenit asociat în țările unde predomină creștinismul occidental — catolic si protestant, pentru ca în aceste culte creștine, ziua tuturor sfinților este sărbătorită pe 1 noiembrie. Specific pentru Halloween este dovleacul sculptat, care reprezintă Lanterna lui Jack. Cu ocazia acestei sărbători, copiii se maschează în vrăjitori, mumii sau alte personaje și colindă pe la case întrebând „Trick or Treat?” (Păcăleală sau dulciuri?), ca o amenințare că dacă nu li se dau dulciuri, persoanei colindate i se va juca o farsă. În alte țări, Halloween este serbat prin parade și carnavaluri. În ultimii ani, din cauza unei promovări agresive prin intermediul filmelor și a televiziunii, sărbătoarea de import a ajuns și în România, fiind impusă indirect în școli și grădinițe prin organizarea de serbări tematice. Deasemenea această zi are și un puternic caracter comercial, produsele specifice acestei sărbători fiind promovate în marile magazine și în mediul online Biserica Ortodoxa Romana este critica fata de noua ”tradiție” a costumării celor mici în personaje demonice, aratand că Halloween-ul “este de natură de a mutila sufletele copiilor”.”Ce poate fi bun în a te deghiza în vârcolac, în vrăjitoare, în vampir?si de ce unii se pictează cu cruce invers, se intreaba reprezentantii Bisericii ?”.
· Ziua Internațională a Mării Negre. Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul din bazinele complexului tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-himalayene, din care fac parte și munții care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la sud (lanțurile pontice). Este situată între Europa și Asia, având ca state riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Prin Strâmtoarea Cherci este legată de Marea Azov, prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele de Marea Egee și deci de Marea Mediterană. Marea Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest al Mării Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe litru față de 34-37 în alte mări și oceane), stratificare între apele de suprafață oxigenate și cele adânci anoxice (fenomen denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu multe specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult, în mod obișnuit fiind între 7 și 12 la mie. Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la 2211 m sub nivelul mării în apropierea de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine (circa 12 cm).
· 31 octombrie - Ziua nationala a Republicii Kirghizia
· 31 octombrie - Ziua Arhivelor Naţionale. Institutia de stat a Arhivelor Nationale a luat fiinta la 1 mai 1831 ca structura a Departamentului din Launtru (azi M.A.I.) la Bucuresti – Arhiva Statului din Ţara Româneasca, iar la 1 ianuarie se constituie la Iasi – Arhiva Sta 757f57h tului din Moldova ca structura a Logofetiei Direptatii (azi, Ministerul Justitiei). La 31 octombrie 1864 intra în vigoare primul Regulament modern de organizare a Arhivelor, Arhiva Statului din Bucuresti devenind Directie Generala, având în subordine si arhivele iesene, director general fiind ilustrul carturar Cezar Boliac. Data de mai sus devine ZIUA ARHIVELOR NAŢIONALE. Dupa Marea Unire de la 1918, odata cu nasterea statului national unitar roman, în ansamblul masurilor de unificare administrativa, urmare a unirii cu România a Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei, în 1925 apare Legea pentru organizarea Arhivelor Statului. Rostul institutiei Arhivelor a fost si este acela de a pastra, conserva si valorifica tezaurul arhivistic, memoria unui popor, caci „un act, oricare ar fi cuprinsul sau vechimea lui, are o dubla valoare: de a servi ca act de proprietate si de a deveni un act istoric sau literar pentru posteritate” (Bogdan Petriceicu Hasdeu -director general al Arhivelor Statului între 1876-1900). Până la începutul secolului al XVIII-lea, arhivele din Țările Române erau păstrate de către Cancelaria domnească, autoritățile ecleziastice și de către demnitarii de diferite ranguri în cadrul ierarhiei boierești. Cele mai vechi locuri de conservare a documentelor erau mănăstirile, care, fiind locuri considerate ca sigure, păstrau și documente laice. Spre exemplu, se știe că în 1775 Mitropolia Bucureștilor avea în păstrare o arhivă generală ce cuprindea documente private de tipul hotărniciilor. Arhivele din Țara Românească au luat ființă la 1 mai 1831, iar cele din Moldova la 1 ianuarie 1832, în condițiile în care primele legi administrative moderne, Regulamentul Organic, au intrat în vigoare. În ce privește teritoriul Transilvaniei, autoritățile ungare și-au păstrat arhivele până în momentul în care Regatul maghiar a fost desființat ca urmare a bătăliei de la Mohacs din 1526. După ce Transilvania a intrat în componența Imperiului habsburgic la 1688, metodele de conservare a documentelor s-au îmbunătățit. Atunci când Arhivele de Stat Maghiare au luat ființă în 1875, multe dintre vechile arhive transilvănene au fost mutate la Budapesta. Astfel, la finele secolului al XIX-lea, documentele referitoare la Transilvania, ca și cele din Banat și Bucovina, erau deja concentrate la arhivele statale de la Budapesta (Országos Lévéltár) și Viena (Haus-, Hof- und Staatsarchiv). După primul război mondial, statul român și-a extins substanțial teritoriul și Arhive ale Statului au luat ființă în 3 dintre provinciile noi ale României: la Cluj în 1920 pentru Transilvania, la Cernăuți în 1924 pentru Bucovina și la Chișinău în 1925 pentru Basarabia. În 1925, o nouă lege referitoare la Arhivele Statului a intrat în vigoare; instituția intra în subordinea Ministerului Educației Publice. Constantin Moisil a fost director al instituției între 1923 și 1938, fiind urmat de Aurelian Sacerdoțeanu între 1938 și 1953. În 1951, în timpul perioadei comuniste, Direcția Arhivelor Statului a trecut sub controlul Ministerului Afacerilor Interne și modelul sovietic de organizare a fost adoptat. O nouă lege a Arhivelor a intrat în vigoare în 1996.
· 31 octombrie – Ziua Internationala de economisire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu