1. /31 OCTOMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         475: Romulus Augustus e proclamat împărat al Romei. Flavius Romulus Augustus (n.cca. 463, – d. după 476),  a fost ultimul imparat  (475-478) al  Imperiului Roman de Apus. La 31 octombrie 475, patricianul Orestes  îl proclamă împărat pe fiul său, Romulus Augustulus, autoritatea împăratului limitându-se la sudul Galiei si la Italia propriu- zisa. Era poreclit  ”Augustulus”, deși el a condus în mod oficial sub numele de  Romulus Augustus, in latina sufixul -Ulus  fiind un diminutiv  si prin urmare Augustulus  înseamna, “Micul Augustus”. La 28 august 476, Romulus Augustulus este îndepărtat de la tron de către  Odoacru, căpetenia  herulilor de neam germanic din uniunea de triburi a  a gotilor. Severin de Noricum consilier al lui Odoacru, a mediat detronarea fără violență a ultimului și tânărului împărat roman al Imperiului de Apus, pentru care a reușit să obțină chiar și o pensie,  iar insignele imperiale au fost trimise de la Roma la  Constantinopol, fapt care mai târziu va genera dispute în privința moștenirii romane. Imperiul Roman de Apus după ce pierde majoritatea provinciilor, este desființat atunci când Odoacru, care se autoproclama magister   militum (guvernator suprem), înființează un stat independent în Italia (476). Odată cu instaurarea dominației germanice în Italia, are loc sfârșitul Imperiului Roman de Apus, sfarșitul  istoric al Antichitatii  și începutul Epocii Medievale.

·         802: Nicefor I Genikos este ales împărat a Bizanțului. În anul 811, oastea bizantina condusa de  Nichifor a invadat Bulgaria  si l-a  învins de două ori pe Krum, tarul bulgarilor, devastand  capitala Pliska  dar, în timpul retragerii, armata bizantină a intrat intr-o o ambuscadă și a fost distrusa la 26 iulie de catre bulgari. Nichifor a fost ucis în luptă si se spune că  tarul bulgarilor Krum, ar fi  confectionat din craniul imparatului bizantin, o cupa din care bea la ospete. Krum, Han protobulgar în perioada: 796/803 – 814. În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s-a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra.

·          1517: Teologul Martin Luther lipește pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze, care invitau la o dispută academică pe tema indulgențelor. Credința lui Luther l-a făcut să intre în 1517 în conflict cu Biserica Romano-Catolică. Pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma, papa Leon al X-lea a vândut credincioșilor indulgențe. Prin vânzarea de indulgențe se oferea, în schimbul unei donații bănești, anularea suferințelor vremelnice datorate păcatului – odată iertat prin pocăință. Luther s-a declarat împotriva acestei practici. La 31 octombrie 1517 (potrivit teologului și filosofului umanist Philipp Melanchthon), Luther a afișat pe ușa principală a bisericii din Wittenberg cele 95 de teze care invocau interdicția comerțului de indulgențe. Aceste teze au circulat repede prin Germania și au cauzat o mare controversă. Papa a ordonat ca Luther să apară la Augsburg, în fața cardinalului Thomas Cajetan. Cardinalul i-a cerut să-și retracteze cele 95 de teze. Luther a replicat că și le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel care greșește. În 1521, prin bula de excomunicare emisă împotriva lui Luther, papa a cerut împăratului Carol al V-lea să dispună executarea lui Luther. Împăratul, în loc să dea curs cererii papei, a convocat o adunare pentru cercetarea lui Luther. Oficialitățile din dietă i-au cerut să-și retragă declarațiile. Luther a refuzat, iar membrii dietei l-au declarat indezirabil. Luther a reușit să scape de pedeapsă cu ajutorul prietenului său, Frederic al III-lea, principele elector al Saxoniei, care l-a ascuns în castelul „Wartburg”, aproape de orașul Eisenach. Luther a primit pseudonimul „cavalerul George”. În timpul șederii în Wartburg, Luther a început să traducă Noul Testament în limba germană. Preocuparea principală a împăratului Carol era războiul cu Franța, astfel încât în cele din urmă Luther a putut reveni la catedra din Wittenberg. Încercările de reformare a bisericii locale nu au avut succes în Europa centrală în timpul vieții sale, dar au fost continuate de discipolii săi. În 1524 o parte din țărănimea din sudul Germaniei, Austria și Elveția s-a folosit de teoria lui Luther ca pretext pentru declanșarea Războiului Țărănesc (Deutscher Bauernkrieg). În 1525 Martin Luther s-a însurat cu fosta călugăriță Katharina von Bora, arătându-se astfel adversar al celibatului impus de catolicism preoțimii. Restul vieții și l-a petrecut scriind, ținând predici și organizând reforma bisericii în Saxonia. Luther a murit la 18 februarie 1546 în orașul său natal Eisleben. Luther este cunoscut ca „părintele Reformei”. Intenția lui însă nu a fost crearea unei biserici noi, alternative, ci înnoirea Bisericii Universale.

·         1755: Giacomo Casanova reușește să fugă din Palatul Dogilor, Veneția. Giacomo Girolamo Casanova de Seingalt (n. 2 aprilie 1725, Veneția – d. 4 iunie 1798, Castelul Duchcov (Dux)) a fost un aventurier amoros italian, originar din Veneția, devenit celebru prin peripețiile sale galante, evocate în „Memoires” („Povestea vieții mele”) scrise între anii 1791 și 1798, care cuprind existența sa aventuroasă și experientele sale, convingerile sale, care se remarcă printr-o bună cunoaștere și descriere a moravurilor epocii.

·         1864: Nevada a devenit cel de al 36-lea stat al Statelor Unite ale Americii.  Nevada este un stat al Statelor Unite ale Americii care se găsește în partea central-vestică a acestora. În secolul al XIX-lea a fost mai ales cunoscut în perioada “goanei după argint”, urmând “goanei după aur” din California și, mai târziu, din Alaska, iar după cel de-al doilea război mondial a devenit cunoscut în întreaga lume pentru legalizarea extensivă și intensivă a jocurilor de noroc și a industriei aferente acestora (gaming industry).

·         1866:  Premiera operetei „Viața pariziană” de Jacques Offenbach.

·         1888: Britanicul John Boyd Dunlop (1840–1921) a inventat pneul utilizat la biciclete, triciclete şi automobile.

·         1892: Arthur Conan Doyle publică volumul de povestiri Aventurile lui Sherlock Holmes

·         1905: Au început pogromurile în masă contra evreilor din Rusia; în Kiev și Odessa pogromurile au fost organizate chiar de oficialitățile locale.

·         1918: Se semnează, la Belgrad, armistițiul dintre Puterile Aliate si Ungaria, prin care se fixează o linie arbitrară de demarcație între Ungaria și Transilvania.

·         1918: A fost constituit, la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central. Peste câteva zile consiliul s–a mutat la Arad, schimbându–şi numele în Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. Consiliul Național Român Central a fost un organ politic al românilor din Transilvania, care a desfășurat o dublă activitate, politică și administrativă, având funcțiile unui organism statal central. Consiliul Național Român Central se formează ca o etapă, necesară, următoare de organizare a luptei naționale a românilor din Transilvania în toamna anului 1918.  Consiliul Național Român Central se formează la începutul lunii octombrie 1918 după o întâlnire la Budapesta a reprezentanților Partidul Național Român și reprezentanții mișcării social-democrate din Transilvania în care, și unii, și alții s-au pronunțat pentru o colaborare în cadrul unui consiliu comun. Înființarea consiliului are loc la Budapesta la 31 octombrie 1918, având în componență șase naționali: Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad și șase socialiști Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu.

·         1871 (31.X./12.XI): A fost inaugurarata in Bucureşti, Uzina de gaz aerian de la Filaret, construită sub conducerea arhitectului francez Paul Gottreau (cel care a construit şi Biblioteca Centrală Universitară, ca şi clădirea CEC-ului din Bucureşti).

• 1918: Se înfiinţează Societatea simfonică "George Enescu" din Iaşi.

·         1920: In Romania este  promulgată Legea pentru înfiinţarea şcolilor româneşti de studii superioare la Paris şi Roma, cu trei secţii: cea a studiilor de istorie şi filologie, Secţia pentru continuarea studiilor universitare de specialitate, pentru acele discipline care nu se predau în România şi Secţia pentru cultivarea artelor. Stagiul era de un an, cu posibilitatea de prelungire în funcţie de rezultate.Prin Decretul din 14 decembrie 1921, Nicolae Iorga a fost numit director al Şcolii Române din Paris, iar Vasile Pârvan, al Şcolii Române din Roma.

·         1922: Benito Mussolini devine cel mai tânăr premier din istoria Italiei

·         1933: Basoreliefurile celor patru preşedinţi ai Statelor Unite de pe muntele Rushmore au fost finalizate. Monumentul Muntele Rushmore sau Monumentul național Muntele Rushmore, deseori doar Muntele Rushmore, aflat lângă orașul Keystone, statul South Dakota Dakota de Sud, este un monument memorial (în engleză United States Presidential Memorial) care prezintă sintetic primii 150 de ani din istoria Statelor Unite ale Americii prin intermediul unor sculpturi colosale, înfățișându-i pe primii președinți ai țării, George Washington (întâiul), Thomas Jefferson (al treilea), respectiv pe ulteriorii Abraham Lincoln (al șaisprezecelea) și Theodore Roosevelt (al douăzeci și șaselea). Sculpturile în granit de circa 18 m înălțime au fost executate direct pe versantul sudic al cunoscutului munte de către sculptorul Gutzon Borglum (fost elev al lui Rodin) între 4 octombrie 1927 și 31 octombrie 1941, fiind ajutat de aproximativ 400 muncitori. Legendele amerindienilor Lakota din grupa Sioux spun că făuritorii muntelui sunt „cei șase bunici” (engleză: Six Grandfathers). Întreaga zonă a monumentului se întinde pe 5,17 km²  și se găsește la o altitudine de 1.745 m. Monumentul este îngrijit de Serviciul parcurilor naționale, un birou al Departamentui de Interne al Statelor Unite. Un număr de circa două milioane de turiști îl vizitează anual. Lucrarea a fost întreruptă la data de 31 octombrie 1941, la 14 de ani de la demararea lucrărilor, din cauza intrării Statelor Unite în cel de la doilea război mondial. La puțin timp după aceea, din lipsa surselor de finanțare, lucrarea a fost declarată drept finisată. Ideea unui monument fusese sugerată încă din 1923 de Doane Robinson, însă proiectul a fost aprobat de guvernul statului abia în 1925, în dorința de a atrage turiști în zonă. Proiectul prevedea sculpturi care să-i prezinte pe cei patru președinți până la talie. Practic, s-au realizat numai fețele președinților. Deși muntele era cunoscut dintotdeauna populației locale Lakota Sioux drept „Șase Bunici”, acesta a fost redenumit în 1885 după Charles E. Rushmore, un cunoscut avocat din New York. Proiectul de sculptare a Muntelui Rushmore a fost inițiat cu scopul de a crește turismul în regiunea montană a statului numită Black Hills. După discuții îndelungate și negocieri între Congres și președintele Calvin Coolidge, proiectul a primit în final aprobarea entității legislative a Statelor Unite. Sculptarea propriu-zisă a început în 1927 și s-a încheiat în 1941. În ciuda dificultății și periculozității realizării sculpturilor, nu au existat cazuri de decese, deși s-au înregistrat câteva cazuri de răniri. Fiind un monument cu adevărat spectaculos, el a apărut în diverse filme, spoturi publicitare și diverse spectacole. În cinematografie, apariția lui cea mai celebră este în secvența de final a filmului La nord, prin nord-vest al lui Alfred Hitchcock, din 1959, cu Cary Grant și Eva Marie Saint în rolurile principale.

·         1941: A fost finalizat, dupa 14 ani de munca, celebrul monument sculptat in stanca de pe Muntele Rushmore din Dakota de Sud, care ii infatiseaza pe presedintii americani George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt si Abraham Lincoln. 

·         1952: Operațiunea Ivy – Explozia primei bombe cu hidrogen a Statelor Unite.

·         1954: Frontul National de Eliberare din Algeria a inceput revolta impotriva Frantei. 

·         1956: Contraamiralul american G.J.Dufek a devenit primul om care a reușit să aterizeze cu un avion la Polul Sud.

·         1956: Marea Britanie si Franta au atacat Egiptul pentru a convinge autoritatile sa redeschida Canalul Suez.

·         1968: Președintele american Lyndon B. Johnson ordonă încetarea bombardamentelor în nordul Vietnamului. Lyndon Baines Johnson, cunoscut mai ales ca Lyndon B. Johnson, (n. 27 august 1908 – d. 22 ianuarie 1973), adesea numit pe inițialele sale, LBJ, cel de-al treizeci și șaptelea vicepreședinte și cel de-al treizeci și șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii (1963 – 1969).

·         1974: România a ratificat Pactul internaţional cu privire la drepturile Economice, Sociale şi Culturale, semnat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Ultimul Raport Naţional al României a fost depus la 7.01.1993.

·         1975:  Formatia britanica  Queen lanseaza in Anglia cel mai renumit single al sau, Bohemian Rhapsody.

·         1984: Indira Gandhi, prim-ministru a Indiei, este asasinată de doi membri din garda sa de corp. Fiica primului prim ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru, și mamă a altuia, Rajiv Gandhi, Indira Ghandi a fost unul dintre cei mai notabili și controversați lideri politici. În ciuda numelui faimos, nu există nici o legătură de rudenie cu Mahatma Gandhi. Pe când aceasta se îndrepta spre locul unde trebuia să dea un interviu marelui actor englez Peter Ustinov care filma un documentar pentru televiziunea irlandeză, ea a trecut pe o poartă păzită de Satwant și Beant, când s-a aplecat să-i salute în tradiționalul stil indian, ei au deschis focul cu pistoale semiautomate. Ea a murit în drum spre spital, în mașina sa oficială dar a fost declarată moartă câteva ore mai târziu.

·         1991: Primele alegeri libere pentru președinție în Zambia. Zambia este situată în inima Africii Australe, fiind – exceptând, Munții Munchinga (2301 m în Mafinga Hills, altitudinea maximă din țară) în est – un spațiu al platourilor înalte (1000–1400 m), ușor vălurite și acoperite de ierburile înalte ale savanei.

·         1998: Începe criza dezarmării din Irak. Irakul a anuntat ca nu mai doreste sa coopereze cu inspectorii Natiunilor Unite insarcinati sa afle daca autoritatile detin armament nuclear

·         .2003: Este descoperită Planeta pitică Eris.  136199 Eris a fost numită după zeița greacă a discordiei. A primit numele oficial pe 13 septembrie 2006 după o lungă perioadă de dezbatere, timp în care a fost cunoscută după numele de 2003 UBB313, acordat automat (însemnand că este al 7827-lea asteroid descoperit în a II-a jumătate a lunii octombrie a anului 2003). Eris a fost poreclită inițial “Xena”, după o eroină dintr-un serial TV din SUA, iar luna poreclită “Gabrielle”, după un alt personaj din același serial. Numărul 136199 se referă la poziția sa în lista planetelor minore. O planetă pitică (engleză dwarf planet) este o categorie de corpuri cerești definită într-o rezoluție a Uniunii Astronomice Internaționale pe 24 august, 2006. Pentru ca o planetă să fie denumită pitică, atunci ea trebuie să orbiteze în jurul Soarelui, să aibă o masă suficient de mică astfel încât, sub influența forței gravitaționale să devină sferică și să nu fie satelitul niciunui astru.

·         2011: Potrivit ONU, populatia lumii a ajuns la 7 miliarde de persoane. În urmă cu 2.000 de ani, la naşterea lui Iisus Hristos, erau în jur de 300 de milioane de oameni. Pragul de un miliard fusese  atins în anul 1804. În ultimii 38 de ani populaţia Terrei a atins succesiv patru praguri: 4 miliarde de locuitori în 1974, 5 miliarde în 1987, 6 miliarde în 1999 şi 7 miliarde în 2011.

·         2015: Tragedia națională în Clubul Colectiv din București la concertul trupei de metalcore Goodbye to Gravity. Nici până astăzi cazul nu a fost clarificat!

Nașteri

·         1291: S-a nascut Philippe de Vitry, compozitor francez din perioada medievala, fost episcop de Meaux, autorul prezumtiv  al tratatului   Ars Nova Musicae, punlicat in jurul anului 1320. A decedat la data de 9 iunie 1361. Figura emblematica a Evului Mediu, de Vitry era considerat de contemporani un spirit stralucitor datorita cunostintelor sale de filosofie, matematica, poezie, retorica  si muzica. Ne-au parvenit doar o parte din compozitiile si scrierile sale.

·          1345: S-a nascut Regele Ferdinand I al Portugaiei (d. 1383). Ferdinand I al Portugaliei (n. 31 octombrie 1345, Lisabona — d. 22 octombrie 1383, Lisabona), supranumit Cel Frumos sau mai rar Cel Inconstant, a fost al nouălea rege al Portugaliei, al doilea fiu, și cel mai mare care a supraviețuit, al lui Petru I al Portugaliei și a Constanței de Castilia. A urcat pe tron în 1367

·         1391: Eduard (portugheză Duarte; 31 octombrie 1391 – 9 septembrie 1438) numit Filosoful sau Elocventul, a fost al 11-lea rege al Portugaliei și al doilea Lord de Ceuta din 1433 până la moartea sa. A fost fiu al regelui Ioan I al Portugaliei și a soției acestuia, Filipa de Lancaster, care era fiica lui Ioan de Gaunt. A fost numit după străbunicul său, regele Eduard al III-lea al Angliei.

Eduard

Părinți Ioan I al Portugaliei Filipa de Lancaster  Frați și surori Henric Navigatorul Ferdinand the Holy Prince[*] Infante Peter, Duke of Coimbra[*] Afonso I[*] John, Lord of Reguengos de Monsaraz[*] Beatrice, Countess of Arundel[*] Isabela a Portugaliei, Ducesă de Burgundia  Căsătorit cu Eleanor de Aragon Copii Afonso al V-lea al Portugaliei Infantele Ferdinand, Duce de Viseu Eleanor, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Infanta Ecaterina Ioana, regină a Castiliei

·         1424: Vladislav al III-lea Iagello, numit cel de la Varna, în poloneză Władysław III. Warneńczyk, (n. 31 octombrie 1424, Cracovia - d. 10 noiembrie 1444, Varna) a fost din 1434 rege al Poloniei și din 1440 concomitent și rege al Ungariei, sub numele de Vladislav I al Ungariei, în maghiară I. Ulászló. A căzut în luptă în Bătălia de la Varna.

Vladislav a fost primul fiu al lui Vladislav al II-lea Iagello și a soției sale, Sofia de Halshany. El s-a urcat la tron la vârsta de zece ani și a fost înconjurat de un grup de consilieri, în frunte cu cardinalul Oleśnicki, care a vrut să continue să se bucure de marele său statut în tribunal. În ciuda acestui fapt, tânărul conducător și mama sa ambițioasă erau conștienți de faptul că existau persoane care se opuneau lor. În ciuda acordurilor semnate între Vladislav Iagello și de magnații polonezi pentru a asigura succesiunea fiilor săi, opoziția a dorit un alt candidat pentru tronul polonez, pe Frederick din Brandenburg, care era logodit cu Hedwig, fiica lui Iagello din a doua căsătorie. Cu toate acestea, conspirația a fost hotărâtă de moartea prințesei, zvonindu-se că aceasta a fost otrăvită de Regina Sofia.

Domnia tânărului rege a fost dificilă încă de la început. Încoronarea sa a fost întreruptă de un nobil ostil, Spytko de Melsztyn. În următoarea zi, omagiul obișnuit de locuitorii orașului din Cracovia nu a avut loc, din cauza unei dispute între nobili din Mazovia care se certau pe locurile sale din cortegiu. Nici măcar mai târziu, Vladislav nu a avut multe de spus în problemele de stat, care erau executate de clericul și cancelarul puternic, Zbigniew Oleśnicki. Sițuatia nu s-a schimbat nici măcar după Seimul (parlamentul polonez) care s-a strâns la Piotrków, în anul 1438, declarând că vârsta de 14 ani a regelui a atins majoratul.

Această situație a continuat până în 1440, când lui Vladislav i s-a oferit coroana tronului Ungariei. Aceptarea coroanei ar fi dus la numeroase probleme. Ungaria se afla sub amenințarea din partea Imperiului Otoman, și câțiva magnați polonezi nu erau de acord ca regele Poloniei să fie și regele Ungariei, în timp ce Elisabeta, văduva regelui decedat al Ungariei, Albert al II-lea al Germaniei, încerca să păstreze coroana pentru copilul ei nenăscut. În ciuda acestor inconveniențe, Vladislav a preluat tronul Ungariei, angajându-se într-un război civil care avea să dureze doi ani, împotriva Elisabetei.

Vladislav a primit un sprijin important din partea Papei Eugen al IV-lea, pentru că îl ajuta să organizeze o cruciadă împotriva turcilor. Regele în vârstă de 18 ani, care până acum fusese un rege doar cu titlu, a devenit profund implicat în războiul împotriva turcilor, care l-a adus într-o poziție de monarh creștin evlavios și cavaler creștin ideal, fără să mai acorde atenție la interesele Poloniei sau a dinastiei Jagiellonian.

Vladislav în Bătălia de la Varna, de Jan Matejko

Bastionul creștinismului și alte lozinci prezentate de trimisul papal, Giuliano Cesarini, împreună cu promisiunile verbale a unei flote venețiene și faptul că trupele papale blocau Dardanelele, împreună cu o viziune ispititoare a unei promisiuni de vitcorie în această glorioasă cruciadă, care se efectua pentru slava lui Dumnezeu și împotriva turcilor, l-a convins pe Vladislav să se angajeze cu forțele sale proaspăt învingătoare, pentru un alt război, încălcând astfel armistițiul de zece ani cu agresivul și puternicul Imperiu Otoman. În ciuda presupusului ajutor, la Bosfor, venețienii s-au unit cu forța papală și au navigat pe coastă până la COnstantinopol, împingându-i pe otomani afară din Balcani, nereușind să navigheze spre Varna. Această era o mișcare surprinzătoare, pe care Vladislav și comandantul său cel mai înalt în grad, Iancu de Hunedoara, nu au reușit să o anticipeze. Trădarea venețienilor a dus la plasarea armatei otomane (circa 60.000 de turci) conduși de sultanul Murad al II-lea, în imediata apropiere a cruciaților (circa 20.000). Prin urmare, când Bătălia de la Varna a început pe 10 noiembrie 1444, regele polonez și subiecții săi nu au știut că pentru mulți dintre ei, aceasta avea să fie bătălia finală.

Confruntându-se cu situația disperată, regele, împreună cu experimentatul Iancu de Hunedoara, au rupt cavaleria de spahii, fiind deciși să-l atace chiar pe sultan, care era protejat de cavalerie și de infanteriști formidabili. Tânărul rege a fost omorât în timp ce lansase un atac fără să-l mai aștepte pe Iancu de Hunedoara și pe forțele acestuia să-l ajute. Infanteriștii otomani l-au decapitat pe Vladislav și i-au înfipt capul într-o țepușă. Descurajați de moartea regelui lor, armata maghiară a fugit de pe câmpul de luptă. Nici trupul regelui și nici armura sa nu au mai fost găsite vreodată.

Vladislav nu a avut copii și nu s-a căsătorit niciodată. Cronicarul Jan Długosz, cunoscut pentru antipatia față de Vladislav și tatăl său, a afirmat că era ceva neobișnuit la sexualitatea lui Vladislav, deși Długosz nu a specificat ce anume: prea supus dorințelor carnale (...) nu și-a abandonat obiceiurile obscene și josnice (în poloneză: "zbyt chuciom cielesnym podległy (…) nie porzucał wcale swych sprośnych i obrzydłych nałogów (…)" ).

Vladislav a fost urmat în Regatul Poloniei de fratele său mai tânăr, Ducele de Lituania, Cazimir al IV-lea Jagiellon, după un interval de trei ani. În Ungaria, a fost succedat de rivalul său, regele Ladislau Postumul.

Regele Vladislav al III-lea Iagello

Părinți Vladislav al II-lea al Poloniei Sophia of Halshany[*]  Frați și surori Cazimir IV Iagello Elizabeth Bonifacia of Poland[*] Hedwig Jagiellon[*]  Căsătorit cu Elisabeta de Luxemburg

* 1613: Luisa Maria Francisca de Guzman (portugheză Luísa Maria Francisca de Gusmão, spaniolă Luisa María Francisca de Guzmán;^[1] (13 octombrie 1613 – 27 februarie 1666) a fost regină consort a Portugaliei. A fost soția regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei, primul conducător din Casa de Braganza și mama a doi regi ai Portugaliei: Afonso al VI-lea și Petru al II-lea. A servit ca regentă a Portugaliei din 1656.

Ea a aparținut de Casa de Medina-Sidónia ca fiică a lui Juan Manuel Pérez de Guzmán, al 8-lea Duce de Medina Sidonia și a soției acestuia, Juana Lorenza de Sandoval y Rojas. Familia tatălui ei provenea din Alfonso I al Portugaliei.

În acea perioadă Portugalia era sub dominație spaniolă. Coroana spaniolă urmărea să includă profund țara în Spania și să prevină orice revoltă portugheză împotriva dinastiei spaniole. Acest proiect a început cu domniile anterioare și a continuat cu Filip al IV-lea al Spaniei și necesita o căsătorie politică între cele două țări.

Din această perspectivă, căsătoria Luisei Maria de Guzman cu Ducele de Braganza părea în epocă o ocazie de a uni cele două case ducale spaniolă și portugheză. Căsătoria a avut loc în 1633 și Dona Luisa de Guzman și-a susținut soțul în răzvrătirea lui împotriva Spaniei, determinându-l să accepte coroana Portugaliei: Antes rainha um dia (în unele variante uma hora) que duquesa toda a vida. ("Mai bine regină pentru o zi decât ducesă toată viața.")

În 1640 Portugalia și-a câștigat independența. Familia regală s-a instalat la Lisabona. Regina și-a ajutat soțul în lupta lui pentru recunoașterea diplomatică a Portugaliei și a asigurat interimatul când regele a plecat la război pentru a proteja granițele țării.

În 1656, ea a fost numită regentă a regatului după decesul soțului ei și pe durata minoratului fiului ei Afonso al VI-lea. A continuat să ocupe funcția chiar și după ce Alfonso a devenit adult deoarece fiul ei era instabil mental. Regența ei a fost marcată de victoria portugheză în bătălia de la Linhas de Elvas la 14 ianuarie 1659. A fost ținta conspirației care a eșuat condusă de Luís de Vasconcelos e Sousa, conte de Castelo Melhor.

A apărat principiile libertății și independenței Portugaliei și a controlat guvernul cu o mână de fier. În principal Luisa a fost inițiatoarea succesului diplomatic al unei noi alianțe cu Anglia. Fiica ei Ecaterina s-a căsătorit cu Carol al II-lea al Angliei.

Luisa de Guzmán

Portret atribuit lui José de Avelar Rebelo Părinți Juan Manuel Pérez de Guzmán, 8th Duke of Medina Sidonia[*]  Frați și surori Alonso Pérez de Guzmán y Gómez de Sandoval[*]  Căsătorită cu Ioan al IV-lea al Portugaliei Copii Teodósio, Prinț al Braziliei Ioana, Prințesă de Beira Ecaterina, regină a Angliei Afonso al VI-lea al Portugaliei Petru al II-lea al Portugaliei

·         1632 - S–a născut pictorul olandez Jan van der Vermeer, unul dintre cei mai mari pictori ai secolului al XVII–lea ale cărui lucrări, reprezentând cel mai adesea scene de interior, se disting prin claritatea culorilor şi prin esenţializarea compoziţiei (m.15.12.1675).

·         1636: Ferdinand Maria, Elector de Bavaria (31 octombrie 1636 – 26 mai 1679) a fost conducător al Bavariei și principe elector (Kurfürst) al Sfântului Imperiu Roman din 1651 până în 1679. A fost membru al Casei de Wittelsbach.

Ferdinand Maria

Duce de Bavaria, Prinț Elector al Sfântului Imperiu Roman

Ferdinand Maria, portret de Paul Mignard Părinți Maximilian I de Bavaria Arhiducesa Maria Anna de Austria  Frați și surori Maximilian Philipp Hieronymus, Duke of Bavaria-Leuchtenberg[*]  Căsătorit cu Henriette Adelaide de Savoia Copii Maria Anna Victoria, Delfină a Franței Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria Joseph Clemens de Bavaria Violante Beatrice, Mare Ducesă de Toscana

·         1692: Anne Claude de Caylus, arheolog și anticar francez (d. 1765)

·         1705: Papa Clement al XIV-lea (născut Gian Vincenzo Antonio Ganganelli; n. 31 octombrie 1705,^[1][2] Santarcangelo di Romagna, Statele Papale – d. 22 septembrie 1774,^[1][2] Roma, Statele Papale) a fost un papă al Romei.

Clement al XIV-lea

* 1793: James Dunlop (n. 31 octombrie 1793,^[1] Scoția, Regatul Unit – d. 22 septembrie 1848,^[1] Noul Wales de Sud, Australia) a fost un astronom australian.

În anii 1820 și 1830, el a fost astronomul-asistent al lui Thomas Brisbane pentru observatorul privat al acestuia, din Parramatta (« Paramatta » în epocă), în Noua Galie de Sud. Dunlop a fost mai ales un observator vizual, făcând o muncă de astrometrie stelară pentru Brisbane. A descoperit și catalogat numeroase stele duble și obiecte de cer profund.

Mai târziu a devenit șef al intendenței observatorului din Paramatta și în final l-a vândut guvernului Noii Galii de Sud.

James Dunlop

·         1795: S-a născut poetul romantic John Keats: “La Belle Dame sans Merci”, “Ode to a Nichtingale”, “To Autumn”; (m. 23 februarie 1821). John Keats (n. 31 octombrie 1795, Londra – d. 23 februarie 1821, Roma), poet englez, unul din cei mai importanți reprezentanți ai romantismului englez, alături de Lord Byron și Percy Bysshe Shelley.

* 1802: Charlotte Napoléone Bonaparte (31 octombrie 1802 – 2 martie 1839) a fost fiica lui Joseph Bonaparte, fratele mai mare a împăratului Napoleon I, și a lui Julie Clary. Mama ei a fost sora lui Désirée Clary, iubita lui Napoleon. Charlotte s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Napoleon Louis, al doilea fiu al lui Louis Bonaparte și al Hortense de Beauharnais. A studiat gravura și litografia la Paris cu artistul Robert Louis Léopold, care are reputația de a se fi îndrăgostit de ea.

Prințesa Charlotte

Charlotte Bonaparte (stânga) și sora ei Zenaïde în 1821, de Jacques-Louis David Părinți José I al Spaniei Julie Clary  Frați și surori Félix-Joseph-François de Lacoste[*] Zénaïde Laetitia Julie Bonaparte  Căsătorită cu Napoleon Louis Bonaparte

·         1815: Karl Weierstrass, matematician german (d. 1897)

·         1818: S-a nascut la Focșani pictorul Gheorghe Tattarescu, întemeietor alãturi de Theodor Aman al învatamântului artistic românesc (d. 24 octombrie 1894, București). A fost un pictor român clasic, „cel mai tipic academist”, un pionier al neoclasicismului în pictura românească. A pictat in 1844 alaturi de unchiul sau, Nicolae Teodorescu zugrav de biserici, mănăstirea Rătești.Studiaza pictura la Școala de zugravi din Buzău, fondată de unchiul său.

Cu ajutorul episcopului Buzăului, Chesarie, a obținut o bursă de studii la Academia di San Luca din Roma. A participat la revoluția de la 1848. A pictat portretele revoluționarilor Gheorghe Magheru, Ștefan Golescu aflați în exil, iar în 1851 pictează cunoscutul  portret al lui Nicolae Bălcescu. Împreună cu Theodor Aman a înființat, în 1864, Școala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind mai apoi și directorul ei în anii 1891–1892. În 1865 a scris lucrarea „Percepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman și desene după cei mai celebri pictori”.

·         1821: Karel Havlíček Borovský, scriitor ceh, traducător, jurnalist și om politic

·         1823: S-a născut n. 15 februarie 1823, Gârcina, județul Neamț Melchisedec (Mihail) Ştefănescu, episcop şi istoric, unionist convins, care  a luptat pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti şi pentru consolidarea acesteia. A iniţiat, împreună cu Mihail Kogălniceanu, Legea secularizării averilor mănăstireşti. A fost editor de izvoare istorice si membru titular al Societăţii Academice Române din 1876, vicepreşedinte al Academiei Române între anii 1882 – 1885; (m. 1892).

·         1833 - S-a născut compozitorul rus Alexandr Porfirievici Borodin (m.27.02.1887).

·         1835: S-a nascut chimistul german Adolf von Baeyer laureat al Premiul Nobel pentru Chimie pe 1905; (d. 1917). Johann Friedrich Wilhelm Adolf von Baeyer (n. 31 octombrie 1835; d. 20 august 1917) chimist german, profesor universitar la München, laureat al Premiului Nobel pentru chimie în anul 1905.

·         1838: Luís I, rege portughez

·         1846 - S–a născut prozatorul italian Edmondo de Amicis (“Cuore”, “Romanul unui învăţător”) (m.11.03.1908).

·         1851: Lovisa a Suediei (suedeză Lovisa Josefina Eugenia; daneză Louise Josephine Eugenie; 31 octombrie 1851 — 20 martie 1926) a fost regină a Danemarcei ca soție a regelui Frederick al VIII-lea al Danemarcei. A fost singura fiică a regelui Carol al XV-lea al Suediei și a Louisei a Olandei.

Louise a Suediei, de Amalia Lindegren.

Louise a avut o copilărie fericită. După decesul fratelui ei, Prințul Carl Oscar, în 1854, tatăl ei a tratat-o ca pe un băiat și deci i s-a permis să se dezvolte mai mult decât fetele în general, devenind o persoană încrezătoare, naturală și fericită.

Acest lucru a îngrijorat-o oarecum pe mama ei, regina Louise, care era foarte dornică să se comporte în funcție de idealul feminin al vremii. Dar tatăl ei a spus cu dragoste despre ea: "Este un diavol urât, dar ea e amuzantă!", și a continuat s-o trateze în aceeași manieră ca și cum ar fi un fiu.

Au fost mai multe discuții despre a o face pe Louise moștenitoarea tronurilor Suediei și Norvegiei, deoarece mama ei nu mai putea avea copii, iar ea era singurul copil în viață. Dar, deși Suedia a mai avut monarhi de sex feminin, și aprobarea succesiunii la tron a femeilor a fost declarată în 1604, prevederea pentru acest lucru n-a fost trecută în noua constituție din 1809. Succesiunea Louisei ar fi necesitat o schimbare în lege, și de asemenea, o modificare cu privire la tronul Norvegiei, care nu permitea succesiunea pe linie feminină. Problema a devenit controversată când unchiul Louisei, fratele tatălui ei, a avut un fiu în 1858.

Louise s-a căsătorit cu Prințul Moștenitor Frederick al Danemarcei (1843–1912) la Stockholm la 28 iulie 1869. Nunta a fost celebrată cu mare pompă într-un moment când Suedia era într-o stare de foamete iar zestrea prințesei a constat în lucruri fabricate în Suedia, pentru a beneficia economia suedeză. Căsătoria a fost sugerată ca o modalitate de a crea o relație de prietenie între Danemarca și Suedia. Cele două țări au fost într-o situație tensionată după ce Suedia nu a ajutat Danemarca, în timpul războiului cu Germania în 1863.

Louise și Frederick s-au întâlnit pentru prima dată în 1862 iar în 1868, Frederick a fost invitat în Suedia să o cunoască pe Louise; întâlnirea lor a fost descrisă ca fiind un succes. În același an, s-au logodit. Danezii preferau o prințesă suedeză unei prințese germane după recentul război cu Germania. Căsătoria a fost salutată de către toate cele trei țări ca un simbol al noului Scandinavism. Începând cu Evul Mediu, ea a fost prima prințesă suedeză care a intrat prin căsătorie în casa regală daneză.

Căsătoria nu a fost una fericită și nici nu a modificat relațiile dintre cele două țări. Louise nu a avut o relație bună cu familia soțului ei, în special cu soacra sa și cu cumnatele sale și nu a fost susținută de soțul ei.

A vizitat adesea Suedia, fiind prezentă la moartea ambilor părinți. A devenit strictă și religioasă. A fondat câteva organizații de caritate, cum ar fi «Bethania» și «Kronprinsesse L.s Asyl». În 1905, Norvegia a devenit independentă de Suedia cu ajutor danez, lucru care a cauzat tensiune între Danemarca și Suedia; Louisei îi era din ce în ce mai greu să viziteze Suedia.

A devenit regină a Danemarcei în 1906. Ca regină, ea a fost în principal cunoscută pentru multele proiecte caritabile, interes pe care l-a împărțit împreună cu soțul ei. Nu-i păsa de datoriile ceremonioase și de evenimentele publice; a trăit o viață discretă dedicată copiilor ei și intereselor sale legate de artă și literatură. A rămas văduvă în 1912.

Louise a murit în 1926 la vârsta de 74 de ani.

Copii:

Nume	Portret	Date	Note
Christian al Danemarcei Rege al Danemarcei		26 septembrie 1870 - 20 aprilie 1947 (76 de ani)	Născut la Palatul Charlottenlund, s-a căsătorit cu Prințesa Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin în 1898 și au avut copii.
Carl al Danemarcei Rege al Norvegiei		3 august 1872 - 21 septembrie 1957 (85 de ani)	Născut la Palatul Charlottenlund, s-a căsătorit cu Prințesa Maud de Wales în 1896 și au avut un copil. A devenit rege al Norvegiei în 1905 sub numele de Haakon al VII-lea.
Louise a Danemarcei		17 februarie 1875 - 4 aprilie 1906 (31 de ani)	Născută la Palatul Amalienborg, s-a căsătorit cu Prințul Frederick de Schaumburg-Lippe în 1896 și au avut copii.
Harald al Danemarcei		8 octombrie 1876 - 30 martie 1949 (72 de ani)	Născut la Palatul Charlottenlund, s-a căsătorit cu Prințesa Helena Adelaide de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg în 1909 și au avut copii.
Ingeborg a Danemarcei Ducesă de Västergötland		2 august 1878 - 11 martie 1958 (79 de ani)	Născută la Palatul Charlottenlund, s-a căsătorit cu Prințul Carl, Duce de Westrogothia al Suediei și Norvegiei în 1897 și au avut copii.
Thyra a Danemarcei		14 martie 1880 - 2 noiembrie 1945 (65 de ani)	Nu s-a căsătorit niciodată, nu a avut copii.
Gustav al Danemarcei		4 martie 1887 - 5 octombrie 1944 (57 de ani)	Născut la Palatul Charlottenlund, nu s-a căsătorit niciodată, nu a avut copii.
Dagmar a Danemarcei		23 mai 1890 - 11 octombrie 1961 (71 de ani)	Născută la Palatul Charlottenlund, s-a căsătorit cu Jørgen Castenskiold și au avut copii.

Lovisa a Suediei

Regină a Danemarcei

Părinți Carol al XV-lea al Suediei Louise a Olandei  Frați și surori Prince Carl Oscar, Duke of Södermanland[*]  Căsătorită cu Frederick al VIII-lea al Danemarcei Copii Christian al X-lea al Danemarcei Haakon al VII-lea al Norvegiei Prințesa Louise a Danemarcei Prințul Harald al Danemarcei Prințesa Ingeborg a Danemarcei Prințesa Thyra a Danemarcei Prințul Gustav al Danemarcei Prințesa Dagmar a Danemarcei

*  1854: Claude Augé (n. 1854 la L'Isle-Jourdain (Gers) – d. 1924 la Fontainebleau (Seine-et-Marne)), a fost un pedagog, editor și lexicograf francez.

Claude Augé a fost mai întâi institutor, apoi, după ce a luat în căsătorie o nepoată de-a văduvei lui Pierre Larousse (1817-1875), în 1885 s-a alăturat casei de editură Librairie Larousse, în calitate de ajutor contabil, devenind repede unul din directori. Până la moartea sa, Claude Augé nu a încetat să continue opera celebrului lexicograf.

În 1920, continuându-și opera, a hotărât să fie înlocuit, în funcțiile sale editoriale, de fiul său, Paul Augé (1881-1951).

Lucrări:

• din 1891 până în 1895 : Cours d'histoire de France (niveaux: cours préparatoire, cours élémentaire et cours moyen), în colaborare cu Maxime Petit. Lucrări care au făcut obiectul unor numeroase reeditări până în 1923.
• din 1890 până în 1912 : Cours de grammaire en 4 volumes (du cours préparatoire au cours supérieur) : această strălucitoare colecție a format generații de francezi (certificat d'études ; brevet élémentaire ; brevet supérieur) până în ajunul celui de al Doilea Război Mondial.
• prin 1895 : Le Livre de Musique. Nombreuses rééditions jusqu'en 1954.
• în 1899 : Boky fiomanana amin' ny tantaran' i Frantsa nation'i Claude Augé sy Maxime Petit, nadikan-d Razafimahefa ho teny malagasy... - Livre préparatoire d'histoire de France... tradus în malgașă de Razafimahefa... Paris : Larousse, (1899)
• 1905 : le Cabinet de l'instituteur

·         1857:  S-a nascut medicul si scriitorul suedez Axel Munthe, autorul cunoscutei ” Cartea de la San Michelle”;(d. 1949). Axel Martin Fredrik Munthe (n. 31 octombrie 1857, Oskarshamn, Suedia – d. 11 februarie 1949, Stockholm, Suedia), medic, psihiatru și scriitor suedez. Este cunoscut mai ales ca autor al Cărții de la San Michele (1929), o povestire autobiografică romanțată a vieții și a activității sale.

·     1881: 

Eugen Lovinescu
Date personale
Născut	31 octombrie 1881 Fălticeni, România
Decedat	16 iulie 1943, (62 de ani) București, România
Părinți	Vasile, profesor, și Profira[1]
Căsătorit cu	Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu
Copii	Monica Lovinescu
Naționalitate	Român
Cetățenie	România
Ocupație	critic, istoric literar, teoretician al literaturii, sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier, nuvelist
Limbi	limba română[2]
Studii	Universitatea din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1906-1943
Mișcare/curent literar	Modernism
Operă de debut	„Pași pe nisip” în 6 martie 1906
Opere semnificative	Istoria civilizației române moderne Istoria literaturii române contemporane Critice Memorii T. Maiorescu T. Maiorescu și contemporanii lui T. Maiorescu și posteritatea lui critică
Influențe[ascunde] Emile Faguet, Titu Maiorescu
Note
Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice
Membru post-mortem al Academiei Române
Modifică date / text

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Coperta unui volum de „Memorii”

Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881,^[3][4] Fălticeni, Suceava, România – d. 16 iulie 1943,^[3][4] București, România) a fost un critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu^[5].

Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Émile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, respectiv a fost profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București.

Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.

Cuprins

• 1Studii
• 2Activitatea publicistică
• 3Activitatea de cercetare
• 4Anii de ucenicie
• 5Concepția sa critică
• 6Primele studii
• 7Universitate
• 8Plecarea la Paris
• 9Pași pe nisip
• 10Doctoratul parizian
• 11Arta impresiei
• 12Marginalizarea sa
• 13Lucrări de sinteză
• 14Memorialistul
• 15Alte preocupări literare. Romancierul, dramaturgul
• 16Studiile junimiste
• 17Moartea
• 18Posteritatea operei sale
• 19Opere selective
  • 19.1Criticul literar
  • 19.2Memorialistul
  • 19.3Romancierul și nuvelistul
  • 19.4Dramaturgul
  • 19.5Traducătorul
• 20Note
• 21Bibliografie suplimentară
• 22Legături externe

Studii[modificare | modificare sursă]

Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu la Ploiești (1904-1906) și la București.

Activitatea publicistică[modificare | modificare sursă]

Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de debut Pași pe nisip..., apărute în 1906. În această perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de la Sămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.

Activitatea de cercetare[modificare | modificare sursă]

Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentară: Les voyageurs français en Grece au XIX-e sičcle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.

Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 și publică primele două volume de Critice (I, 1909; II, 1910).

În această perioadă publică monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), „Gh. Asachi„ (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde în 1913 criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade cu un curs despre romantism).

Patronează - până la sfârșitul vieții - cenaclul Sburătorul și este director al revistei literare Sburătorul(1919-1922; 1926-1927).

Anii de ucenicie[modificare | modificare sursă]

Puțini au avut de la început și într-o măsură atît de hotărâtoare, ca Eugen Lovinescu, conștiința vocației critice. Adolescent aproape, citise foiletoanele lui Emile Faguet din Revue des deux mondes și crescuse, cum singur mărturisește undeva, cu Criticele lui Maiorescu pe masă. Critica a fost, așadar, pentru el o fatalitate. La vârsta când alți tineri sînt atrași de poezie (de cele mai multe ori din necesități pur sentimentale) sau devorează proza cu subiecte polițienești, singuraticul elev de la Liceul Internat din Iași urmărea cu prematură seriozitate dezbaterile literare și întocmea el însuși note și cugetării critice, dovedind pasiune pentru o disciplină în contradicție, de pe acum, cu temperamentul lui elegiac, contemplativ, Lovinescu ne invită să căutăm originea criticii sale în straturile ... muzicale ale sufletului, în stările de conștiință nediferențiate, misterioase, chip de a spune că în alcătuirea unei personalități critice intră, în afară de informația bogată, inflexibilitatea morală, și un element afectiv, muzical, fără de care voința de a scrie e paralizată și orice activitate literară fără sens.

Concepția sa critică[modificare | modificare sursă]

Criticul nu este, cum crede toată lumea, produsul unei culturi, ci, înainte de orice, expresia unei sensibilități originale, un creator care se caută pe sine comentând pe alții. E. Lovinescu vorbind de vocația sa critică, în sensul de mai înainte, indica izvorul misterios, stările chinestezice din care pornesc toate construcțiile sale critice și ideologice. Exagerînd în sensul impresioniștilor, Lovinescu tinde de fapt să destrame concluzia după care, atunci ca și acum, criticul nu e, în cel mai fericit caz, decît fructul unui sistem ideologic, un individ cu ochelarii bine înfipți pe nas. În judecata celor mai mulți, el e sticletele care, venit tîrziu în fața creatorului biblic, după ce culorile primordiale se sfîrșiseră, a fost uns cu ceea ce rămăsese de la celelalte păsări mai norocoase.

Avînd despre sine și, în genere, despre critică altă înțelegere și prețuire, Lovinescu a respins de la început prejudecățile unei activități facile care parazitează pe marginea textelor. Convingerea lui sigură e că un critic se naște, și nu se face. Cultura desăvîrșește ceea ce natura însămînțase de mult, și între poet și critic nu e o diferență esențială din moment ce în orice rînd scris intră cu necesitate un accent muzical. În ceea ce privește expresia, critica are, iarăși, posibilitățile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur, măsura originalității cu observația că, spre deosebire de poet, criticul operează cu simboluri intelectuale, aduse la înțelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri, comparații edificatoare ușor de prins.

Cu aceste convingeri, critica lui E. Lovinescu va porni nu numai dintr-o conștiință ideologică și estetică, ci din necesitatea de a elibera, sub forma expresiei critice, un fond de neliniști spirituale și afective, dintr-o necesitate — altfel spus — de confesiune. Sensul tragic al acestei experiențe iese din contradicțiile ce apar, în chip fatal, între rigorile genului critic și disponibilitățile sufletești elegiace ale intelectualului moldovean care poartă în celula intimă a ființei sale morale spiritul de resemnare și plăcerea purei contemplații. Dar cum și altădată au ieșit din suflete elegiace mari polemiști, fu dat și lui E. Lovinescu să învingă, prin exercițiu critic, piedicile pe care temperamentul le-a pus în calea unei profesiuni aspre. Din moldoveanul resemnat, copleșit de ideea morții, cu o reală inapetență de viață, a ieșit un polemist în linie maioresciană, rar egalat în epocă. Scepticismul moral și relativismul estetic sînt, cu adevărat, expresii ale spiritului său hrănit de operele antichității, dar, printr-o paradoxală convertire de valori, în comentariu critic ele s-au transformat din forțe defensive în pîrghiile unei acțiuni critice agresive, negatoare, la început, în opoziție mai totdeauna cu opiniile curente. Peste această dramă temperamentală pe care o lungă carieră critică n-o va destrăma cu totul, se va ridica alta ce ține de condiția generală a criticului. E. Lovinescu reprezintă, într-un anumit sens, expresia ei cea mai tragică.

Primele studii[modificare | modificare sursă]

Cea dintâi manifestare critică a lui Eugen Lovinescu e o dizertație asupra Perșilor lui Eschil (o lucrare de seminar publicată în foiletonul literar al Adevărului din 1904, condus de Radu Rosetti). Criticul a debutat, așadar, ca... ploieștean.

Eugen Lovinescu - desen de Petre Bulgăraș.

În studiile sale clasice, tînărul moldovean, copleșit prematur de ideea zădărniciilor lumești, aflase o preocupare spirituală potrivită temperamentului său. Critica aduce cu sine un spirit activ în contradicție cu inerțiile morale ale omului. De la întîiul rînd despre contemporani, criticul a trebuit, așadar, să se disocieze, să înăbușe aspirații de alt ordin și să se decidă la o grea jertfă. Critica nu se poate ridica decât pe un sacrificiu de sine.

În toate însemnările biografice ale criticului (Memorii, Aqua forte— schița biografică din 1942 semnată Anonymus Notarius) revine, în ceea ce privește axa sa morală, ideea izolării și a nevoii de interiorizare încît, cunoscînd afecțiunea și plăcerea de a comunica a criticului care a condus timp de două decenii un cenaclu zgomotos și a primit în fiecare după-amiază veleitari de toate chipurile, vine întrebarea dacă omul avea, cu adevărat, dorința de a trăi retras și dacă nu e vorba de obișnuitul bovarism al scriitorului.

Cine citește însă întinsa operă a lui Eugen Lovinescu constată că melancoliile nu sînt simulate: omul nu poartă mască, și seninătatea lui se ridică pe mari neliniști, sugerate și în romanele sale, pe nedrept ignorate. Depășind condiția genului, criticul împinge reflecția peste marginile analizei, gîndind lucrurile în perspectiva eternității. Dar cum pe acest teren faptele capătă mari umbre, individul apare ca o cugetătoare furnică în imensitatea universului. La scepticismul moral al tînărului, se asociază, prin frecventarea culturii și meditația asupra destinului individual, o filozofie în fața mecanismelor complicate ale existenței. De aici decurge o atitudine de rezervă principală fața de orice fapt, transformată, în critică, într-o atitudine neîncrezătoare față de valori. Ar fi desigur o exagerare a explica scepticismul critic al lui E. Lovinescu, în faza de început a activității sale, printr-o atitudine morală, e drept, constantă, și, deci, esențială. Scepticismul are mai întii, izvoare spirituale; pornește dintr-o neîncredere în eternitatea valorilor, dar relativismul său estetic, stimulat și de Emile Faguet și Anatole France e hrănit și de rezerva morală, a omului timorat de fenomenele vitale.

Prin chiar profesiunea lui, criticul duce o viață retrasă, neavând propriu-zis prieteni ca toată lumea și trece, cînd atitudinea lui morală e inflexibilă (și nu poate fi altfel!), drept om rău, deoarece sacrifică relațiile amicale în favoarea judecății estetice. Cu rare excepții, E. Lovinescu nu s-a abătut de la această linie, fundamentală pentru destinul criticii, începînd prin a formula rezerve față de opera foștilor camarazi de școală. De la primele comentarii el își cîștigă, astfel, o libertate a opiniilor, fără de care autoritatea critică e de neînțeles. Îndată după Titu Maiorescu el devine în cîmpul criticii personalitatea cea mai proeminentă. Dar autoritatea lui nu s-a impus, ca aceea a lui Maiorescu, de la început. Mai trăia încă, la 1905, spiritul director al junimiștilor și se impusese Nicolae Iorga, personajul central al mișcării literare din primul deceniu al veacului nostru.

Universitate[modificare | modificare sursă]

În momentul în care Eugen Lovinescu se înscrie la Universitatea din București (1899), secția clasică, învățământul bucureștean era dominat de figurile unor profesori ca T. Maiorescu și N. Iorga. Cel dintîi cunoștea faza regalității sale critice, cel de al doilea oferea, cum va spune E. Lovinescu mai tîrziu, “spectacolul impresionant al unei adevărate gigantomanii intelectuale. Tînărul”, descins în sala de cursuri a viforosului istoric, asistă, fascinat, la prăbușirea lui Tocilescu, Urechia, Xenopol, Hașdeu, sub biciul de foc al noului profet hotârît să alunge „fariseii" din templul culturii. Opus și ca temperament și ca mod de a înțelege acțiunea criticului în cultură, T. Maiorescu se impunea prin claritatea și echilibrul cugetării, frumusețea clasică a limbajului. Fără a avea obligații stricte, E. Lovinescu urmărește ambele cursuri, fără a recunoaște, acum și mai tîrziu patronatul spiritual al vreuneia dintre personalitățile epocii. De structură maioresciană, el își păstrează o libertate de spirit care îi va pune, nu o dată, în contradicție cu opiniile junimiștilor.

Împrejurările l-au pus în cîteva rânduri în contact cu Titu Maiorescu, mai întâi la un congres al profesorilor de latină, apoi în timpul colaborării la Epoca: întâlniri nerevelatorii, aproape protocolare, fără angajamente din nici o parte. Formația maioresciană a lui E. Lovinescu va ieși din contactul nu cu omul sobru, încă în cercul prieteniilor sale politice și literare, ci cu opera critică, singura de altfel esențială. A trăi în preajma unei mari personaltăți e, desigur, un privilegiu, dar nu hotărâtor pentru destinl intelectual. Nu totdeauna elevii cei mai buni sînt și cei mai apropiați. Continuatorii în linie estetică ai lui Maiorescu nu s-au recrutat din rîndul tinerilor care, la 1900, înconjurau cu mare stimă pe profesorul de logică și se bucurau de sprijinul lui în cariera universitară. Dintre aceștia au ieșit cîțiva istorici, geografi, organizatori de reviste, etnografi și memorialiști, dar, cu excepția lui Dragomirescu, aproape nici un critic literar notabil. Adevăratul maiorescian este E. Lovinescu, colaborator fără pasiune al Convorbirilor literare, reticent la început față de numeroșii elevi ai criticului, adversarul lor necruțător, mai tîrziu. Sînt, apoi, puține senmnele de prețuire din partea lui Maiorescu față de incomodul foiletonist de la Epoca. Cîteva adnotații favorabile pe marginea dramei ibseniene De peste prag (1906) și... cam atît.

E. Lovinescu, în schimb, crescut în stima și admirația lui Maiorescu, format intelectualicește în spiritul junimismului, va pune prețuirea sa pe singurul teren posibil pentru un critic: acel al ideilor fundamentale. Maiorescianismul său e, deci, structural. Încă din foiletoanele din Epoca despre Sadoveanu și literatura romantică țărănească se observă spiritul Criticelor maioresciene în problemele estetice esențiale. În formația critică a lui Lovinescu au intrat insă și alte elemente. Contactul cu literatura franceză a fost, după acela cu opera critică a lui Maiorescu și scrierile antichității, decisiv pentru orientarea gustului său. Pînă a ajunge la Paris, pentru a face studii de specialitate, călătorește în Grecia (1902 — într-o excursie organizată de Gr. Tocilescu) și în Germania, la München.

Îl atrăgea aici cursul lui Furtwangler și are în vedere un studiu asupra lui Horațiu în decursul veacurilor, abandonat în circumstanțe pe care le va nara în Bâizu — roman în bună parte autobiografic. Se îmbolnăvește de piept și ideea morții pînă atunci doar temă de meditație, devine o realitate sîcîitoare. Sentimentul zădărniciei, cunoscut mai dinainte, se adîncește și, împăcat cu omul așteaptă fără să dispere împlinirea sorții. Iarna și-o petrece la Florența, iar în 1906, toamna, se pregătește să plece la Paris. Scrisese, între timp, mult, iar în 1906 apare cu două volume de critică: Pași pe nisip...; o dramă în trei acte: De peste prag și o Carte de citire și gramatică pentru clasa a III-a.

Plecarea la Paris[modificare | modificare sursă]

Una peste alta, Lovinescu era, în momentul plecării sale în Franța, autor a cîteva volume de specialitate, a două volume de critică și a unui manual școlar, primul dintr-o lungă serie. Boala și conștiința morții apropiate nu-l vor împiedica, așadar, să scrie într-un ritm care în epoca maturității va duce la producția de trei-patru volume pe an. Ritm normal de lucru pentru alte literaturi, neobișnuit la noi unde criticul își epuizează dialectica lui cea mai fină în discuțiile de cafenea. Și din acest punct de vedere E. Lovinescu va impune în critica românească o etică a muncii, va face din critică o profesiune intelectuală, cu îndatorirea de a se pronunța despre toate scrierile literare dintr-o epocă.

Pași pe nisip[modificare | modificare sursă]

Era, la 1906, E, Lovinescu, un critic format, cu o concepție estetică fixată în elementele ei de bază? Cine citește "Pași pe nisip...", opera diletantică, de frivolitate galică, cum îi zice chiar autorul, are surpriza de a descoperi un Lovinescu sceptic și facil, totuși nu atît încît să nu se observe finețea gustului și mobilitatea spirituală: două însușiri esențiale pentru critică, totuși nu suficiente pentru a da și autoritate. Concepția lui Lovinescu pornește mai degrabă din neîncrederea în orice concepție organizată într-un sistem. El face operă de beletrist în critică, vehiculînd cîteva idei sănătoase. Impresionismul său se va structura în anii studiilor la Paris, rodnici pentru E. Lovinescu (publică la Convorbiri critice, Viața românească, incidental la Protestarea și Viața literară și artistică).

Ajungând la acest punct, să cădem de acord dimpreună cu criticul că biografia se confundă cu bibliografia operei. Documentele dinafară scrierilor nu relevă alte elemente în ceea ce privește viața omului, fixată la temelia construcțiilor critice. Aceasta nu înseamnă că omul nu interesează și că viața lui interioară e comună. Sincer e să recunoaștem că sunt scriitori care au biografie și alții care nu au. Eminescu, Macedonski au o biografie, Bacovia — nu. Cunoașterea vieții de zi cu zi a celui din urmă nu aduce nimic revelator pentru înțelegerea operei. Biografia lui reală e opera, în straturile căreia s-au zidit evenimentele intime. Are, mă întreb, criticul, în genere, biografie? Dacă participă ca Maiorescu și N. Iorga la viața politică: da — opera nu explică totul și biografia se poate întocmi. Maiorescu are și o biografie intimă, cea din însemnările zilnice, alta decît cea pe care o exprimă Criticele.

Lovinescu e zidit întreg în opera lui, critică, și viața intimă nu explic aproape nimic Biografia lui reală nu e, deci, cea care înregistrează data nașterii, a căsătoriei și a morții, ci viața operelor în care intelectualul a intrat cu toate emoțiile sale. Contemporanii semnalează un Jurnal, necunoscut azi, în care criticul își nota impresiile. Pot fi ele altele decât acelea din Memorii, Aqua forte și celelalte scrieri critice în care cea mai însemnată parte a biografiei (viața morală și spirituală) intră ca o jertfă voluntară în alcătuirea lor intimă? Greu de acceptat că E. Lovinescu e altul în intimitate, decât cel din cărțile sale, unde schimbările de umoare sunt totdeauna vizibile. Confundându-se cu viața cărților, singura biografie reală pentru cititor, biografia lui Lovinescu înregistrează câteva momente capitale sau, cum le va spune criticul, faze ale activității. Nu le putem analiza aici,în amănunt. Să reținem, înainte de a vedea mai îndeaproape concepția critică a lui Lovinescu în lungul ei proces de elaborare, câteva date din viața spirituală a criticului.

Doctoratul parizian[modificare | modificare sursă]

În anii pregătirii doctoratului, la Paris, colaborează la Convorbirile critice ale lui Mihail Dragomirescu cu foiletoane de un grațios scepticism intintelectual. Acestea vor intra, apoi, în primele volume de Critice. Lucrarea de doctorat (Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire) e prefațată de Émile Faguet, punctul de atracție, la acea dată, în viața intelectuală a Parisului. Ca lucrare complementară, Lovinescu prezintă volumul Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle (1800-1900), prefațat și acesta de o autoritate universitară, Gustave Fogères. Din comisia de doctorat face parte și celebrul critic literar Gustave Lanson. Titlul i se acordă, și, în 1910, Lovinescu se întoarce definitiv în țară. În vara anului 1909 scrisese, în vacanța petrecută la Fălticeni, un studiu mal întins despre Grigore Alexandrescu, în intenția, bănuim de a-și netezi calea spre universitate. Lovinescu intuiește utilitatea sintezelor critice și înaintea lui G. Călinescu, introduce în studiul autorilor clasici examenul estetic. După Grigore Alexandrescu, alți doi autori sunt citiți și comentați cu un ochi critic mai atent: Costache Negruzzi (monografia apare în 1913) și Gheorghe Asachi (1921).

Arta impresiei[modificare | modificare sursă]

În 1910, ține la Universitatea din București o lecție de deschidere privitoare la Critica și istoria literară, unde definește metoda impresionistă (arta de a surprinde, în operă caracteristicul - semnificativul și de a-l reliefa printr-o expresie adecvată) și rigorile istoriei literare, o știință, aceasta, complexă, la îndemîna spiritelor cultivate. Sunt, aici, idei pe care Lovinescu le va abandona mai târziu. În fața spiritelor academice (decanul facultății era Ion Bianu) criticul se arată mai concesiv, dar simpatia pe care o arată metodelor tradiționale ale istoriografiei și prețuirea pentru scriitori mai vechi nu înduioșează împietritul suflet universitar. Lovinescu, intrând de la început în conflict cu puternicul N. Iorga și cu alte autorități universitare (perseverent împotriva lui Lovinescu va fi Ovid Densușianu) nu e acceptat, nici acum, nici mai târziu, deși avea mai mult poate decât oricare altul din generația sa însușirile necesare. E pentru puțină vreme profesor la Iași (în circumstanțe pe care criticul le va povesti, cu lux de amănunte, în Memorii), dar în 1912 e înlocuit, în urma unor aranjamente politice locale, cu Garabet Ibrăileanu.

Marginalizarea sa[modificare | modificare sursă]

De la această dată relațiile cu animatorul Vieții românești se înrăutățesc și, până la sfârșit, ele vor cunoaște toate formele polemicii autohtone. E. Lovinescu a rămas însă un simplu profesor de latină la liceul Matei Basarab din București toată viața sa. Nu știm, azi, dacă trebuie să regretăm sau nu ținerea lui Lovinescu departe de Universitate și de Academie. E, desigur, la mijloc o mare nedreptate, nu singura, firește, ce s-a făcut în cultura română, căci în timp ce nume azi cu desăvârșire uitate au ocupat fotolii academice sau au ținut în fața amfiteatrelor goale lecții plicticoase, mediocre compilații, multe spirite înalte au fost sistematic respinse de la orice recunoaștere.

Când Tudor Arghezi este respins (în 1927, anul apariției Cuvintelor potrivite), de la premiul național de poezie în favoarea obscurului Alfred Moșoiu, faptul ne poate umple de înțelepciune. I s-a făcut, deci, lui Lovinescu o mare injustiție, prima dintr-o lungă serie. Dar poate că această nedreptate să fi hotărât mai repede spiritul său să îmbrățișeze cariera de critic literar.

Dezlegat de obligații protocolare, Lovinescu s-a dedicat unei discipline care nu se poate înțelege fără autonomie morală. A fost deci critic, nimic mai mult, dar nici mai puțin, va spune chiar el, odată, într-o clipă de confesiune amară. A dus adică o existență socială obscură (simplu profesor secundar de limba latină), n-a făcut politică și-nu s-a bucurat de nici o favoare oficială. A scris articole în fiecare săptămână și după război, cînd omul a ajuns la un echilibru moral mai durabil și situația materială i s-a consolidat, ritmul său de lucru e de trei-patru volume pe an. A creat astfel o operă întinsă, neegalată, ca volum, în critica românească și rar egalată și în ce privește calitatea speculației și a expresiei critice. In ce privește obiectul foiletonului, Lovinescu nu are prejudecăți: scrie despre tot și comentează, la început, orice îi cade sub ochi: Matilde Serao, Panait Cerna, Benvenuto Cellini și I. A. Bassarabescu, Antonio Fogazzaro și Vasile Pop, Contesa Anna de Noailles și Mihail Sadoveanu, într-un stil disociativ, fluent, agreabil la lectură. Colaborează, la Convorbiri literare, la Noua revistă română, Flacăra, Rampa. Volumele Critice III și IV (1915, 1916), în care adună comentariile publicate în acești ani se concentrează în jurul a câtorva idei estetice mai generale. Concepțiile de mai târziu ale criticului, privitoare la obiectivarea epică și intelectualizarea poeziei, le aflăm aici.

Lucrări de sinteză[modificare | modificare sursă]

După 1922, Lovinescu trece la lucrări de sinteză, și cea dintîi e Istoria civilizației române moderne (1924 – 1925), în trei volume solid documentate. Criticul explică, aici, procesul de formație și de evoluție a civilizației române, din alt punct de vedere decît acela al junimiștilor. La baza acestui proces se afla legea imitației, potrivit căreia societățile înapoiate suportă o fecundă influență din partea celor avansate. E vorba de un proces în doi timpi: mai întîi simularea și, în aldoilea rînd, stimularea. Tendința e ca popoarele mici să devină sincronice, să ajungă adică, din urmă, prin imitație, popoarele aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. Luată din sociologia lui Gabriel Tarde (Les lois de l’imitation), ideea imitației e aplicată la fenomenul românesc, și din cercetarea actelor politice și culturale Lovinescu deduce că civilizația română modernă începe în clipa în care pătrund în Principatele Române primele semne ale spiritului occidental. Procesul de formație debutează, așadar, printr-o imitație a formelor, odată cu penetrația ideelor înnoitoare ale Apusului. Societatea românească întoarce atunci spatele inerției orientale și, împrumutînd formele, creează premisile pentru a apărea fondul. Fenomenul fomelor fără fond, de care vorbesc și junumiștii, e, așadar, real dar, spre deosebire de aceștia, Lovinescu îl consideră inevitabil și creator.

Junimiștii, socialiștii, mai tîrziu poporaniștii și sămanatoriștii s-au opus acestui proces, fatal în condițiunile noastre, de unde, observă Lovinescu, lipsa de convergență dintre dezvoltarea socială și evoluția culturii. Această din urmă este, prin rezistență față de noile forme, reacționară, în contra timp cu tendința de evoluție a societății.

Acestea sînt, pe scurt, ideile lui Lovinescu, argumentate pe larg în Istoria civilizației. Lucrarea întîmpină, de la început, protestul specialiștilor. Autorul e declarat, de îndată, amator, neprecepător adică, în materie, și întinsa istorie e trecută la capitolul curiozităților „beletristice". Alții o ignoră, iar sociologii din cercul Vieții românești o consideră o replică „voluminoasă" la eseul sociologic Spiritul critic în cultura românească (1908) al lui Garabet Ibrăileanu. Cu această Lovinescu se întâlnește, e adevărat, în câteva puncte, dar se desparte în numeroase altele. Sînt, firește, discutabile multe idei în această sociologie scrisă într-un stil ce cucerește de la început și menține trează curiozitatea noastră pînă la sfîrșit, deși lucrări de această natură nu incită, de regulă, spiritul nostru la contemplație. Există totuși, ca să ne referim la una din ideile cărții, o tradiție ... a progresului, să-i spunem așa, în Țările Române, și contactul cu Occidentul începe cu cîteva secole în urmă. Penetrația ideilor revoluționare nu e, apoi, fără legătură cu apariția de factori stimulatori în cîmpul social. O civilizație nouă nu poate apărea pe un teren gol, și, fiind vorba de civilizație română modernă trebuie spus că ea s-a constituit nu prin negația radicală a tradiției (puternică în straturile de jos ale poporului), ci prin integrarea ei.

Interpretarea lovinesciană e și în alte puncte discutabilă, dar cum în astfel de chestiuni soluția satisfăcătoare pentru toți nu e cu ușurință de aflat, să ne mulțumim a observa, din punctul nostru de vedere, puterea ei de seducție intelectuală. Este, în fond, un poem al speculației ideologice, și, de o privim și alt fel, ca încercare de a crea o doctrină unitară, cu legi care să explice fenomene din mai multe domenii, reprezintând un fapt spiritual impunător.

Preocuparea lui Lovinescu e de a pune în acord evoluția socială cu cea culturală, artistică, și punctul său de vedere e că acestea două relații se supun, deopotrivă, legii sincronismului.

Istoria literaturii române contemporane, (I, II, III, IV, VI, 1926 - 1929) sintetizată, apoi, într-un singur volum 1937, urmărește consecințele acestei legi în literatura de după 1900. Sinteza se constituie în bună parte din materialul Criticelor, reluate, acestea din urmă, în mai multe ediții. Se adaugă puncte de vedere noi asupra autorilor și portrete critice pe care, sub latura morală, Lovinescu le va dezvolta în Memorii, I, II, III (1930, 1932, 1937) și Aqua forte. În acestea din urmă, criticul își urmărește formația sa, într-un chip care surprinde prin luciditatea sipiritului. E vorba, în fapt, de o operă delectabilă de moralist. Ce izbește de la început scepticismul superior al memorialistului, ideea mai adîncă a zădărniciei și conștiința foarte acută (în Aqua forte, mai ales) a morții. O confesiune amară se constituie în aceste pagini pline, altfei, de verva, de ironie fină și atingătoare.

Memorialistul[modificare | modificare sursă]

S-a discutat despre subiectivitatea memorialistului și cîteva dintre spiritele mai inclemente (între ele Camil Petrescu) au protestat în articole de o descurajantă agresivitate. Eugen Lovinescu sub zodia seninătății imperturbabile (1933) este un asemenea pamflet, nici primul, nici ultimul de care Lovinescu a trebuit, în lunga sa carieră, să ia cunoștință cu o amărăciune ce știe să se convertească — însă, la timp — într-o atitudine de luptă. Adesea, adversarii se recrutează din rîndul foștilor sburăturiști, iritați, într-o pricină sau alta, de opiniile criticului. Ion Barbu contestă ideea sincronismului și pune sub semnul întrebării armătura teoretică a volumului despre evoluția poeziei române. George Călinescu indică obiecțiuni asupra metodei critice lovinesciene, și, în ce privește studiile junimiste, e de părere că acestea sînt cu desăvîrșire fără valoare (Titu Maiorescu e „mai degrabă o eroare") etc. Îi contestă priceperea și, coborînd la pamflet, numesc pe Lovinescu „marele-eunuc" al literelor române. Dușmanii reali ai criticului îi urmăresc articolele, cu o intensitate agresivă, insultătoare. La acestea criticul răspunde totdeauna stăpînire de sine și superioară ironie îngăduitoare. Efectul neînchipuit, și chiar atunci cînd dreptatea nu e întru totul partea sa argumentația e seducătoare. Lovinescu este, indiscutabil, mare polemist, și Memoriile sale cuprind pagini de o savoare unică in literatura română.

Alte preocupări literare. Romancierul, dramaturgul[modificare | modificare sursă]

După 1930, preocupările lui Lovinescu merg, în afara memoralisticii, spre literatura propriu-zisă și spre istoriografia literară, căci interesul pentru beletristică era mai vechi. După drama ibseniana De peste prag (1906) urmează volume de nuvele, scenete, poezii, romane unele reluate sub diverse titluri (Aripa morții, Comedia dragostei, Lulu, Viața dublă).

Două cicluri sunt, de reținut: ciclul Bâzu (Bâzu, 1932; patru, 1932; Diana, 1956; Acord final, publicat în Revista Fundațiilor Regale) și ciclul Eminescu, cuprinzînd Mite (1934) și Bălăuca (1935). Cele dintâi sînt, pînă la un punct, opere autobiografice; în solitarul, inadaptabilul Bâzu, scriitorul mărturisind a se prefigura pe sine. Materia epică de aici e aceea a nuvelisticii române de la începutul secolului, tratată însă cu mai mare luciditate estetică. Aceasta face ca faptele să se organizeze într-un simbol mai general, cum e acela al morții sau al ratării în iubire. În cele două cărți despre Eminescu sînt folosite documente, dar și numeroase legende în legătură cu viața sentimentală a poetului. George Călinescu găsea cărților meritul de a comunica grațios profanilor documente rare, greu accesibile altfel.

Este, în fapt, o negație inteligentă, cordială a romanelor, și Lovinescu, înțelegînd seriozitatea obiecției și, poate, temeinicia ei, a simțit nevoia să le apere. Să recunoaștem, oricite obiecții am avea față de speța ușuratică a biografiei romanțate, preocuparea la Eugen Lovinescu de a surprinde o dramă metafizică în circumstanțele vieții comune. Pusă mai mult teoretic, acestei drame nu i se află totdeauna expresia literară adevărată, și cartea împinge curiozitatea noastră spre alte lucruri mai lumești, cum ar fi iubirea pentru Mite Kremnitz, ușoara rivalitate a lui Maiorescu, pasiunea pentru Veronica Micle sau pasiunile adiacente, pasagere, pe care poetul nu le disprețuia.

Astfel de întîmplări, pe care legenda poetului le-a dat un caracter aproape sacru, trezesc, cînd le vedem puse în carte, un sentiment de nedumerire. Eminescu selenar, imaginat de noi, se confruntă neîncetat cu acela pe care prozatorul îl pune în fața noastră să mănânce, să se vaite de mizeria gazetăriei, să bîrfeaseă, să facă curte femeilor frumoase și să converseze cu Maiorescu sau I. L. Caragiale pe teme de loc metafizice. Opiniile lui Lovinescu despre poezia lui Eminescu trec în paginile romanelor și nu fără surpriză descoperim, iarăși, ideile criticului formulate de poet într-o conversație cu Maiorescu sau Mite Kremnitz. În fapt, Mite și Bălăuca sînt, într-un chip mai profund, niște opere lirice, și în destinul tragic al poetului criticul își citea propria nefericire.

Studiile junimiste[modificare | modificare sursă]

Spre sfârșitul vieții, părăsind aproape de tot foiletonul critic, Lovinescu se dedică studiilor junimiste, și hotărirea sa nu e fără legătură cu temperatura morală a momentului. Agitațiile politice din deceniul al IV-lea îl neliniștesc, și, văzînd ce înfumurate, intolerante confuzii amenință din nou cultura română, criticul se gîndește să reactualizeze spiritul clarvăzător al lui Maiorescu. Cele două tomuri ale monografiei T. Maiorescu (1940), urmate de T. Maiorescu și contemporanii lui, I, II (1943, 1944), T. Maiorescu și posteritatea lui critică(1943), de broșura Petre Carp (1941) și de o Antologie a ideologiei junimiste constitue o operă critică impresionantă, comparabilă cu aceea a lui Sainte-Beuve despre Port-Royal.

Moartea[modificare | modificare sursă]

Lovinescu se află, acum, în pragul morții și toate ideile sale, de o limpezime și o gravitate nefirească, răzbat într-un tărîm metafizic. Deși împăcat de timpuriu cu ideea dispariției, omului care citise atîtea opere pline de ideea zădărniciei vieții îi e totuși teamă să privească negurile de dincolo de porțile negre. Bolnav, el se gîndește la izbăvire, și gestul de tandrețe al unui confrate îl mișcă pînă la lacrimi. „Uluit — răspunde el lui Tudor Arghezi, în Informația zilei (31 mai 1943), cu cîteva săptămâni înaintea morții — mă țin acum de zidurile prăbușite, ca după un cutremur, căci în timpul ei mi s-a arătat atîta interes, dragoste, devotament din partea atîtor persoane mai de aproape sau mai de departe, cărora nu le acordasem decît... răbdare și cifre de evaluări, încît întregul meu univers moral s-a zguduit din temelii... Mă simt sărac și umil, rușinat de mine însumi și mai nevrednic decît toți cei ce mă înconjoară [...]. înfiorați, ne strângem uneltele sărace de lut și ascultăm torsul stelelor."

Posteritatea operei sale[modificare | modificare sursă]

Fiica sa, Monica Lovinescu emigrează în Occident și lucrează la postul de Radio Europa Liberă. După moartea lui Lovinescu, soția sa Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu este arestată la o vârstă înaintată, peste 70 de ani și condamnată să execute închisoare politică. Reușește să salveze de percheziții unul dintre manuscrisele volumelor de Memorii publicat postum. Întreaga poveste se găsește în volum non fiction alcătuit de Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, dar și în volumele autobiografice ale Monicăi Lovinescu, La apa Vavilonului sau sunt presărate în Jurnalele acesteia. Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscată și cărțile au fost arse într-o casă conspirativă a Securității Statului din centrul Bucureștiului.^{[necesită citare]} În urma arestării soției lui Eugen Lovinescu, procurorul care s-a ocupat de caz s-a mutat imediat în apartamentul din blocul situat în fața Facultății de Drept a Universității din București. Fostul procuror comunist a eliberat acel apartament abia în anul 2001, după un proces lung și obositor. Acum, în acel spațiu funcționează în prezent fundația "Casa Lovinescu".

Opere selective[modificare | modificare sursă]

Criticul literar[modificare | modificare sursă]

• Istoria civilizației române moderne, (1924-1925);

• Istoria literaturii române contemporane, (I-VI, 1926-1929);

• Critice, ediție definitivă (1925-1929);

• T.Maiorescu, (I-II, 1940),

• T. Maiorescu și contemporanii lui, (I-II, 1943-1944);

• T. Maiorescu și posteritatea lui critică, (1943);

În anul 2003 revenirile sale critice asupra unor scriitori sunt publicate la Editura Paralela 45 în volumul Revizuiri, într-o ediție îngrijită de Ion Simuț.

Memorialistul[modificare | modificare sursă]

• Memorii, (I-III, 1932);

• Agende literare, (postume);

Romancierul și nuvelistul[modificare | modificare sursă]

• Nuvele florentine, 1906, cunoscute și sub titlul ediției a doua, Crinul, 1912,
• Aripa morții, roman, 1913
• Viața dublă, roman, 1932
• Ciclul de romane în care erou este Mihai Eminescu: Mite(1934) și Bălăuca(1935), despre iubirile poetului pentru Mite Kremnitz si Veronica Micle.
• Ciclul Bizu (alcătuit din romanele Bizu, 1932; Patru, 1932; Diana, 1956 <<postum>>; Acord final, publicat inițial în Revista Fundațiilor Regale)

Dramaturgul[modificare | modificare sursă]

• De peste prag, 1906
• Lulu, 1924, în colaborare cu Hortensia Papadat-Bengescu

Traducătorul[modificare | modificare sursă]

• Publius Vergilius Maro (1964), Eneida, Colecția Biblioteca pentru toți, traducere de Eugen Lovinescu, text revăzut, prefață, tabel cronologic, note și indice de Eugen Cizek, București: Editura pentru Literatură

·         1883: Marie Laurencin (n. 31 octombrie 1883, Paris - d. 8 iunie 1956, Paris) a fost o pictoriță și o sculptoriță franceză.

În 1907 ea are o expoziție pentru prima oară la „Salonul Independenților”. Este același an în care Picasso îi făcea cunoștință cu Guillaume Apollinaire. Din această întâlnire ia naștere o legătură atât de pasionată, pe cât de tumultuoasă, ce durează până în 1912. În 1914, ea se căsătorește cu baronul Otto von Wätjen, pe care îl întâlnise un an mai devreme. Cuplul se refugiază în Spania, după declarația de război, întâi la Madrid apoi la Barcelona. Se asociază cu artiștii Sonia și Robert Delaunay datorită unei întâlniri organizată de Francis Picabia, pentru care ea va compune poezii pentru revista Dada 291 în 1917. Se întoarce la Paris în 1920.

Stilul său se caracterizează prin culori fluide și suave, o simplificare încrezătoare a compoziției, o predilecție pentru anumite forme feminine, alungite și grațioase, ce îi vor permite să ocupe un loc privilegiat în inima Parisului monden al anilor 1920.

Menține legături profunde și benefice cu nenumărați scriitori, pe care îi ilustrează și în opere: Gide, Max Jacob, Saint-John Perse, Marcel Jouhandeau, Jean Paulhan, Lewis Carroll și mulți alții.

Devenită portretistă oficial în mijlocul mondenului feminin (Nicole Groult, Coco Chanel) în anii 1920, Marie Laurencin, se evidențiază de asemenea ca decoratoare a baletului "Les Biches" de Serghei Diaghilev pe o muzică de Francis Poulenc (1924), apoi pentru Opera-Comique, Comédie Française și pentru Ballets de Roland Petit în cadrul Teatrului Champs-Élysées.

Marie Laurencin

·         1885: Karl Radek, om politic și jurnalist rus (d. 1939)

·         1887 - S-a născut Chiang Kai-Shek (Jiang Jieshi), om politic chinez, preşedinte al guvernului naţionalist din Nanjing (1928-1949). Ca şef al Gomindanului - Kuomintang (formaţiune politică naţionalistă, primul partid politic chinez, după model occidental, fondat în 1921), a contribuit la unificarea Chinei (m.05.04.1975).

·         1892: Alexandr Alehin, campion mondial de șah francez-rus

·         1896: Ethel Waters, actriță americancă (d. 1977)

·         1898: Ralph Erwin, compozitor de șlagăr și film austriac

·         1902: Carlos Drummond de Andrade (n. 31 octombrie 1902, Itabira, Brazilia^[6] – d. 17 august 1987, Rio de Janeiro, Brazilia^[7]) a fost un poet, traducător și jurnalist brazilian. Este considerat cel mai important poet al secolului al XX-lea din Brazilia.

S-a născut într-o familie a unor fermieri, proveniți din Scoția și Portugalia. A studiat farmacia în Belo Horizonte. În 1934 se stabilește în Rio-de-Janeiro. Înreaga sa viață a fost funcționar public în ministerul educației și sănătății. După al II-lea Război Mondial a activat în cadrul direcției patrimoniului istoric și artistic.

În 1975, în vremea dictaturii militare a refuzat Premiul de Stat pentru literatură. A activat și ca jurnalist.

A murit la scurtă vreme după moartea singurei sale fiice.

POEZIE

• Brejo das Almas (1934)
• Sentimento do Mundo (1940)
• José (1942)
• A Rosa do Povo (1945)
• Claro Enigma (1951)
• Fazendeiro do ar (1954)
• Quadrilha (1954)
• Viola de Bolso (1955)
• Lição de Coisas (1964)
• Boitempo (1968)
• A falta que ama (1968)
• Nudez (1968)
• As Impurezas do Branco (1973)
• Menino Antigo (Boitempo II) (1973)
• A Visita (1977)
• Discurso de Primavera e Algumas Sombras (1977)
• O marginal Clorindo Gato (1978)
• Esquecer para Lembrar (Boitempo III) (1979)
• A Paixão Medida (1980)
• Caso do Vestido (1983)
• Corpo (1984)
• Amar se aprende amando (1985)
• Poesia Errante (1988)
• O Amor Natural (1992)
• Farewell (1996)
• Os ombros suportam o mundo(1935)
• Futebol a arte (1970)
• Antologia poética:
• A última pedra no meu caminho (1950)
• 50 poemas escolhidos pelo autor (1956)
• Antologia Poética (1962)
• Antologia Poética (1965)
• Seleta em Prosa e Verso (1971)
• Amor, Amores (1975)
• Carmina drummondiana (1982)
• Boitempo I e Boitempo II (1987)
• Minha morte (1987)
• O Elefante (1983)
• História de dois amores (1985)
• O pintinho (1988)
• Carol e Dinha(2009)

PROZĂ

• Confissões de Minas (1944)
• Contos de Aprendiz (1951)
• Passeios na Ilha (1952)
• Fala, amendoeira (1957)
• A bolsa & a vida (1962)
• Cadeira de balanço (1966)
• Caminhos de João Brandão (1970)
• O poder ultrajovem e mais 79 textos em prosa e verso (1972)
• De notícias & não-notícias faz-se a crônica (1974)

Carlos Drummond de Andrade

• Os dias lindos (1977)
• 70 historinhas (1978)
• Contos plausíveis (1981)
• Boca de luar (1984)
• O observador no escritório (1985)
• Tempo vida poesia (1986)
• Moça deitada na grama (1987)
• O avesso das coisas (1988)
• Auto-retrato e outras crônicas (1989)
• As histórias das muralhas (1989)

·        1902: Abraham Wald (n. 31 octombrie 1902, Cluj - d. 13 decembrie 1950, Travancore, India) a fost un matematician american originar din Transilvania. A avut rezultate în teoria deciziilor, geometrie și econometrie, teoria jocurilor. Este fondatorul analizei secvențiale în statistică matematică.

S-a născut la Cluj (pe atunci Kolozsvár) pe 31 octombrie 1902 într-o familie evreiască religioasă, din care cauză pentru ca sâmbăta să nu fie nevoit să meargă la școală, fiind sărbătoarea de Șabat, a învățat acasă, și a dat doar examene la liceul piariștilor, unde și-a luat și bacalaureatul în 1921. A frecventat cursurile Facultății de Matematică de la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, unde a dat licența în matematică în 1928.^[1]

Din 1927 a urmat și cursurile Universității din Viena, unde și-a luat doctoratul în matematică în 1931 sub îndrumarea matematicianului Karl Menger. În 1938 din cauza intensificării antisemitismului în Austria, s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde a lucrat la Universitatea Columbia.

A decedat în 1950 într-un accident de avion.

Abraham Wald

Abraham Wald la o conferință

*  1903: Joan Robinson, economistă britanic (d. 1983)

·         1905: Harry Harlow, etolog american (d. 1981)

·         1908: S-a născut in localitatea Dobridor, judetul Dolj,  poetul si ziaristul Ilariu Dobridor (pseudonimul lui Constantin Iliescu Cioroianu); (m. 1968). Activitatea publicistică şi-o începe încă din vremea studenţiei (debutează în revista Ramuri, în 1928; debutul editorial şi-l va face tot la Craiova, în 1934, cu volumul Versuri). Face gazetărie la Dreptatea (principalul organ de presă al ţărăniştilor, puternic ideologizat şi prea puţin cultural), Ţărănismul, Curentul, Presa, iar o vreme funcţionează ca profesor la Rîmnicu Vîlcea. Colaborează la Gândirea (fiind, în multe privinţe, un reprezentant tipic al tradiţionalismului gândirist), Viaţa românească, Bilete de papagal, Gând românesc etc. Volumul Decăderea dogmelor. I. Cum au dizolvat evreii cultura europeanărămîne, fără îndoială, principala scriere teoretică a autorului (şi, de altfel, singura reeditată recent). A fost arestat  în 1954, la Rîmnicu Vîlcea, unde ducea o existenţă marginală, şi închis mai întîi în penitenciarul de la Craiova, apoi (via Rahova) la Jilava şi la Aiud. Cei zece ani de temniţă grea l-au măcinat fizic şi sufleteşte. Ieşit în 1964 (cînd s-au lichidat închisorile politice), crucea libertăţii s-a dovedit încă şi mai grea decît cea a închisorii. Soţia l-a renegat, cum li s-a mai întîmplat şi altora din aceeaşi categorie (sînt „micile” tragedii personale de care istoria nu se sinchiseşte şi pe care numai Dumnezeu le ştie în toată sfîşietoarea lor realitate). Decepţiile şi marginalizarea socială l-au împins spre singurătate şi alcoolism. Ajutat de Mihai Ralea (paradoxală prietenie!), a reuşit să obţină o slujbă modestă. A mai şi scris cate ceva, dar fără vlaga şi entuziasmul de odinioară (se păstrează manuscrise ce ar merita să fie cercetate mai îndeaproape). Locuia singur, într-o mansardă, pe strada Roma din Bucureşti, primind ajutor din partea surorii sale Elena, care i-a fost fiinţa cea mai apropiată a ultimilor ani. Putea fi adesea văzut în restaurantul „Feldioara” (mai mult o cîrciumă de cartier), unde, aproape regulat, după cîteva pahare, le ţinea consumatorilor fulminante discursuri anticomuniste. Urmărit îndeaproape de Securitate, aceasta i-a închis gura mult prea slobodă, pe la începutul lui 1968, maltratîndu-l în mansarda sa din strada Romei şi încuindu-l apoi înăuntru cu lacătul. Alarmată că de o săptămînă nu mai avea nici un semn de la el, sora sa s-a dus să-l caute; a spart uşa cu ajutorul vecinilor şi l-a găsit mort, desfigurat în bătaie. A fost îngropat în cavoul familiei din cimitirul de lîngă piaţa „Leontin Sălăjan”. Probabil că nimeni n-ar fi crezut atunci că numele lui avea să se mai reîntoarcă vreodată în sfera publică; regimul comunist părea de nezdruncinat, iar scrierile poetului dobridorean ţineau de mirajul altei lumi, peste care prinsese deja să se aştearnă uitarea, atunci cînd nu se aşternuse oprobriul „proletar”…

* 1908: Rudolf Bürger (n. 31 octombrie 1908, Timișoara - d. 20 ianuarie 1980) a fost un fotbalist român de etnie germană, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1930 (Uruguay), 1934 (Italia) și 1938 (Franța)

* 1908: Emilia Milicescu (n. 6 aprilie 1908, Bechet - d. 17 iunie 1999, București) a fost o poetă, prozatoare, publicistă și istoric literar de origine română

·         1910: S-a născut la Campina, pictoriţa Coca (Elena-Venera-Ecaterina) Meţianu; (m. 2014). Familia o îndreaptă către avocatură, pe care o face de dragul părinților dar nu o va profesa niciodată. Urmează deci facultatea de drept, litere și filosofie, dar se simte atrasă de artă. În toamna anului 1935 se întoarce de la Paris și da examen la Academia de arte frumoase din București , între 1935 – 1940, la clasa profesorului Camil Ressu. La modelaj l-a avut ca profesor pe sculptorul Oscar Han. Este autoarea unor remarcabile peisaje, nuduri, portrete, despre care Theodor Pallady a declarat că este o “artistă”, mai mult decât o simplă pictoriţă. Lucrările sale se află în muzee şi colecţii particulare din România, SUA, Germania, Israel, Japonia, Grecia, Franţa, Belgia, Canada.

·         1912: Jean Améry, scriitor austriac (d. 1978)

·         1912: Ollie Johnston, pictor american (d. 2008)

·         1912: S-a nascut Dale Evans, actrita si cantareata. 

* 1916: Carl Johan Arthur Bernadotte, Conte de Wisborg (31 octombrie 1916 - 5 mai 2012), a fost unchiul patern al regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei și unchiul matern al reginei Margareta a II-a a Danemarcei. A fost al cincilea copil și al patrulea fiu al regelui Gustaf VI Adolf al Suediei și a Prințesei Margaret de Connaught.

Carl Johan și-a pierdut dreptul la succesiune și a renunțat la toate titlurile în 1946 când s-a căsătorit la New York la 19 februarie cu o femeie care nu îi era egală ca rang, Elin Kerstin Margaretha Wijkmark .

La Copenhaga la 29 septembrie 1988 s-a căsătorit cu Contesa Gunnila Märtha Louise Wachtmeister af Johannishus, fiica Contelui Nils Wachtmeister af Johannishus și a Baronesei Märta de Geer af Leufsta.

Carl Johan a fost numit Conte de Wisborg de Charlotte, Mare Ducesă de Luxembourg, la 2 iulie 1951.

La 29 iunie 2011, el l-a depășit pe fratele său mai mare, Sigvard (1907-2002), ca cel mai longeviv descendent pe linie masculină a reginei Victoria. El a fost ultimul strănepot în viață al reginei Victoria a Regatului Unit, după moartea în 2007 a Prințesei Ecaterina a Greciei și Danemarcei.

Carl Johan a adoptat doi copii:

• Monica Kristina Margaretha Bernadotte (n. 5 martie 1948, adoptată în 1951). S-a căsătorit la 16 ianuarie 1976 și a divorțat în 1997 de contele Johan Peder Bonde af Björnö. Au trei copii:
  • Contesa Ebba Kristina Bonde de Björnö (n. 20 octombrie 1980)
  • Contesa Marianne Cecilia Bonde de Björnö (n. 29 septembrie 1982)
  • Contele Carl Johan Peder Bonde de Björnö (n. 14 aprilie 1984)
• Christian Carl Henning Bernadotte (n. 3 decembrie 1949, adoptat în 1950). S-a căsătorit la 13 septembrie 1980 cu Marianne Jenny. Au trei copii:
• Christina Margaretha Sophie Bernadotte (n. 28 mai 1983)
• Richard Carl Jakob Bernadotte (n. 8 iunie 1985)
• Philip Carl William Bernadotte (n. 18 mai 1988)

Carl Johan

Carl Johan Bernadotte în 2010 Părinți Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei Prințesa Margaret de Connaught  Frați și surori Ingrid a Suediei Prințul Gustav Adolf, Duce de Västerbotten Prințul Sigvard, Duce de Uppland Prințul Bertil, Duce de Halland  Căsătorit cu Contesa Gunnilla Wachtmeister af Johannishus Kerstin Wijkmark

·         1918: Ian Stevenson, cercetător american

·         1920: S-a născut Henri Wald, filosof şi eseist român, autor al unor importante studii şi lucrări de logică, teoria cunoaşterii şi semantică; (m. 2002)

·         1920: Gunnar Gren (n. 31 octombrie 1920 - d. 10 noiembrie 1991) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal suedez. Considerat unul dintre cei mai buni fotbaliști ai Suediei din toate timpurile, Gren a câștigat mai multe trofee în cariera sa, incluzând câștigarea Allsvenskan cu IFK Göteborg și Guldbollen (trofeu acordat celui mai bun jucător suedez de fotbal) în 1946. În 1949 a fost transferat la AC Milan.

·         1920: Friedrich "Fritz" Walter (n. 31 octombrie 1920 – d. 17 iunie 2002) a fost un fotbalist german. A fost căpitanul echipei naționale de fotbal a Germaniei care a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal din 1954.

·         1920: S-a nascut artistul fotograf german Helmut Newton , unul dintre cei mai cunoscuţi artişti fotografi din lume; (d.23.01.2004). Helmut Newton, numele la naștere Helmut Neustädter (n. 31 octombrie 1920, Berlin, Germania – d. 23 ianuarie 2004, West Hollywood, California, SUA) a fost un fotograf de modă germano-australian care a devenit faimos mai ales datorită fotografiilor sale a nudurile feminine.

* 1920: Takashi Kano (31 octombrie 1920 - 4 iunie 2000) a fost un fotbalist japonez.

·         1922: S-a nascut Barbara Bel Geddes, actrita americana, cunoscuta mai ales pentru rolul Miss Ellie din serialul “Dallas”. 

* 1922: Norodom Sihanouk (khmeră នរោត្តម សីហនុ; 31 octombrie 1922 – 15 octombrie 2012) a fost rege al Cambodgiei din 1941 până în 1955 și din nou din 1993 până în 2004. A fost conducător efectiv al Cambodgiei din 1953 până în 1970. După cea de-a doua abdicare în 2004, a fost cunoscut drept Regele-Tată al Cambodgiei (Preahmâhaviraksat), o poziție în care a păstrat multe dintre responsabilitățile sale anterioare, ca monarh constituțional.

Fiu al regelui Norodom Suramarit și a reginei Sisowath Kossamak, Sihanouk a deținut atât de multe poziții începând cu anul 1941 încât Guinness Book of World Records l-a identificat ca politicianul care a deținut cele mai multe funcții politice din lume.^[1] Au fost incluse cele două mandate ca rege, două ca prinț suveran, una ca președinte, două ca prim-ministru, și nenumărate poziții ca lider al guvernelor în exil. A servit ca șef al statului marionetă pentru guvernul Khmerilor Roșii în perioada 1975-1976.^[2]

Cele mai multe dintre aceste poziții au fost doar onorifice, inclusiv ultima poziție de rege constituțional al Cambodgiei. Perioada când Sihanouk a fost șef efectiv al statului a fost de la 9 noiembrie 1953, când Franța a acordat independență Cambodgiei, până la 18 martie 1970 atunci când generalul Lon Nol și Adunarea Națională l-au destituit pe Sihanouk.

Norodom Sihanouk នរោត្តម សីហនុ

Părinți Norodom Suramarit[*] Sisowath Kossamak[*]  Căsătorit cu Norodom Monineath Copii 14 copii

·         1923 - S–a născut actriţa greacă Mélina Mercouri (“Legea”, “Niciodată duminica”).

·         1925: John A. Pople, matematicain britanic, laureat al premiul Nobel (d. 2004)

·    1926: 

Dan Hatmanu
Dan Hatmanu în 2011
Date personale
Născut	31 octombrie 1926 Scobinți, România
Decedat	27 decembrie 2018 (92 de ani) Iași
Naționalitate	România
Ocupație	pictor, grafician, ilustrator de carte
Activitate
Educație	Institutul de Arte Frumoase din Iași
Alma mater	Academia Repin din Leningrad, Academia liberă din Paris, Institutul internațional de studii pedagogice din Sèvres
Stil	realism, realism socialist, proletcultism, constructivism, arta figurativă
Premii	Premiul Ion Andreescu al Academiei Române
Modifică date / text

Dan Hatmanu (n. 31 octombrie 1926, Scobinți, județul Iași – d. 27 decembrie 2018, Iași) a fost un pictor și grafician român. Dan Hatmanu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea (1985 - 1989).^[1]

În prima parte a activității sale creatoare a executat portrete și peisaje într-o viziune realist-tradițională, pe care a abandonat-o mai târziu în favoarea unei formule constructiviste cu rapeluri figurative și nuanțe umoristice.^[2]

Cuprins

• 1Anii de studii
• 2Activitatea artistică
• 3Opera
• 4Activitatea didactică
• 5Scrieri
• 6Premii și distincții
  • 6.1Decorații
• 7Afilieri
• 8Note
• 9Bibliografie
• 10Legături externe

Anii de studii[modificare | modificare sursă]

În 1945 s-a înscris la Institutul de arte din Iași, unde a avut ca profesori pe Corneliu Baba și Ion Irimescu, și l-a absolvit în 1950. A dat un concurs în urma căruia a primit bursa Nicolae Grigorescu a Academiei Române, care consta într-un an de studii la Leningrad și un an la Paris. Astfel, a urmat cursuri de perfecționare la Academia Repin din Leningrad (1962-1963) și la Academia liberă din Paris, de unde a continuat la Institutul internațional de studii pedagogice din Sèvres (1964-1965).^[3][4]

Activitatea artistică[modificare | modificare sursă]

După ce a debutat în anul 1948, Dan Hatmanu a participat la multe expoziții colective și de grup și a organizat, în țară și în străinătate, zeci de expoziții personale.^[3] Dintre participările mai importante la expoziții peste hotare pot fi menționate următoarele:^[5]

• 1954 Bienala din Veneția,
• 1958 - Praga, Sofia, Teheran, Moscova,
• 1959 - Budapesta, Viena,
• 1962 - Cairo, Atena, Paris, Ankara, Istanbul,
• 1974 - Tokio, Osaka,
• 1975 - Scopje, Havana,
• 1977 - Lisabona, Praga,
• 1981 - Viena,
• 1985 - Stuttgart, Veneția, Perugia

A executat ilustrații de carte la opere de Ionel Teodoreanu, Anton Bacalbașa, Petru Prânzei și Valentin Ciucă.^[3]

Lucrări ale sale se găsesc în muzee din România: Muzeul Municipal din Huși, Muzeul de Artă din Iași, Muzeul de Artă din Piatra Neamț, Muzeul de Artă "Casa Simian" din Râmnicu Vâlcea^[6], dar și în muzee și colecții particulare din străinătate: Rio de Janeiro, Valletta, Poitiers, Ciudad de Mexico, Praga, Franța, Italia, Israel, Grecia, Germania.^[3]

Unul dintre cele mai controversate tablouri a fost cel în care cuplul Elena Ceaușescu și Nicolae Ceaușescu ciocnește un pahar cu vin roșu cu domnitorul Ștefan cel Mare, care scoate din tablou o mână în care ține un pahar.^[7]

Opera[modificare | modificare sursă]

(selecție)

• Seria "Foști primari ai Iașului", picturi expuse în Sala Mare a Palatului Roznovanu.^[8]

Activitatea didactică[modificare | modificare sursă]

După absolvirea Academiei a fost încadrat îndrumător la Muzeul de Artă din Iași, lucrând apoi ca profesor de desen, pictură și compoziție la Școala Medie de Arte Plastice. Din 1960 a fost încadrat conferențiar la Institutul pedagogic de trei ani din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, iar în 1970 i s-a acordat titlul de profesor. Din 1977 și-a desfășurat activitatea didactică la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Conservatorului „George Enescu”. În 1992 se pensionează, devenind profesor consultant.^[9]

A fost profesor universitar la Conservatorul George Enescu din Iași, unde a deținut și funcția de rector (1984-1990).^[3]

Scrieri[modificare | modificare sursă]

• Amintiri în timp, Editura Pallas, 2006

Premii și distincții[modificare | modificare sursă]

• Premiul II la Festivalul internațional al Tineretului (Varșovia, 1955)^[5],
• Medalia de argint la Festivalul internațional al Tineretului (Moscova, 1957)^[5],
• Premiul Ion Andreescu al Academiei (1976)^[5],
• Premiul internațional Colosseum, decernat de Centro d'Arte e Cultura Nuova Figurazione (Roma, 1979)^[5],
• Titlul de Profesor emerit (1980)^[3]
• Premiul criticii, decernat de UAP (1985)^[5],
• Diploma de Excelență pentru întreaga activitate, titlul de cetățean de onoare și ambasador al județului Iași (31 octombrie 2006)^[10],
• Titlul de excelență pentru întreaga activitate din partea Prefecturii Iași (30 noiembrie 2011).^[8]

Decorații[modificare | modificare sursă]

• Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (20 aprilie 1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”^[11]
• Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[12]

Afilieri[modificare | modificare sursă]

• Academia Europeană de Științe, Arte și Litere, Paris, Franța (membru din 1994) ^[6]

·         1927: Lee Grant, actor american

·         1928: August Everding, regizor german (d. 1999)

·         1929: S-a nascut popularul actor de cinema italian si fost inotator olimpic, cunoscut intepret al Comisarului Piedone, Bud Spencer. Carlo Pedersoli, mai cunoscut sub numele Bud Spencer (n. 31 octombrie 1929 în Napoli), este un actor și fost înotător olimpic italian, care s-a făcut remarcat în așa-numitele „western spaghetti” italiene. În România este foarte cunoscut din filmele în care a jucat rolul comisarului Piedone.

·         1929 - S-a născut Victor Sandoval, poet mexican („Aire libre”, „Hombre de soledad”).

·         1930: Michael Collins (n. 31 octombrie 1930, Roma, Italia este un fost astronaut, pilot de test și general maior al Air Force Reserve Command american. S-a născut la Roma. Fiind selectat ca parte a celui de-al treilea grup de 14 astronauți, a zburat de două ori în spațiu, odată în cadrul programului Gemini 10 și a doua oară cu programul Apollo 11.

Michael Collins

·         1930: Booker Ervin, saxofonist american (d. 1970)

·         1934 - S–a născut artista lirică Elena Patrichi.

·         1934 - S-a născut Ray Smith, cântăreţ, chitarist şi pianist american.

·         1936: S-a nascut Siminică (Simion Avram), celebru comic al circului românesc. Siminică (31 octombrie 1936, București), artist și acrobat român. Considerat cel mai celebru comic al Circului românesc. Pe numele său real Simion Avram, „Siminică” s-a născut într-o cușcă a leilor transformată în vagon de circ. Bunicul său era instrumentist în Orchestra Circului „Bercuini”, tatăl său cînta la trombon și realiza pasaje comice iar mama sa era „amazoană” și, în timpul liber, vînzătoare la case de bilete.

·         1936: Michael Landon, actor american (d. 1991)

·         1937: S-a nascut Tom Paxton, cantaret de muzica folk. 

·         1942: David Ogden Stiers, actor și muzician american

·         1944 - S-a născut Kinky Friedman, cântăreţ şi compozitor country american.

·         1945: Russ Ballard, chitarist, vocalist, compozitor și producător britanic

·         1945 - S–a născut prozatorul şi dramaturgul Mircea Ionescu, stabilit în SUA („Asasinul acordă interviuri”, „Întâlniri care se uită greu”).

·         1946: Stephen Rea, actor irlandez

·         1947: Frank Shorter, atlet american

·         1947 - S–a născut actriţa americană Deidre Hall, interpreta principală a serialului “Zile din viaţa noastră”.

·         1950: S-a nascut John Candy, comediant si actor canadian, pe numele adevarat John Franklin Candy. A urmat cursuri de teatru in timpul scolii si pina sa devina actor a avut joburi marunte. Dupa ce a aparut in diverse programe televizate si filme cu buget mic de productie canadiana, i s-a oferit sansa sa devina membru al unei trupe de comedie celebra in tara natala. In 1977, Candy a devenit o mica vedeta, cistigind chiar doua premii Emmy pentru scenariile scrise la show-ul televizat pe care il prezenta cu trupa sa. In 1984, a devenit star de cinema cind regizorul Ron Howard l-a distribuit in “Splash”, unde a aparut alaturi de Daryl Hannah si Tom Hanks. A jucat in peste 40 de comedii, dar s-a implicat si in sustinerea sportului, fiind coproprietar al unei echipe de fotbal din Toronto. Impreuna cu actorii Dan Aykroyd si Jim Belushi a deschis un local cu numele “House of Blues”. In 4 martie 1994 a suferit un atac de cord in timp ce dormea.

·         1950 - S-a născut Moon (John) Martin, vocalist, chitarist şi compozitor american (Southwind).

·         1950: Dame Zaha Hadid (în arabă زها حديد‎ Zahā Ḥadīd, n. 31 octombrie 1950, Bagdad, Irak – 31 martie 2016, Miami, Statele Unite) a fost o arhitectă cu dublă cetățenie, irakiană și britanică.

După ce a absolvit Universitatea Americană din Beirut, și-a început cariera în Londra. A fost prima femeie care a obținut Premiul Pritzker (2004) și care a primit medalia de aur decernată de Institutul Regal al Arhitecților Britanici (RIBA). A fost și laureată cu Premiul Sterling în 2005. A proiectat, printre altele, Centrul Acvatic din Londra, Opera din Guangzhou și Căpitănia portului Antwerpen. Pentru realizările sale i s-a acordat titlul de Doamnă-comandor al Ordinului Imperiului Britanic (DBE) în 2012.

A murit în urma unui atac cardiac pe 31 martie 2016.

Zaha Hadid

·         1952 - S-a născut Bernard Edwards, basist, compozitor şi producător american (Chic).

* 1953: Ștefan Borbély (n. 31 octombrie 1953, Făgăraș) este critic și istoric literar, eseist și traducător român.

A absolvit în 1976 Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, secția română-engleză. Din 1999 este doctor în filologie, cu teza intitulată Paradigma eroic-antieroic ca fapt de cultură și civilizație. În perioada studenției a fost membru al cenaclului „Echinox” din Cluj. După absolvirea facultății, din 1976 și până în 1981, a lucrat ca profesor de limba engleză la școala generală nr. 8 din Târgu-Mureș. Apoi a fost corector la revista „Igaz Szó” din Târgu Mureș, rebotezată după decembrie 1989 în „Látó”.

În septembrie 1990, a obținut postul de asistent universitar la Facultatea de Litere din Cluj. Din 1991 și până în 1994, membru al colegiului redacțional al revistei „Echinox”. Între 1994-2000, director al revistei „Echinox”, impreuna cu Corin Braga. În prezent este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. A colaborat cu studii, eseuri și articole de opinie la majoritatea revistelor de literatură și cultură din țară, în special la „Echinox” (Cluj), „Familia” (Oradea), „Poesis” (Satu Mare), „22” (București), „Apostrof” (Cluj), "Contemporanul/Ideea Europeană (București).Bursier Fulbright (1992: Indiana University, Bloomington, IN, USA); stagii de pregatire la New York, la Institute for Psychohistory și la Columbia University (1997, 1999, 2001), la University of North Carolina, Chapel Hill (2004), East European Scholar, St. John's College Oxford (UK, 1999),Visiting Scholar, Institute of Advanced Studies, Jawaharlal Nehru University New Delhi, India (2009).

Este tatăl Blancăi Borbely (n. în 1997), autoarea romanului "Zidul de foc" (Ed. Limes, 2011)

Volume de autor

• Umbra cuvintelor - Experiența lui Christian W. Schenk, Phoenix 1995.
• Grădina magistrului Thomas, eseuri, București, E.D.P., 1995.
• Xenograme, Oradea, Cogito, 1997.
• Visul lupului de stepă, Cluj, Dacia, 1999.
• Opoziții constructive, , Cluj, Limes, 2002.
• De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul, Cluj, Dacia, 2001.
• Matei Călinescu, monografie, Brașov, Aula, 2002, 120 p.
• Cercul de grație, Pitești, Paralela 45, 2003.
• Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic", Cluj, „Biblioteca Apostrof”, 2003.
• Mitologie generală", Cluj, Limes, 2004.
• Despre Thomas Mann și alte eseuri, Cluj, „Biblioteca Apostrof”, 2005, 170 p.
• O carte pe săptămână, Editura Ideea Europeană, 2007
• Pornind de la Nietzsche, Ed. Limes, Cluj, 2010
• Homo brucans și alte eseuri, București, Ed. Ideea Europeana/Contemporanul,2011
• Existența diafană, București, Ed. Ideea Europeana/Contemporanul, 2011

·         1953 - S-a născut Tony Brock, baterist britanic (Babys).

·         1953 - S-a născut Johnny Clegg, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Juluka, Johnny Clegg & Savuka).

* 1954: Adrian Săvoiu (n. 31 octombrie 1954, Câmpulung Muscel) este un profesor, publicist și istoric literar român.

Descendent al unor vechi moșneni musceleni, s-a născut la Câmpulung-Muscel într-o familie de profesori^[1]. A făcut studii gimnaziale și liceale în orașul natal, iar după bacalaureat a urmat Facultatea de Filologie din cadrul Universității București, specialitatea română-latină (promoția 1978). Păstrând tradiția familiei, întreaga viață a fost profesor și a predat limba și literatura română, în prezent la Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” din București.

De la debutul publicistic din anul 1977, a publicat constant articole, studii de istorie și critică literară, eseuri și recenzii în revistele „Manuscriptum”, „Viața românească”,„Jurnalul literar”, „Literatorul”, „Memoria”, „Limbă și literatură”, „Limba și literatura română”, „Mitropolia Olteniei”, „Revista de istorie a Muscelului” etc^[2]. Din 1984 a fost colaborator la Radio România și a participat la numeroase emisiuni culturale pe teme de istorie  literară ori de evocare a unor personalități culturale.

În anul 1977 a devenit membru al Societății Numismatice  Române, apoi al Societății de Științe Filologice din România, unde a făcut parte din colegiul de redacție al revistei „Limba și literatura română”, publicația societății. Ca recunoaștere a activității publicistice de promovare, dar și de recuperare a valorilor culturale muscelene, a fost numit membru de onoare al Societății de Științe Istorice din România, filiala Muscel.

Pentru majoritatea proiectelor sale a avut un parteneriat permanent cu Editura Ars Docendi din București, unde și-a publicat cea mai mare parte a volumelor. A îngrijit ediții ale unor scriitori români precum: C. D. Aricescu, Alexandru Odobescu, George Topîrceanu, Anton Holban și Mihai Moșandrei. În calitate de legatar al poetului Mihai Moșandrei a tipărit numeroase articole în care a evocat personalitatea scriitorului și a analizat aspecte ale operei sale. A publicat, folosind arhiva proprie, corespondența primită de Mihai Moșandrei de la diverși scriitori, precum și corespondența trimisă acestuia de unchiul său, poetul Dimitrie Nanu.

Prin volumul Discursul oratoric (de la începuturi și până la instaurarea regimului comunist), apărut în 2003, a umplut un gol într-un domeniu – oratoria - complet marginalizat în timpul regimului comunist. O colecție de documente ale timpului (note și impresii de călătorie) este crestomația Câmpulungul în mărturiile vremii (2008)^[3], care adună cele mai interesante pagini scrise de călătorii români și străini care au trecut pe aici de-a lungul a peste trei secole. Pe linia aceleiași pasiuni pentru cultura și istoria orașului natal și a Muscelului se înscriu și alte volume ori albume publicate^[4][5].

Preocupat de cartografia medievală, a identificat și comentat primele hărți în care apare orașul Câmpulung^[6]. Pornit în recuperarea memoriei ascendenților săi direcți, a reconstituit prin documente și  mărturii orale istoria a cinci generații din familia sa. Pentru toate volumele și albumele s-au organizat lansări de carte, cele mai multe la Galeria „Arta” din Câmpulung^[7].

În paralel cu activitatea de la catedră, pentru care a primit diploma „Gh. Lazăr clasa I” (cea mai înaltă distincție din învățământul preuniversitar românesc), a avut și alte preocupări în domeniul didactic: a fost formator național, a lucrat în  programul PHARE, iar în cadrul Serviciului Național de Evaluare și Examinare din București a elaborat subiectele pentru examenele naționale de capacitate și bacalaureat. Bogata activitate didactică și experiența de profesor  s-au concretizat în alcătuirea unor manuale de limba și literatura română pentru toate clasele de liceu, ghiduri și auxiliare didactice, tipărite la edituri importante (All, Teora, Humanitas, Art^[8]), pe care au învățat după anul 2000 serii întregi de elevi din toată țara. A fost implicat în reforma învățământului profesional și tehnic din România și a scris manuale și ghiduri pentru elevii din Școlile de Arte și Meserii^[9].

A participat la numeroase congrese și conferințe, simpozioane naționale și sesiuni de comunicări științifice cu lucrări care s-au publicat ulterior în volume ori reviste de specialitate^[10].

În anul 2011 Primăria și Consiliul Local Câmpulung i-au acordat titlul de „Cetățean de onoare al municipiului Câmpulung-Muscel” pentru „bogata activitate în domeniul literar, didactic și publicistic”^[11][12]. Pentru realizările sale, din anul 2013 figurează în „Who is Who – Enciclopedia personalităților din România”

Volume

• Câmpulung-Muscel. Scrinul cu amintiri, Editura Ars Docendi, București, 2005, 122 p.; ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2008, 132 p.; ISBN 9789735582112
• 77 de conferințe radiofonice, Editura Ars Docendi, București, 2008, 236 p.; ISBN 9789735583361
• Magazinul de bric-à-brac literar, Editura Ars Docendi, București, 2009, 108 p.; ISBN 9789735584016
• Câmpulungul pe hărți ale lui Johannes Honterus și Sebastian Münster, Editura Ars Docendi, București, 2009, 20 p; ISBN 9789735584474
• Dimitrie Nanu – Mihai Moșandrei. Corespondență, Editura Ars Docendi, București, 2010, 78 p.; ISBN 9789735584481
• Profesorul Benone Săvoiu – 100 de ani de la naștere, Editura Ars Docendi, București, 2010, 20p.; ISBN 9789735585082
• Săvoiu – cronica unei familii din Muscel, Editura Ars Docendi, București, 2011, 70 p.; ISBN 9789735585099
• Muscelul. Mărturii în timp, Editura Ars Docendi, București, 2012, 196 p.; ISBN 9789735585945
• Ca să încerc rotundul lumii. Jurnal de călătorie, Editura Ars Docendi, București, 2018, 104 p.; ISBN 9786069980415

Ediții îngrijite

• Mihai Moșandrei, Lisimah, ediție îngrijită și prefață de Adrian Săvoiu, Editura Albatros, București, 2004, 232 p.; ISBN 9732409193
• Mihai Moșandrei, File regăsite, Editura Ars Docendi, București, 2005, 150 p.; ISBN 10 9735582249; ISBN 13 9789735582449
• Benone Săvoiu, Mateiu I. Caragiale. Omul și opera, ediție îngrijită și note de Adrian Săvoiu, Editura Ars Docendi, București, 2007, 86 p.; ISBN 9789735582838
• C. D. Aricescu, Istoria Câmpulungului, prima rezidență a României, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și Gheorghe Pârnuță, Editura Ars Docendi, București, 2007, 320 p.; ISBN 9789735582999
• George Topîrceanu, Balade vesele și triste, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu, Editura Art, București, 2008, 214 p.; ISBN 9789731242989
• Alexandru Odobescu, Scene istorice. Pseudo-kinegetikos, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu, Editura Art, București, 2008, 254 p.; ISBN 9789731242903
• Anton Holban, O moarte care nu dovedește nimic. Ioana, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu, Editura Art, București, 2008, 340 p.; ISBN 9789731242783
• Adela Rogojinaru, Public Relations : A Revolutionary Discipline, ediție îngrijită de Raluca Moise și Adrian Săvoiu, Editura Tritonic, București, 2015, 270 p.; ISBN 9786067490817
• Ileana Săvoiu, Jurnalul Laurei (1981 - 1985), Editura Ars Docendi, București, 2018, 104 p.; ISBN 9786069980583

Antologii

• Discursul oratoric românesc. De la începuturi și până la instaurarea regimului comunist, ediție îngrijită, prefață și note de Adrian Săvoiu, Editura Coresi, București, 2003, 248 p.; ISBN 9735702487
• Câmpulungul în mărturiile vremii, Editura Ars Docendi, București, 2008, 256 p.; ISBN 9789735583507
• Mănăstirea Nămăești în mărturisiri ale peregrinilor, Editura Ars Docendi, București, 2010, 78 p.; ISBN 9789735584634
• 40 de lecturi pasionante pentru liceu (în colaborare cu Florin Ioniță), Editura Art Educațional, București, 2016, 400 p. ISBN 9786067104172
• Antologia fabulei românești, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu, Editura Art, București, 2017, 272 p.; ISBN 9789731243009
• 40 de lecturi pasionante pentru liceu, vol. II (în colaborare cu Florin Ioniță), Editura Art Educațional, București, 2018, 384 p. ISBN 9786068954844
• Tot mai citești, maică !? - impresii de lectură (în colaborare cu Florina-Irina Dima), Editura Total Publishing, București, 2019, 180 p. ISBN 9786069024232

Albume

• Atlas istoric al orașelor din România. Câmpulung, Editura Enciclopedică, București, 2008, XVIII p. + 9 planșe (colaborator); ISBN 9789734505661
• Chipuri de odinioară din Muscel (coautor), Editura Ars Docendi, București, 2010, 192 p.; ISBN 9789735584641
• Ioan Niculescu, Monumente istorice ale României. Tipuri din județele Argeș și Muscel. Anul 1893, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu, Editura Ars Docendi, București, 2011, 94 p.; ISBN 9789735585419
• Câmpulung-Muscel – cetatea întemeietorilor de țară (coautor), album în cadrul programului Regio, 2011, 206 p.
• Prin Câmpulung și pe muscelele lui. Fotografii de Nicolae Th. Ștefănescu (coautor), Editura Ars Docendi, București, 2012, 236 p. ISBN 9789735586102
• Romanian Historical Monuments: from the regions of Arges and Muscel, 1893, Foto by Ioan Niculescu, written by Adrian Săvoiu, Amazon.com , 2012, 96p. (ediție on-line).
• Colegiul Național Pedagogic ”Carol I” Câmpulung-Muscel. 150 de ani de existență (coautor), Editura Art, București 2017, 260 p. ISBN 9786068948157

MANUALE

• Limba și literatura română, Manual pentru clasa a X-a (coautor), Editura Teora, București, 2000, 240 p. ISBN 9732005688
• Limba și literatura română, Manual pentru școala profesională, anul I, Editura All, București, 2000, 136 p. ISBN 9736843009
• Limba și literatura română, Manual pentru școala profesională, anul al II-lea, Editura All, București, 2000, 96 p. ISBN 9736843017
• Limba și literatura română, Manual pentru clasa a XI-a (coautor), Editura Lotus, București, 2002, 272 p. ISBN 9739095313
• Limba și literatura română, Manual pentru clasa a IX-a, Școala de Arte și Meserii, Editura All Educational, București, 2004, 144 p. ISBN 9735714876
• Limba și literatura română, Manual pentru clasa a IX-a (coautor), Grupul Editorial Art, București, 2004, 208 p. ISBN 9738485460
• Limba și literatura română, Manual pentru clasa a X-a, Școala de Arte și Meserii, Grupul Editorial Art, București, 2005, 104 p. ISBN 9738485878
• Limba și literatura română, Manual pentru anul de completare, Grupul Editorial Art, București, 2005, 128 p. ISBN 9789731243054
• Limba și literatura română, Manual pentru clasa a X-a (coautor), Grupul Editorial Art, București, 2005, 216 p. ISBN 9789731242743
• Limba și literatura română, Manual pentru clasa a XI-a (coautor), Grupul Editorial Art, București, 2006, 264 p. ISBN 9789731241326
• Limba și literatura română, Manual pentru clasa a XII-a (coautor), Grupul Editorial Art, București, 2007, 222 p. ISBN 9789731241029
• Limba și literatura română. Perspectiva 2020, Manual pentru clasa a X-a (coautor), Grupul Editorial Art, București, 2016, 288 p. ISBN 978606710465

Adrian Săvoiu

·         1955: Naji Hakim, organist și compozitor libanez

·         1956 - S-a născut Tony Bowers, basist britanic (Simply Red).

* 1959: Neal Town Stephenson (n. 31 octombrie 1959,^[2][3] Fort George G. Meade[*], SUA) este un scriitor american cunoscut în special pentru operele sale de ficțiune speculativă.

Dificil de încadrat într-o categorie anume, romanele sau au fost considerate science-fiction, ficțiune istorică, cyberpunk și postcyberpunk. De asemenea, uneori li s-a pus eticheta 'baroc'.

Stephenson explorează domenii cum sunt matematica, criptografia, filozofia, sistemul monetar și istoria științei. El a mai scris și articole de non-ficțiune pe tema tehnologiilor în publicații ca Wired.

El a lucrat cu jumătate de normă ca și consilier pentru compania Blue Origin, fondată de Jeff Bezos, care lucrează la dezvoltarea unui sistem de lansare sub-orbital și este membru fondator al companiei Subutai Corporation, a cărei primă ofertă este proiectul de ficțiune interactivă The Mongoliad. Câteva dintre romane le-a scris împreună cu unchiul său, George Jewsbury ("J. Frederick George"), sub pseudonimul colectiv Stephen Bury.

Născut pe 31 octombrie 1959 la Fort Meade, Maryland,^[4] Stephenson provine dintr-o familie de ingineri și oameni de știință: tatăl său este profesor de electrotehnică și fiu al unui profesor de fizică, iar mama sa lucrează într-un laborator de biochimie, fiind fiica unui profesor de biochimie. Familia lui Stephenson s-a mutat în Champaign-Urbana, Illinois în 1960, iar în 1966 în Ames, Iowa, unde el a absolvit Ames High School în 1977.^[5] Stephenson și-a continuat studiile la Boston University^[5], specializându-se întâi în fizică, apoi trecând la geografie pentru a avea mai mult timp liber pe care să îl petreacă la calculatorul universității.^[6] A absolvit în 1981 cu o diplomă în geografie și una în fizică.^[5] Începând din 1984, Stephenson a locuit mai mult în zona Pacificului de nord-vest, iar acum trăiește în Seattle, alături de familia sa

Romane[modificare | modificare sursă]

• The Big U (1984)
• Zodiac (1988)
• Snow Crash (1992) – nominalizat la premiul British Science Fiction Association, 1993; nominalizat la premiul Clarke, 1994^[19]

ro. Snow Crash - editura Leda 2010

• Interface (1994) - cu J. Frederick George, sub pseudonimul "Stephen Bury"
• The Diamond Age: or A Young Lady's Illustrated Primer (1995) – câștigător al premiilor Hugo și Locus SF, 1996; nominalizat la premiile Nebula, Campbell și Clarke, 1996^[19]

ro. Era de diamant - editura Image 1999

• The Cobweb (1996) - cu J. Frederick George, sub pseudonimul "Stephen Bury"
• Cryptonomicon (1999) – câștigător al premiului Locus, 2000;^[19] nominalizat la premiile Hugo și Clarke, 2000^[19]
• Quicksilver (2003), volumul I:The Baroque Cycle – câștigător al premiului Clarke, 2004;^[19] nominalizat la premiul Locus SF, 2004^[19]
• The Confusion (2004), volumul II:The Baroque Cycle - câștigător al premiului Locus, 2005
• The System of the World (2004), volumul III:The Baroque Cycle – câștigător al premiului Locus SF, 2005; câștigător al premiului Prometheus, 2005; nominalizat la premiul Clarke, 2005^[19]
• Anathem (2008) – câștigător al premiului Locus SF, 2009; nominalizat la premiul British Science Fiction Association, 2008; nominalizat la premiile Hugo și Clarke, 2009^[19]
• The Mongoliad (2010–)
• Reamde (2011)^[20]

Ficțiune scurtă[modificare | modificare sursă]

• "Spew" (1994) (1996) - antologia Hackers
• "The Great Simoleon Caper" (1995) - revista TIME
• "Excerpt from the Third and Last Volume of Tribes of the Pacific Northwest" in Full Spectrum 5 (1995)
• "Jipi and the Paranoid Chip" (1997) - în Forbes
• "Crunch" (1997) - în Disco 2000 (editată de Sarah Champion, 1998) ("Crunch" este un capitol din Cryptonomicon)

Non-ficțiune[modificare | modificare sursă]

• "Smiley's people". 1993
• "In the Kingdom of Mao Bell". Wired. 1994. "Un miliard de chinezi folosesc noua tehnologie pentru a da naștere celei mai puternice economii planetare. Dar dacă informația vrea să fie liberă, ei ce vor?"
• "Mother Earth Mother Board". Wired. 1996. "În care turistul hacker se aventurează pe trei continente, istorisind despre afaceri și tehnologia cablurilor optice submarine, dar și despre cel mai lung cablu de pe Pământ."
• "Global Neighborhood Watch". Wired. 1998. Oprirea crimei pe străzi în satul global.
• In the Beginning... Was the Command Line. Harpers Perennial. 1999. ISBN 0-380-81593-1.
• "Communication Prosthetics: Threat, or Menace?". Whole Earth Review, vara lui 2001.
• "Turn On, Tune In, Veg Out". Despre Războiul stelelor, în The New York Times, 17 iunie 2005.
• "It's All Geek To Me". Despre filmul 300 - Eroii de la Termopile, The New York Times, 18 martie 2007.
• "Atoms of Cognition: Metaphysics in the Royal Society 1715-2010", capitol din Seeing Further: The Story of Science and the Royal Society, editat de Bill Bryson. Stephenson discută moștenirea rivalității dintre Sir Isaac Newton și Gottfried Leibniz, 2 noiembrie 2010.
• "Space Stasis". Revista Slate. 2 februarie 2011. "Ce ne poate spune ciudata persistență a rachetelor despre inovație."

Neal Stephenson

Neal Stephenson în 2008

* 1960: Tadeusz Aziewicz (n. 31 octombrie 1960, Sopot) este un politician și economist polonez.

·         1961 - S-a născut Larry Mullen, baterist britanic (U2).

·         1961: Bogdan Chirieac (n. 31 octombrie 1961, București) este un jurnalist și om de afaceri român. A avut funcții de conducere la ziarele Adevărul și apoi Gândul, până în 2006^[1]. În prezent apare la diverse televiziuni în calitate de analist de politică externă sau analist politic

Bogdan Chirieac este discipolul lui Dumitru Tinu alături de Cristian Tudor Popescu, Adrian Ursu și Lelia Munteanu.^[2]. A condus cotidianul Adevărul din postura de redactor șef adjunct alături de cei trei jurnaliști menționați. Alături de ei a părăsit Adevărul pentru a crea, în aprilie 2005, cotidianul Gândul. Presa vremii scria cum contractele de publicitate ale ziarului Adevărul erau trecute prin firmele jurnaliștilor, aceștia devenind astfel bogați, iar noul proprietar al ziarului, Ana Maria Tinu, fiica lui Dumitru Tinu, nu a mai permis acest lucru.

Ziarul Gândul are vânzări modeste, dar Chirieac devine tot mai vizibil datorită numeroaselor apariții TV. Își dă demisia de la Gândul în noimebrie 2007, după ce Evenimentul Zilei a publicat un articol în care dezvăluia că jurnalistul obișnuia să infiereze în Gândul și Adevărul firmele care alegeau să nu lucreze cu firmele sale^[3].

În noiembrie 2009 i se retrage titlul de jurnalist de către două entități media, datorită unui scandal în care Chirieac și jurnalistul Sorin Roșca Stănescu se presupune că l-ar fi șantajat pe șeful Agenției Naționale de Integritate.^[4]

În mai 2010 înființează publicația online DCnews, alături de jurnalistul Răzvan Dumitrescu.

A fost implicat într-un scandal alături de afaceristul Sorin Roșca Stănescu, în care s-a spus că l-a fi șantajat pe Cătălin Macovei, șeful Agenției Naționale de Integritate^[1]. Bun prieten cu Dorin Cocoș, după cum singur a recunoscut, Chirieac a fost audiat de procurori și în dosarul Alro Slatina, fiind suspectat de trafic de influență în favoarea patronilor ruși de la combinat^[1].

În anul 2011 declară că l-a împrumutat pe afaceristul Sorin Ovidiu Vântu, proprietarul postului Realitatea TV, la care Chirieac apărea destul de des, cu un milion de euro.

In niciunul din dosarele sus-mentionate si nici in alte dosare penale nu a avut vreo calitate oficiala.

* 1961: 

Iurie Roșca
Iurie Roșca la congresul Partidului Popular European din Bonn, Germania (2009)
Date personale
Născut	31 octombrie 1961 (59 de ani) Telenești, RSS Moldovenească, URSS
Căsătorit cu	Larisa Roșca (1980-2011) Cristina Guțu (2013-2014)
Copii	Ștefan, Alexandra și Oana
Naționalitate	Republica Moldova
Cetățenie	Moldova
Religie	Creștin Ortodox
Ocupație	politician om de stat jurnalist
Viceprim-ministru al Republicii Moldova
În funcție 16 iunie – 25 septembrie 2009
Președinte	Vladimir Voronin Mihai Ghimpu (interimar)
Prim-ministru	Zinaida Greceanîi Vitalie Pîrlog (interimar)
Vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova
În funcție 8 aprilie 2005 – 5 aprilie 2009
Președinte	Vladimir Voronin
Prim-ministru	Vasile Tarlev Zinaida Greceanîi
Precedat de	Mihail Camerzan
Succedat de	Grigore Petrenco
În funcție 23 aprilie 1998 – 25 februarie 2001
Președinte	Petru Lucinschi
Prim-ministru	Ion Ciubuc Ion Sturza Dumitru Braghiș
Precedat de	Dumitru Diacov
Succedat de	Vladimir Ciobanu
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
În funcție 3 septembrie 1990 – 5 aprilie 2009
Premii	Ordinul de Merit al Lituaniei[*]
Partid politic	Partidul Popular Creștin Democrat (1994-2011)
Alte afilieri	Mișcarea Democratică pentru Susținerea Restructurării (1988-1989,)Frontul Popular din Moldova (1989–1994), Frontul Popular Creștin-Democrat din Moldova (1994-1999)
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Profesie	Jurnalist
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

Iurie Roșca (n. 31 octombrie 1961, Telenești, RSS Moldovenească, URSS) este un politician din Republica Moldova. A îndeplinit, vreme de mai mulți ani, funcția de președinte al Partidului Popular Creștin Democrat din Republica Moldova. A fost vicepreședinte al Parlamentul Republicii Moldova între 1998-2001 și 2005-2009; și viceprim-ministru al Republicii Moldova (iunie - septembrie 2009).

Cuprins

• 1Biografie și carieră
• 2Televiziune
• 3Viziuni politice
• 4Critica
• 5Viața personală
• 6Activitatea publicistică
  • 6.1Traduceri:
• 7Referințe
• 8Bibliografie
• 9Legături externe

Biografie și carieră[modificare | modificare sursă]

Iurie Roșca s-a născut pe 31 octombrie 1961, în satul Hirova, Telenești,(Călărași) RSS Moldovenească, URSS. Între anii 1975 și 1989 a fost membru ULCT. După absolvirea studiilor medii la școala N1 din Chișinău (actualmente liceul „Gheorghe Asachi”), a urmat cursurile Facultății de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova (1980-1985). După absolvirea facultății, a lucrat în calitate de corespondent la ziarul „Tinerimea Moldovei”, redactor la Televiziunea Națională ("Teleradio-Moldova"). În anul 1988, este ales membru al grupului de inițiativă al Mișcării Democratice din Moldova, iar în 1989 devine unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova.

Iurie Roșca la congresul Partidului Popular European în Varșovia (2009)

După ce în perioada 1989-1994 a deținut funcția de Președinte executiv al Frontului Popular Creștin Democrat din Moldova, la congresul al IV-lea al acestui partid din aprilie 1994 este ales în calitate de Președinte, fiind reales apoi în această funcție la congresul al V-lea din 1996 și la congresul al VI-lea din 1999.

Între anii 1994-2009 a fost deputat al Partidului Popular Creștin-Democrat (PPCD) în Parlamentul Republicii Moldova. A fost membru al Biroului Permanent al Parlamentului și președinte al Fracțiunii FPCD, ulterior PPCD (1994-1998), vicepreședinte al Parlamentului și președinte al Comisiei de anchetă a Parlamentului, în vizorul căreia s-au aflat cazurile de corupție și de deturnare ilicită de fonduri (1998-2001).

La alegerile locale din 23 mai 1999 a candidat din partea PPCD la funcția de Primar general al municipiului Chișinău, plasându-se, cu 12% din sufragii, pe locul al treilea dintre cei 7 concurenți, fiind devansat de Serafim Urechean (câștigătorul mandatului) și de candidatul blocului unit al stângii comuniste.

În anul 1999 a obținut admiterea Partidului Popular Creștin Democrat în Internaționala Democrat Creștină (IDC), fiind ales ca membru cu drept de vot în Biroul Politic al IDC.

Pe 4 aprilie 2005, cei 11 deputați a Partidului Popular Creștin Democrat, condus de Iurie Roșca, au votat pentru alegerea lui Vladimir Voronin în funcția de Președinte al Republicii Moldova.

La data de 8 aprilie 2005 este ales în funcția de Vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova. Partidul condus de el nu a mai intrat în Parlament după alegerile din aprilie și iulie 2009. La data de 16 iunie 2009 este numit în funcția de viceprim-ministru, prin decretul Președintelui Republicii Moldova. A demisionat din funcție la 14 septembrie 2009.

Din anul 2012 deține funcția de președinte al "Universității Populare".

Televiziune[modificare | modificare sursă]

Din martie 2016 până în mai 2018 a realizat emisiunea ”MEGAFON” la canalul NTV Moldova.

Viziuni politice[modificare | modificare sursă]

În prezent, Iurie Roșca se poziționează în calitate de adept al tradiționalismului, doctrinei conservatoare, euroscepticismului, naționalismului economic și antiglobalismului. Este un adept al identității românești și critic al teoriei moldoveniste. Pledează pentru o relație mai apropiată cu România și Federația Rusă, dar respinge ideea integrării Republicii Moldova în Uniunea Eurasiatică și Uniunea Europeană.

În campania electorală din anul 2014, noile sale viziuni au fost expuse detaliat în programul "Planul Roșca"[1]

Critica[modificare | modificare sursă]

Aleksandr Dughin este de părere că Roșca este „prietenul Rusiei” și un „promotor activ al identității moldovenești”.^[1]

Viața personală[modificare | modificare sursă]

Din 1980^[2] până în 2011 Iurie Roșca a fost căsătorit cu Larisa Roșca,^[3][4][5] cu care are trei copii: un fiu Ștefan și două fiice, Ruxanda și Oana.^[6][7][8] În primăvara anului 2013 el s-a căsătorit cu jurnalista Cristina Guțu (care este cu aproape 20 de ani mai tânără decât el),^[4] iar în 2014 cei doi au divorțat.^[2][9] Iurie Roșca vorbește limbile română, rusă, engleză și franceză.^[10]

Activitatea publicistică[modificare | modificare sursă]

1995 - Ieșirea din întuneric (culegere de articole)

1997 - "Părintele Mina Dobzeu,botezătorul lui Nicolae Steinhardt" (culegere de interviuri)

2000 - Exerciții de luciditate (culegere de articole)^{[necesită citare]}

2010 - "7 aprilie:O lovitură contra statului de drept. Cine e de vină și de ce întârzie ancheta?"[2]

2013 - "Republica Moldova: de la independența politică spre independența economică"^[11]

2013 - "Moldova –partea carea devenit întreg.  Despre Ideea Națională ca forță unificatoare"[3]

2014 - "Căderea Din URSS În UE. Cronici antiliberale"^[12]

Traduceri:[modificare | modificare sursă]

2013 - "A patra teorie politică", Aleksandr Dughin

2014 - "Teoria lumii multipolare", Aleksandr Dughin^[13]

·         1961: Peter Jackson, regizor neo-zeelandez

·         1961: S-a nascut Larry Mullen, baterist irlandez, membru in trupa U2. 

·         1961: Kate Campbell

·         1963: Carlos Caetano Bledorn Verri (n. 31 octombrie 1963, Ijuí, Rio Grande do Sul), cunoscut ca Dunga, este un fost fotbalist brazilian și actual antrenor principal al echipei naționale de fotbal a Braziliei.

·         1963: Rob Schneider, actor american

·         1963 - S-a născut Johnny Marr, chitarist şi compozitor britanis (The Smiths, Talking Head, Electronic).

·         1964: Marcel (Marco) van Basten (n. 31 octombrie 1964,^[2][3] Utrecht, Țările de Jos) este un antrenor olandez și fost fotbalist. Este considerat unul dintre cei mai buni atacanți ai generației sale.

·         1965 - S-a născut Annabella Lwin (Myant Mayant Aye), vocalistă britanică (Bow Wow Wow).

·         1966 - S-a născut King Ad-Rock (Adam Horovitz), vocalist şi compozitor american (Beastie Boys).

·         1967: Robert Matthew Van Winkle, cunoscut sub pseudonimul Vanilla Ice (n. 31 octombrie 1967), este un cântăreț de muzică rap și actor american, cunoscut mai ales datorită piesei "Ice Ice Baby" (1990). https://www.youtube.com/watch?v=rog8ou-ZepE

Vanilla Ice

Van Winkle in February 2007

·         1968 - S-a născut Alistair McErlaine, chitarist şi compozitor britanic (Texas).

* 1970: Otilia Bădescu (n. 31 octombrie 1970, București, România) este o fostă jucătoare română de tenis de masă. Din 1986 până în 2005, ea a câștigat mai multe medalii la simplu, dublu și cu echipa la Campionatul European de tenis de masă și Campionatul Mondial de tenis de masă.^[1]

·         1970: Malin Linn Berggren

·         1976: Piper Perabo, actriță și producătoare americană

* 1976: José María Gutiérrez Hernández (n. 31 octombrie 1976, Torrejón de Ardoz, Spania), cunoscut ca Guti, este un fost mijlocaș ofensiv spaniol. A jucat aproape exclusiv pentru Real Madrid, exceptând un ultim sezon pe care l-a jucat în Turcia, la Beșiktaș, ajutând Realul să câștige 15 trofee (din care 3 Ligi ale Campionilor și 5 titluri în La Liga), fiind vice-căpitanul echipei, jucând peste 500 de partide oficiale pentru madrileni. A jucat 13 partide pentru echipa națională de fotbal a Spaniei, reușind să marcheze de 3 ori.

·         1977: Séverine Ferrer, cântăreață franceză

* 1977: Chikara Fujimoto (n. 31 octombrie 1977) este un fost fotbalist japonez.

·         1978: Martin Verkerk (n. 31 octombrie 1978 în Leiderdorp) este un jucător de tenis olandez.

* 1979: Simão Pedro Fonseca Sabrosa (n. 31 octombrie 1979) este un fost jucător de fotbal portughez, care de a lungul carierei a jucat pentru cluburi precum Benfica, Atletico de Madrid sau Espanyol și pentru Echipa națională de fotbal a Portugaliei.

* 1980: Kateřina Tučková (n. 31 octombrie 1980, Brno) este o scriitoare și curatoare cehă.

S-a născut în Brno, în prezent trăiește alternativ în Brno și Praga. A absolvit liceul și apoi Istoria artei și Limba și literatura cehă la Facultatea de Filozofie a Universității Masaryk din Brno. Studiile de doctorat la Institutul de Istoria Artei la Facultatea de Filozofie a Universității Caroline din Praga le-a absolvit prin susținerea tezei de doctorat în anul 2014.

În calitate de curatoare, a condus galeria ARSkontakt din Brno, orientată asupra celei mai tinere generații de artiști (2004 – 2006). Din anul 2010 este curatoarea Sălii de Expoziție din Chrudim și colaborează cu o serie întreagă de alte galerii private și publice.

Publicului ceh i-a devenit cunoscută prin romanul controversat, Izgonirea Gertei Schnirch, în care a tratat destinul unei nemțoaice cehoslovace alungate în mai 1945 din locul său natal în așa-zisul „Marș al morții de la Brno“.

Cartea a fost propusă pentru Premiul lui Jiří Orten și Premiul lui Josef Škvorecký. Până la urmă a obținut Premiul cititorilor, Magnesia Litera, pentru anul 2010.

Adaptarea romanului a fost pusă pe scena teatrului HaDivadlo din Brno (regia: Marián Amsler, trailer: https://www.youtube.com/watch?v=ot-rk4iYyFs).

În cartea Zeițele din satul Žítková s-a orientat din nou asupra istoriei cehe, relatând povestea faimosului neam de lecuitoare din zona Carpaților Albi. Acest neam a supraviețuit proceselor vrăjitoarelor din secolul al 17-lea, asupririi din partea bisericilor și judecăților din secolul al 19-lea, precum și regimului totalitar din perioada protectoratului, însă până la urmă a fost distrus de către regimul comunist.

Pentru romanul ''Zeițele din satul Žítková'', Kateřina Tučková a obținut Premiul lui Josef Škvorecký, Premiul Český bestseller (Bestsellerul ceh), Premiul Magnesia Litera – Premiul cititorilor Kosmas și Premiul cititorilor Cărții cehe.

Adaptarea pentru teatru se joacă la Teatrul Municipal din Zlín (regia: Dodo Gombár, trailer: https://www.youtube.com/watch?list=UUR0fMxWNQCHqRidvJ6oW1tA&t=17&v=UuAWocGoulg).

Romanele scrise de Kateřina Tučková sunt publicate și sub formă de cărți audio (editura cehă OneHotBook) și sunt traduse în 13 limbi. Romanul Zeițele din satul Žítková a fost tradus în limba română de către prof. Anca Irina Ionescu sub titlul Dumnezeițele din Moravia și a fost publicat de către Editura Curtea Veche în 2015.

Kateřina Tučková

* 1980: Kengo Nakamura (n. 31 octombrie 1980) este un fotbalist japonez.

* 1981: Eugen Matiughin (născut Evgheni Matiughin; n. 31 octombrie 1981) este un fotbalist din Republica Moldova care joacă la clubul de fotbal Dacia Chișinău pe postul de portar. Între 2003–2009 a jucat 3 meciuri la Echipa națională de fotbal a Moldovei.

* 1983: Boris Galchev (în bulgară Борис Галчев) (n. 31 octombrie 1983, Razlog, Bulgaria) este un fotbalist bulgar care evoluează la clubul Dinamo București pe postul de mijlocaș.

* 1986: Ioana Bran (n. 31 octombrie 1986, Satu Mare, România) este un deputat român, ales în 2016, ministru al tineretului și sportului în Guvernul Dăncilă.

* 1988: Fabian Teușan (n. 31 octombrie 1988) este un jucător de fotbal român retras din activitate.

·         1988: Sébastien Buemi, ciclist elvețian

* 1990: Destin Choice Route (născut la 31 octombrie 1990), cunoscut sub numele său de scenă J.I.D (de asemenea, stilizat și pronunțat JID), este un rapper, cântăreț și compozitor american. El face parte din colectivul muzical Spillage Village, fondat de EarthGang în 2010, cu Hollywood JB, JordxnBryant și 6lack, printre altele.De asemenea, este semnat la Dreamville Records și Interscope Records de J. Cole, unde a început să obțină recunoaștere după ce a lansat mai multe proiecte independente, cum ar fi Route of Evil (2012), Para Tu (2013) și DiCaprio (2015). El este, de asemenea, membru al supergrupului hip-hop Zoink Gang, cu Smino, Buddy, Guapdad 4000 și EarthGang.

Albumul său de studio de debut, The Never Story, a fost lansat pe 10 martie 2017, laudat publicului și a inclus single-ul „Never”.El a lansat al doilea album DiCaprio 2 pe 26 noiembrie 2018; acesta conținea single-urile „151 Rum” și „Off Deez” și a primit, de asemenea, aclamări critice.

Destin Choice Route s-a născut pe 31 octombrie 1990 în Atlanta, Georgia. Părinții săi au fost Carl Louis Route, Jr. și Kathy Jean Route.Cel mai tânăr dintre cei șapte copii, el a adoptat-o ​​pe monikerul J.I.D de la porecla bunicii sale pentru el, pe baza comportamentului său „zgaltaiet”Route a crescut ascultând Sly și Family Stone și Earth, Wind & Fire înainte de a trece la scena hip-hop din New York în anii 1990 și rapperi precum Jay-Z, Nas și Mobb Deep. A urmat liceul Stephenson, unde a jucat fotbal ca fundaș defensiv.A primit o bursă pentru a juca fotbalul NCAA Divizia I la Universitatea Hampton, unde și-a redeschis primul an, apoi a jucat două sezoane înainte de a fi dat afară din echipă. J.I.D s-a mutat în cele din urmă cu Doctur Dot și Johnny Venus de la EarthGang, pe care i-a cunoscut din vremea sa în Virginia.

* 1990: Emiliano Raúl Sala Taffarel (n. 31 octombrie 1990,^[1] Cululú[*], Argentina – d. 21 ianuarie 2019,^[2][3] Canalul Mânecii, Regatul Unit^[2]) a fost un fotbalist profesionist argentinian care evolua pe post de atacant.

Sala și-a inceput cariera profesională în Franța cu Bordeaux și a debutat în februarie 2012. După ce a încercat să intre în prima echipă, el a fost împrumutat în Championnat National clubului Orléans și în Ligue 2 în sezonul 2013-2014 clubului Niort. Sala a marcat 39 goluri pentru ambele cluburi, înainte de a se întoarce la Bordeaux. După ce i sa promis inițial un rol mai mare după împrumuturile sale reușite, Sala a căzut din nou în favoarea sa și, în schimb, s-a alăturat echipei Caen în Ligue 1 sub formă de împrumut.

În 2015, a semnat cu FC Nantes. Cu acest club, el a făcut peste 100 de apariții în Ligue 1 și a reușit să înregistreze o reușită de goluri, transferându-se mai apoi în 2019 la clubul englez Cardiff City, pentru o sumă record a acestui club de €18 milioane de euro.

Sala a murit într-un accident de avion pe insula Alderney, în data de 21 ianuarie 2019. El zbura de la Nantes la Cardiff la bordul unei aeronave Piper Malibu. Poliția Guernsey a căutat inițial trei zile peste 4 400 km2 peste Canalul Mânecii, înainte de a opri căutarea, după ce a considerat că probabilitatea ca ocupanții aeronavei să supraviețuiască incidentului să fie extrem de minimă. Pe 7 februarie, două căutări private au fost lansate, în care au fost găsite resturile aeronavei și corpul lui Sala.

* 1994: 

Mădălina Zamfirescu
Informații generale
Nume complet	Maria Mădălina Zamfirescu
Data nașterii	31 octombrie 1994 (26 de ani)
Locul nașterii	Râmnicu Vâlcea, România
Naționalitate	română
Înălțime	1,78 m
Greutate	64 kg
Post	Centru / intermediar
Informații despre echipă
Echipa actuală	HC Dunărea Brăila
Cluburi de juniori
Ani	Club
–2013	CNOE Râmnicu Vâlcea
Cluburi de seniori*
Ani	Club
2013–2014	CSM Ploiești
2014–2016	HCM Baia Mare
2014–2015	→  SCM Craiova
	(împrumutată)
2015–2016	→  HC Dunărea Brăila
	(împrumutată)
2016–2017	HC Dunărea Brăila
2017–2019	Debreceni VSC
2019–2020	SCM Râmnicu Vâlcea
2020–	HC Dunărea Brăila
Echipa națională#
Ani	Țară	Ap	(G)
2010–2012	România (junioare)	39	(30)
2012–2014	România (tineret)	40	(50)
2015–	România	43	(40)
* Apariții și goluri pentru echipa de club doar în cadrul campionatului național # Selecții și goluri la națională până la data de 11 decembrie 2019
Modifică date / text

Maria Mădălina Zamfirescu (n. 31 octombrie 1994, Râmnicu Vâlcea)^[4] este o handbalistă română care joacă pentru clubul HC Dunărea Brăila^[5]. Din 2015, Zamfirescu este și componentă a echipei naționale a României, unde evoluează pe postul de centru.^[6][7][8] În trecut, ea a fost componentă a echipelor naționale de junioare și tineret ale României.^[1][9]

Zamfirescu la echipa națională într-un meci cu Austria

Cuprins

• 1Carieră
• 2Palmares
• 3Referințe
• 4Legături externe

Carieră[modificare | modificare sursă]

Mădălina Zamfirescu a absolvit Colegiul Energetic Râmnicu Vâlcea^[10] și a jucat handbal la CNOE Râmnicu Vâlcea. Ea fost adusă la Clubul Sportiv Municipal Ploiești în vara anului 2013, în urma licitației anuale organizate de CNOE pentru a găsi echipe jucătoarelor sale.^[11]

În 2014, ea a fost transferată la HCM Baia Mare și apoi împrumutată la SCM Craiova,^[12][13] iar în sezonul 2015-2016 a fost împrumatată la HC Dunărea Brăila.^[14] După disoluția lui HCM Baia Mare, în vara anului 2016, Zamfirescu a continuat la clubul brăilean^[15][16], iar în 2017 s-a transferat la echipa maghiară Debreceni VSC^[17][18] Zamfirescu a evoluat pentru Debreceni VSC până în 2019, când a revenit în România semnând cu SCM Râmnicu Vâlcea^[19][20]. În vara anului 2020, ea s-a transferat la HC Dunărea Brăila.^[5]

Palmares[modificare | modificare sursă]

• Liga Campionilor:
  • Sfertfinalistă: 2020

• Cupa EHF:
  • Turul 3: 2017, 2018

• Liga Națională:
  • Medalie de argint: 2017

• Cupa României:
  •  Medalie de bronz: 2015

• Supercupa României:
  •  Finalistă: 2019

• Campionatul Național de Junioare I:
  •  Câștigătoare: 2013

• Campionatul Național de Junioare II:
  •  Câștigătoare: 2011

* 1995: Viktória Lukács (n. 31 octombrie 1995, în Budapesta)^[3] este o handbalistă maghiară care joacă pentru clubul FTC-Rail Cargo Hungaria și echipa națională a Ungariei. Lukács evoluează pe postul de extremă dreapta.

* Leonid Valentin Carp (n. 31 octombrie 1996, Tulcea) este un canoist român, campion european la tineret în 2014, vice-campion european la seniori în 2015.

Carieră[modificare | modificare sursă]

A crescut în Dunavățu de Jos, în județul Tulcea.^[1] Din copilărie a fost atras de apă, tatăl său fiind pescar. La vârsta de 12 ani s-a apucat de canoe la CSM Danubiu sub îndrumarea Eugeniei Neagu și lui Marian Boca. În 2012 s-a transferat la CSA Steaua, unde s-a antrenat și cu lotul național.^[2]

La Campionatul European de tineret (U23) din 2014 de la Mantes-la-Jolie a cucerit trei medalii de aur: la canoe simplu (C1), la canoe dublu (C2) și la canoe în patru (C4), tot pe 1000 m. În anul următor, și la vârsta de 18 ani, a obținut prima sa medalie într-o competiție majoră la seniori, argintul la C4 din cadrul Campionatului European de la Račice.^[3]

În anul 2016 s-a calificat la Jocurile Olimpice de vară din 2016 atât la C1-1000 m, cât și la C2-1000 m, din cadrul regatei preolimpice de la Duisburg.^[4] Totuși, întregul lot de kaiac-canoe a României a fost depistat pozitiv cu substanța interzisă meldonium.^[5] Leonid Carp și colegul său de barca C-2, Ștefan Strat, au fost descalificați.^[6]

* 1999: Emma Cecilie Uhrskov Friis (n. 31 octombrie 1999, Herning, Danemarca)^[2] este o handbalistă daneză care joacă pentru clubul FC Midtjylland Håndbold^[3] pe postul de extremă stânga

·         2005: Leonor, Prințesă de Asturia (Leonor de Todos los Santos de Borbón Ortiz^[2], n. 31 octombrie 2005) este primul copil al Regelui Felipe al VI-lea și al soției lui, Regina Letizia a Spaniei, și deci prima în ordinea succesiunii la tronul Spaniei. Ca moștenitoare a tronului, a primit titlul de Alteța Sa Regală, Prințesă de Asturia. Are o soră mai mică, Infanta Sofía.

Infanta Leonor s-a născut prin cezariană pe 31 octombrie 2005, la ora 01:46, la Clinica Internațională Ruber din Madrid . La naștere a cântărit 3,5 kg și a avut 47 cm lungime. Nașterea ei a fost anunțată de familia regală presei prin SMS. Leonor a părăsit clinica Ruber cu părinții ei la 7 noiembrie 2005.

A fost botezată la Palatul Zarzuela de arhiepiscopul Madridului, Antonio Rouco Varela, la 14 ianuarie 2006. Ca și tatăl ei în 1968, Leonor a fost botezată în apă din râul Iordanului, potrivit tradiției familiei regale spaniole. Nașii ei au fost bunicii paterni, regele Juan Carlos și regina Sofia a Spaniei.

Infanta Leonor, precum și sora ei mai mică, Sofía, studiază în prezent la școala Santa María de los Rosales din Aravaca, lângă Madrid, unde a învățat și tatăl lor.

La 18 iunie 2014, regele Juan Carlos I al Spaniei a semnat actul de abdicare care a intrat în vigoare la 19 iunie 2014. Tatăl Infantei Leonor, Prințul Felipe de Asturia, a devenit astfel regele Felipe al VI-lea al Spaniei, iar Leonor a devenit moștenitoarea tronului și Prințesă de Asturia.

La nașterea Infantei Leonor au existat discuții în Spania despre schimbarea prevederilor constituționale privind succesiunea la tron, pentru a se elimina sistemul primogeniturii cognatice cu preferință masculină (potrivit căruia bărbații au prioritate față de surorile lor în ordinea succesiunii). Nu s-a luat însă nicio măsură concretă în acest sens, iar după ce s-a născut Infanta Sofía, discuțiile au stagnat.

Dacă Leonor va urca pe tron, cum este de așteptat, va fi prima regină domnitoare de la Isabela a II-a, care a domnit în perioada 1833-1868. Cu o zi înainte de a împlini 10 ani, tatăl ei i-a acordat Ordinul Lâna de Aur.

Prințesa Leonor

Prințesă de Asturia, Prințesă de Girona, Prințesă de Viana, Ducesă de Montblanc, Contesă de Cervera și Nobilă de Balaguer.[1]

Părinți Felipe al VI-lea Letizia, Prințesă de Asturia  Frați și surori Infanta Sofía a Spaniei