4. /28 OCTOMBRIE 2021 - POEZIE
| Moise Nicoară | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 30 noiembrie 1784 Giula, Regatul Ungariei, Imperiul Habsburgic, |
| Decedat | (76 de ani) București, Principatele Române, astăzi România |
| Naționalitate |  română |
| Cetățenie | România  |
| Ocupație | jurist, profesor, scriitor, traducător |
| Activitate | |
| Pseudonim | Moise Nicorescu |
| Limbi | limba română |
Modifică date / text  | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Moise Nicoară (n. 30 noiembrie 1784, Giula, Regatul Ungariei, Imperiul Habsburgic, d. 10 octombrie 1861, București, Principatele Române) a fost un jurist, profesor, traducător, scriitor și un patriot român, luptător pentru drepturile românilor din Banat și Crișana.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Familia[modificare | modificare sursă]
S-a născut la Giula în Regatul Ungariei, în familia nobilului român, Petru Nicoară, mamă fiindu-i Maria Șerban. Printre copiii familiei Nicoară s-au mai numărat trei fete și doi băieți. Titlul nobiliar a fost acordat familiei de către împăratul Ferdinand al II-lea ștrămoșului lui Moise, Ștefan Nicoară (Nyikora), în anul 1627.
Studiile[modificare | modificare sursă]
Școla primară a urmat-o la Giula, apoi a urmat gimnaziul la Oradea și la Arad.
„Când a venit vremea să meargă la școalã românească, învățătorul „sârb” știa că e băiatul lui Petru Nicoară și fiindcă era prea mic, nu-l chinuia cu învățătura, ci-l lăsa să „doarmă” cu ceasurile. S-au schimbat însă dascălii sârbi și au mai venit și români, cum a fost unul Melentie din Lipova. „Acesta era om cu idei sau cu judecatã pătrunzătoare și cu politețe, dar înfocat”. S-a apucat la muncã cu școlarii și i-a învãțat ceaslovul, psaltirea și cântările bisericești în românește, de unde până atunci știau numai „Doamne miluește”.Să tot fi avut 7-8 ani, când deveni cel mai devotat ajutor al dascălului la condus corul în biserică, căci avea și „glasul mai bun”, și era „socotit întie la învățătură”. Și cât de frig ar fi fost iarna, că-i degerau și picioarele până la lacrimi, nu dezerta de la postul de încredere. Se născuse de pe atunci în el spiritul jertfirei de sine pentru ducerea la bun sfârșit al lucrului început. Și rezultatele au fost îmbucurătoare, căci – își aducea aminte M. Nicoarã în notele sale autobiografice de mai târziu – cum prin el „a introdus (dascãlul Melentie) cântarea rumânească în biserică”. Lacrimi de bucurie vor fi apărut în ochii mamei la primul triumf al feciorului ei; iar bunica „draga măicuță” de câte ori se ruga de nepot să citească din psaltire sau să-i cânte românește; ea rostea rugăciunile în sârbește, fără să cunoască o vorbă sârbească, „precum nime în tot orașul și chiar în împrejurimi”. Așa apucase din tinerețele ei și nimeni nu o mai învãțase altfel.
Cam pe la 9-10 ani a intrat la Școala ungureascã. Jocurile naive ale primei copilării muriseră. Era acum unicul Român care mergea între străini la învățătură. Școala era departe, în cartierul unguresc al orașului, și fizionomiile ce le întâlnea în drum nu mai erau ale Românilor. Dușmănia i se năștea pe nesimțite în suflet. Trebuia să le arate cine era și ce putea un Român, fie el și singur între atâția străini.
Îndrăzneala și sprinteneala nu-i lipseau. „În lupte copilărești, în fugă , în jocuri, în sărituri” era neîntrecut; „în asvârlit nici atât”… Și camarazii „nu scăpau nescărmănați cât și părinții lor se plângeau des către tata”. Mai departe, tot mai departe îl îndemna dorul de învățătură. La Oradea erau școli latinești. Acolo se învãța mai mult decât știa el. Și acolo va merge și va învinge. Depărtarea lui în „străinie” rănea însă adânc sufletul tăcut și plăpând al mamei sale. Cât n-ar fi dat să-l aibă veșnic lângă ea – și totuși dorința de a-l vedea „om mare” o domina. Își simțea puterile prematur istovite, și cãuta acum ca ultimele sfaturi către cel mai iubit dintre copii să i le dea de călăuză pentru tot restul cât ar fi despărțiți… „ea văzând cu ochii. Pe fața-i „bălană” apăruserã simptome pe cari le trăda albeața și transparența pielii. Rămăsese stabilit ca Moise să fie dus la școală în Dumineca Tomii, pentruca ouăle roșii să le poată ciocni încă în casa părintească.
Primăvara însă nu era tot atât de îngăduitoare. Ea își reclama tributul de vieți și trimisese cosașul în căutare. Așa s-a oprit moartea în casa Nicoreștilor în Sâmbăta Floriilor, deslănțuind la plecare tragedia unui soț rămas văduv în floarea vârstei de 35 ani și a patru copii orfani.
Era prima durere! Cumplită!
Să tot fi avut 11–12 ani.
Pentru un copil cu sensibilitatea atât de pronunțată ca aceea a lui Moise Nicoară, încercarea fusese prea crudă. Locul mamei nu-l mai putea ocupa nimeni în sufletul său. Îi murise norocul, îi murise apa vie care i-ar fi dat puteri uriașe să înfrângă răul.
Amintirea acestor momente din viața sa îi va stoarce lacrimi și la 62 de ani când le așternea pe hârtie. În 1836, când evoca trecutul, scria: „Fie iertate aceste puține inimii ceea ce și acum cu dor le simt în vârstă de 62 ani”.[1]”
După absolvirea studiilor gimnaziale, urmează dreptul la Pesta și Pojon, între 1802-1806, iar în anul 1807 susține la Viena examenul în drept roman și statistică. Sperând să urmeze o carieră diplomatică, studiază limba turcă la Institutul pentru limbile orientale din Viena.
Activitatea[modificare | modificare sursă]
Nereușind să-și urmeze visul în diplomație, în anul 1808 acceptă un post de funcționar la cancelaria comitatului Bichiș, dar la scurt timp renunță și se reîntoarce, în același an, în orașul natal.
În anul următor se înrolează voluntar în armata imperiului, aflată în război cu Napoleon Bonaparte. I se acordă gradul de locotenent de cavalerie și i s-a încredințat misiunea de a forma legiunea voluntarilor români din comitatele Arad, Bichiș, Bihor și Cenad[2].
După Pacea de la Schönbrunn încearcă să intre în armata imperială regulată, dar nereușind, călătorește la Oradea, Cluj, Turda, Brașov, iar mai apoi trece Carpații și se stabilește la București, unde începând cu anul 1813 devine profesor de limba latină și limba germană la școala lui Caragea Vodă.
În timpul ciumei lui Caragea, la 14 februarie 1814, a fost vizitat la Mănăstirea Mărgineni, unde erau cazați profesorii, de către Nicolae Văcărescu, iar împreună au plecat să-l viziteze pe Iancu Văcărescu, la Târgoviște. Reîntors la București este destituit din funcție, astfel pleacă într-o călătorie la Constantinopol, iar mai apoi la Viena, unde încearcă din nou să se înroleze în armata austriacă, dar este respins.
În anul 1815 se întoarce la Giula și începe să se implice în lupta pentru episcop român la Arad:
„Lupta purtată de Moise Nicoarã pentru episcop român nu trebuie interpretată în mod îngust, limitat – ca luptă de natură bisericească, un moment din istoria bisericii românești ortodoxe. Moise Nicoarã a luptat pentru episcop român la Arad deoarece în vremea aceea acest ierarh bisericesc era singura autoritate recunoscută de oficialitățile statului habsburgic. Numai el, în vremurile acelea, ar fi putut să ceară și să obțină unele drepturi naționale.[3]”
În această perioadă Moise Nicoarã a accentuat colaborarea cu profesorii Preparandiei din Arad, consolidând caracterul laic al mișcării. În această luptă a fost sprijinit, printre alții, de Petru Maior, Aron Budai și Gheorghe Lazăr.
În urma morții episcopului sârb din Arad, Pavel Avacumovici, o delegație formată din șase membri s-au dus la Viena să-i înmâneze împăratului austriac o petiție prin care cereau numirea unui episcop ortodox român la Arad. Odată cu scurgerea timpului, după încercări repetate de a ajunge în fața împăratului, numărul deputaților din delegație a scăzut, până când Moise Nicoară a rămas singur să susțină cererea formulată în petiție[4].
În această perioadă Nicoară s-a întreținut financiar din donații individuale sau provenite de la parohiile românești din Banat și Crișana, dar începând cu anul 1817, autoritățiile austriece au interzis parohiilor românești să îl mai sprijine financiar și au început discreditarea sa, zvonind că acesta cheltuie banii din donații în scopuri personale.
După moartea lui Dimitrie Țichindeal, rămas singur în această luptă, se întoarce la Giula în anul 1818, dar fiind și aici ocolit de cunoscuți și persecutat, îi trimite împăratului un memoriu prin care solicită aprobarea de a părăsi țara, în anul 1819.
În octombrie 1819 este arestat la Arad și a fost închis la Arad și Giula până în 1821 și declarat nebun[4]. În anul 1820, încep mișcările țărănești în zona Aradului, iar Moise Nicoară este bănuit a avea un amestec. Paul Almássy descrie lupta de emancipare națională a românilor drept o acțiune insurecțională a lui Moise Nicoară și-l caracteriza astfel:
„Acest Moise Nicoară face parte dintre acei oameni care pe lîngă tot caracterul său bun este stăpînit de un zel fanatic de a elibera poporul valahic luptînd împotriva asupritorilor, ușor poate să se întîmple ca prin noi tulburări să îndrăznească să treacã dincolo de limite, mai ales că aceasta se întîmplă cu toată puterea.[5]”
În mai 1824 este arestat din nou și este eliberat în octombrie, în urma unei cerereri adresate împăratului de către tatăl său și de către preotul din Șiclău, Teodor Șerban.
La 25 martie 1825, îmbrăcat în piei de oaie a intrat în cabinetul imperial, dar i s-a refuzat intrarea în această ținută. Oferindu-i-se haine, Moise Nicoarã le refuză spunând:
„Eu n-am venit aici ca să cer grație, iertarea sau pomana de la împăratul nostru ci să plec din statele sale, unde fiecare colț este pentru mine imaginea infernului și a celei mai crude nedreptăți. Mizeria mea rănește privirea sa dar el nu trebuie să roșească văzându-mă în aceste straie în care m-a adus nedreptatea lipsită de umanitate, eu nu roșesc de asta. Spuneți-i cã lozinca sa scrisă pe porțile Vienei (Justitia, regnorum fundamentum) este cea mai insultătoare ironie fãcută justiției.”
La 29 aprilie 1825 a primit pașaportul.[5]
La 15 august 1825 prezintă la Arad, în fața unei comisii formată din 80 de delegați, documentele activității sale în lupta pentru un episcop român, iar la 8 septembrie îi lasă manuscrisele lui Grigore Călinescu și părăsește monarhia pentru totdeauna, mergând în Țara Românească, prin Orșova.
Datorită luptei lui Moise Nicoară în anul 1822 s-a înființat la Arad școala de teologie românească, iar în anul 1829 este numit primul episcop ortodox român, Nestor Ioanovici.
Sosit la București, la 19 octombrie 1825 îi trimite un memoriu principelui Grigore Ghica, prin care solicită reorganizarea catedrei de limba latină în școlile cele mari din București, dar este refuzat. În anul următor, încearcă același lucru în Moldova, dar este refuzat de domnitorul Ioan Sturdza.
Nereușind să se impună în țarile românești, ia calea Constantinopolului, unde îi solicită sultanului să intre în armată, dar este refuzat.
În anul 1833 se întoarce în Țara Românească și este numit revizor al școlilor, sub numele de Nicorescu.[6] În 1835 își pierde postul.
În anul 1838, la Iași, la data de 2 decembrie finalizează traducerea memorandului politic al românilor din Transilvania, de la 1791, Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae.
„Dacă în ipostatul de răspînditor al culturii naționale Moise Nicoară rămîne în urma lui Gheorghe Lazăr, în schimb ca susținător convins al cauzei românești în fața lumei, el ne apare ca un inovator de drumuri. Era convingerea lui că fără de sprijinul și bunăvoința marilor puteri soarta poporului român, cu greu se va putea schimba. De aci năzuința lui de-a intra în diplomație, de aci seria nesfârșită de memorii prezentate cu diferite prilejuri oamenilor mari ai acelor timpuri în care pledeazã cu toată însuflețirea pentru cauza sfîntă a Românilor de pretutindeni.[7]”
În anul 1839 călătorește la Chișinău și la Odesa, unde-l cunoaște pe Alexandru Sturdza, care îl ajută financiar, iar la 26 mai 1840 pleacă, din nou, la Constantinopol, unde stă până în anul 1850. În tot acest timp a continuat activitatea de informare a străinătății despre situația românilor, cauzele naționale ale românilor, cultura și literatura română.[8]
În anul 1850 se întoarce la București, trăindu-și ultimii ani ai vieții orb, fiind nevoit să trăiascã din mila necunoscuților.
Sfârșitul[modificare | modificare sursă]
A decedat la 10 octombrie 1861. Locul unde a fost înmormântat nu se cunoaște cu exactitate, dar se presupune a fi cimitirul mănăstirii Mihai Vodã sau cimitirul bisericii Mavrogheni.[9]
| Andrei Ciurunga | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Robert Eisenbraun |
| Născut | Cahul, România |
| Decedat | (83 de ani) București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet memorialist[*] |
| Activitate | |
| Pseudonim | Andrei Ciurunga, Robert Cahuleanu |
| Limbi | limba română |
| Modifică date / text | |
Andrei Ciurunga și Robert Cahuleanu sunt pseudonimele literare ale lui Robert Eisenbraun (n. 28 octombrie 1920, Cahul, România Mare, azi în Republica Moldova – d. 6 august 2004, București, România), poet, memorialist, martir în închisorile regimului dictatorial comunist român, deținut politic la Canal.[1][2]
Tatăl său, Herman Eisenbraun, de naționalitate german, care era profesor de limbă germană la liceul „Ion Voievod” din Cahul, a decedat când viitorul poet de abia împlinise patru ani.[3]
Robert Eisenbraun a urmat școala în orașul Cahul, exceptând ultima clasă de liceu, pe care a absolvit-o în Bolgrad.[4]
Debutul literar, confirmat și de Uniunea Scriitorilor din România, a fost data de 24 ianuarie 1932 când, în primul număr al revistei Tinerimea Moldovei, profesorul de limbă română Constantin Radu, care era și directorul liceului „Ion Voievod”, i-a publicat lui Andrei Ciurunga, în vârstă de 11 ani, prima poezie, având ca temă Unirea Principatelor Românești. Atunci a semnat prima dată cu pseudonimul Robert Cahuleanu, pe care l-a adoptat din profundă simțire românească, cum a declarat el mai târziu.[3]
Debutul editorial s-a produs în 1936, cu placheta de versuri Melancolie. Ulterior a început să publice în câteva reviste: Basarabia, Basarabia literară, Raza. În 1944 i-a apărut la Chișinău cartea de poezii Cântece de dor și de război.[5]
După pierderea Basarabiei de către România, odată cu retragerea trupelor române, în 1944 familia Eisenbraun s-a refugiat în România, stabilindu-se la Brăila. Robert a continuat să scrie, publicând în revistele brăilene „Expresul”, „Ancheta” și „Înainte”, sub pseudonimul Robert Cahuleanu.[4][5]
Deoarece în unul din articolele sale, publicat în Expresul, în noiembrie 1945, îi îndeamna pe români să respingă comunismul, a fost arestat ca unul din „autorii morali” ai manifestației din 8 noiembrie 1945 și a fost eliberat după 29 de zile de arest.[5]
În 1946, a fost „rugat”, de către județeana de partid, să-și schimbe numele „Robert Cahuleanu”, deoarece orașul Cahul nu mai aparținea României și, deci, nu mai era un nume adecvat unui ziarist român. Prin urmare, și-a schimbat numele în Andrei Ciurunga[3], pe care l-a păstrat în continuare, deși după 1954 a mai semnat și cu pseudonimele Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Grădinaru.[6]
În 1947, cu ajutorul unui zețar cunoscut și, fără știrea cenzurii, a tipărit o plachetă de versuri puternic colorată anticomunist, intitulată: „Poeme de dincoace”. A fost denunțat de un cunoscut dar nu a putut fi arestat deoarece volumul „corp delict“ fusese distrus, la timp, de mama sa.[4]
În 1949 s-a mutat la București, unde s-a angajat la revista Flacăra și a mai colaborat cu publicațiile: Contemporanul, Viața Românească, Ateneu, Ramuri, Tribuna, Vatra, Viața militară, Urzica, Rebus.[5]
Un document strict confidențial al DPA din 1949 semnala acțiunile unei „grupări dușmănoase” a tinerilor scriitori:[7]
- „în ultima vreme informațiile primite la Secția Propagandei și Agitației a CC al PMR arată că dușmanul și-a intensificat sub diferite forme activitatea în rândurile scriitorilor, îndeosebi printre scriitori și poeți tineri. Astfel am fost informați de existența unui curent dușmănos și poate chiar a unei grupări dușmănoase a poeților fugiți din Basarabia la București după intrarea trupelor sovietice. Astfel, A. Ciurunga, care lucrează la Flacăra, Contemporanul și Licurici, ar fi una și aceeași persoană cu Robert Cahuleanu, care în timpul războiului a tipărit o carte antisovietică la Chișinău. Am fost informați că Ciurunga a publicat ilegal la Brăila o serie de versuri împotriva regimului nostru. Ciurunga este strâns legat de poetul Victor Tulbure, care cunoaște bine trecutul lui“.
A fost arestat la 2 februarie 1950, în urma altui denunț al unui coleg, și a fost condamnat la 4 ani de închisoare pentru „crima de uneltire împotriva păcii”, pentru volumul „Cântece de dor și război”.[5]
După ce a trecut prin închisorile Uranus, Galați și Jilava, a fost trimis în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră[5] unde s-a împrietenii cu scriitorii George Ivașcu, Isac Peltz, Nicolae Davidescu, Ștefan Ionescu și Horia Nițulescu.[4] Ca să nu uite poeziile compuse mintal în închisoare, Robert inventase o formă fixă de poezie, decastihul, cu numai două rime; ajungea să-și amintească un singur vers pentru a reconstitui întregul. Așa se face că își cususe pe pânză, în căptușeala unui pieptar, primul vers – versul-cheie – al câtorva sute de decastihuri, din care, peste ani, a publicat un volum, sub pseudonimul Andrei Ciurunga.[8]
A fost eliberat la 13 mai 1954, după ce mai efectuase încă 100 de zile supliment față de cei 4 ani de condamnare oficială. Întors în București, ca fost deținut politic nu i s-a permis să se angajeze decât ca om de serviciu, portar, magazioner de șantier și abia după un timp, contabil și pedagog pentru elevii de liceu. Deși avea interdicție de a publica, a reușit totuși să publice câte ceva în revistele Rebus și Urzica, folosind pseudonime precum Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Grădinaru etc.[5]
În anul 1958 autoritățile au reușit să stabilească legătura între versurile care circulau printre condamnații de la Canal și autorul acestora, Andrei Ciurunga. La 28 noiembrie 1958 a fost arestat din nou și a primit o condamnare de 18 ani de muncă silnică, pentru că a lăsat să circule poemele concepute la Canal. A executat pedeapsa în Balta Brăilei și la Gherla.[5] În această perioadă a legat prietenii cu scriitorii Alexandru Ivasiuc, Ion Omescu, Constantin Florin Pavlovici, Alexandru Mihalcea, istoricul Alexandru Zub și cu Mihai Rădulescu. A fost eliberat odată cu toți deținuții politici, în iulie 1964.[4]
Abia în 1967 Andrei Ciurunga a fost reprimit în Uniunea Scriitorilor și a început să-și publice opera, atât cât i-a permis cenzura.[5]
A fost nevoit să facă și compromisuri, scriind și poezii de laudă pentru conducătorii perioadei, ca de exemplu poezia „Istorie” dedicată în 1984 Elenei Ceaușescu:[9]
- Era o fată simplă ca miile de fete / care purtau în inimi o țară și-un inel
- Uitase că din leagăn i s-a tot spus Elena / ea se numea Florina conspirativ, adânc.
- În lagărul de-acolo avea de mult Florina / un legendar logodnic - iar Patria un fiu
- De-atunci trecură anii cu zborul lor fierbinte/ azi o numim Elena și-o-nconjurăm cu flori.
Volume[modificare | modificare sursă]
- Robert Cahuleanu. Melancolie, Cahul,1936
- Robert Cahuleanu. În zodia cumpenei, Bolgrad,1939
- Robert Cahuleanu. Poemele dezrobirii, Chișinău, 1943,
- Robert Cahuleanu. Cântece de dor și de răsboiu, Editura Dacia Traiană, Chișinău, 1944
- Andrei Ciurunga. Poeme de dincoace, publicat clandestin, Brăila 1947
- Andrei Ciurunga. Decastihuri, București: Editura pentru literatură, 1968
- Andrei Ciurunga. Vinovat pentru aceste cuvinte, București: Cartea Românească, 1972.
- Andrei Ciurunga. Argumente împotriva nopții, București, 1976
- Andrei Ciurunga. Micul meu atlas, București, 1976
- Andrei Ciurunga. Echivalențe, București, 1978
- Andrei Ciurunga. Gestul împăcării, București, 1983
- Andrei Ciurunga. Toată țara-i școala mea, București, 1989
- Stepan Tcaciuc în colaborare cu Andrei Ciurunga, Arborele vieții, București, 1991
- Andrei Ciurunga. Poemele cumplitului canal, Craiova, Editura Universalia, 1992
- Andrei Ciurunga. Memorii optimiste (Evocări și versuri din închisori), Editura Fundației Culturale Române, București, 1992
- Andrei Ciurunga. Lacrimi pentru Basarabia, București, Editura Cucuteni 1995, alte ediții: Editura Ulysse 2001, 2002
- Andrei Ciurunga. Poeme din iad pentru îngeri, București, 1996
- Andrei Ciurunga. Ceasuri fără minutare, poeme din închisoare, București, 1996
- Andrei Ciurunga. Versuri pentru Ina (București, 1996),
- Andrei Ciurunga. N-aveți un surâs în plus (București, 1996),
- Andrei Ciurunga. Poeme cu umbre de gratii, Editura Sagittarius, București, 1996
- Andrei Ciurunga. Versuri cu cimilituri (București, 1997),
- Andrei Ciurunga. Poeme, antologie (București, 2001)
In memoriam[modificare | modificare sursă]
- Din 28 martie 2014, Biblioteca Raională Cahul poartă numele „Andrei Ciurunga”.[10]
- În orașul Chișinău, o stradă poartă numele „Andrei Ciurunga”.
Nu-s vinovat faţă de ţara mea
La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.
Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.
Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.
Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
https://Versuri. ro/w/jo87
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.
Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.
Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.
De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Canalul
Aici am ars şi-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinţii din ţărână,
şi aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mână.
Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina.
Amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am gustat în inimi rădăcina.
Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi Mare.
Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine,
înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.
Istoria, ce curge-acum întoarsă,
va tine minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.
Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o noua Tristie la Pontul Euxin.
Noi nu tăcem
Cu dinţii strânşi de aspra suferinţă
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă
şi iar ne prăvălim – dar nu tăcem.
Pe-a ţării noastre darnică moşie
târâm de-un car de ani acelaşi jug.
cum oare să tăcem, când de sub glie
răcneşte osul dezgropat de plug?
De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învăţat să-l bem
dar gura ştie bine-o rugăciune
şi-o geme printre dinţi – căci nu tăcem.
Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul ţării într-un nou stejar?
Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
şi strigă morţii ce-au tăcut odată
cu gura caldă plină de pământ.
De s-ar surpa în ceasul nefiinţei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărâma necruţători cu dinţii
şi-ar da năvală răcnetul din noi.
Urcăm Golgote aspre de credinţă,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
şi iar ne scuturăm de neputinţă
cu pumnii strânşi în trup – dar nu tăcem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu