4. /1 NOIEMBRIE 2021 - POEZIE
GABRIEL IUGA
Biografie Gabriel Iuga
Poet si prozator roman
S-a născut pe 01 nov 1942.S-a stins din viaţa în data de 22 dec 2009, la varsta de 67 ani.
Opera:
Panda
Instrainari
Camasa de trandafiri
Cainele de piatra
Comoare regilor daci
Vecinatatea pustiului
Panda
Instrainari
Camasa de trandafiri
Cainele de piatra
Comoare regilor daci
Vecinatatea pustiului
Trece cloşca prin ogradă
Numărând puii voinici:
Unul stă gata să cadă
Pe picioarele lui mici.
Al doilea se ia la sfadă
Pe un bob de grâu gălbui,
Iar al treilea pe-o ladă
Piuie de capul lui.
Al patrulea-ntre cei trei
Sare-n sus cu ciocu-n vânt,
Nimeni-n lume nu-i ca ei,
Nici în cer, nici pe pământ.
Cel de-al cincilea e trist
C-a scăpat un viermişor,
Iar al şaselea, artist,
Piuie în urma lor.
Al şaptelea stă în soare
Şi tot murmură un marş,
Dirijat din aripioare
De al optulea urmaş.
Cel de-al nouălea moţat,
Stă privind cu interes
Cum pe uliţa din sat
Trec copiii la cules.
Doar al zecelea, mai mic,
Se ţinea de-o pană-a ei,
Tremurând încă de frig
Şi privind spre cocoşei.
,,Iacă-s toţi”, cloşca îşi spune,
Scărpinându-se sub moţ.
Vai, copii, ştiţi câţi se-adună
Dacă-i număraţi pe toţi?
Numărând puii voinici:
Unul stă gata să cadă
Pe picioarele lui mici.
Al doilea se ia la sfadă
Pe un bob de grâu gălbui,
Iar al treilea pe-o ladă
Piuie de capul lui.
Al patrulea-ntre cei trei
Sare-n sus cu ciocu-n vânt,
Nimeni-n lume nu-i ca ei,
Nici în cer, nici pe pământ.
Cel de-al cincilea e trist
C-a scăpat un viermişor,
Iar al şaselea, artist,
Piuie în urma lor.
Al şaptelea stă în soare
Şi tot murmură un marş,
Dirijat din aripioare
De al optulea urmaş.
Cel de-al nouălea moţat,
Stă privind cu interes
Cum pe uliţa din sat
Trec copiii la cules.
Doar al zecelea, mai mic,
Se ţinea de-o pană-a ei,
Tremurând încă de frig
Şi privind spre cocoşei.
,,Iacă-s toţi”, cloşca îşi spune,
Scărpinându-se sub moţ.
Vai, copii, ştiţi câţi se-adună
Dacă-i număraţi pe toţi?
Ariciul
Un arici micut, cu tepi
A pornit-o pe carare
Ziua in amiaza mare
Printre fluturi, printre serpi.
S-stai, s-sa s-stiu cine esti,
Suiera la el un sarpe,
S-singur s-sui, te poticnesti
Pan-ajungi la malul apei.
Nu stau, rase el, departe
Am plecat si drumu-i greu.
Fugi mai bine la o parte
Am ac de cojocul tau.
Nu mi-e frica de nimic.
Du-te de aici, mai frate,
Uite, cat sunt eu de mic,
O armata am pe spate.
EUGEN URICARIU
Despre Eugen Uricaru: Versiuni postdecembriste
Despre imaculata concepţie s-a scris în fel şi chip de-a lungul vremii, subiectul alunecând treptat din domeniul religios şi filosofic în cel al artei, dar parcă niciodată până acum, pe meleagurile mioritice, nu s-a manifestat o asemenea „febră” a reinterpretării secvenţei biblice, printre scriitorii care au simţit imboldul de a da o nouă dimensiune mitului cristic aflându-se şi Eugen Uricaru, atât de cunoscut în lumea literelor, încât, practic, nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare suplimentară.
Romanul „Supunerea’, apărut la Editura „Cartea Românească” în 2006, se apropie cumva de „Maşa şi extraterestrul” al lui Nichita Danilov, prin capcana întinsă cititorului; perioada prin care trecem este una vulgară, dureroasă, dezmăţată, lipsită de orice urmă de sacru, astfel că ceea ce se zămisleşte prin duh (unul demonic) nu poate fi decât Antihristul. Această idee înfăţişată de Nichita Danilov în pagini superbe, unde ironia şi metafora incandescentă curg în valuri, pare a-l fi preocupat şi pe Eugen Uricaru, numai că se cuvin făcute anumite diferenţe.
Eugen Uricaru, deşi moldovean, plasează acţiunea pe undeva pe lângă Timişoara, în satul Peta, poate pentru că axa temporală îşi are punctul de origine în epurările politice, social-rasiale din anii `45`-`46 şi, trecând prin toate „epocile de aur” cunoscute în istoria comunismului, se opreşte prin preajma evenimentelor din `89, prea puţin depăşindu-le. Este, cu alte cuvinte, o rescriere a istoriei, cu trimiteri mistice şi magice la o posibilă întoarcere a Salvatorului lumii.
Imaginea trenului ticsit cu deportaţi flămânzi, murdari şi torturaţi de sete, precum şi a mirosului năucitor de cadavre pe care-l lasă în urma lui în timp ce străbate imensa Rusie sovietică până la oprirea definitivă în Siberia apare şi în romanul lui Nichita Danilov, şi în romanul lui Eugen Uricaru, la acesta din urmă revenind ca un laitmotiv; deportarea Petrei Maier, o adolescentă care n-a păcătuit decât prin faptul că s-a aflat la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit, este reluată în manieră simfonică, dezvoltată ca o temă, într-o mişcare ce sugerează repetabilitatea oricărei secvenţe istorice.
În colectivităţile înghesuite într-un spaţiu concentraţionar, supunerea şi păstrarea lucidităţii sunt elementele care garantează supravieţuirea. Petra Maier nu numai că reuşeşte să treacă prin Dal`stroi, dar îl şi părăseşte, ajutată de un vis premonitoriu, care-i dă forţa şi mijloacele necesare pentru a ieşi din Gulag. De fapt visul acesta – despre care naratorul (se preferă varianta naratorului omniscient şi obiectiv) nu dă amănunte, ci-l lasă la îndemâna capacităţii imaginative a cititorului, este unul din puţinele „accidente” cu ambiguitate mistico-magică în cele vreo 450 de pagini de analiză a metodelor de manipulare a populaţiei şi de supunere a ei prin intermediul unei poliţii politice despre care informaţiile abundă. Petra reuşeşte să părăsească lagărul de femei pentru simplul motiv că, în mod incredibil şi inimaginabil, rămâne însărcinată (suprapunerea peste ceea ce i s-a întâmplat în urmă cu 2000 de ani Fecioarei Maria este evidentă), numai că lipseşte sentimentul copleşitor al miracolului divin, personajul lui Uricaru nu se înnobilează, ci decade ca entitate umană prin placiditate si egoism retractil: eliberarea ei înseamnă în primul rând moartea unui soldat care o atinsese doar cu privirea.
Copilul pe care-l aduce pe lume Petra nu este un nou Iisus, Răscumparătorul lumii, ci o progenitură a diavolului, un Antihrist, deşi în mod sigur nu aceasta a fost intenţia autorului. Înzestrat cu capacităţi paranormale şi având în preajmă un mentor (‚domnul” Basarab) a cărui menire este să-i reveleze – şi să-l lase să rateze – cele cinci trepte ale iniţierii, Cezar nu va fi împăratul lumii, ci va muri trădat de propria lui mamă, ispitită de Neculai Crăciun, altă creatură demonică într-o lume structural condamnată la infern. Cele cinci reguli pe care le încalcă Cezar şi care, odată ştiute, ar fi salvat omenirea, sunt cât o jumatate de decalog văzut / interpretat de-a-ndoaselea: 1. să nu vorbeşti; 2. să nu dai speranţă; 3. să nu minţi; 4. să nu iubeşti anume pe cineva; 5. să nu te împotriveşti răului.
Simpla înşiruire a acestor reguli este în măsură să-l convingă pe cititor că este vorba despre o lecţie de supravieţuire (târâş, pe brânci, în întunericului ignoranţei, cu o obedienţă care frizează imbecilitatea) într-un sistem de tip mafiot, organizat şi guvernat de indivizi vânduţi Satanei, care şi-au pierdut de mult orice rămăşiţă de umanitate.
Prima regulă, cea a tăcerii, este în contradicţie flagrantă cu esenţa divină a Cuvântului, conotat ca lumină şi viaţă. Iisus propovăduia, folosea cuvântul, îi ”învăţa” pe oameni; cel imaginat de Eugen Uricaru, înainte de a fi sancţionat prin cunoaştere, deschide gura pentru a anticipa, drăceşte, evenimente neplăcute ori tragice de-a binelea din existenţa celorlalţi. Între această primă regulă şi ultima („Nu trebuie să te împotriveşte răului, dacă o faci, îi dai putere, îi dai posibilitatea să te atingă, să fie lângă tine, aproape, lipit, chiar să fie o parte a ta”) există o strânsă legătură, pentru că amândouă, noncomunicarea şi nonacţiunea, reprezintă garanţia unei existenţe terne, banale, de tip vegetativ ( nu suntem departe de „legumele” pensionare pe viaţăîn scaune cu rotile) în imensul ospiciu care este lumea noastră.
Regula a treia propovăduieşte tipul de minciună prin omisiune, acel „să nu minţi” fiind versiunea apocrifă a regulii din adevăratul Decalog: „Să nu minţi. Dacă nu poţi spune adevărul, nu-l spune, dar să nu minţi” (p.298). În mod imprevizibil, Cezar minte exact după ce s-a aflat în faţa miracolului, femeia cu pruncul, coborâţi din imaginaţia deţinutului evadat ( şi pe care, de altfel, fiul Petrei îl trădează din neştiinţă), având cu adevărat atributele sacrului şi încercând, cu minime şanse de reuşită, să-i reveleze adolescentului drumul real: „Tu eşti dintre cei care au două suflete. N-o să-ţi fie uşor, până la urmă va trebui să renunţi la unul dintre suflete, nu poţi să o duci prea mult aşa, o să oboseşti. Va trebui să te hotărăşti cu care dintre suflete să rămâi” (p.285). Poate fi deopotrivă vorba de dualitatea angelic / demonic din structura umană sau de dualitatea uman / divin caracteristică lui Iisus (fiul omului şi fiul lui Dumnezeu), dar nu se poate şti cu siguranţă întrucât naratorul, extrem de logic şi documentat atunci când desface mecanismele manipulării de tip politic, la capitolul religie se încurcă în ambiguităţi, lăsându-şi personajul să penduleze între minunea de la Maglavit şi ipostaza de ucenic al diavolului. Pentru ca, în final ( cam ca în filmele anilor `50, cartea începe cu deznodământul), să-l împotmolească definitiv într-o moarte cu diagnostic ambiguu (savant şi vulgar în egală măsură): noul ”Mesia” moare fie din cauza maladiei Derrick-Wouterman, fie din cauza subnutriţiei, complet ignorat de ateii cărora trebuia să le aducă, evident, lumina întunericului, căci exact acest oximoron bântuie prin toate paginile lui Eugen Uricaru.
Cea mai discutabilă dintre reguli este cea referitoare la lipsa afecţiunii. Iisus înseamnă iubire şi-i învaţă pe oameni să-şi iubească aproapele, în timp de domnul Basarab include iubirea pentru cineva anume printre păcatele de neiertat. Cu alte cuvinte, noul „salvator” este în totală opziţie cu cel real, care nu numai că a iubit omenirea în totalitatea ei, dându-se pe sine drept jertfă a curăţării ei de păcate, dar a iubit şi pe cineva anume (pe Lazăr – „Deci Iisus când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: iată cât de mult îl iubea” - Ioan, cap 11, 33-36 - sau pe unul dintre ucenici: „Iar la masă era rezemat de pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus’ – Ioan, cap. 13, 23), în timp ce inima lui Cezar va deveni din ce în ce mai mult una insensibilă la durere, incapabilă de compasiune, adică una potrivită celui care urmează să-i dea lumii liniştea bolnavului intoxicat cu o supradoză de sedative.
Din intersectarea planului istoric (epica urmăreşte aproape în amanunt instaurarea şi apogeul dictaturii de tip comunist în România) cu cel socio-politic şi religios rezultă un hibrid deconcertant, salvat în parte de talentul de povestitor al autorului. Multe pagini duc cu gândul la Titus Popovici şi la cele două încă binecunoscute romane ale sale, „Străinul” şi „Setea”.
Romanul pare o cacealma inteligent construită, începând cu capcana copertei (un detaliu din „Fecioara cu pruncul” de Rugier van der Weyden) şi terminând cu declaraţia restrictivă a scriitorului; „Supunerea este povestea marelui viol care s-a petrecut la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi ai cărui urmaşi suntem cu toţii, indivizi şi naţiuni, în această parte a Europei”. Judecând istoria omenirii din această perspectivă, a împărţirii între cuceriţi şi cuceritori, într-adevar, putem accepta ideea unui monstruos şi ciclic repetabil viol planetar; şansele de supravieţuire a omului ca individ constând în atitudinea defetistă, în învăţarea „lecţiei” despre supunere: trebuie să fii orb, mut şi surd, să te târăşti cu viclenia şarpelui, să te mulţumeşti cu cel mai umil şi mai întunecat loc de pe pământ, să duci aşadar o existenţă cât mai cenuşie, să uiţi complet că eşti o parte din trupul cosmic al lui Iisus şi că ai dreptul la cuvânt, la iubire şi la speranţă, să trăieşti ca şi când ai fi mort, ca să nu baţi la ochi şi să nu se abată asupra ta forţele coercitive şi atât de bine puse la punct ale puterii.
Cu toate ciudaţeniile lui, romanul are o mare calitate: cu cele 450 de pagini ale sale şi cu construcţia tip cercuri concentrice, unde aceeaşi secvenţă este întoarsă, sucită şi răsucită pe toate feţele, are puţine şanse de a ajunge pe mâna cititorilor tineri. Care cititori tineri, în permanentă criza de timp, vor rata în chip binecuvântat dulcea otravă a paginilor domnului Eugen Uricaru.
Despre imaculata concepţie s-a scris în fel şi chip de-a lungul vremii, subiectul alunecând treptat din domeniul religios şi filosofic în cel al artei, dar parcă niciodată până acum, pe meleagurile mioritice, nu s-a manifestat o asemenea „febră” a reinterpretării secvenţei biblice, printre scriitorii care au simţit imboldul de a da o nouă dimensiune mitului cristic aflându-se şi Eugen Uricaru, atât de cunoscut în lumea literelor, încât, practic, nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare suplimentară.
Romanul „Supunerea’, apărut la Editura „Cartea Românească” în 2006, se apropie cumva de „Maşa şi extraterestrul” al lui Nichita Danilov, prin capcana întinsă cititorului; perioada prin care trecem este una vulgară, dureroasă, dezmăţată, lipsită de orice urmă de sacru, astfel că ceea ce se zămisleşte prin duh (unul demonic) nu poate fi decât Antihristul. Această idee înfăţişată de Nichita Danilov în pagini superbe, unde ironia şi metafora incandescentă curg în valuri, pare a-l fi preocupat şi pe Eugen Uricaru, numai că se cuvin făcute anumite diferenţe.
Eugen Uricaru, deşi moldovean, plasează acţiunea pe undeva pe lângă Timişoara, în satul Peta, poate pentru că axa temporală îşi are punctul de origine în epurările politice, social-rasiale din anii `45`-`46 şi, trecând prin toate „epocile de aur” cunoscute în istoria comunismului, se opreşte prin preajma evenimentelor din `89, prea puţin depăşindu-le. Este, cu alte cuvinte, o rescriere a istoriei, cu trimiteri mistice şi magice la o posibilă întoarcere a Salvatorului lumii.
Imaginea trenului ticsit cu deportaţi flămânzi, murdari şi torturaţi de sete, precum şi a mirosului năucitor de cadavre pe care-l lasă în urma lui în timp ce străbate imensa Rusie sovietică până la oprirea definitivă în Siberia apare şi în romanul lui Nichita Danilov, şi în romanul lui Eugen Uricaru, la acesta din urmă revenind ca un laitmotiv; deportarea Petrei Maier, o adolescentă care n-a păcătuit decât prin faptul că s-a aflat la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit, este reluată în manieră simfonică, dezvoltată ca o temă, într-o mişcare ce sugerează repetabilitatea oricărei secvenţe istorice.
În colectivităţile înghesuite într-un spaţiu concentraţionar, supunerea şi păstrarea lucidităţii sunt elementele care garantează supravieţuirea. Petra Maier nu numai că reuşeşte să treacă prin Dal`stroi, dar îl şi părăseşte, ajutată de un vis premonitoriu, care-i dă forţa şi mijloacele necesare pentru a ieşi din Gulag. De fapt visul acesta – despre care naratorul (se preferă varianta naratorului omniscient şi obiectiv) nu dă amănunte, ci-l lasă la îndemâna capacităţii imaginative a cititorului, este unul din puţinele „accidente” cu ambiguitate mistico-magică în cele vreo 450 de pagini de analiză a metodelor de manipulare a populaţiei şi de supunere a ei prin intermediul unei poliţii politice despre care informaţiile abundă. Petra reuşeşte să părăsească lagărul de femei pentru simplul motiv că, în mod incredibil şi inimaginabil, rămâne însărcinată (suprapunerea peste ceea ce i s-a întâmplat în urmă cu 2000 de ani Fecioarei Maria este evidentă), numai că lipseşte sentimentul copleşitor al miracolului divin, personajul lui Uricaru nu se înnobilează, ci decade ca entitate umană prin placiditate si egoism retractil: eliberarea ei înseamnă în primul rând moartea unui soldat care o atinsese doar cu privirea.
Copilul pe care-l aduce pe lume Petra nu este un nou Iisus, Răscumparătorul lumii, ci o progenitură a diavolului, un Antihrist, deşi în mod sigur nu aceasta a fost intenţia autorului. Înzestrat cu capacităţi paranormale şi având în preajmă un mentor (‚domnul” Basarab) a cărui menire este să-i reveleze – şi să-l lase să rateze – cele cinci trepte ale iniţierii, Cezar nu va fi împăratul lumii, ci va muri trădat de propria lui mamă, ispitită de Neculai Crăciun, altă creatură demonică într-o lume structural condamnată la infern. Cele cinci reguli pe care le încalcă Cezar şi care, odată ştiute, ar fi salvat omenirea, sunt cât o jumatate de decalog văzut / interpretat de-a-ndoaselea: 1. să nu vorbeşti; 2. să nu dai speranţă; 3. să nu minţi; 4. să nu iubeşti anume pe cineva; 5. să nu te împotriveşti răului.
Simpla înşiruire a acestor reguli este în măsură să-l convingă pe cititor că este vorba despre o lecţie de supravieţuire (târâş, pe brânci, în întunericului ignoranţei, cu o obedienţă care frizează imbecilitatea) într-un sistem de tip mafiot, organizat şi guvernat de indivizi vânduţi Satanei, care şi-au pierdut de mult orice rămăşiţă de umanitate.
Prima regulă, cea a tăcerii, este în contradicţie flagrantă cu esenţa divină a Cuvântului, conotat ca lumină şi viaţă. Iisus propovăduia, folosea cuvântul, îi ”învăţa” pe oameni; cel imaginat de Eugen Uricaru, înainte de a fi sancţionat prin cunoaştere, deschide gura pentru a anticipa, drăceşte, evenimente neplăcute ori tragice de-a binelea din existenţa celorlalţi. Între această primă regulă şi ultima („Nu trebuie să te împotriveşte răului, dacă o faci, îi dai putere, îi dai posibilitatea să te atingă, să fie lângă tine, aproape, lipit, chiar să fie o parte a ta”) există o strânsă legătură, pentru că amândouă, noncomunicarea şi nonacţiunea, reprezintă garanţia unei existenţe terne, banale, de tip vegetativ ( nu suntem departe de „legumele” pensionare pe viaţăîn scaune cu rotile) în imensul ospiciu care este lumea noastră.
Regula a treia propovăduieşte tipul de minciună prin omisiune, acel „să nu minţi” fiind versiunea apocrifă a regulii din adevăratul Decalog: „Să nu minţi. Dacă nu poţi spune adevărul, nu-l spune, dar să nu minţi” (p.298). În mod imprevizibil, Cezar minte exact după ce s-a aflat în faţa miracolului, femeia cu pruncul, coborâţi din imaginaţia deţinutului evadat ( şi pe care, de altfel, fiul Petrei îl trădează din neştiinţă), având cu adevărat atributele sacrului şi încercând, cu minime şanse de reuşită, să-i reveleze adolescentului drumul real: „Tu eşti dintre cei care au două suflete. N-o să-ţi fie uşor, până la urmă va trebui să renunţi la unul dintre suflete, nu poţi să o duci prea mult aşa, o să oboseşti. Va trebui să te hotărăşti cu care dintre suflete să rămâi” (p.285). Poate fi deopotrivă vorba de dualitatea angelic / demonic din structura umană sau de dualitatea uman / divin caracteristică lui Iisus (fiul omului şi fiul lui Dumnezeu), dar nu se poate şti cu siguranţă întrucât naratorul, extrem de logic şi documentat atunci când desface mecanismele manipulării de tip politic, la capitolul religie se încurcă în ambiguităţi, lăsându-şi personajul să penduleze între minunea de la Maglavit şi ipostaza de ucenic al diavolului. Pentru ca, în final ( cam ca în filmele anilor `50, cartea începe cu deznodământul), să-l împotmolească definitiv într-o moarte cu diagnostic ambiguu (savant şi vulgar în egală măsură): noul ”Mesia” moare fie din cauza maladiei Derrick-Wouterman, fie din cauza subnutriţiei, complet ignorat de ateii cărora trebuia să le aducă, evident, lumina întunericului, căci exact acest oximoron bântuie prin toate paginile lui Eugen Uricaru.
Cea mai discutabilă dintre reguli este cea referitoare la lipsa afecţiunii. Iisus înseamnă iubire şi-i învaţă pe oameni să-şi iubească aproapele, în timp de domnul Basarab include iubirea pentru cineva anume printre păcatele de neiertat. Cu alte cuvinte, noul „salvator” este în totală opziţie cu cel real, care nu numai că a iubit omenirea în totalitatea ei, dându-se pe sine drept jertfă a curăţării ei de păcate, dar a iubit şi pe cineva anume (pe Lazăr – „Deci Iisus când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: iată cât de mult îl iubea” - Ioan, cap 11, 33-36 - sau pe unul dintre ucenici: „Iar la masă era rezemat de pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus’ – Ioan, cap. 13, 23), în timp ce inima lui Cezar va deveni din ce în ce mai mult una insensibilă la durere, incapabilă de compasiune, adică una potrivită celui care urmează să-i dea lumii liniştea bolnavului intoxicat cu o supradoză de sedative.
Din intersectarea planului istoric (epica urmăreşte aproape în amanunt instaurarea şi apogeul dictaturii de tip comunist în România) cu cel socio-politic şi religios rezultă un hibrid deconcertant, salvat în parte de talentul de povestitor al autorului. Multe pagini duc cu gândul la Titus Popovici şi la cele două încă binecunoscute romane ale sale, „Străinul” şi „Setea”.
Romanul pare o cacealma inteligent construită, începând cu capcana copertei (un detaliu din „Fecioara cu pruncul” de Rugier van der Weyden) şi terminând cu declaraţia restrictivă a scriitorului; „Supunerea este povestea marelui viol care s-a petrecut la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi ai cărui urmaşi suntem cu toţii, indivizi şi naţiuni, în această parte a Europei”. Judecând istoria omenirii din această perspectivă, a împărţirii între cuceriţi şi cuceritori, într-adevar, putem accepta ideea unui monstruos şi ciclic repetabil viol planetar; şansele de supravieţuire a omului ca individ constând în atitudinea defetistă, în învăţarea „lecţiei” despre supunere: trebuie să fii orb, mut şi surd, să te târăşti cu viclenia şarpelui, să te mulţumeşti cu cel mai umil şi mai întunecat loc de pe pământ, să duci aşadar o existenţă cât mai cenuşie, să uiţi complet că eşti o parte din trupul cosmic al lui Iisus şi că ai dreptul la cuvânt, la iubire şi la speranţă, să trăieşti ca şi când ai fi mort, ca să nu baţi la ochi şi să nu se abată asupra ta forţele coercitive şi atât de bine puse la punct ale puterii.
Cu toate ciudaţeniile lui, romanul are o mare calitate: cu cele 450 de pagini ale sale şi cu construcţia tip cercuri concentrice, unde aceeaşi secvenţă este întoarsă, sucită şi răsucită pe toate feţele, are puţine şanse de a ajunge pe mâna cititorilor tineri. Care cititori tineri, în permanentă criza de timp, vor rata în chip binecuvântat dulcea otravă a paginilor domnului Eugen Uricaru.
MARIANA CODRUȚ
| Mariana Codruț | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (64 de ani)  |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | poetă scriitoare |
Modifică date / text  | |
Mariana Codruț (n. 1956, Prisăcani, Iași) este o poetă, prozatoare, publicistă și traducătoare contemporană. Absolventă a Facultății de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Mariana Codruț a fost corector, profesor și secretar literar. În prezent, este redactor la Editura Universității „Cuza”. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din 1990 și a Asociației Scriitorilor din Sibiu din 2009. A primit premiul Asociației Scriitorilor din Iași pe anul 1997, pentru romanul Casa cu storuri galbene.
Prezentare[modificare | modificare sursă]
Trăiește în Iași, unde susține în Ziarul de Iași o rubrică (intermitentă) de opinii, iar în revista Contrafort, din Chișinău, rubrica „Jurnalul unei țestoase”.
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
Poezie[modificare | modificare sursă]
- 1982 - Măceșul din magazia de lemne, Editura Junimea,
- 1986 - Schiță de autoportret, Editura Junimea,
- 1989 - Tabieturile nopții de vară, Editura Cartea Românească,
- 1994 - Existență acută, Cartea Românească,
- 2000 - Blanc, Editura Vinea,
- 2007- Ultima patrie, Editura Paralela 45 – nominalizat la premiul Uniunii Scriitorilor din România.[1]
- 2011 - Areal, Editura Paralela 45, 201 – Premiul „Antologia anului” al revistei Tiuk.
Proză[modificare | modificare sursă]
- Casa cu storuri galbene (roman, Editura Polirom, 1997) – nominalizat la premiul U.S.R. și premiul ASPRO; premiat de U.S.R., filiala Iași.
- Ul Baboi și alte povestiri (Polirom, 2004).
- Nudul Dianei (roman, Polirom, 2007) – nominalizat la premiul Ziarului de Iași.
Publicistică[modificare | modificare sursă]
- Românul imparțial (Dacia XXI, Cluj, 2011) – premiat de U.S.R., filiala Sibiu.
Volume colective[modificare | modificare sursă]
- Cartea roz a comunismului (Versus, 2004, coordonator Gabriel H. Decuble),
- Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism (Polirom, 2008, coordonator Dan Lungu, Radu Pavel Gheo); tradus în limba italiană: Compagne di viaggio (Sandro Teti editore, Roma, 2011, traducere de Mauro Barindi, Anita Nastacia Bernacchia, Maria Luisa Lombardo'
- Divanul scriitoarei (Limes, Cluj, 2010, coordonator Mihaela Ursa),
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- 2005 - Jean Piaget, Reprezentarea lumii la copil, de Jean Piaget, Editura Cartier, Chișinău,
Poem despre dragoste
intr-o parte, creierul fumegand.
in cealalta, elitrele aurii ale unei seri de iama. coaja zilei trecute, calda, inca pastrand forma coatelor.
dar de departe
de foarte departe venim,
aerul vibrand
in jurul mainii intinse.
iar dincolo, fulgera, fulgera lumina de gheata a singuratatii
in cealalta, elitrele aurii ale unei seri de iama. coaja zilei trecute, calda, inca pastrand forma coatelor.
dar de departe
de foarte departe venim,
aerul vibrand
in jurul mainii intinse.
iar dincolo, fulgera, fulgera lumina de gheata a singuratatii
Arta poetică
abatut mult prea departe
de apa
malul se usuca.
nu-i mai cresc misterioasele
boabe rosii, nu-l mai viziteaza
salbaticiunile venite inot,
si nu-l mai pasc
blandele vaci in amiaza.
nu-l mai uda
unda fertila.
pe el,
care-si primeste moartea
prin venele larg deschise
din indelunga obisnuinta.
de apa
malul se usuca.
nu-i mai cresc misterioasele
boabe rosii, nu-l mai viziteaza
salbaticiunile venite inot,
si nu-l mai pasc
blandele vaci in amiaza.
nu-l mai uda
unda fertila.
pe el,
care-si primeste moartea
prin venele larg deschise
din indelunga obisnuinta.
Poezie
poezia e spaima
care-ti izbeste violent
sangele in artere
cand
brusc trezit in miez de noapte
ai impresia
ca te priveste cineva
prin ferestre.
care-ti izbeste violent
sangele in artere
cand
brusc trezit in miez de noapte
ai impresia
ca te priveste cineva
prin ferestre.
ARON COTRUȘ
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Aron Cotruș (n. 2 ianuarie 1891, Hașag, Sibiu – d. 1 noiembrie 1961, La Mirada, California) a fost un diplomat și scriitor român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A studiat clasele gimnaziale la Blaj, la liceul "Andrei Șaguna" din Brașov și Facultatea de Litere din Viena, și a făcut parte din redacția ziarelor cu caracter naționalist "Românul" (Arad) și "Gazeta Transilvaniei" (Brașov), dar a avut și colaborări cu reviste de cultură: "Gândirea", "Vremea", "Libertatea" (Orăștie), "Iconar" (Cernăuți), etc.
În timpul Primului Război Mondial a ajuns în Italia, unde a lucrat pe lângă Legația României din Roma. După terminarea războiului, în 1919, s-a întors în țară a devenit ziarist în Arad, membru al Societății Scriitorilor Români și director la biblioteca Sămănatorul.
A lucrat ca atașat de presă la Roma, Varșovia, iar în timpul celui de al Doilea Război Mondial, ca secretar de presă la Madrid și Lisabona. A fost directorul publicației "Frăția de cruce" între anii 1940 și 1941.
După prăbușirea regimului antonescian se exilează ca refugiat politic în Spania și devine președintele Comunității Românilor, apoi director la revistei prolegionare "Carpații", apărută în Madrid.
În anul 1957 s-a stabilit în Statele Unite, la Long Beach, California, unde a trăit până la sfârșitul vieții, pe 1 noiembrie 1961. Rămășitele sale pământești se află în cimitirul Crucea Sfântă, din Cleveland, sub o simplă placă de piatră.
Operă literară[modificare | modificare sursă]
- "Poezii". Orăștie, 1911
- "Sărbătoarea morții". Editura "Concordia", Arad, 1915. Ediția a II-a București, 1922
- "Neguri albe". Alba-Iulia, 1920
- "România" (poemă). Brașov, 1920. Ediția a II-a Arad, 1922
- "Versuri". Biblioteca "Sămănatorul", Arad, 1925
- "În robia lor". Arad, 1926
- "Mâine". Editura "Scrisul Românesc", Craiova, 1928. A II-a ediție sub auspiciile "Societății de Mâine", Cluj, 1928
- "Holnap" (Mâine), în maghiară, apărută la Arad, 1929. Traducere efectuată de Pal Bado
- "Strigăt pentru depărtări". Editura "Ienci", Timișoara, 1927
- "Printre oameni în mers". Sosnowiec, Polonia, 1933 (volum nepublicat in librării, devenit raritate bibliografică). Ediția a II-a în traducere spaniola de Gaetano Aparicio, Madrid, 1945
- "Horia". Ediția I-a Varșovia, Polonia, 1935. Ediția a II-a Brad, 1936 (în numai doi ani apar 18 ediții ale volumului. Numai la București, în cursul anului 1938, apar edițiile III, IV, V, VI). În traducere maghiară de A. Kibedi, Cluj, 1938
- "Versek" (volum de versuri în lb. maghiară). Cluj, 1935 (multe din versurile poetului au fost publicate și în revista săsească "Klingsor" din Brașov, unele în traducerea lui Alfred Margul-Sperber. La fel, Zoltàn Frányo a tradus unele versuri ale poetului în limba germană, publicându-le în revistele literare destinate comunității germane din România)
- "Culegere de versuri". Traducere în poloneză de Wladimir Lewic. Lwow, 1936
- "Țara". Editura "Rânduiala", București, 1937. Ediția a II-a Lisabona, 1940
- "Minerii". Tipografia "Universul", București, 1937
- "Peste prăpastii de potrivnicie". Editura "Tiparul Universitar", București, 1938. Ediția a II-a în traducere spaniolă de Gaetano Aparicio, Madrid, 1941
- "Maria Doamna" (poem). Tipografia "Luceafărul", București, 1938 (ediție de lux)
- "Aron Cotruș: Maria Doamna". Recenzii publicate în revistele literare din țară la timpul respectiv, strânse în buchet și publicate ca semn de omagiu poetului, București, 1939
- "Rapsodie Valahă". Madrid, 1940. ediția a II-a București, Editura "Luceafărul", 1941. Ediția a III-a Madrid, Editura "Carpații", 1954. Apare și în traducere spaniolă, Madrid, 1941 (traducere realizată de Gaetano Aparicio)
- "Rapsodie Dacă". Editura "Fundațiile Regale", București, 1942
- "Poema de Montserrat" (in revista "Escorial"), Spania, 1949; Aron Cotruș este recunoscut drept un mare poet. Ediția a II-a Madrid, 1951
- "Poemas". Madrid, 1951
- "Drumuri prin furtună". Madrid, 1951
- "Canto a ramon Llull". Mallorca, Spania, 1952
- "Rapsodia Iberică". Editura "Carpații", Madrid, 1954
- "Între Volga și Mississipi". Editura "Carpații", Madrid, 1956
- "Aron Cotruș - Opere complete". Editura "Dacia", Madrid, 1978 (ediție îngrijită de Nicolae Roșca)
De-ai ieși din mormânt
de-ai iesi din mormânt între noi
si-ai vedea atâtia moti zdrenturosi pe muntii goi
si neamul întreg flamând ca acu,
ce-ai zice, Horia, tu?!...
te-ai jelui, ai doini din fluier,
ori ai da un nou, si lung, si rosu suier,
muntii toti sa se cutremure,
liftele câmpiei sa tremure,
sa le vezi îngrozite, de pe culmea-ti saraca,
din ale belsugului târguri cum pleaca?!...
de-ai trai tu
acu,
ce-ai face, Horia, cu miseii ce vând
norodul flamând?!...
nu ti-ar veni sa-i cauti pe toti,
de gâturi sa-i scoti,
din paturi, de la cini, de la prânzuri,
si-n mijlocul pietelor celor mai mari,
ca pe cei mai misei tâlhari,
de limba sa-i spânzuri?!...
si-ai vedea atâtia moti zdrenturosi pe muntii goi
si neamul întreg flamând ca acu,
ce-ai zice, Horia, tu?!...
te-ai jelui, ai doini din fluier,
ori ai da un nou, si lung, si rosu suier,
muntii toti sa se cutremure,
liftele câmpiei sa tremure,
sa le vezi îngrozite, de pe culmea-ti saraca,
din ale belsugului târguri cum pleaca?!...
de-ai trai tu
acu,
ce-ai face, Horia, cu miseii ce vând
norodul flamând?!...
nu ti-ar veni sa-i cauti pe toti,
de gâturi sa-i scoti,
din paturi, de la cini, de la prânzuri,
si-n mijlocul pietelor celor mai mari,
ca pe cei mai misei tâlhari,
de limba sa-i spânzuri?!...
Am înflorit întocmai ca un măr
Am înflorit întocmai ca un măr în vântul aspru şi
fugarnic,
am înflorit cum totul înfloreşte –
zadarnic...
M-au izbit atâtea aspre, repezi, trecătoare vijelii,
şi dacă m-am bocit sau stat-am împietrit şi mut,
n-am câştigat nimic, nici n-am pierdut...
Oricât ne-am zbate, cât ne-am opinti,
ca mâne toţi, la fel, ne-om întâlni,
în tăcerile de vecinicii,
frate vierme!...
fugarnic,
am înflorit cum totul înfloreşte –
zadarnic...
M-au izbit atâtea aspre, repezi, trecătoare vijelii,
şi dacă m-am bocit sau stat-am împietrit şi mut,
n-am câştigat nimic, nici n-am pierdut...
Oricât ne-am zbate, cât ne-am opinti,
ca mâne toţi, la fel, ne-om întâlni,
în tăcerile de vecinicii,
frate vierme!...
Fără părinți și urmași
Fără părinţi şi urmaşi –
fiu sunt întreg al timpului meu …
rănile rupte de vajnicii-i paşi
sîngeră-n mine mereu …
sui din adîncuri de-adînc
şi trec, ca un fulger, prin veac;
pîinea de jar i-o mănînc,
cu haina-i de flăcări mă îmbrac …
fiu sunt întreg al timpului meu …
rănile rupte de vajnicii-i paşi
sîngeră-n mine mereu …
sui din adîncuri de-adînc
şi trec, ca un fulger, prin veac;
pîinea de jar i-o mănînc,
cu haina-i de flăcări mă îmbrac …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu