5. /1 NOIEMBRIE 2021 - TEATRU/FILM

Furtuna de W Shakespeare

Furtuna este o piesă de William Shakespeare scrisă pe la 1610 - 1611, fiind considerată de unii critici ca ultima piesă pe care Shakespeare a scris-o singur. În piesă, protagonistul Prospero, ducele de Milan, a fost detronat de către fratele său uzurpator Antonio, ajutat de Alonso, regele de Napoli. Prospero și fiica lui Miranda au fost puși într-o mică barcă și au fost trimiși departe pe o insulă nelocuită. Când Prospero începe a analiza insula, el găsește acolo doi locuitori: Ariel, un spirit și Caliban, probabil fratele acestuia. Vrăjitoarea Sycorax, mama lui Caliban, a murit cu câțiva ani înainte de venirea lui Prospero, dar înainte de a muri l-a întemnițat pe Ariel într-un copac. Prospero îl eliberează pe Ariel, iar acesta dorește să îl slujească. În următorii 12 ani Prospero își practică vrăjitoria și în final face o furtuna care cauzează ca vasul pe care se aflau Antonio, Alonso și alții și care trecea prin apropiere să ajungă la insulă. Toată acțiunea piesei de aici încolo se petrece pe insulă.

Nu există nici o sursă evidentă unică pentru opera Furtuna, dar cercetatorii au observat paralele între "Naufragium" Erasmus, Peter Martyr's "De orbo novo", și un raport de martor de către William Strachey al vieții reale a naufragiatului în Sea Venture din insulele Bermude. În plus, unul dintre discursurile lui Gonzalo este derivat din eseul lui Montaigne Din Canibales, și o mare parte din discursul renunciative Prospero este luată cuvânt cu cuvânt dintr-un discurs de Medeei in poemul Metamorfozele lui Ovidiu. Masca din Actul 4 poate fi o editie târzie, probabil, în onoarea nunții prințesei Elisabeta de Boemia și V Frederick, Elector Palatine, în 1613. Piesa a fost publicată prima dată în First Folio al lui 1623.

Povestea atrage tradiția genului romantism, și a fost influențată de tragicomedie și probabil de masca de curte a Commedia dell'arte. Se diferențiază de alte piese de observare a lui Shakespeare, pentru ca are un stil neoclasic mai strict si mai organizat. Criticii vedeau "Furtuna"ca în mod explicit în cauză cu natura proprie ca o piesă de teatru, deseneaza frecvent legăturile dintre arta lui Prospero și iluzia teatralǎ, precum și critici timpurii au vazut in Prospero o reprezentare a lui Shakespeare, și renunțarea lui la magie, ca o semnalizare de adio a lui Shakespeare de la o etapă. Piesa portretizează pe Prospero ca o ființă rațională, nu un ocultist, magician oferind un contrast cu el în Sycorax: magia ei este adesea descrisa ca distructivă și teribila, în cazul în care a lui Prospero este declaratǎ a fi minunatǎ si frumoasǎ. La începutul lui 1950, cu publicatia "Psihologia Colonizarii de către Octave Mannoni, "Furtuna" a fost vazuta mai mult și mai mult prin prisma teriei postcoloniale-exemplificat în adaptările lui Aimé Césaire în "Une Tempête" petrecutǎ în Haiti existand chiar si o revistă științifică privind critica post-coloniala numita după Caliban. Miranda este de obicei văzută ca având complet internalizatǎ ordinea patriarhală a lucrurilor, gandindu-se la ea ca o subordonată a tatăl ei

Personaje

·         Prospero, personajul principal. Ducele de Milan. În prezentul piesei, locuiește pe o insulă și este un vrăjitor faimos.

·         Miranda, fiica lui Prospero, care se îndrăgostește de Ferdinand, prințul de Napoli.

·         Ariel, un spirit comic ce îl ascultă pe Prospero și care poate fi văzut din când în când doar de către Prospero. El a devenit „sclavul” lui Prospero în momentul în care a fost salvat de către acesta dintr-o capcană într-un copac, plantată de către Sycorax. Ariel respectă toate cerințele lui Prospero și în final îi este redată libertatea.

·         Caliban, un nativ al insulei cu o atitudine răutăcioasă, fiul mutilat al unei vrăjitoare numite Sycorax, care a domnit pe insulă înainte de venirea lui Prospero. El acum lucrează ca si sclavul lui Prospero, deși îl urăște. În piesă, el e recunoscut pentru blestemele originale pe care le spune.

·         Sycorax (invizibilă), o vrăjitoare Algeriană decedată și mama lui Caliban, care a fost exilată de pe insulă înainte de sosirea și subjugarea spiritelor de pe insulă, inclusiv a lui Ariel, de către Prospero.

·         Iris, Ceres și Juno, spirite ce joacă rolurile zeițelor într-o scenetă prezentată tinerilor îndrăgostiți.

·         Alonso, Regele de Napoli

·         Sebastian, fratele perfid a lui Alonso

·         Antonio, fratele lui Prospero, care îi fură poziția de rege al Milanului El și Sebastian complotează fără succes să îl ucidă pe Alonso

·         Ferdinand, fiul lui Alonso. Se îndrăgostește de Miranda. Sincer și bun și un fiu iubitor. El se grăbește să îi promită Mirandei titlul de regină și soție chiar înainte să îi afle numele. El este fericit în situația lui, fiind orbit de dragoste și face o promisiune solemnă să îi fie credincios lui Prospero și să nu profite de puritatea Mirandei înainte de căsătorie.

·         Gonzalo, un curtean bun la suflet ce le aduce Mirandei și lui Prospero mâncare, apă, cărți și alte „lucruri și necesități” atunci când au fost exilați pe mare.

·         Adrian și Francisco, lorzi.

·         Trinculo, bufonul regelui și prieten al lui Stephano

·         Stephano. majordomul bețiv al regeului și prieten bun cu Trinculo, care încearcă să îl ajute pe Caliban să își detroneze maestrul.

·         Boatswain

·         Stăpânul corabiei.

POVESTE

·         Magicianul Prospero, stăpânul de drept al titlului de duce de Milano, împreună cu fiica sa Miranda, au fost exilați pentru 12 ani pe o insulă după ce fratele gelos al lui Prospero, Antonio (ajutat de Alonso, regele de Napoli) l-au detronat pe el și pe Miranda, care avea la vremea respectivă 3 ani. Gonzalo, consilierul lui Alonso a avut grijă să aprovizioneze barca cu mancare, apă proaspătă, „țesături bogate, volume și alte lucruri necesare”. Cum poseda puteri magice datorită învățăturilor sale, Prospero are ca slujitor un spirit, Ariel, pe care acesta l-a salvat dintr-un copac capcană în care a fost prins de către vrăjitoarea malefică Sycorax, după ce spiritul a refuzat să o slujească. Prospero are grijă de loialitatea lui Ariel promițându-i des că o va elibera din servitudine. Sycorax a fost exilată din Algiers pe insulă din cauză că și-a folosit puterile pentru a crea distrugere în oraș, dar a murit înainte de venirea lui Prospero, înainte de a elbiera spiritul Ariel. Fiul lui Sycorax , Caliban, un monstru mutilat și singurul locuitor al insulei ce nu era spirit a fost adoptat și crescut de către Prospero. El l-a învățat pe Prospero cum să supraviețuiască pe insulă, în timp ce Miranda și Prospero l-au învățat pe Caliban religia și limba lor natală. În timpul slugii, Caliban a ajuns să îl vadă pe Prospero ca pe un tiran și a început să își dorească să îi elimine pe el și pe fiica lui. Prospero și Miranda au rămas dezamăgiți de Caliban, privindu-l cu dispreț. Prospero realizează un singur act de magie pe scenă, îl dezarmează pe Ferdinand. Restul magiei lui este prezentă în spiritele pe care acesta le controlează, acesta fiind modul de practicare a magiei pentru care magicienii timpului erau cunoscuți.

·         La porunca lui Prospero, spiritele stârniră o furtună teribilă, ce prinse la mijloc o corabie mare și frumoasă.^[2] Pe corabia respectivă se afla Antonio, fratele lui Prospero împreună cu Regele Alonso de Napoli, fiul lui Alonso și consilierul „de încredere”, Gonzalo. Pasagerii se întorceau de la nunta fiicei lui Alonso, Claribel cu regele Tunisiei. Prospero împarte supraviețuitorii naufragiului în grupuri folosindu-se de blestemele lui, astfel încât Alonso și Ferdinand ajung separați, fiecare crezând despre celălalt că este mort.

·         Trei fire narative încep atunci în piesă. În primul Caliban se îndrăgostește de Stephano și Trinculo, doi bețivi, care cred că Stephano este un „zeu curajos” ce are „liquor celest”. Ei încearcă să comploteze împotriva lui Prospero, iar într-un final eșuază. Al doilea fir narativ, Prospero muncește să încurajeze o relație romantică între Miranda și Ferdinand, cei doi se îndrăgostesc de îndată, dar Prospero este îngrijorat că „un câștig prea rapid poate face premiul să își piardă din valoare” și încearcă să îl facă pe Ferdinand să îi devină slujitor, pretinzând că îl vrea ca spion.

·         În cel de-al treilea fir narativ, Antonio și Sebastian complotează să îi ucidă pe Alonso

·         și pe Gonzalo, ca Sebastian să fie numit rege. Ariel le distruge planul, la comanda lui Prospero. Ariel apare în fața celor „trei oameni ai păcatului” (Alonso, Antonio și Sebastian) sub forma unei harpii, pedepsindu-i pentru trădarea față de Prospero. Prospero, care a luat parte la scenă, pleacă pentru a-i vizita pe Ferdinand și pe Miranda. Cei trei nobili vinovați profită de șansă și fug.

·         Prospero explică cum l-a testat pe Ferdinand. El o roagă pe Ariel să aduca mai multe spirite și să pregătească o scenetă pentru tinerii îndrăgostiți. Spiritele aduc o binecuvântare asupra celor doi. Prospero își amintește dintr-o dată planul de a-i lua viața, dă drumul spiritelor și lui Miranda și Ferdinand și pregătește o capcană pentru Caliban, Trinculo și Stephano. Ei sunt urmăriți în afara scenei de către goblini sub formă de dulăi.

·         Prospero, cu toți inamicii la degetul mic, descoperă că Ariel ar arăta milă pentru ei dacă ar fi uman, așa că decide să ierte oamenii ce au încercat să îl ucidă. Îi spune lui Ariel să aducă nobilii în timp ce punea capăt magiei.

·         În final, toate personajele principale sunt aduse împreună înaintea lui Prospero, care îi iartă pe Alonso, Antonio și Sebastian. Ariel are datoria de a pregăti o vreme propice navigării corabiei înapoi in Napoli, unde Ferdinand și Miranda urmează să se căsătorească. După această ultimă îndatorire, Ariel avea să fie eliberat. Caliban este trimis să pregătească beciul lui Prospero, unde Alonso și tovarășii lui au fost invitați pentru un ultim ospăț înainte de plecare, Caliban urmând să rămână pe insulă. Prospero le povestește viața lui pe insulă, după care își îngroapă toiagul de vrăjitor și își „îneacă” cartea de magie, urmând să părăsească insula ca un om lipsit de magie, la aplauzele publicului.

RALUCA ZAMFIRESCU

Raluca Zamfirescu
Date personale
Născută	1 noiembrie 1924[1]
Decedată	21 decembrie 2008 (84 de ani)
Părinți	George Mihail Zamfirescu
Căsătorită cu	Ion Cojar
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Alte premii
Ordinul Național „Serviciul Credincios”
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Raluca Zamfirescu (n. 1 noiembrie 1924^[1] – d. 21 decembrie 2008^[2]) a fost o actriță română, fiica scriitorului George Mihail Zamfirescu și soția profesorului Ion Cojar.

Cuprins

• 1Biografie
• 2Filmografie
• 3Teatru
• 4Premii și distincții
• 5Note
• 6Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Absolventă a Conservatorului de Artă Teatrală și a Facultății de Litere și Filosofie, Raluca Zamfirescu a jucat în numeroase spectacole, multe în regia soțului său, Ion Cojar, printre care: „Trei surori“, „O batistă în Dunăre“, „Gaițele“, „Domnișoara Nastasia“ și „Idolul și Ion Anapoda“ (ultimele două, pe texte ale tatălui său)^[3]. A fost timp de 60 de ani actrița Teatrului Național din București^[3].

Filmografie[modificare | modificare sursă]

• Cu mâinile curate (1972)
• Vis de ianuarie (1978) ca Țăranca
• Concurs (1982)
• Întunecare (1986)
• Cuibul de viespi (1986) ca Lena
• Moromeții (1987)
• Bătălia din umbra (1988)
• Cuscrele (2005)
• Păcatele Evei (2005) ca Mama Olimpia

Teatru[modificare | modificare sursă]

Teatrul Național București^[4]

• Bunica lui Georgică - Complexul România de Mihaela Michailov, regia Alexandra Badea, 2008
• Sarita Mirtle - Așteptând la Arlechin de Noel Coward, regia Ion Cojar, 2002
• Mătușa Anghelina - Tărâmul celălalt de Dușan Kovacevic, regia Horea Popescu, 2002
• Anfisa - Trei surori de A.P. Cehov, regia Yuri Krasovski, 2002
• Marta - O batistă în Dunăre de Dumitru Radu Popescu, regia Ion Cojar, 1997
• O Vetă - Căruța cu paiațe de Mircea Ștefănescu, regia Mihai Berechet, 1978, 1980
• Ambra - Trei pe o bancă de Aldo Nicolai, regia Lia Niculescu, 1978
• Lena - Gaițele de Alexandru Kirițescu, regia Horea Popescu, 1977
• Cuconita Quaquer - Zoo sau asasinul filantrop de Jean Bruller (Vercors), regia Mihai Berechet, 1976
• Anita - Destine de Regine Weicker, regia Ion Cojar, 1976
• Efimița - Năpasta; Conu Leonida față cu reacțiunea de I.L. Caragiale, regia Ion Cojar, 1974
• Jessie - Prizonierul din Manhattan de Neil Simon, regia Mihai Berechet, 1973
• Domnișoara Aurica - Să nu-ți faci prăvălie cu scară de Eugen Barbu, regia Sanda Manu, 1971
• Domnișoara Nastasia, Luca Lacrimă - Domnișoara Nastasia de G.M. Zamfirescu, regia Ion Cojar, 1964
• Dolly - Ana Karenina de Lev Tolstoi, regia Moni Ghelerter, 1961
• Nora - Învierea de Lev Tolstoi, regia Val Mugur, 1960
• Mela - Moralitatea doamnei Dulska de Gabriela Zapolska, regia Sică Alexandrescu, 1958
• Vania - Steaguri pe turnuri de A.S. Makarenco, regia Ion Cojar, 1957
• Hum Nian - Cupa răsturnată de Si-Pu Van, regia Traian Nițescu, 1956
• Nușa Bodnariuc - Îndrăgostiții de Maria Banuș, regia Alexandru Finți, 1954
• Frosa - Idolul și Ion Anapoda de G.M. Zamfirescu
• Abigail Churchill - Paharul cu apă de Eugene Scribe, regia Nicolae Massim, 1948
• Choreută - Ifigenia în Aulida de Euripide, regia Gabriel Negry, 1946
• Ciufulici - Ciufulici, autor și regia Silviu George, 1946
• Margareta - Faust de Johann Wolfgang von Goethe
• Steaua fără nume de Mihail Sebastian
• Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian
• Brândușa - Brieux
• Poil de carotte după Jules Renard

Teatrul Maria Filotti, Brăila

1945 - 1947

Teatrul Muncă și Lumină „Victor Ion Popa"

1943 - 1945

Teatru radiofonic

• Julieta - Romeo și Julieta de William Shakespeare
• Ofelia - Hamlet de William Shakespeare

Premii și distincții[modificare | modificare sursă]

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit actriței Raluca Zamfirescu la 29 noiembrie 2002 Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”.^[5]

oameni cu poveste... Raluca Zamfirescu

Domnisoara Nastasia - George Mihail Zamfirescu

SÂNZIANA TARȚA

Sari la navigareSari la căutare

Sânziana Târța
Date personale
Născută	1 noiembrie 1985 (35 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	actriță actriță de film
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Sânziana Tarța (n. 1 noiembrie 1985, Satu Mare) este o actriță română.

Filmografie[modificare | modificare sursă]

Ca actor[modificare | modificare sursă]

• Înapoi Acasă (2009)
• Today (2009)
• Ultimii clienți (2008)
• 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007)

Ca actor vocal[modificare | modificare sursă]

• Zack și Cody, ce viață minunată (London Tipton)
• Zeke & Luther (Olivia Masterson)
• Cinci eroi de legendă
• Zootropolis

Data şi locul naşterii:
1 noiembrie 1985, Satu-Mare

Studii:

- masterat în actorie la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi cinematografică „I.L. Caragiale" Bucureşti, Facultatea de Teatru (2011);
- licenţă în actorie la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi cinematografică „I.L. Caragiale" Bucureşti, Facultatea de Teatru (2009);

- licenţă în specializarea modă la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative şi Design (2008). 

Premii:

- Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal: Sânziana Tarța pentru rolul Dora (1920-1941), Irina Wintze pentru rolul Zocha (1919-1985), Anca Hanu pentru rolul Rachelka, mai târziu Marianna (1920-2002) din spectacolul Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, regia: Bocsárdi László, la Gala Premiilor Teatrului Național Cluj-Napoca, 2016;

- Premiul „Mona Marian" pentru tineri creatori la Teatrul Național Cluj-Napoca, în stagiunea 2014/2015, pentru rolurile: Cântăreața din spectacolul UbuZdup! după Alfred Jary, regia Gabor Tompa și Lumi din spectacolul-concert Apolodor, după Gellu Naum, de Ada Milea, la Gala Premiilor Teatrului Național Cluj-Napoca, 2015; 

- Premiul pentru Cea mai buna actriţă în rol secundar într-un spectacol de regie, pentru rolurile Rozsi şi Ţăranca din spectacolul Nefericiţii, la Gala absolvenţilor U.N.A.T.C., Masterat (2011);

- Premiul special al juriului la Gala absolvenţilor U.N.A.T.C. (2009). 

Work-shop-uri:

- trainer la IDEO IDEIS, Alexandria (2011-2015);
- Workshop de dans contact, în cadrul festivalului TRANS-CONTACT, Cluj-Napoca, cu Esther Gal şi cu Charley Morrissey (2009);

- Workshop de coregrafie cu Vava Ştefănescu, ICON ARTS Cisnadie (2008). 

Limbi străine:
Engleză, franceză, maghiară. 

 

Sânziana Tarța - Timpul

Sânziana Tarța - Femeie oricând

SORANA ȚOPA

(prenumele la nastere: Ana), se naste la 14 febr. 1898, Podul Turcului-Tecuci.

Actrita si autoare dramatica.

Fiica lui Panaite Topa, negustor, si a Ioanei (n. Boghiu).

Studii primare si gimnaziale la Podul Turcului, Birlad si Bucuresti (1906-l916). Urmeaza Conservatorul de Arta Dramatica din Iasi, clasa State Dragomir (1918-l921). Remarcata de M. Sorbul si I. Petrovici, e angajata de M. Sadoveanu ca stagiara a Teatrului National din Iasi (1918). Din 1926 e societara a Teatrului National din Bucuresti. E prima interpreta a domnisoarei Nastasia, eroina lui G. M. Zamfirescu (1927).

Actrita de tip pasional, „atit de carnala in rustica si blonda ei infatisare de fiica a stepei" (E. Lovinescu), Sorana Topa a dat o aura de mistica interioritate marilor roluri, de la Andromaca si Clitemnestra pina la Tofana din Patima rosie si Anca din Napasta. Desi publica sporadic, in presa, versuri si art. si e o prezenta familiara in cercul „Sburatorului", isi face tirziu intrarea reala pe scena literara, cu drama Calatorie-n intuneric, jucata, sub pseudonimul Nicolae Bucur, de Teatrul National din Bucuresti (1943). In 1947 publica o alta piesa psihologica: Omul ascuns. Motive conjuncturale o instraineaza in 1949, de activitatea scenica. E prototipul „doamnei Sorana" din Intrusul lui Marin Preda. Marele Premiu al Teatrului National din Bucuresti (pentru Calatorie-n intuneric, 1943).

Conform notei explicative ce precede drama Omul ascuns, autoarea si-a ordonat creatiile (ramase in majoritate nepublicate) intr-o constructie dramatica ampla, in doua parti. Prima, intitulata Ciclul vietii, contine: Negutatorii de iluzii (manuscris, 1929), piesa scrisa in urma unei stranii experiente spirituale (intimplata in timpul calatoriei scriitoarei in Suedia si Norvegia) care i-a deschis „setea unei radicale cunoasteri de sine"; Calatorie-n intuneric, drama scrisa si citita in cercul „Sburatorului" in 1930, reprezentata si publicata in 1943; Omul ascuns, piesa scrisa in 1941, tiparita in . A doua parte, tot o trilogie, denumita Ciclul mortii, cuprinde Appassionata (manuscris, 1944), Vila tacerii (manuscris, 1946) si Adevarata moarte. Jucata sub un pseudonimul enigmatic, drama Calatorie-n intuneric a provocat, inainte si dupa reprezentare, vii discutii in presa vremii, fapt ce l-a indreptatit pe Dan Petrasincu sa publice chiar si niste Concluzii la „cazul" respectiv. Piesa are, cum exact a observat I. Massoff, un titlu simbolic: „Cei ce se lasa prada instinctelor, ca si cei care nu depasesc «domeniul inghetat al ratiunii», ar fi niste «calatori in intuneric»", Autoarea insasi releva preocuparea pentru „omul viu", care nu poate fi detectat „fara sa nu risti o calatorie trista prin zonele intunecate ale subconstientului". Drama pare a avea ca punct de plecare, dupa opinia personajelor, relatia maritala dintre un Faust batrin (savantul Stefan Nicoara) si Margareta (in speta Lenora). De fapt, adevaratul conflict al piesei - declansat cu pregnanta de-abia in actele III si IV, care dezvaluie, adeseori, o reala tensiune dramatica - este provocat de doctorul Stefan, descendent indepartat al „Curiosului nestapinit" al lui Cervantes.

Servindu-se de „fructul ispitei", acesta pune la cale, cu singe rece, un experiment psihologic, prin care ii inculca sotiei un comportament senzual strain fiintei sale intime („Scornesti ginduri care nu sint ale mele, dorinti care nu-s ale mele", observa, stupefiata, Lenora), impingind-o astfel in bratele rivalului sau. In aceasta „piesa virila" (Dan Petrasincu ), eroul e un halucinat al absolutului, care, orgolios, vrea „tot sau nimic" in dragoste:

„Atita vreme cit exista un altul in carnea ei, fie chiar sub forma unei obsesii vagi, eu nu pot sa spun ca este a mea, numai a mea" Convingerea sa este ca, odata actualizata, obsesia celuilalt va disparea din mintea Lenorei, care astfel se va reintoarce la el, intrucit abia in urma acestui experiment, „alegerea ei va fi definitiva". Doctorul Stefan - care va deveni „un ratat al propriei sale experiente" (Mircea Ste-fanescu ) - nu vrea sa aiba alaturi o „sclava", o idolatra, ci o fiinta „libera si stapina pe voia sa". Prin motivul obsesiei constientizate in actul alegerii, Calatorie-n intuneric reprezinta o variatiune la tema din Femeia marii a lui Ibsen, continind, totodata, elemente de teatru pre-existentialist. Omul ascuns, in punctul sau de plecare, tot o drama a casatoriei, este o piesa stufoasa, romanesca prin dimensiuni, cu intrigi suprapuse si episoade parazitare, in care aerul filosofard sufoca orice tensiune dramatica incipienta. In centrul piesei se afla „doctorul iluminat" Andrei Boghiu, prezenta tranchilizanta, care, precum Chirica, eroul lui G. Ciprian, lasa in urma sa „o atmosfera de pace ireala" si produce metamorfoza spirituala a celorlalti. Andrei Boghiu exalta „spiritul de alegere" si starea de constiinta acuta, insomniaca, de tip pascalian, capabila „sa ne tie treji mereu", sa ne mentina „numai in prezent, in adevar", dupa cum teoretizeaza necesitatea unei sinceritati totale a introspectiei si confesiunii, prin care sa scoatem la iveala „omul ascuns" din noi etc. Trilogia Noii.. Urmasii lui luda (ramasa in manuscris) reia si nuanteaza ideatia prezenta in celelalte piese ale sale.

Meandrele sorții:

Sorana Țopa s-a născut în 14 februarie 1898 la Podu Turcului, în județul Bacău. A urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Iași (1918-1921), avându-l profesor pe State Dragomir. Stagiară a Naționalului ieșean începând cu anul 1918, Sorana Țopa va deveni și societară a Teatrului Național din București câțiva ani mai târziu (1926-1949). Actrița a fost prima interpretă a rolului principal din piesa "Domnişoara Nastasia" de G.M. Zamfirescu (1927): “D-ra Nastasia” a dat prilej foarte talentatei artiste d-ra Sorana Ţopa să-şi afirme însuşirile dramatice şi să găsească în frământările eroinei, linii de dramatism aproape similare unui personaj femenin din literatura clasică. D-ra Ţopa a înălţat pe „d-ra Nastasia” şi pentru aceasta-i aduc omagii, căci a contribuit la frumoasa afirmare a piesei, aşa de îndrăsneţe a d-lui Zamfirescu.” (extras din cronica la spectacolul “D-ra Nastasia”, publicată în numărul din 11 septembrie 1927 al revistei “Universul Literar”)

Sorana Țopa aături de G.M. Zamfirescu
("Ilustrațiunea Română" - 14 septembrie 1932)

Sorana Țopa s-a afirmat în roluri precum Amalia ("Hoții", de Schiller), Hilda ("Constructorul Solness", de Henrik Ibsen), Anca ("Năpasta", de I.L. Caragiale), Tofana ("Patima roșie", de Mihail Sorbul) sau Alta ("Act venețian", de Camil Petrescu). Iată cum o descria pe Sorana Țopa criticul literar Eugen Lovinescu în anul 1932: „...Fuior de aur în fuziune, ea e numai lumină, păr blond, ochi albaștri, chip rotund de prosperități campestre”. Tot Eugen Lovinescu spunea: "iesită din pana unui scriitor rus. Fuior de aur în fuziune, ea e numai lumină, păr blond, ochi albaștri... originea sa merge în stepele Katiușelor cu priviri de peruzele, înăuntrul cărora veghează un suflet și numeroase cazuri de conștiință".

Talentata actriță a fost o prezență familiară a cenaclului „Sburătorul” condus de Eugen Lovinescu. A făcut parte de asemenea din cenaclul „Criterion” – o grupare intelectuală a tinerei generaţii afirmate în deceniul al patrulea al secolului trecut, grupare care s-a constituit în București, sub denumirea de "Asociația de arte, litere și filosofie Criterion", fiind organizată de Petru Comărnescu. Sorana Țopa a frecventat în perioada 1931 -1933 cenaclul "Criterion", alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Petru Comărnescu, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Traian Herşeni, Floria Capsali, Mac Constantinescu, Mircea Vulcănescu. Actrița a publicat în acestă perioadă versuri, eseuri şi articole în revistele literare „Adevărul literar şi artistic", „Facla", „Viaţa", „Vremea". 

În cariera literară Sorana Țopa a optat în final totuși pentru dramaturgie. Piesa de debut "Călătorie-n întuneric", publicată de Sorana Ţopa în anul 1943, a fost distinsă cu Marele Premiu al Teatrului Naţional din Bucureşti. Prezenţă fascinantă a generaţiei '30, Sorana Țopa a inspirat iubiri pasionale lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihai Codreanu, Eugen Lovinescu, Ion Vinea, Adrian Maniu, Ion Barbu. Câteva decenii mai târziu îl va inspira pe Marin Preda, cel care o va imortaliza în personajul "doamna Sorana" din romanul "Intrusul".

Tânărul Mircea Eliade

Mircea Eliade a fost sfâșiat de dragostea pentru două femei: Sorana Țopa ("o femeie interesantă și exasperantă în același timp, o actriță celebră în epocă, atrasă de doctrine religioase indiene, însetată de absoluturi și dorind să atingă cele mai înalte culmi ale spiritului") și Nina - femeia care urma să-i fie soție. Criticul C. Pricop consemna astfel existența acestor două relații: "Mircea iubea două femei în acelaşi timp, pe Sorana (Țopa), o actriţă celebră de la Naţional şi pe Nina Mareş, o femeie divorţată, cu un copil de crescut“. Din păcate, până și un titan ca Eliade o găsea atât fascinantă cât și... "exasperantă": "îi plăcea să discute tot lucruri adânci, să se analizeze și să analizeze interlocutorii - ceasuri și ceasuri la rând. Nu obosea niciodată." Mircea  Eliade a dat înapoi, rupând relația. El ezita: "cum aș putea părăsi și uita o asemenea ființă? Am avut norocul să fiu iubit de o femeie extraordinară, așa cum nu se nasc multe într-un secol. Ce importanță are că, datorită modului ei de a fi, mă secătuiește, torturează și distruge? Important e numai că am avut norocul să fiu ales pentru această experiență excepțională."

 Emil Cioran în tinerețe

Personajul Cătălina din romanul "Noaptea de Sânziene" o personifica de asemenea pe Sorana Țopa: "este o femeie care și-ar jertfi nu numai cariera, ci și sănătatea, tinerețea, liniștea, ca să poată iubi așa cum visează ea, arzând la alb." Despărțirea dintre Mircea Eliade și Sorana Țopa a fost datorată lui Eliade care nici măcar nu i-a comunicat decizia în mod direct actriței. El i-a transmis vestea lui Emil Cioran, urmând ca acesta "să i-o spună ei". Emil Cioran a devenit de altfel în anii ce au urmat iubitul și confidentul Soranei Țopa. Emil Cioran credea, indignat, că singura explicație pentru abandonul lui Mircea a fost "inerția spirituală, incapacitatea de a accepta riscul unei pasiuni, la capătul căreia ar fi venit poate nebunia sau moartea, pe scurt: mediocritatea și fățărnicia". Cioran spunea că Sorana ținea "de ruși ca tipuri psihologice, de romane rusești și Rusia eternă". A urmat o polemică întreagă pe această temă între Emil Cioran și Mircea Eliade. 

Personalitatea Soranei Țopa l-a facinat și pe Nae Ionescu. Acesta afirma chiar că "după Eminescu, Sorana este cel mai dar pe care Iașiul l-a făcut culturii române". Tot Nae Ionescu scria referindu-se la Sorana Țopa: "La noi, Eminescu a fost declarat unanim o apariție inexplicabilă. Cunosc o femeie de o adâncime sufletească remarcabilă, care, pentru acest păcat, e declarată de întreaga lume o simplă aiurită".

Sorana Topa a murit, neștiută aproape de nimeni, în București în anul 1986. Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar niște versuri scrise de ea:

Meandre

Ciudate sunt meandrele sorții

Când valurile ne izbesc de câte un mal

Ne agățăm cu disperarea unui muribund

De ultima bucată din barca în care am stat

Când valul se retrage, ne duce iar în larg

Și-n amăgirea unei clipe credem

Că încă vom mai fi salvati.

Dar uită-te in jur, cum mii de disperați

Își strigă suferința cu o ultimă suflare

Și viața îi îneacă cu multă nepăsare

Și alții le iau locul

Așa ca într-o perpetuă mișcare.

OPERA: Calatorie-n intuneric. Bucuresti, 1943; Omul ascuns. Bucuresti, 1947.

REFERINTE CRITICE: ' E. Lovinescu, Memorii, II, 1932; idem, Aquaforte, 1941; D. Petrasincu, in Seara, 13 martie 1943; idem, in Viata, nr. 698, 1943; Dem. Teodorescu, in Timpul, nr. 2 098, 1943; I. M. Sadoveanu, in Viata, nr. 684, 1943; N. Carandino, in Bis, nr. 26, 1943; M. Stefanescu, in Curentul, nr. 5416, 1943; P. Manoliu, in Rampa, nr. 67, 1943; T. Vladescu, in Duminica, nr. 4, 1943; E. Verzea, in Duminica, nr. 6, 1943; D. Petrasincu, in Femeia si caminul, nr. 116, 1947; Al. Piru, Panorama; N. Carandino, Actori de ieri si de azi, 1973; I. Massoff, Teatrul romanesc, VIII, 1981.