4. /2 NOIEMBRIE 2021 - POEZIE
| Anton Pann | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Antonie Pantoleon-Petroveanu  |
| Născut | 1796[1][3][4] Sliven, Imperiul Otoman |
| Decedat | (58 de ani)[5] București, Țara Românească |
| Cauza decesului | cauze naturale (tifos) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Imperiul Otoman Țara Românească |
| Ocupație | compozitor muzicolog[*] poet editor[*] traducător profesor folclorist[*] lexicograf scriitor critic muzical[*] filolog[*] |
| Activitate | |
| Limbi | limba română[2] |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Anton Pann (n. 1796,[1][3][4] Sliven, Imperiul Otoman – d. ,[5] București, Țara Românească) a fost un poet român de origine bulgară sau aromână, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat și publicist[6], compozitor al muzicii imnului național al României.[7] A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în poemul Epigonii.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Anton Pann s-a născut în jurul anilor 1796-1798[8] în localitatea Sliven, Imperiul Otoman (astăzi în Bulgaria)[9], un târg însemnat așezat la poalele versantului sudic al munților Balcani, pe malul stâng al râului Tundja.
Tatăl său era de meserie căldărar.[10][11][12] El avea ca nume de familie Petrov și purta prenumele Pantelimon, uneori transcris „Pandele”, „Pantoleon” sau „Pantaleon”, cum afirmă într-un studiu Tudor Vianu. Din partea sa, George Călinescu presupunea că prin tatăl său, Anton Pann ar fi fost aromân de origine: „Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era român (vlah curat ori cuțovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie”. După Zaharia Matei, numele tatălui, Pantelimon Petrov, a devenit în românește Petroveanu, iar fiul și-a păstrat numele de Antonie Pantoleon Petroveanu (Petrovitul), cu care își semna manuscrisele până prin 1837.[13]. Anumite organizații însă îl consideră ca pe unul dintre cei mai proeminenți artiști de origine romă.[14] Această părere este împărtășită și de unii autori actuali [15] precum și în canale principale de mass-media. [16]
Datele legate de originea sa nu sunt în totalitate complete și exacte. Potrivit unor surse, mama sa, Tomaida, era de etnie greacă sau macedoneană.[17][18][10][16]
Tatăl său moare devreme, în 1806, lăsând în urmă o văduvă și trei orfani. În aceste condiții grele, văduva Tomaida împreună cu cei trei băieți, trece în Basarabia și se stabilește la Chișinău, unde intră (la vârsta de 10 ani) în corul Bisericii mari din această localitate până în 1812.[19] Aici figurează sub numele de Antonie Pantelimonovici Petrov, învață limba rusă și își fixează vocația de psalt.[20] Cei doi frați, înrolându-se în armia rusească, sfârșesc eroic în 1809 la asaltul Brăilei împotriva turcilor.
În iarna anului 1812, ajunge, împreună cu mama sa, la București. Deși avea numai 16 ani, înțelesese lecțiile dureroase ale vieții și ale războiului. Sărac și fără cunoștințe intră printre localnici, datorită vocii sale, mai întâi paraclisier la biserica Olari și cântăreț II (defteriu) la biserica „Cu Sfinți” de pe Calea Moșilor.[21] Tot acum, Antonache (cum era alintat de mamă în copilărie), devine și ucenic al dascălului grec Dionisie Fotino.[22] Astfel, dornic să-și îmbogățească cunoștințele, se înscrie „ca auditor” la „școala de muzichie” deschisă de Fotino, „scriitor erudit și compozitor muzical”, cunoscător perfect al muzicii orientale (1769-1821).
În 1816 părăsește această școală și se înscrie la școala deschisă de dascălul Petru Efesiul, unul din grecii pricepuți în muzica eclesiastică, care i-a transmis nu numai cunoștințele de bază ale artei muzicale, școală care funcționa pe lângă biserica Sf. Nicolae Șelari. Aici învață și meșteșugul tiparului, în tipografia aceluiași Petru Efesiul, iar în 1819 ajunge „director” al tipografiei și tipărește pentru întâia dată un Axion în românește, care, din nefericire, nu s-a păstrat în nici un exemplar.[23]
În 1819, scaunul arhieresc din Capitală e ocupat de Dionisie Lupu, om luminat care inițiază o adevărată campanie de „autohtonizare” a vieții eclesiastice. Astfel, în 1820, la numai 23 de ani, Anton Pann este numit de Prea Sfințitul Dionisie Mitropolitul în comisia pentru traducerea cântărilor bisericești din grecește în românește, folosindu-se de noua semiologie hrisantică, dovadă că devenise un nume cunoscut în viața muzicii bisericești a epocii.[24]
Tot în 1820, Anton Pann se căsătorește cu o fată săracă, pe nume Zamfira Agurezan. Din această căsătorie va avea un fiu, Lazăr, ajuns destul de târziu preot la Biserica Sfântul Visarion din București.[25]
În timpul anului 1821 Anton Pann se refugiază la Brașov, după modelul boierilor, adăpostindu-se pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Șchei, unde cânta la strană. Aici îl va cunoaște pe Ion Barac, celălalt colportor, traducător și tipograf de cărți populare din orașul de sub Tâmpa, cu care va lega o strânsă prietenie. După înăbușirea Zaverei, revine în București în primăvara anului 1822.
Reîntors în București, Anton Pann își continuă activitatea de tălmăcire a melodiilor de strană. Concomitent, Ieromonahul Macarie reușește să tipărească la Viena în anul 1823 primele cărți de cântări bisericești în limba română: Teoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionul, în tipografia călugărilor mechitariști (armeni).[26]
În anul 1823 ajunge profesor de psaltichie la școala de cântări bisericești de pe Podul Mogoșoaia (astăzi Calea Victoriei).
În anii 1826-1827 își va desfășura activitatea ca „dascăl de muzichie” la școala de pe lângă Episcopia Râmnicului și cântăreț la biserica „Buna Vestire” din Râmnicu Vâlcea. Nu se cunoaște în ce împrejurări a ajuns în acest oraș; este foarte probabil să fi fost transferat aici disciplinar din pricina divorțului de prima soție sau la insistențele episcopului Neofit, sprijinitorul său la tipărirea cărților de cântări pe care le va da la lumină după anul 1840.[27] În timpul șederii la Râmnicu Vâlcea, Anton Pann a locuit în imobilul din strada Știrbei Vodă (azi Muzeul memorial „Anton Pann”), aflat pe acea vreme la marginea orașului, pe drumul Cheii și al Olăneștilor. Este cea mai veche clădire din Râmnicu-Vâlcea, care mai păstrează stilul acestă de construcție curat românesc, cu specificul zonei vâlcene.
În activitatea sa de la Episcopie, Anton Pann a avut ca scop principal românizarea și modernizarea muzicii bisericești, dovadă fiind manuscrisele redactate, constând în cântări specifice cultului ortodox: polieleuri, axioane, doxologii. În același timp, preda lecții de muzică maicilor de la mănăstirile „Dintr-un Lemn” și „Surupatele”.[28]
În anul 1830 deschide seria tipăriturilor sale cu conținut religios și laic. Acum va tipări lucrarea Versuri musicești ce se cântă la nașterea Mântuitorului nostru Is.Hs. și în alte sărbători ale anului. Aici se intitulează „profesorul de muzică al Școlii Naționale din București”. În afară de colinde și cântece de stea, lucrarea nu conține și melodiile propriu-zise, ci numai indicația de glas pe care se cântă aceste texte. În continuare, va publica alte cărți care conțin cântece de lume (Poesii deosebite sau cântece de lume, 1831) și lucrări cu caracter moralizator.[29]
În anul 1838, moare mama sa, Tomaida. Rămânând singur pe lume, decide să se căsătorească din nou, de data aceasta cu o tânără de numai 18 ani, pe nume Ecaterina, fiica Aniței a lui Asanache, fost vinicer domnesc. În ciuda opoziției părinților, care vedeau diferența mare de vârstă dintre cei doi (26 de ani), căsătoria a avut loc la data de 10 februarie 1840, naș fiindu-i pitarul Tudorache Sfetescu. În această perioadă de revenire la normalul vieții de familie, Anton Pann ajunge prim cântăreț la Biserica Albă, unde va locui temporar, împreună cu soția sa, după care se vor muta în casa din mahalaua Bradului.[30]
Perioada anilor 1840-1854 va fi prolifică sub aspect editorial-tipografic, autorul reușind să tipărească unele culegeri religioase și folclorice, să adauge multe alte lucrări și, în același timp, să ofere stranei românești, toate cărțile de cântări bisericești.[31]
După douăzeci de ani de așteptare reușește să tipărească Noul Doxastar, tomul 1, în tipografia lui Constantin Pencovici, cu binecuvântarea noului mitropolit al Ungrovlahiei, Neofit, ales în scaun în iulie 1840. La scurt timp după înscăunarea mitropolitului Neofit, Anton Pann îi adresează o scrisoare în care îi dezvăluie îndelungata sa muncă de traducere și tălmăcire a principalelor cărți ale stranei, Doxastarul serdarului Dionisie Fotino, Irmologhionul sau Catavasierul grabnic și Heruvico-Chinonicarul.[32]
Neavând sprijinul financiar necesar tipăririi acestor cărți, intenționa să ceară sprijinul mitropolitului Moldovei, Veniamin Costachi, însă, episcopul Chesarie al Buzăului l-a sfătuit să aștepte numirea unui nou mitropolit la București. Psaltul cere sprijinul mitropolitului Neofit la tipărirea Noului Doxastar, acesta decizând să se tipărească 30 de exemplare pentru Mitropolie și 10 exemplare pentru Episcopia Râmnicului.[32]
În anul 1842, protopsaltul înaintează o cerere prin care solicită cu rugăminți mitropolitului Neofit să-l numească profesor de muzică la seminarul sfintei Mitropolii, ce urma să-și înceapă cursurile. Prin rezoluția din 26 iunie este numit în locul lui Constantin Chiosea, care încetase din viață.[33]
În vara anului 1844 îl găsim la mânăstirea Tismana, ca oaspete al părintelui arhimandrit Spiridon, căruia îi dedică, în manuscris, slujba Adormirii Maicii Domnului. Această lucrare cu conținut didactic stă în strânsă legătură cu activitatea sa de profesor de seminar.[34]
În anul 1846, va tipări: Poezii populare, Cântece de stea, ediția a III-a, Irmologhiu-Catavasier, Epitaful și Heruvico-Chinonicarul. Toate acestea, au fost scrise cu alfabet chirilic, în limba română, pe hârtie ordinară și de Olanda, cu diferența de preț cuvenită. Pentru Anton Pann, tipărirea de cărți nu era doar o treabă de negustorie, ci mai ales un mijloc de a-și răspândi lucrările sale de psaltichie, cu ajutorul cărora școlarii să poată înainta și să ajungă la o știință temeinică și folositoare, iar cântăreții să nu neglijeze cântarea ci să se desăvârșească în meșteșugul musichiei.[34]
În anul 1847, tipărește unsprezece cărți, șase „politicești” și cinci cu cântări bisericești, respectiv: Heruvico-Chinonicar, tom I și II; Prescurtare din Bazul muzicii bisericești și din Anastasimatar; Rânduiala Sfintei și Dumnezeieștei Liturghii și Păresimier.[35]
În anul 1848, anul revoluției de la Islaz, activitatea sa editorial-tipografică este mult mai redusă, reușind să dea la lumină doar patru cărți, dintre care două laice, una cu caracter religios, Cântece de stea, ediția a IV-a și Privighierul, care cuprinde cântările Vecerniei și Utreniei.[36] În paralel cu munca didactică, o va desfășura și pe aceea de cântăreț la Biserica Kretzulescu, unde reușise să formeze un cor de tineri, plătiți cu câte 20 de lei pe lună.[37]
Activitatea sa didactică a încetat în perioada 1848-1849, seminarul fiind închis și deschis ulterior, în anul 1851. În toată această perioadă va fi privat de anumite sume de bani, reprezentând leafa pe anii 1848, 1849 (cu doar șase luni) și 1850.[38]
În 24 mai 1851, când s-a redeschis seminarul, Pann află cu uimire că nu mai figurează printre profesori, în locul său fiind numit, la clasa I de psaltichie ierodiaconul Calistrat, iar la clasa a doua de cântări, ierodiaconul Ironim.[39] Tot acum va tipări un Tipic bisericesc, tradus din grecește împreună cu preotul Ioan Călărășanu de la Biserica Lucaci, dat la lumină în tipografia sa, cu binecuvântarea mitropolitului Nifon.[40]
În anul 1852 tipărește alte cărți cu conținut politicesc. După o întrerupere de cinci ani, anul 1853 va fi benefic sub aspectul cărților muzicale bisericești. Acum va da la lumină tomurile II și III ale Doxastarului, tălmăcit din grecește în românește, după cel scris în sistema veche, al seradului Dionisie Fotino; Epitaful sau Prohodul Domnului, ediția a II-a, prelucrat și dat la lumină cu binecuvântarea mitropolitului Nifon și Antifoane ce se cântă la ecteniile serii, dimineții și ale Sfintei Liturghii.[41]
În ciuda greutăților întâmpinare în ultimul său an de viață, 1854, reușește să tipărească mai multe cărți politicești și încă cinci lucrări de muzică bisericească: Mica gramatică teoretică și practică (cu caracter didactic), Irmologhiu-Catavasier, ediția a II-a, unde adaugă un model de recitare a Apostolului și a Evangheliei; Noul Anastasimatar, tradus și compus după sistema cea veche a serdarului Dionisie Fotino, La Sfânta Liturghie a lui Ioan Gură de Aur și La Sfânta Liturghie a Marelui Vasile.[42]
Decesul[modificare | modificare sursă]
Moare în ziua de 2 noiembrie 1854, la întoarcerea dintr-o călătorie prin Oltenia, de unde contractase o răceală puternică (tifos virulent). Este înmormântat la Biserica Sfântul Stelian (Lucaci) din București, din apropierea casei sale.[42]
„La mormânt ca să-mi rădice
Un stalp ca un monument
De marmură, să nu-i strice
Țaria vrun element.Carele lucrat sa fie
Cvadrat și lucrat frumos,
Și pe dânsul să se scrie
Aceste versuri din jos«Aici s-a mutat cu jale
Dând în lume altor rând.”
În cel mai din urmă an
Care în cărțile sale
Se citește Anton Pann.
Acum mâna-i înceteaza,
Ce la scris mereu ședea,
Nopți întregi nu mai lucrează
La lumină cărți să dea.
Împlinindu-și datoria
Și talantul ne-ngropând,
S-a făcut călătoria,
Opera[modificare | modificare sursă]
Cântecele de lume[modificare | modificare sursă]
Un pasionat colecționar de muzică românească, care a notat creații din repertoriul muzicienilor din perioada fanariotă. Pann a tipărit mai târziu unele din cele mai vechi piese muzicale de curte și cântece de lume inspirate din melosul bizantin si otoman. Acest lucru a fost însoțit de interesul său în alte tradiții muzicale: în practica sa bisericească, el a tradus și compus in tradiția imnologiei bizantine și a fost printre primii din generația sa care a folosit terminologia muzicală vestică în indicarea tempoului sau a elementelor de agogică. Anton Pann a fost și un interpret iscusit la cobză, lăută, chitară și la pianoforte, cântând în diverse momente, alături de tinerii boieri.
Dintre culegerile și creațiile sale muzicale se numără compoziții orientale, romanțe și cântece de lume printre care: „Bordeiaș, bordei, bordei”, „Inima mi-e plină”, „Mugur, mugurel”, „Până când nu te iubeam”, „Nu mai poci de ostenit”, „Leliță săftiță”, „Și noi la Ilinca”, „Unde-auz cucul cântând” sau „Sub poale de codru verde”.
Unele dintre acestea au apărut în volumul „Poezii deosebite sau cântece de lume”, primele în ediția din 1831, iar celelalte în ediția din 1837, în care acesta prezintă culegeri de cântece, după cum urmează în propria sa introducere:
„Poezii deosebite sau cântece de lume, din care, unele sânt culese de alții, iar altele originale de Anton Pann.
Crez că la mulți va aduce mirare pornirea mea spre a da prin tipar la lumină niște poezii ca acestea. Știut fiind însă la cei mai mulți din obște că aceste poezii de multă vreme avându-le manuscrise, unele adunate de la alții și altele chiar de mine compuse, mai tot dauna aveam silă de către prieteni, a le da izvoade, și cu aciasta mi se pricinuia zăticnire dela alte lucruri mai folositoare.[43]
Pentru ușurarea mea dar, și pentru a prietenilor mulțumire m-am îndemnat a le tipări. Primească, mă rog deocamdată aceste și văzând că sânt primite cu dragoste mă voiu îndemna ale da și altele.[44]”
Altele din creațiile și culegerile sale au apărut în broșurile (șase la număr) „Spitalul amorului sau Cântătorul dorului”, în anul 1850, cu modurile cântărilor pe note psaltice. În introducerea lor, intitulată La Balamuc, Anton Pann transmite câte un mesaj, către cititori (referitor la titlul și însemnătatea publicației) și către domnii poeți ai poemelor noi care se adaogă la toată lumea (referitor la poeme și autori):
„Socotesc că nu fără cuviință am intitulat această ediție Spitalul Amorului, căci în coprinderea-i nu veți vedea decît plîngeri de inimi rănite, suspinuri de piepturi săgetate, tînguiri de dureri cumplite, oftări și tot felul de văitări din pricina amorului: întocmai ca într-un spital în care se află mulțime de ostași loviți în bătaie și răniți de tot felul de arme, care-și arată rănile și își spun durerile, cerînd ajutorul doftorilor. Pentru că acest Amor, copil nebun, fiu al Venerei, răzgîiat de-a sa mumă și crezut zburdarnic, în mînă cu arc și săgeți, cu neastîmpăr petrecându-și timpul totdeauna ca cu niște jucărele, întinde arcul și, aruncînd săgeți în toate părțile, răzbește și pătrunde inimi de tot felul de vîrste. (...) Săgetează pepturile, le înflăcărează sîngele și atît îi aruncă în călduri grozave, încît mulți își smintesc simțirile și se pomenesc ca cei lunatici în somn, și chiar deștepți, vorbind aiurea, neștiind cum și către cine. Ba încă unii rămîn smintiți pentru totdeauna, fără a-și mai putea găsi leacul, și din Spitalul Amorului ajung în Spitalul Nebunilor (la Balamuc). Alții cad în melancolie și încet-încet se topesc și-și sfîrșesc viața (...)[45]
Nu socotiți că pentru ca să mă fac stăpîn pe poemele Dumneavoatră am alăturat dintr-însele în aceste broșuri, ci numai ca se le fac nemuritoare, cumpuindu-le Melodia deocamdată pe note bisericești, ca să rămîie neuitate Modurile lor după veacuri: pentru care, după părerea mea, socotesc că nu mă veți învinovăți. Iar dacă nu vă voi însemna numele fiecăruia la poema sa, nu este vina mea, ci a celor ce le place să se facă plagiari și în locul numelui poetului subscriu pe al lor, spre a amăgi pe cei ce îi cred.[46]”
Compozitorul imnului național al României[modificare | modificare sursă]
Anul 1848 îl găsește pe Anton Pann la Râmnicu Vâlcea. Părăsise Bucureștii din pricina molimei de holera. La 11 iunie izbucnește ca o uriașă flacără Revoluția și se întinde în intreaga țară. Gheorghe Dem Theodorescu scrie în legătură cu acest eveniment că „Anton Pann lucra peste Olt pentru realizarea ideilor naționale și cânta triumful revoluțiunii printr-un imn, de care s-a vorbit în organele de publicitate ale epocii”. Este vorba de un document Nr. 1184 din 30 iulie 1848 și publicat în „Monitorul Roman” Nr. 14 din 26 august 1848, inserat în colecția „Anul 1848 în Principatele Române”, în care, la 30 iulie 1848, comisarul de propagandă al districtului Vâlcea, Dumitru Zăgănescu, fratele căpitanului de pompieri Pavel Zăgănescu, eroul bătăliei din Dealul Spirii, raporta Ministrului Treburilor din Lăuntrul Țării Românești, cadrul în care fusese sărbătorită revoluția în orașul Râmnicu-Vâlcea și care menționează și participarea lui Anton Pann: „Într-acest pompos constituțiu, aflându-se și d-lui Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câțiva cântăreți de aceeași profesie, au alcătuit o musică vocală cu nișce versuri prea frumoase puse pe un ton national plin de armonie și triumfal, cu care a ajuns entusiasmul de patrie în inimile tuturor cetățenilor”.
Evenimentul se petrecea joi, 29 iulie 1848, „într-o câmpie înconjurată cu arbori, ce este la marginea cetății”, adică actualul parc Zăvoi, prilej cu care s-a depus jurământul pe Constituție, s-au sfințit steagurile revoluției și s-a cântat „pentru prima dată în Țara Româneasca”, într-un cadru oficial, după afirmația lui Vasile Roman, viitorul Imn de stat al României, Deșteaptă-te, române!.
Anton Pann a fost cel care a pus pe muzică versurile poeziei „Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureșanu prin 1842. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann și unul din admiratorii acestuia, ne relatează cum în casa poetului Andrei Mureșanu din Brașov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac și Vasile Alecsandri, cu toții fiind în căutarea unei melodii pentru poezia „Un răsunet”, cel care a găsit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă în posterioritate, a fost Anton Pann. Vorbind despre poetul Andrei Mureșanu și despre poezia „Un răsunet” („Deșteaptă-te, române!”), George Călinescu numește această poezie „Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră „acel Rouget de Lisle român”, comparându-l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (1760-1836), ofițerul francez care a compus Marseilleza, imnul Revoluției franceze de la 1789.
Scrieri[modificare | modificare sursă]
- Calendarul lui Bonifatie Setosul
- Versuri musicești
- Poezii deosebite sau cântece de lume (1831, 1837)
- Călătoria
- Însoțirea
- Luniță luminătoare
- Munților, fiți mărturii
- La Rîmnic
- Suflet altu n-are
- Zădărnicia
- Îndreptătorul bețivilor (1832)
- Hristoitia sau școala moralului care învață toate obiceiurile și năravurile cele bune (1834)
- Noul Erotocrit (1837). Trad. din l. greacă a scrierii lui Dionisie Fotino (Viena, 1818)
- O poveste arabică din Halima (1839, 1854)
- Fabule și istorioare (1841)
- Copaciul și dovleacul
- Lupul, pocăit
- Călătorul și ghinda
- Cine știe carte are patru ochi
- Nepotul împrumutat
- Mortul înecat
- Scumpul
- Planul simigiului
- Vînătorul
- Toporul și văcșoara
- Ciobanul și magarul
- Feciorul moștenitor
- Cîinile
- De cînd ploaia cu cîrnații
- Norocul și mintea
- Șoarecile
- Nu e nimic fără cusur
- Cucul și privigatoarea
- Tăcerea e ca mierea
- Împrumutul
- Lupul, țapul și varza
- Ce zic oamenii de mine
- Grădinarul pagupaș
- Critica oamenilor
- Poezii populare și Calendare (1846)
- Marș de primăvară
- Memorialul focului mare (1847)
- Povestea vorbei (1847)
- Dialog în trei limbi, rusește, românește și turcește (1848)
- Pocăința omului dezmierdat sau vorbire între suflet și trup și osebite sfaturi folositoare trupește și sufletește (1849, 1854)
- Adiata
- Înțeleptul Archir și nepotul său Anadam (1850)
- Spitalul amorului sau Cântecul dorului (ed. I în 1850, ediția a II-a în 1852) – 6 broșuri
- O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu (1851)
- Versuri sau Cântece de stea
- Cântătorul beției. Care cuprinde numele bețivilor și toate faptele care decurg din beție
- Triumful beției sau Diata ce o lasă un bețiv pocăit fiului său (1852)
- Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853)
- Povești și angdote versificate (1854)
- De la lume adunate și iarăși la lume date
- Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatica melodică (1846)
- Mică gramatică muzicală teoretică și practică
- Carul frânt – Nevoia învață pe om
- Țermonia unui bătrân
- Astrologia
In memoriam[modificare | modificare sursă]
Mihai Eminescu a pus, în poezia „Epigonii”, acea inscripție nemuritoare pe mormântul literar al lui Anton Pann: „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, ca și cum acesta l-ar fi avut naș pe însuși Pepelea, personajul snoavelor și povestirilor populare românești, înrudit cu Păcală și întruchipând istețimea, umorul și perspicacitatea.
Monumente ridicate în memoria lui Anton Pann:
- Bustul lui Anton Pann din București
- Statuia lui Anton Pann din Râmnicu Vâlcea
- Casa Memorială „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea
- Casa Memorială „Anton Pann” din București[47]
Școli și străzi care îi poartă numele:
- Școala Gimnazială Anton Pann din Râmnicu Vâlcea
- Școala Gimnazială Anton Pann din Ploiești
- Școală Gimnazială Anton Pann din Huși, județul Vaslui
- Școala Gimnazială Anton Pann din Brăila
- Strada Anton Pann, în București, Sectorul 5[48]
- Strada Anton Pann, în Sliven, Bulgaria[49]
- Strada Anton Pann din Tulcea, jud. Tulcea
Murind lui Nastratin Hogea magarul ce îl avea,
Socoti cum sa mai scoata din paguba sa ceva:
Si asa taind cu el capul magarului celui mort,
L-a-nfasurat pe deasupra binisor cu niste tort;
Apoi cu acest ghem mare în piat’ sa-l vânza mergând,
Se duse si el cu dânsul cu alti vânzatori în rând;
Stând aci, veni îndata un ovrei cumparator,
Carele de chilipire era-n piat’ precupitor;
În vreo câteva cuvinte învoindu-se din pret,
Îi zise cumparatorul (vazându-l prea greulet):
- Dar ce are ghemu-ntr-însul, de vine greu la cântar ?Nastratin Hogea raspunse: - Iaca un cap de magar !
Daca-l mai întreba înca s-îi raspunse tot la fel,
Socoti cumparatorul ca îl face prost pe el.Si scotând îi dete-n mâna banii cât i s-a cazut,
Care Nastratin luându-i, se facu grab nevazut.Pe cumparatorul însa cugetele nu-l lasa,
S-apuca, desfacu ghemul cum a mers la casa sa,
Si abia gasi pe dânsul numai o oca de tort,
Iar celelalte ocale capul magarului mort.
“Mai mare daraua
Fu decât ocaua.”
Ce sa faca ?! Pleaca iute sa-l caute necajit,
Dar Hogea cum lua banii, la casa sa a fugit;
El însa tot cautându-l prin piat’ de a-l mai vedea,
Abia la o saptamâna putu cu el ochi ca sa dea,
Si puind mâna pe dânsul, judecatii-n grab l-a dat,
Aratând cu jeluire cum si ce fel l-a-nselat.
Fiind dar Nastratin Hogea la judecata adus,
El totodata de fata si dovezile s-a pus,
Cum ca i-a spus adevarul, ca e un cap de magar,
Când i-a facut întrebare de ce e greu la cântar.Judecata pe temeiul dovezilor drept dând dar,
Cumparatorul ramase cu capul cel de magar.
Pe lângă un copaci mare
Un dovleac, din întâmplare
Primăvara răsărise
Şi pe dânsul să suise,
Care într-atât crescuse,
Încât vârfu-i întrecuse,
În lung şi-n lat să-ntinsese,
Ramurile-i cuprinsese,
Şi pretutindeni umpluse
De dovleci care făcuse.
Deci cu această iestime
Văzându-se la înălţime,
Începu să se mândrească
Şi zicând să se fălească:
— „Vezi, eu numa-ntr-o vară
Cât crescui şi tot cresc iară,
Şi tu copaci din vechime,
În sumă de ani mulţime,
D-ai fi crescut voiniceşte,
Precum şi vrejul meu creşte,
Mai, mai ajungeai la stele,
După părelele mele.”
Iar copaciul cel cu minte
I-a răspuns aste cuvinte:
— „Ei! te lauzi tu acuma,
Că încă n-ai văzut bruma,
Dar când va da şi zăpadă,
Atuncea eşti jos grămadă!”
Gândeşte la viitoare
Şi la cele-ntâmplătoare.
Nu te înălţa cu firea
Pân’ nu cerci nenorocirea.
Doi cu picioare oloage mergând si-ajungând un deal,
Unu-ncepu sa se roage când se odihnea supt mal:
- Doamne, daca ai putere sa faci minune din cer,
Împlineste a mea vrere la pasul meu ce îti cer:
Sloboade de sus acuma înaintea mea un cal,
Sa-ncalec pe dânsul numa pâna voi sui ast deal.
Cellalt începu sa zica: - Ce spui, prietenul meu?
Nu îti este tie frica si mânii pe Dumnezeu?
Vai! Nu-ndrazni, fratioare, asfel de vorba sa zici,
Vrun tresnet sa nu pogoare sa ne omoare aici.
Tocma când vorbea aceste, dodata s-au pomenit
Ca-n spate-le fara veste un înarmat a venit,
P-o iapa slaba calare, c-un mânz bolnav dupa ea
Si îi sili ca-n spinare pe bolnavul mânz sa-l ia,
Dând cu un bici, ca mai tare sa-l puie pe acel deal;
S-asa, în loc de calare, ruga-l facu pe el cal.
| Vasile Dobrian | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1912 Sibiu, Austro-Ungaria |
| Decedat | (87 de ani)[1] București, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | pictor grafician[*] |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | pictură, gravură[*], poet |
| Studii | Universitatea Națională de Arte București |
| Profesor pentru | Între anii 1949-1956 a fost profesor și director al Institutului de Arte Plastice din Iași. |
| Mișcare artistică | suprarealism, dadaism, cubism, Tinerimea artistică |
| Premii | Premiul G. D. Palade 1935, Premiul Ministerului Artelor 1943 și 1946, Artist Emerit 1964, Premiul Comitetului de stat pentru Cultură și Artă 1971, Membru de onoare al Academiei de desen din Florența |
| Modifică date / text | |
Vasile Dobrian (n. 1912, Sibiu, Austro-Ungaria – d. ,[1] București, România) a fost un pictor, desenator, grafician și poet român de avangardă. A absolvit, în 1934, Academia de Arte Frumoase din București. Este fondator, împreună cu Aurel Mărculescu, al Grupului grafic 1939-1947. Între anii 1949-1956 a fost profesor și director al Institutului de Arte Plastice din Iași. Opera sa artistică cuprinde lucrări de grafică, pictură, desen, colaj,instalație și fotografie.
Expoziții[modificare | modificare sursă]
Operele sale au fost prezentate în expoziții personale la București între anii 1935-1945 la Saloanele Oficiale (pictură și grafică) și 1945-1977, Baia Mare 1962, Timișoara 1963, Leningrad 1963, Bacău 1964, Cluj-Napoca, Râmnicu Sărat, Galați, Ploiești, Brăila 1965-1967, în manifestari de artă românească organizate peste hotare, cât si expoziții internaționale organizate la: Lugano 1954, Veneția Bienala din 1960 și 1962, Ljubljana 1961, 1965, Sao Paulo Bienala din 1963, Tokio 1967, Berlin 1967, Florența 1968 și 1970, Pescia 1968, Linz 1968, Varșovia 1970. În decursul timpului expune alături de artisti plastici precum : Alexandru Ciucurencu , Horia Damian, Eugen Drăguțescu, Alexandru Țipoia, Ion Țuculescu, George Tomaziu, Ioan Mirea, Nicolae Brana, Aurel Mărculescu etc.
Opera[modificare | modificare sursă]
Desenele și gravurile sale reprezintă un comentariu al ambianței sociale, în care prezența sa ia uneori forma explicită a angajării pentru idealuri umaniste. În ultimul deceniu, în paralel cu grafica militantă, a întreprins unele experiențe în domeniul organizării plastice a imaginii. Compozițiile în acest caz sunt consecințele juxtapunerii unor suprafețe geometrice de culoare, în structura cărora, recunoaștem ca pricipiu ordonator sau ca prim impuls al construcției, semnul abstract al unei litere. Armonia pe care o obține între culori se produce în condițiile conservării mișcării pe care o presupun contrastele, adeseori violente, între tonalități. Artistul și-a editat câteva albume de grafică: Domino 1936, Patimi omenești 1937, Instantanee din viața orașului 1938, Ciclul morții 1942, Drumul unei vieți 1946, fiind în acelaș timp autorul unor volume de poezie cel mai important fiind volumul Un anumit anotimp din 1977. Reprezentant al avangardei românesti atât în artă cât și în poezie alături de alți poeți ai avangardei precum: Gellu Naum; Sașa Pană; Geo Bogza; Stephan Roll; Ilarie Voronca; Gherasim Luca etc. A colaborat (cu gravuri) la revista dobrogeană Litoral, revistă consacrată poeziei între anii (1939-1943); Revista de avangardă unu; Revista „Cuvântul liber”, „Șantier” etc.
Aprecieri[modificare | modificare sursă]
Vasile Dobrian este un insurgent în spațiul limbajului, un spirit avangardist, o conștiință care pândește armoniile înalterabile de dincolo de lume fenomenală. În memoriile sale, se arată modul în care a experimentat inocența istoriei în cercurile avangardiste, în apropierea acelor spirite protestatare care încercau vehement remodelarea realului. Vasile Dobrian este un profesionist al scrisului. Asemenea multor artisti români, el se exprimă atât în limbajul picturii cât și în acela al literaturii. Colaborator frecvent al celor mai importante ziare și reviste de după război, el a publicat 7 volume de versuri, dintre care 4 la editura UNU a lui Sașa Pană. La fel ca în pictură, Dobrian este și în poezie apropiat de cercurile avangardiste. Interesul lui se îndreaptă în mod predominant către problemele de limbaj, către dinamica gândirii plastice sau poetice, iar, într-o măsură nesemnificativă, către iconografia consacrată și către modelul exterior (Pavel Șușară, Cronică plastică, în România literară, nr. 7, 2008).
Albume de grafică[modificare | modificare sursă]
- Domino 1936 (10 gravuri)
- Patimi omenești 1937 (10 gravuri)
- Instantanee din viața orașului 1938 (10 gravuri)
- Ciclul morții 1942 (10 gravuri)
- Drumul unei vieți 1946 (10 gravuri)
Cărți ilustrate[modificare | modificare sursă]
- Gabriel Pamfil, "Adâncuri și soare - Poeme", cu gravuri de Vasile Dobrian, 1941;
Opera poetică[modificare | modificare sursă]
- Steaua inimii (1929)
- Umbra unei melancolii (1946)
- Alfabetul sângelui (1946)
- Jocuri în filigran (1947)
- Personaje secrete în trecutul imediat Editura Avangardistă UNU (1947)
- Crepuscul intim (1969)
- Un anumit anotimp (1977)
- Arhipelag (1989)
- Gestul mâinii și al memoriei (Memorii) Editura Vitruviu (1998)
- Drumul unei vieți (1945)
Lucrări de Vasile Dobrian în muzee[modificare | modificare sursă]
- Muzeul Național de Artă al României;
- Colecția Anastase Simu (secția grafică);
- Muzeul de Artă din Sibiu;
- Muzeul de Artă din Galați;
- Muzeul de Artă din Baia Mare;
- Muzeul de Artă din Constanța;
- Casa Memorială George Bacovia;
- Lucrări în colecții din Cehia, Finlanda, Franța, Germania, Ungaria etc.
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
- Premiul G. D. Palade 1935
- Premiul Ministerului Artelor 1943 și 1946
- titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (1964) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”[2]
- Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”[3]
- Premiul Comitetului de stat pentru Cultură și Artă 1971
- Membru de onoare al Academiei de desen din Florența
- Medalia de onoare a Academiei Tommaso Campanella din Roma și membru de onoare al Academiei
Nu stiu cine m-a strigat din noapte
Când ma-ntorceam prin somn
Cu stemele decapitate
Mi-a rostogolit numele
Cu stâncile fulgerate
În volutele ce si le deschidea ecoul
Si-a tulburat jocul mâinilor de clestar
Încolacite pe gâtul padurii
Încercau sa împleteasca
Din matasa lunii
O cununa de valuri
Pentru umerii tai
Sfâsiati de dorinte
am desenat o linie curbă,
fără să mă gândesc deocamdată
la nicio deosebire de sex.
Mai târziu,
când mi-am complectat
bagajul de cunoştiinţe,
fiind confruntat cu alte forme
şi planuri geometrice,
am înţeles sensul ascuns
al mişcărilor tactice,
dualitatea devorantă
dintre linia dreaptă
şi linia curbă,
dintre cuvântul rostit
şi cel desenat,
în lupta acerbă, continuă
pentru dreptul la coexistenţă.
cu rădăcinile uitate în lună.
Eu eram prietenul tău de uitare,
tu erai uitarea ce mă ducea de mână.
| Valentin Emil Mușat | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (65 de ani) Vălenii de Munte, Prahova, România |
| Naționalitate | română |
| Ocupație | Poet, eseist, publicist,profesor. |
| Studii | Facultatea de Limba și Literatura Română ,Universitatea București; Doctorat la Institutul de Etnografie și Folclor Constantin Brăiloiu București al Academiei Române |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | poezie, etnografie, eseu, critică, folclor |
| Modifică date / text | |
Valentin Emil Mușat (n. 2 noiembrie 1955 în Vălenii de Munte) este un scriitor român contemporan.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A absolvit în 1974 Colegiul Național ,,Nicolae Iorga" din Vălenii de Munte și în 1982 Facultatea de Limba și Literatura Română (română-franceză) a Universității București. A debutat în 1969 în revista ecoul a Colegiul Național ,,Nicolae Iorga" editată de scriitorii Valeriu Sârbu și Miron Radu Paraschivescu. A participat între 1970-1973 la taberele naționale de creație literară și de artă plastică de la Gâlma ,Păușa și Costinești coordonate deTudor Opriș fiind inclus în antologiile Excelsior. A publicat în Preludiu,Amfiteatru,Luceafărul,Limba și literatura română,Orizont,Cronica,Litere,Caiete critice,Flacăra,Tribuna învățământului,Gazeta de Transilvania,al cincilea anotimp,Revista nouă,Adevărul literar și artistic,Ararat ș.a.
A fost membru al Cenaclului ,,Junimea" al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București și al Cenaclului de Luni condus de Nicolae Manolescu. Destinul cultural i-a fost marcat de colaborarea cu profesorii și scriitorii Valeriu Sârbu , Ovid S.Crohmălniceanu , Mircea Martin ,Silviu Angelescu , Petre Nicolau ,Mircea Nedelciu ,Viorel Știrbu,Dumitru Radu Popescu.
Redactor-șef al revistei literare accent apărută la Vălenii de Munte din inițiativa scriitorului Valeriu Sârbu sub egida Uniunii Scriitorilor din România (1998).
A fost laureat al primei ediții a Festivalului de poezie și muzică folk ,,Miron Radu Paraschivescu" (1976) și a obținut premii literare la Festivalul ,, Moștenirea Văcăreștilor" de la Târgoviște (1970-1974)
Din 1982 este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național ,,Nicolae Iorga" din Vălenii de Munte. I s-a acordat Diploma ,,Gheorghe Lazăr" și Ordinul Meritul pentru Învățământ în grad de ofițer .
Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România .
În 2015 susține teza de doctorat Imaginile mito-poetice și funcția lor ordonatoare în cultura orală tradițională română coordonată de prof.univ.dr.Silviu Angelescu în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor ,,Constantin Brăiloiu" al Academiei Române.
Opera literară[modificare | modificare sursă]
Poezii[modificare | modificare sursă]
1. poet de formula unu, Editura „Viitorul Românesc”,București,1998,postfață de Mircea Martin
2. în căutarea titlului pierdut, Editura „Viitorul Românesc” ,București,2004,prefață de Dumitru Radu Popescu
3. anatomia singurătății, Editura „Premier”,Ploiești,2007
4. taxe , impozite,vămi, Editura Verus ,București , 2010
Studii de etnologie și folclor[modificare | modificare sursă]
1. Lumea de dincolo, Editura Total Publishing, București, 2018, prefață de Silviu Angelescu
Colaborări, volume colective[modificare | modificare sursă]
1. Parodie/negation et/ou continuite´: Tristan Tzara et…Gustave Flaubert,în EURESIS,1-2, L´ Avant-garde roumaine et son contexte europeen ,Edition UNIVERS,Bucarest ,1994
2. Une styloscopie de la prose de Mircea Nedelciu, în EURESIS,1-2,Le postmodernisme dans la culture roumaine,Edition UNIVERS ,Bucarest ,1995 „ 3. Sexualitatea în literatură, în Sexualitatea umană și sănătatea ,Editura Tehnică,2000, București ` 4. C.Negruzzi,Mateiu I. Caragiale , în Prozatori români, Editura Novelnet,Ploiești,2004
5. Eugen Simion 80 ,Editura Tracus Arte ,București,2013
6.Monografia Colegiului Național,, Nicolae Iorga"Vălenii de Munte,Editura Verus,București,2010
7.Doctus cum libro ,în Petre Gheorghe Bârlea,Liber Amicorum,Editura Bibliotheca,Târgoviște,2018,p.101 și Ecartul imaginal în același volum,p.227
Studii și articole(selectiv)[modificare | modificare sursă]
1.Aspecte ale geneticii textuale în comediile lui I.L.Caragiale,în al cincilea anotimp , Oradea,1998
2.Drumul și oglinda.Motive lirice în poezia lui Blaga , în Adevărul literar și artistic, 23mai 2000
3.Palimpsestul identității, în Adevărul literar și artistic ,9 ianuarie 2001
4.Un debut liric cu implicații epice , în Gazeta de Transilvania , 8 ianuarie 2006
5.Un poet pentru al nouălea cer, în Cronica , februarie 2006
6.O antologie a literaturii vălenare, în Vălenii (numerele din 2007-2008)
7.Fiziologia editorului , în accent ,nr.III,1999
8. Cauza oricărui ecou , în Caiete critice ,nr.9/2011
9.O carte ce trebuie continuată: Lucian Avramescu -,,Despre singuratate" ,A.M.Press ,23 iunie 2018 și în Ziarul Prahova, 25 iunie 2018
Referințe critice[modificare | modificare sursă]
 | Un editor consideră că această pagină conține citate prea multe sau prea extinse pentru a constitui un articol enciclopedic valid. Vă rugăm să îmbunătățiți articolul ștergând citatele în exces sau transferându-le la Wikicitat. |
Mircea Martin :,, Valentin Emil Mușat e ultimul - dar chiar ultimul - optzecist. Prin referințe și procedee, prin atmosfera și atitudine stilistică, poemele lui par a fi scrise acum 15 - 20 de ani și mai mult ca sigur că așa s-a și întâmplat. Numai că înca de pe atunci Valentin Emil Mușat avea rezervele lui față de formula în care, totuși ,se înscrie. Așa se face că spiritul său ludic nu vizează numai poezia tradițională, ci însăși unda lirica din poezia acelor ani. Parodie a parodiei, într-un fel. Apartenența la optzecism nu e proclamată provocator, ci aproape nostalgic, pentru că Valentin Emil Musat este, de fapt, un sentimental."(prezentare pe coperta IV a volumului Poet de formula unu.Ed. Viitorul Romanesc. 1998)
Dumitru Radu Popescu[1] : ,,Poeții cei mari ai Valahiei,Moldaviei și Transilvaniei ,pe care Mușat îi iubește cu dragoste mare,îl cunosc pe Dumnezeu destul de bine ,așa că uneori nu pierd ocazia să-l mai întrebe de una ,de alta...Valentin Emil Mușat-pâș-pâș,după ei!Atențe ,boieri dumneavoastră : în versurile acestui mare îndrăgostit de Poezie semnificația depășește forma." (Mușat de Văleni ,prefața volumului În căutarea titlului pierdut)
Ion Bogdan Lefter[2] : ,,Valentin Emil Mușat e un poet de fină calitate,cu – de asemenea – notabile contribuții eseistice și de exegeză istorico-literară.(...)Textele alternează pasajele de vervă,plăcut colorate de infuziile comico-parodice,de jocuri năstrușnice de cuvinte și de rime săltărețe,cu notațiile reflexive,bunăoară pe clasica temă fugit ireparabile tempus...Teza sa de doctorat în folcloristică și antropologie ,o viitoare carte de referință,adaugă proiectului de autor al lui Valentin Emil Mușat o consistentă dimensiune metaliterară.Pe scurt:un poet și un intelectual adevărat."( Valentin Emil Mușat,în O oglindă purtată de-a lungul unui drum.Fotograme din postmodernitatea românească )
Horia Gârbea[3] : ,,Un poet care-mi place. Patetic numai cu măsură, hîtru de fel, dezinhibat și uneori tandru, Valentin Emil Mușat își asumă cu simplitate și autoironie condiția de poet minor și provincial (dar numai ca domiciliu - la Vălenii de Munte). Anecdotic, dar și melancolic fără a jeli, amintind de Topârceanu, el desfată și convinge fără efort. Ușurința lui în exprimarea originală vine dintr-un talent nativ pe care a știut să și-l șlefuiască. „Aleșii stau tolăniți pe divan./ umbra lui Emil Cioran/ Trece pe cer așa sfîntă și clară./ Urmașii Romei cu ceafa groasă/ Flutură-n iarbă o coasă./ Circul miroase a pîine/ În uterul zilei de mîine”. În plin badinaj, cad memorabile ultimele două versuri. Un poet adevărat." (Mistici, convertiți, iluminați,în Luceafărul ,nr.1,2011)
Costin Tuchilă[4] : ,, Valentin Emil Mușat este un spirit solar, deschis: ironia sa nu e distrugatoare, ca la optzeciști, iar spiritul ludic nu e neaparat folosit pentru a lua peste picior și pentru a îneca pornirile sentimentale. Literatură despre literatură, literatură în luptă cu clișeele literare, literatură care deopotriva dorește să se elibereze de clișeele receptării. Poezia din acest volum este de fapt un pariu sentimental. (...) Poet de formula unu de Valentin Emil Mușat este unul dintre cele mai valoroase debuturi din ultima vreme." (Ultimul optezecist ,în Adevărul literar și artistic, nr. 427/1998)
Șerban Tomșa[5] : ,,Unul dintre miracolele permanente pe care le trăiam era talentul literar absolut uluitor pe care îl avea Valentin Emil Mușat. (...)Puteai însă să-ți dai seama de geniul artistic al lui Emil din tot ce spunea ori făcea el. Aș fi putut deduce cum scria după cum vorbea și trăia. Semăna, din acest punct de vedere, cu Stratan. Dar în timp ce calambururile lui Nino erau făcute cu scopul precis de a plăcea, vorbele lui Emil izvorau din el în mod organic, cu o bucurie pantagruelică a împărtășirii din dumnezeirea cuvintelor.(...)nonconformismul lui Emil era artă pură, făcută din bucuria întru cuvânt și sortită să rămână nealterată de timp. Fantezia lui nu avea frontiere, iar felul în care ne împărtășea viziunile sale ne făcea să jubilăm. Emil era un spectacol perpetuu, un vulcan din care irumpeau vorbe de duh și povestiri revelatoare în care granița dintre realitate și ficțiune era ștearsă în mod deliberat."( VALENTIN EMIL MUȘAT : un frumos nebun al literaturii române)
Mihai Gheorghe Morar[6] : ,, Valentin Emul Mușat este un poet care se respectă și, în virtutea acestui fapt,cultivă, discret și cu discernământ, livrescul.Nimic din ceea ce este asumat unei ierarhii de valori consacrate nu pare să-i scape, fără pretenția de a fi exhaustive, ca într-o parabolă a adevărului despre frumos: ,,ai putea fi alba donna/claustrată-ntr-un tango/și culoarea ce madonna/i-o dădea lui picasso (…)” (sertarele speranței) sau ,,scenariul acestei amiezi liniștite/nu prevăzuse ploaia așezată la fereastră/ca statuietele oscar în vitrinele așteptărilor tandre/undeva sirena pompierilor se confundă/cu anotimpurile lui vivaldi/ și aerul din cameră/e mângâiat de petalele grele de trandafiri/care cad peste mateiu i. caragiale (…)” (poezia ca un sac de dormit) etc.Dacă stai să te gândești bine, "marea trecere” nici nu e așa de mare, atunci când poți face limitele să dispară. Cu siguranță,Valentin Emil Mușat își cunoaște limitele.Doar că ele există pentru a fi încălcate. Iar în iubire nu există limte. “Anatomia singurătății”dezvoltă o perspectivă diferită asupra iubirii.Iubirea profundă, curată pune libertatea într-o altă lumină, în măsura în care te poți apleca asupra ta însuți: “arunc timpul în apă/ alt timp să-nceapă/ eu sunt obolul/ cuvintele-stolul/ de fum al unei limbi tocite/ și încă neisprăvite/iar luntrea- o carte/ nici între viață, nici între moarte” (despre însoțirea cu poemul).Constatăm că sinele rămâne cu el însuși.Am zis!" (Anatomia singurătății prietenului meu ,în Cetatea culturală,seria a IV-a,an XIV,Nr.2(103),februarie 2013)
album
Ca o simfonie ascunsã-n vioarã
Îti vine pe trup ploaia de varã
Mã uit la tine fumând si tu taci
În ochi ti se-aprind mii de maci
Ne strânge, ne leagã cu limba ei îngereascã
Lumina vãzduhului flascã.
În fata oglinzii musti dintr-un mãr
Sãmânta crudului adevãr,
Revãrsatã în mine cu stoluri de fluturi
Fereastra cuvântului ca sã bucuri,
Necheazã o lume presãratã în dictionare,
Tinzându-ti dreapta în zare,
Apoi reintrã în fotografie
Fãptura ta – îngãduita-mi erezie.
love story
bucureștiul își revărsa lumina-i plină
peste leneșa, botanica grădină
cu anemone și lotuși, cu mango și palmieri
spre cotroceni treceau grupuri de pionieri
se mătura, se stropeau străzile principale
iar sufletul meu stăpânea punctele cardinale
trecuse un an de când exersai fur elise
și-ți vindeai banalele crize
cu vagi scrisori-fluturări de batistă
dintr-o vară la mare ce nu mai există
acum cunoșteai fericirea deplină
eleva model a ajuns studentă la medicină
și sprijinită de-un vechi perete
spre reușita mea îmi trimiteai rețete
cum trebuia să învăț ca să ajung departe
și să evit stupida moarte
într-o provincie, firesc, banală
profesor într-o mică școală
apoi biletu-acela din care nu mai pricepeam nimic
să nu te caut - te măriți cu vic
la litere în hol, trăznit de soartă
priveam statuile ca pe o limbă moartă
și mai târziu la cireșica
cu votcă mi-am învins și frica
cu nicolau și geta urziceanu
care-l cita pe nae prelipceanu
am meditat atunci pe tristele-mi ruine
din sufletul însingurat și de artist
m-am întrebat de ce exist
și-am plâns pe umărul lui nino cu șerban
venea crăciunul, mai trecea un an
nic iliescu-a scris o proză
cu viața ce deloc nu-i roză
și-atuncea m-a cuprins un dor
de cartea cu apolodor
ningea tăcut în grozăvești
ningea frumos în cartea cu povești
și parcă devenisem altul
ningea acum din tot înaltul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu