8. /30 OCTOMBRIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT
ANA BARBU
| Ana Barbu | |
 Ana Barbu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ana Barbu |
| Născută | 30 octombrie 1959 Temeleuți, Florești, RSS Moldovenească |
| Decedată | (55 de ani) |
| Copii | Natalia Barbu |
| Cetățenie |  Moldova URSS  |
| Ocupație | Cântăreață, cantautoare |
| Activitate | |
| Gen muzical | Muzică populară, romanțe, muzică ușoară |
| Instrument(e) | Voce |
Modifică date / text  | |
Ana Barbu (n. 30 octombrie 1959, Temeleuți, Florești – d. 18 mai 2015, Chișinău) a fost o cântăreață de muzică populară, romanțe și de estradă din Republica Moldova. A fost cunoscută mai ales pentru piesa „Flori de liliac”, care era ca o carte de vizită a sa. Artist al Poporului Republica Moldova (10.10.2011)[1]
Ana Barbu este mama cântăreței Natalia Barbu, care în 2007 a reprezentat Republica Moldova la Eurovision.
Prima oară Ana Barbu a evoluat pe scenă în clasa a treia la școala medie. La sărbătorirea zilei de 8 martie, ea a interpretat cîntecul Sofiei Rotaru „Orașul meu”. După aceasta a început să interpreteze cîntece populare din repertoriul Mariei Drăgan și al lui Nicolae Sulac.
La Bălți a absolvit Colegiul de Muzică, specialitatea canto academic. După absolvire, a venit la audiție la Veronica Garștea și a fost angajată în Capela Corală Academică „Doina”. Cîntăreața a început să-și caute calea sa în creație: inițial ea a visat să devină cîntăreață de operă, însă mai tîrziu s-a implicat în muzica populară și de estradă.
În 1993 se mută cu traiul la Chișinău, unde a apărut pentru prima dată pe scena profesionistă. În 1993 a fost angajată în orchestra de muzica populara „Fluieraș”, sub conducerea lui Serghei Lunchevici, iar mai tîrziu a trecut în ansamblul „Mugurel”, ca apoi să fie solistă a Orchestrei de Muzică Populară a Ministerului Afacerilor Interne, primind și gradul de căpitan în poliție.
A concertat activ în Republica Moldova, Canada și alte țări. A primit titlul de Artistă Emerită a Republicii Moldova.[2]
S-a stins din viață în dimineața zilei de 18 mai 2015, la vârsta de 55 de ani, în urma unei scleroze amiotrofice.[3] La moartea sa, corpul neînsuflețit al său a fost depus la biserica Sfânta Teodora de la Sihla, apoi la la Palatul Național „Nicolae Sulac”, după care interpreta a fost înmormântată la cimitirul din Stăuceni, așa cum și-a dorit, la înmormântare cealaltă fiică a ei din SUA nu a fost prezentă.[4][5]
Ana Barbu - "Iubirea mea"
Ana Barbu Amintirile ma poarta
Ana Barbu Flori de Liliac
MARIUS BATU
| Marius Bațu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (61 de ani) Constanța, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | muzician |
| Modifică date / text | |
Marius Bațu (n. 30 octombrie 1959, Constanța) este un interpret român de muzică folk care s-a remarcat în lumea muzicii românești în 1977, anul în care a înființat, alături de Eugen Baboi, grupul Poesis. În perioada 1982-1985 activitatea sa s-a învârtit în jurul „Cenaclului Flacăra”, iar în 1994, după o perioadă de 8 ani petrecută în Germania, a revenit în România și a reluat activitatea grupului Poesis, lansând în 1996 albumul Cântec Șoptit.[1]
A urmat o colaborare cu formația Holograf la spectacole și albume precum: 69% Unpluged, Supersonic, Undeva departe și Holografica, susținând partitura de chitară acustică și backing vocal. În aceeași perioadă, îl regăsim alături de nume mari ale muzicii românești precum Ducu Bertzi pe albumele „Dor de ducă”, „Sufletul meu” și „Poveste de iarnă”; Mircea Vintilă - albumul „Madama de pică”, Ovidiu Lipan Țăndărică - „Renașterea”, Dinu Olărașu - „Vis-a-vis”, Stepan Project - „Sensul vieții”, Compact - „5.Compact”.
În luna iunie a anului 2001 Marius Bațu este cooptat în grupul Pasărea Colibri, formație alături de care lansează albumul „Încă 2000 de ani” și se remarcă prin melodii ca „Elegie”, „2000 de ani” și „Cântec șoptit”. După perioada Pasărea Colibri a participat la diverse spectacole alături de Ducu Bertzi, Florian Pitiș și alți artiști.[2]
La sfârșitul anului 2007, după o pauză de mai bine de 10 ani și la 30 de ani de la înființarea grupului, Marius Bațu și Eugen Baboi s-au reunit în fața publicului românesc și au lansat un nou produs marca Poesis, albumul „Babilon”.[1]
Marius Batu 2020
IONEL BUDIȘTEANU
| Ionel Budișteanu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Voicu Nae Ion |
| Născut | 8 octombrie 1919, Budești Ilfov, România |
| Decedat | 30 octombrie 1991 (72 de ani), București, România București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Etnie | români romi |
| Religie | creștinism ortodox[*] |
| Ocupație | violonist, orchestrator, dirijor, compozitor |
| Activitate | |
| Gen muzical | populară, prelucrări folclorice, café-concert, romanțe, clasică |
| Instrument(e) | vioară |
| Modifică date / text | |
Ionel Budișteanu (n. 8 octombrie 1919, Budești, județul Ilfov – d. 30 octombrie 1991, București) a fost un reputat violonist, dirijor și aranjor muzical român, de etnie romă, deseori numit „lordul muzicii populare românești”.[1]
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut la data de 8 octombrie 1919, într-o familie de muzicanți vestiți din comuna Budești, județul Ilfov. De le denumirea comunei și-a luat numele de „Budișteanu”.[2] Tatăl său, Vasile Budișteanu, a cântat la țambal în diverse formații bucureștene, fiind cooptat ulterior în orchestra lui Grigoraș Dinicu, participând la Expozițiile Universale de la Paris (1937) și New York (1939).[2]
Studiile muzicale le-a urmat la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București (1933-1936), avându-i profesori pe Vasile Filip (vioară), Victor Gheorghiu și Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Constantin Brăiloiu (folclor și istoria muzicii), Mihail Andricu (muzica de cameră) etc. Neputând să frecventeze cursurile cu regularitate se transferă la Conservatorul particular de muzică „Pro Arte” din București (1936-1937), unde l-a avut ca profesor pe Alexandru Theodorescu, concert-maestru al Filarmonicii.[3] Deși a concertat la Sala Dalles cu Orchestra „Pro Arte” (1938) când a executat Concertul în Mi major pentru vioară și orchestră de J.S. Bach, totuși Budișteanu a abandonat muzica clasică, îndreptându-se către muzica populară.[4]
În perioada 1940-1946 este violonist în orchestra lui Victor Predescu (care concerta la Radio România) și cea a lui Petrică Moțoi din București. Devine mai apoi violonist-solist în Orchestra Ansamblului „Banu Mărăcine” din București între 1946-1947.[5]
În 1947 devine violonist-solist al Orchestrei de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București, iar din 1950 dirijorul acesteia conducând orchestra în paralel cu Nicu Stănescu până în 1970, timp de aproape două decenii.[4]
Urmează după două turnee la Festivalurile Internaționale ale Tineretului de la Varșovia (1955)[6] și Moscova (1957)[7] , unde a repurtat succese excepționale (care i-au adus titlul de „Artist emerit”). Budișteanu a preluat conducerea unor formații de muzică populară (alcătuită din cele mai bune elemente din București).[8] A început turneele în Grecia, Statele Unite (aici a condus Ansamblul denumit „Rapsodia română” în 1962), Franța, Belgia, Olanda, Germania, Austria, Israel (formația s-a numit „Miorița”), Algeria și Maroc.[9]
Între 1970-1991 este dirijorul Orchestrei „Rapsodia română” din București, susținând turnee în Polonia, Franța, URSS, Cipru, Grecia, Bulgaria, Statele Unite, Mexic, Japonia, Israel, Egipt, Argentina, Brazilia, Anglia, China, Mongolia, Spania, Italia, Elveția, Suedia, Finlanda, Norvegia, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Turcia, Ceylon, India, Birmania, Iugoslavia, Ungaria, Albania, Danemarca etc.[10]
Sub bagheta a sa au evoluat importanți cântăreți și instrumentiști de muzică populară (Maria Lătărețu, Ioana Radu, Angela Moldovan, Ion Luican, Emil Gavriș, Nicolae Crăciunescu, Ilie Udilă, Nicolae Florian, Nicolae Vișan, Ilie Alecu, Aurel Ioniță, Constantin Pârvu, Radu Simion, Damian Luca, Iliuță Rudăreanu, Traian Lăscuț Făgărășanu, Constantin Cocriș etc.).
Decesul[modificare | modificare sursă]
Moare la data de 30 octombrie 1991 la București.[11] Este înmormântat la cimitirul Bellu, foarte aproape de Amza Pellea și Ioana Radu.[12]
Distincții[modificare | modificare sursă]
A fost distins și încununat cu suită de premii, decorații și titluri cucerite de-a lungul bogatei sale activități artistice.
- Laureat al Premiului de Stat, clasa I (pe anii 1950-1951)
- medalia Ordinul „Muncii”, clasa a III-a (1953)[13]
- titlul de Artist emerit al R.P.R. (1957)[14]
- titlul de Artist al Poporului” (1962)[13]
- Ordinul „Meritul Cultural”, clasa a II-a (1966)[13]
Orchestra Ion Budișteanu - Perinița
Gheorghe Turda și Orchestra Ionel Budișteanu - Faina-i lelea-n sărbători (Arhiva TVR)
RODICA BUJOR
| Rodica Bujor | |
 Cântăreața Rodica Bujor în epoca debutului la radio (1938). | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Eugenia Rodica Nedelea |
| Născută | 30 iulie 1914 Voinești, Dâmbovița, RomâniaVoinești, Dâmbovița, România |
| Decedată | 30 octombrie 1995 (81 de ani) București, România București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | vocalistă |
| Activitate | |
| Alte nume | Eugenia Nedelea-Georgescu |
| Gen muzical | populară, romanțe |
| Tipul de voce | soprană |
| Case de discuri | Electrecord, Odeon Records |
| Premii | Ordinul Meritul Cultural |
| Modifică date / text | |
Rodica Bujor (n. 30 iulie 1914, comuna Voinești, județul Dâmbovița — d. 30 octombrie 1995, București), pe numele adevărat Eugenia Nedelea, a fost o interpretă de muzică populară, situându-se în prima generație de mari interpreți, alături de mai des-amintitele Maria Tănase sau Maria Lătărețu, recunoscută pentru vocea ei puternică, expresivă și memorabilă, pentru dăruirea cu care interpreta cântecele populare. Ileana Sărăroiu a numit-o ca fiind una din interpretele sale preferate în materie de muzică populară.[1]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Născută în satul Voinești, județul Dâmbovița la 30 iulie 1914, a trăit de mică în mediul muzical al cântecului național local.[2] În hanul pe care l-a condus tatăl său la Voinești a reușit să-și formeze un repertoriu de muzică lăutărească, încă de pe vremea anilor de școală.[3]
În București lucrează ca muncitoare la țesătoria Rizescu-Brănești. În scurt timp se prezintă la un concurs organizat la Radio București, fără știrea părinților și a patronului întreprinderii. În fața unei comisii de personalități (din care făceau parte Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Tiberiu Brediceanu, Ion Filionescu, Grigoraș Dinicu, prezidată de George Enescu, aceasta cântă o serie de piese populare.[3]
„Un bărbat m-a întrebat care este numele meu. Eugenia Rodica Nedelea, am spus, din ce în ce mai emoționată. Și el a zis: frumos, frumos, dar eu aș zice să-ți fie numele, cum sunt bujorii din obraji. Toți au aplaudat și bărbatul a spus pe un grai frumos, moldovenesc, dacă nu ti superi, în ia sară o să vii mata frumos pe Calea Victoriei, la colț cu Lemnea, și o să-i spui portarului că te-a invitat George Enescu.[3]”
Invitația lui George Enescu[modificare | modificare sursă]
Astfel, de la Radio-București la Palatul Cantacuzino, ajunge la serata muzicală a lui George Enescu. Evenimentul debutului l-a povestit ziaristului Cornel Nistorescu, într-un interviu publicat în revista Flacăra.[4]
„Urc scările fastuase, intru într-o sală solemna cu tablouri, porțelanuri, cristaluri și mobilier scump. Valetul mi-a spus să aștept puțin, că vine și domnul Dinu Lipatti. Când am auzit-o și pe-asta eram mai mult moartă. Eu am zis, Rodica Bujor, ma botezase maestrul cu câteva ore înainte. «O să repetăm piesele, pentru că va avea niște musafiri și vrea să te prezinte ca pe o chintesență a frumuseșii românești». Am repetat cu Dinu Lipatti la pian, deși cântasem cu taraf. Lipatti mi-a spus să cânt liber. Enescu a apărut puțin și m-a întrebat cum mă «simțăsc». Și imediat au început să apară musafirii, pe vremea aia erau și trăsuri, și mașini, și au venit muzicienii noștri Jora, frații Bobescu, Alfred Alessandrescu, actori și actrițe de la Teatrul Național, Ion Manu, Aura Buzescu, Marioara Voiculescu, prințesa Maruca, mama aviatorului Bâzu Cantacuzino.
Întâi a cântat maestrul o «Sonată» la vioară, apoi Dinu Lipatti, Ion Manu a recitat ceva și pe urmă George Enescu a spus: acum va prezint o descoperire, o minune a cântecului românesc, fără nici un fel de iz lăutăresc. Veți vedea cum arată românca în adevărata ei frumusețe. Eu plină de emoție, am început cu o prelucrare: „Voinicel cu părul creț / Ce te ții așa măreț / Nu stă casa-ntr-un picior / Nici lumea într-un fecior». A fost cum a fost, copleșitor pentru mine, iar la sfârșit George Enescu mi-a mulțumit și mi-a spus, să îmi păstrez cântecele de acasă și să le păzesc cu sfințenie și să încerc să rotunjesc puțin vocalele.[5]”
Momentul acesta crucial în cariera sa, redat de Rodica Bujor cu lux de amănunte, demonstrează că, în ciuda celor 50 de ani care trecuseră de la concursul radiodifuziunii și debutul la Palatul Cantacuzino, a marcat-o pe cântăreață de-a lungul întregii sale vieți.[6]
Studii și debutul[modificare | modificare sursă]
Sfaturile lui Enescu de a învăța canto-ul, dar și grija de a-și păstra repertoriul țărănesc de la Voinești, a îndreptat-o atât spre Conservatorul Muncitoresc ASTRA din București (1936-1939), cât și spre Arhivele de Folclor ale lui Constantin Brăiloiu și Centrul de Sociologie, condus de prof. Dimitrie Gusti. După ce a urmat cursurile de la București cu Dumitru Mihăilescu-Toscani (un maestru al genului de romanțe), Leo Calmuschi și Quarto Santarelli, Rodica Bujor a profitat de un turneu în Italia (1941) spre a se perfecționa în tehnica liedului cu Marcela Magna. A luat lecții particulare de canto cu Valentina Crețoiu la București, dar și de teorie-solfegiu cu Giuseppe Ricci (la Roma).[7]
A debutat la Radio București pe 22 aprilie 1938, cu orchestra lui Vasile Julea, formația restaurantului Coșna-Cireșoaia din Piața Buzești, peste drum de restaurantul Neptun, unde cânta Maria Tănase.[7] Se împrietenise cu această artistă, dar trăgea cu urechea și la ceilalți colegi, ascultându-i mai ales pe Ion Luican, „profesorul” romanței (cum îl numea) și pe Cristian Vasile, Jean Moscopol și Petre Gusti.[8]
Activitatea și cariera artistică[modificare | modificare sursă]
Până în 1959, Rodica Bujor cântă prin restaurantele Capitalei, ca timp de doi ani să se angajeze la Ansamblul Sfatului Popular al Capitalei. Cu această formație a efectuat două turnee în străinătate (URSS - 1957, Ungaria - 1959), după ce în tinerețe cântase în Germania (1939), Austria (1942), Cehoslovacia (1942) și Iugoslavia (1942).[8]
Deși înregistrase la casele de discuri Electrecord și Odeon numeroase cântece populare, cântăreața a evitat să cânte la nunți.[8] A cunoscut și repertoriul de petrecere pe care l-a promovat la restaurante, în programele nocturne („Lelițo cârciumăreasă”, „Fir-ai să fii mai băiete”, „Cine mă puse pe mine”, „În grădina lui Ion”).
A apărut și în câteva filme artistice în roluri pasagere („Zile de neuitat”, în regia lui Haralambie Boroș) și în filme de televiziune („Pe cărările dorului”, în regia lui Marianti Banu).[9]
În conștiința publicului bucureștean care a admirat-o în serile de vară la grădina Coșna-Cireșoaia, Rodica Bujor a rămas o neuitată interpretă de romanțe și lieduri de compozitori români (Nicolae Kirculescu, Aurel Giroveanu, D. Cantea, Emil Gavriș, Laurențiu Profeta, Diamandi Gheciu ș.a.), la loc de frunte situându-se romanțele, ca „Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești”, „De ce m-ați dus de lângă voi”, „Pe lângă boi”. Șlagărul ce i-a adus notorietatea a rămas totuși „Cântecul fusului”, o melodie de mare circulație.[10]
A mai fost solistă a restaurantelor Kiseleff, Cafe-Royal, Princiar din București (1937-1949) și a mai colaborat cu Orchestra „Barbu Lăutaru” și cu ansamblurile „Ciocârlia” și „Perinița” (1959-1961), evoluând sub bagheta unor mari dirijori precum Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Ionel Banu, Costică Dinicu, Ion Mărgean sau Nicolae Băluță. A fost și angajată a Teatrului Regional București în perioada 1961-1970.[7]
Rodica Bujor a fost membră a juriului Festivalului de romanțe „Crizantema de Aur”, încă de la prima ediție (19-21 decembrie 1968). S-a bucurat de această titulatură și în edițiile: a XVI-a (8-13 noiembrie 1983), a XX-a (4-8 noiembrie 1987), a XXI-a (2-5 decembrie 1988) și a XXVIII-a (19-22 octombrie 1995).[11]
Decesul[modificare | modificare sursă]
Rodica Bujor a cântat până la vârsta de 70 de ani, chiar dacă se pensionase cam devreme pentru o solistă de muzică populară. A murit la 2 noiembrie 1995 în București, dar a fost înmormântată în cimitirul din satul dâmbovițean Voinești.
Distincții[modificare | modificare sursă]
A fost decorată cu medalia Ordinul Meritul Cultural, clasa a IV-a în anul 1968 și o chema Rodica Georgescu (probabil că se căsătorise).[12]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu